Logodnică de împrumut

prolog

ARTHUR

Arthur Lancaster, conte de St. Merryn, stătea în fața șemineului de la clubul său ascultând cum trosneau lemnele aprinse în timp ce savura un pahar de vin de Porto și răsfoia un ziar în momentul în care i se aduse vestea că logodnica lui fugise cu un alt bărbat.

— Mi s-a spus că tânărul Burnley s-a cățărat pe o scară până la fereastra domnișoarei Juliana, ajutând-o să coboare până la trăsură, îi spuse Bennett Fleming, în vreme ce-și îndesa trupul scund și masiv în scaunul din fața lui Arthur, întinzându-se după sticla de Porto. Au apucat-o înspre nord, după toate probabilitățile. Nu încape îndoială că se îndreaptă spre Gretna Green. Tatăl Julianei a pornit în urmărirea lor, dar trăsura lui e veche și înceată.

În încăpere se lăsă o tăcere apăsătoare. Sporovăiala celor din jur încetase brusc. Nici o hârtie nu se mai auzea foșnind, nici un pahar nu se mai mișca. Era aproape de miezul nopții și clubul era aglomerat. Fiecare bărbat din preajma celor doi părea că încremenise în scaun, străduindu-se să tragă cu urechea la conversația care se desfășura în fața șemineului.

Scoțând un oftat, Arthur își împături ziarul, îl puse deoparte și luă o înghițitură de vin. Apoi își îndreptă privirea spre fereastră, urmărind cum rafalele de ploaie ațâțate de vânt loveau furioase în geamuri.

— Pe furtuna asta se pot considera norocoși dacă reușesc să străbată măcar cincisprezece kilometri, spuse Arthur.

La fel ca toate celelalte vorbe rostite de el în acea noapte, remarca aceasta avea să facă parte din legenda despre St. Merryn... „Un om cu un sânge-rece cum nu s-a mai pomenit, care atunci când a aflat că logodnica l-a părăsit pentru un alt bărbat, tot ce a găsit de cuviință să spună a fost să facă comentarii legate de vremea mohorâtă de afară."

Bennett luă cu nesaț o dușcă de vin după care își îndreptă și el privirea spre fereastră.

— Tânărul Burnley și domnișoara Juliana au o trăsură excelentă și rapidă, precum și un echipaj pe măsură, adăugă el, dregându-și glasul. Este greu de crezut că tatăl fugarei va reuși să-i ajungă din urmă, dar nu același lucru s-ar putea spune despre un cal bun, mânat de un călăreț experimentat.

Așteptarea plutea în atmosfera încremenită în tăcere asemenea unui lac înghețat. Indiscutabil, St. Merryn era acel călăreț, și nu era un secret pentru nimeni faptul că grajdurile sale adăposteau câteva exemplare cabaline extrem de valoroase. Toată lumea aștepta decizia contelui de a porni pe urmele fugarilor.

Arthur însă se ridică nonșalant în picioare, luând și sticla de Porto pe jumătate goală.

— Știi, Bennett, am impresia că în această seară sufăr de cea mai cumplită plictiseală din lume. Cred c-o să merg să văd dacă se petrece ceva interesant în salonul dedicat jocurilor de noroc.

Sprâncenele lui Bennett se înălțară până aproape de linia de sus a frunții.

— Dar tu nu joci niciodată. Nici nu-mi ajung degetele de la mâini să număr de câte ori ai afirmat că ți se pare absurd să pariezi niște bani pe învârtitul unui zar sau pe o mână de cărți.

— Astăzi mă simt teribil de norocos, a fost răspunsul lui Arthur care deja se îndrepta spre salonul de jocuri.

— Fir-ar să fie! bombăni Bennett. Cu semne vădite de îngrijorare pe chip, se ridică de pe scaun, nu înainte de a lua cu el paharul pe jumătate gol de vin, și se chinui să-l ajungă din urmă pe conte.

— Știi, spuse Arthur când ajunseseră în mijlocul încăperii tăcute, mi se pare c-am procedat mai degrabă greșit când i-am cerut lui Graham mâna fiicei sale.

— Serios? făcu Bennett aruncându-i lui Arthur o privire impacientată, ca și când ar fi căutat semne de boală pe chipul prietenului său.

— Da. Cred că data viitoare când mai am de gând să-mi caut o nevastă, voi aborda subiectul într-o manieră mult mai rațională, ca și când ar fi vorba despre una din investițiile mele.

Bennett se strâmbă, conștient că auditoriul lor era încă avid de curiozitate față de tot ceea ce scotea pe gură Arthur.

— Pentru numele lui Dumnezeu, cum să te folosești de logică atunci când îți cauți nevastă?

— Părerea mea este că acele calități pe care le cauți la o soție nu diferă cu mult de cele pe care te-ai aștepta să le descoperi la o damă de companie.

Bennett, care tocmai luase o înghițitură de Porto, se înecă și începu să tușească.

— O damă de companie?

— Gândește-te numai puțin, explică Arthur în timp ce își turna vin, atingând cu gâtul sticlei paharul, care scoase un clinchet. Partenera ideală este o doamnă manierată și cultă care se bucură de o reputație fără cusur, care are nervi de oțel și dă dovadă de modestie și echilibru prin felul în care se îmbracă și se poartă. Nu sunt oare tocmai acestea cerințele pe care orice bărbat le stabilește atunci când face portretul unei soții perfecte?

— O damă de companie este, prin definiție, o ființă sărmană și singură pe lume.

— Desigur că este săracă și lipsită de resurse de supraviețuire, îl aprobă Arthur ridicând din umeri. Altfel de ce ar mai candida pentru un asemenea post umil?

— Majoritatea gentlemenilor preferă o soție care să le aducă o oarecare avere și ceva proprietăți, sublinie Bennett.

— Ei bine, din punctul ăsta de vedere pot spune că am un mare avantaj, nu-i așa? răspunse Arthur, oprindu-se în pragul ușii salonului de jocuri de noroc și aruncând o privire asupra meselor ocupate. Fără a face prea mare caz din asta, pot spune că sunt putred de bogat și că mă îmbogățesc pe zi ce trece. Așadar, n-am nevoie de o nevastă înstărită.

Bennett se opri lângă Arthur și încuviință fără prea mare tragere de inimă:

— Ai dreptate.

— Unul dintre marile avantaje în ceea ce privește însoțitoarele plătite este crunta lor sărăcie, continuă Arthur. Aceasta le face să fie recunoscătoare pentru orice angajament li se oferă, înțelegi?

— Hmm! Nu m-am gândit la asta, rosti Bennett și mai luă o înghițitură de vin, după care lăsă încet jos paharul. Cred că încep să-ți înțeleg raționamentul.

— Prin comparație cu tinerele domnișoare romantice, care au un adăpost deasupra capului și ale căror idei despre iubire le-au fost sădite de poeziile lui Byron și de romanele de la Minerva Press, însoțitoarele plătite sunt forțate de împrejurări să fie mult mai pragmatice. Ele au învățat pe pielea lor cât de aspră poate fi viața.

— Fără îndoială.

— În concluzie, prototipul însoțitoarei plătite nu va avea tendința de a se comporta într-o manieră care să-i afecteze postul. Nici un bărbat nu trebuie să se teamă, de exemplu, că o astfel de doamnă va fugi cu un alt pretendent chiar înaintea nunții.

— Nu știu dacă se datorează vinului de Porto, dar mi se pare că judecata ta este fără cusur, spuse Bennett, încruntându-se. Dar oare cum ar putea cineva să-și găsească o nevastă înzestrată cu calitățile unei dame de companie?

— Fleming, mă dezamăgești! Răspunsul la întrebarea ta este limpede ca lumina zilei. Dacă cineva și-ar dori să-și aleagă o asemenea nevastă n-are decât să se adreseze unei agenții specializate în astfel de servicii. Asiști la o serie de interviuri și-ți alegi dintre candidate pe cea care-ți convine.

Bennett clipi.

— O agenție?

— Nimeni nu va putea da greș astfel, continuă Arthur dând din cap ca pentru sine, și-mi pare rău că nu mi-a trecut prin cap lucrul ăsta cu câteva luni mai devreme. Aș fi fost scutit cu siguranță de tot balamucul ăsta.

— Da, în fine...

— Și-acum, scuză-mă, te rog, dar cred că tocmai s-a eliberat un loc la masa de joc din colț.

— Jocul va fi dur, îl avertiză Bennett. Ești sigur că...

Arthur însă nu-i mai dădea atenție și traversa deja încăperea pentru a se așeza la masa de joc.

Când se ridică, după ore de joc, era mai bogat cu câteva mii de lire sterline. Faptul că St. Merryn își încălcase propriile reguli de aur și pariase, câștigând o sumă considerabilă de bani, nu făcea decât să completeze legenda care se construise în jurul lui.

Primele nuanțe de un gri-cenușiu ale zorilor tocmai începuseră să se arate când Arthur părăsi clubul. Urcă în trăsura care îl aștepta și se lăsă purtat de ea pe drumul de întoarcere către impunătoarea lui locuință, acum cufundată în beznă, de pe Rain Street. Odată ajuns, se băgă direct în pat.

Pe la nouă și jumătate, cel mai în vârstă dintre majordomi îl trezi pentru a-l informa că tatăl logodnicei sale își găsise fiica într-un han, unde aceasta împărțea aceeași cameră cu frumosul și tânărul ei salvator. Tatălui din cale afară de mânios nu-i mai rămăsese așadar decât să încerce să protejeze reputația fiicei sale, hotărând ca proaspătul cuplu să se căsătorească prin dispensă specială.

Arthur îi mulțumi politicos majordomului pentru informație, se întoarse pe partea cealaltă și căzu imediat într-un somn profund.

ELENORA

Vestea morții tatălui ei vitreg îi fusese adusă Elenorei de doi bărbați, beneficiarii unei investiții păguboase, în urma căreia tătăl vitreg pierduse tot ce avea. Ei își făcuseră apariția în fața ușii pe la trei după-amiaza.

— Samuel Jones a căzut secerat la pământ după ce a suferit un atac de apoplexie, atunci când a aflat că proiectul lui minier a eșuat, o informă fără pic de compasiune unul dintre bărbații sosiți de la Londra.

— Din acest moment, această casă, cu tot ce conține ea și cu pământul care se întinde până la pârâu ne aparține, completă al doilea creditor, fluturând sub nasul Elenorei un teanc de hârtii care purtau semnătura lui Samuel Jones pe fiecare pagină.

Primul dintre bărbați se holbă la inelul de aur de pe degetul mic al Elenorei.

— Decedatul a inclus în lista de garanții bijuteriile și toate bunurile personale, cu excepția hainelor dumneavoastră.

Cel de-al doilea creditor ridică un deget arătător în direcția individului mătăhălos care stătea puțin mai în spate, retras.

— El este Mr. Hitchins. L-am angajat de pe Bow Street și se află aici pentru a se asigura că nu dispare nimic din bunurile de valoare aflate în casă.

Uriașul cu păr cărunt care-i însoțea pe creditorii lui Samuel Jones avea o privire dură și iscoditoare. Avea la el însemnul caracteristic secției de poliție de pe Bow Street – un baston.

Elenora îi înfruntă curajoasă pe cei trei bărbați cu înfățișare agresivă, conștientă că menajera și camerista se foiau agitate în holul din spatele ei. Gândurile îi zburară către băieții de la grajduri, către oamenii care aveau grijă de grădini și de modesta fermă a familiei. Știa prea bine că nu avea cum să le ofere protecție. Singura ei speranță era să le lase creditorilor impresia că ar fi o prostie din partea lor să concedieze tot personalul.

— Bănuiesc că v-ați dat seama de faptul că această proprietate vă poate aduce venituri frumușele, spuse ea.

— Da, domnișoară Lodge, răspunse primul creditor legănându-se satisfăcut pe călcâie. Samuel Jones a lăsat de înțeles acest lucru cât se poate de bine.

Cel de-al doilea bărbat studia împrejurimile îngrijite cu un aer nerăbdător.

— Este, într-adevăr, o fermă foarte frumoasă.

— Vă dați seama atunci că singurul motiv pentru care proprietatea are valoare este acela că oamenii care muncesc pământul și au grijă de gospodărie sunt extrem de pricepuți. Este imposibil să-i înlocuiești. Dac-ar pleca vreunul din ei, vă pot promite că recoltele se vor duce de râpă, iar valoarea casei va scădea în doar câteva luni.

Cei doi creditori se încruntară unul la altul. Categoric, nici unul din ei nu luase în calcul problema servitorilor și a muncitorilor.

La auzul spuselor domnișoarei Lodge, cel de-al treilea bărbat ridică din sprâncenele sure și o expresie ciudată i se citi în priviri, însă rămase tăcut. De ce-ar fi avut ceva de spus, se gândi Elenora, din moment ce nu-l privea nimic din toată tărășenia asta.

Cei doi creditori încheiară o înțelegere tacită. Primul dintre ei își drese glasul.

— Personalul va rămâne pe loc, spuse. Deja am aranjat vânzarea proprietății, iar noul stăpân a precizat foarte clar că dorește ca totul să rămână neschimbat.

— Cu excepția dumneavoastră, domnișoară Lodge, adăugă al doilea creditor legănându-și capul cu un aer plin de înțelepciune. Noul proprietar nu are nevoie de dumneata.

O parte din tensiunea Elenorei dispăru. Oamenii care lucraseră pentru ea erau acum în siguranță. Sosise momentul să se gândească la propriul viitor.

— Bănuiesc că îmi veți acorda timp pentru a-mi strânge lucrurile, spuse ea cu răceală în glas.

Cei doi creditori nu părură să sesizeze profundul dispreț din tonul vocii ei. Unul din ei scoase un ceas din buzunar.

— Aveți la dispoziție o jumătate de oră, domnișoară Lodge, o anunță arătând cu capul în direcția bărbatului de pe Bow Street. Domnul Hitchins va sta lângă dumneata tot timpul cât vei împacheta ca să se asigure că nu furi vreo argintărie. Când ești gata de plecare, unul dintre fermieri o să te ducă în sat până la cel mai apropiat han. Ce-o să faci după aceea e treaba dumitale.

Elenora le întoarse spatele cu toată demnitatea de care mai era capabilă și dădu nas în nas cu menajera înlăcrimată și cu camerista uluită. Capul îi vâjâia în fața dezastrului cu care se confrunta, dar știa că trebuia să-și păstreze cumpătul în fața celor două femei. Le oferi așadar un zâmbet care spera să le mai liniștească.

— Nu vă faceți griji, le spuse ea vioaie. După cum ați auzit, vă veți păstra postul și voi, și bărbații.

Menajera și camerista se opriră din plâns și lăsară jos batistele. Neputincioase, răsuflară ușurate.

— Mulțumim, domnișoară Elenora, șopti menajera.

Elenora o bătu ușor pe umăr și se grăbi să urce scările. Încercă să ignore privirea răutăcioasă a gardianului care venea la distanță de câțiva pași în urma ei.

Hitchins se postă în ușa dormitorului Elenorei cu mâinile împreunate la spate și cu picioarele depărtate și văzu cum își scoate un cufăr mare de sub pat.

Elenora se întrebă ce ar fi avut de spus bărbatul dacă ar fi știut că era primul care punea piciorul în dormitorul ei.

— Acesta a fost cufărul de călătorie al bunicii mele, îi spuse ea în schimb, deschizându-i larg capacul pentru a-i arăta conținutul gol. Era actriță. Numele ei de scenă era Agatha Knight. Când s-a căsătorit cu bunicul, a fost o adevărată isterie în familie, un adevărat scandal. Străbunicii mei l-au amenințat pe bunicul că-l dezmoștenesc, dar până la urmă au fost nevoiți să accepte situația. Știi cum e cu familiile astea.

Hitchins mârâi ceva. Fie nu avusese parte de experiența unei familii, fie povestea ei i se părea extrem de plictisitoare. Înclina să aleagă a doua variantă.

În ciuda lipsei de reacție a lui Hitchins, ea continuă să vorbească fără încetare în vreme ce își scotea hainele din dulap. Scopul ei era să-i distragă bărbatului atenția, deoarece nu dorea ca el să devină curios în privința vechiului cufăr.

— Sărmana mea mamă a suferit cumplit din cauză că mama ei și-a ales o asemenea profesie. Toată viața și-a petrecut-o în umbra glorioasei cariere a bunicii mele.

Hitchins se uită la ceas.

— Mai aveți zece minute.

— Mulțumesc, domnule Hitchins, se auzi răspunsul ei, însoțit de un surâs glacial. Îmi sunteți de mare ajutor.

Gardianul se dovedi a fi imun la sarcasmul ei. Fără îndoială că îi fusese dat să aibă tot felul de experiențe în meseria lui.

Elenora deschise un sertar și scoase o grămadă de rufe împăturite cu grijă.

— Poate că sunteți amabil să vă întoarceți privirea, domnule.

Hitchins avu decența să nu se holbeze la pijamalele ei, însă când Elenora se întinse să ia micul ceas de pe noptiera patului, buzele lui se subțiară.

— Nu aveți voie să luați nimic altceva în afară de îmbrăcămintea personală, domnișoară Lodge, spuse el scuturând din cap.

— Sigur, cum să nu. „Atâta tevatură pentru un ceas. Păcat! Aș fi scos câteva lire pe el de la amanet." Doamne, ce uitucă sunt!

Trânti capacul cufărului la loc și-l încuie repede, simțind un fior de ușurare pe șira spinării. Paznicul ei nu manifestase nici cel mai mic interes față de recuzita învechită a bunicii sale.

— Unii spun că arăt exact ca ea când era de vârsta mea, mai spuse Elenora pe un ton lejer.

— Care „ea", domnișoară Lodge?

— Ca bunica mea, actrița.

— Așa, deci, spuse Hitchins dând din cap. Sunteți gata, nu-i așa?

— Da. Am convingerea că mă vei ajuta să car până jos bagajul, nu?

— Desigur, coniță.

Hitchins înșfăcă geamantanul și-l cără jos pe scări până în holul de la intrare, după care, afară, îl încărcă în căruța de la fermă.

Unul din creditori îi tăie calea Elenorei în timp ce ea îl urma pe Hitchins.

— Dacă ești drăguță, inelușul de aur de pe deget, domnișoară Lodge, îi spuse el răspicat.

— Ah, da!

Calculându-și cu o precizie nemaipomenită mișcările, reuși să-și scoată inelul de pe deget și să-l scape pe jos exact în momentul în care creditorul se întindea după el. Cerculețul auriu se rostogoli pe podea.

— Fir-ar să fie! exclamă nesuferitul omuleț, aplecându-se după inel.

Elenora profită de poziția lui, care parodia parcă o plecăciune ciudată, se strecură pe lângă el și coborî scările din fața casei. Agatha Knight întotdeauna exagerase importanța unei ieșiri triumfale din scenă.

Hitchins dădu dintr-odată dovadă de neașteptate bune maniere și îi oferi brațul pentru a o ajuta să se urce și să se așeze pe bancheta tare de lemn a cotigii.

— Vă mulțumesc, domnule, murmură ea, după care se așeză pe banchetă cu atâta grație și aplomb de parcă s-ar fi aflat într-o trăsură elegantă.

În ochii lui Hitchins se putea citi admirația.

— Vă urez mult noroc, domnișoară Lodge. El se uită în partea de sus a cotigii, unde se lăfăia cufărul. V-am spus cumva că și unchiul meu a călătorit în tinerețea lui cu o trupă de actori ambulanți?

Elenora îngheță.

— Nu, nu mi-ați spus.

— Și el avea un cufăr asemănător. Spunea că este cât se poate de folositor. Mi-a povestit că întotdeauna avea grijă să păstreze împachetate în el câteva lucruri de primă necesitate pentru cazul în care ar fi fost obligat să plece în mare grabă din localitate.

Femeia înghiți în sec.

— Și bunica m-a sfătuit să fac cam același lucru.

— Am încredere că i-ați urmat întocmai sfatul, domnișoară Lodge, nu-i așa?

— Da, domnule Hitchins, într-adevăr.

— Foarte bine ați făcut, domnișoară Lodge. Ați fost foarte inspirată. Bărbatul clipi, își atinse marginea pălăriei și se întoarse pentru a se alătura celor care îl angajaseră.

Elenora inspiră adânc, după care își deschise umbreluța de soare și o ținu drept în sus, ca pe o mândră flamură de luptă. Apoi cotiga se puse în mișcare.

Tânăra femeie nu se întoarse să privească în urmă la casa în care se născuse și trăise toată viața.

Moartea tatălui ei vitreg nu o surprinsese prea tare și nici nu se simțea mâhnită. Atunci când Samuel Jones se căsătorise cu mama ei, Elenora avea deja șaisprezece ani. El petrecuse prea puțin timp în casa lor de la țară, preferând să stea mai mult la Londra, unde se ocupa de interminabilele lui proiecte de investiții. După ce mama Elenorei murise, cu trei ani în urmă, el nu se mai arătase aproape deloc pe acolo.

Această stare de fapt îi convenise Elenorei de minune. Nu-i păsa de Jones și fusese foarte mulțumită să nu-l aibă în preajmă, dar, desigur, asta se întâmpla mai înainte ca ea să descopere că avocatul acestuia izbutise să treacă pe numele tatălui ei vitreg întreaga moștenire pe care i-o lăsase bunica ei și care includea casa și terenurile înconjurătoare.

Acum, totul se dusese pe apa sâmbetei.

„Ei bine, nu chiar totul", se gândi ea cu o satisfacție răutăcioasă. Creditorii lui Samuel Jones nu avuseseră habar de setul de bijuterii al bunicii, format dintr-o broșă și niște cercei de aur cu perle, pe care ea îl ascunsese sub fundul fals al vechiului cufăr de recuzită. Agatha Knight îi dăruise Elenorei aceste giuvaieruri imediat după ce mama ei se măritase cu Samuel Jones. Agatha păstrase secretul asupra acestui cadou, povățuind-o pe Elenora să ascundă în cufăr broșa împreună cu cerceii și să nu pomenească nimănui despre ele, nici măcar propriei sale mame.

Acum era evident că intuiția Agathei în privința lui Jones fusese corectă.

Cei doi creditori nu știau nimic nici despre cele douăzeci de lire sterline, în bancnote, ascunse de asemenea în cufăr. Ea pusese acești bani deoparte după vânzarea recoltei, dosindu-i laolaltă cu bijuteriile atunci când își dăduse seama că Jones avea de gând să investească toți banii câștigați din munca pământului în proiectul său minier.

Ce-a fost a fost, își spuse ea. Acum trebuia să-și îndrepte atenția spre viitor. Norocul ei o luase pe o pantă vădit descendentă, dar cel puțin Elenora nu era chiar singură pe lume. Era logodită cu un gentleman rafinat, cu care avea să se mărite. Atunci când Jeremy Clyde va primi biletul de la ea, prin care îi aducea la cunoștință situația disperată în care se afla, cu siguranță că el îi va sări în ajutor. Ba mai mult, va insista ca ei doi să grăbească data cununiei.

Da, într-adevăr, își spuse ea, peste aproximativ o lună acest groaznic incident va rămâne de domeniul trecutului. Ea va fi atunci o femeie căsătorită care va avea de organizat și de condus o nouă gospodărie. Perspectiva aceasta o înveseli de minune.

Dacă exista un talent în care excela cu adevărat, atunci acela era priceperea ei de a pune la punct și supraveghea puzderia de treburi impuse de buna funcționare a unei gospodării-model și a unei ferme prospere. Se descurca în orice situație, de la încheierea vânzării profitabile a recoltelor și până la păstrarea riguroasă a unui registru de cheltuieli, de la asigurarea reparațiilor curente și până la angajarea servitorilor și a lucrătorilor agricoli, ocupându-se până și de prepararea leacurilor medicinale în casă.

Dacă s-ar strădui, ar putea deveni o soție ideală pentru Jeremy.

Mai târziu în aceeași seară, Jeremy Clyde intra cu calul la galop în curtea hanului exact în momentul în care Elenora îi dădea instrucțiuni nevestei hangiului, cerându-i să se asigure că cerșafurile ei au fost proaspăt spălate.

Când se uită pe fereastră și văzu cine sosise, Elenora își întrerupse brusc discursul și se grăbi să coboare.

De cum îl văzu pe Jeremy, îi sări în brațe.

— Draga mea... Jeremy o sărută scurt, după care o îndepărtă ușor de el. Pe chipul lui frumos i se citea o adâncă îngrijorare. Am venit imediat ce am aflat trista veste. Ce cumplit trebuie să fi fost pentru tine! Și creditorii tatălui tău vitreg ți-au luat totul? Casa? Întreaga proprietate?

Elenora oftă.

— Mă tem că da.

— Este o lovitură cumplită pentru tine, draga mea. Pur și simplu, nu știu ce să spun.

Se simțea însă că Jeremy avea să-i spună ceva extrem de important. Îi luă ceva timp pentru a ajunge la subiect, asigurând-o întâi pe Elenora că i se rupe inima să-i dea o asemenea veste, dar că nu are de ales. În esență, discursul lui se referea la faptul că, în condițiile în care ea a rămas fără moștenire, el se vedea forțat să rupă numaidecât logodna.

La scurt timp după această mărturisire, tânărul plecă la fel de grăbit precum venise.

Elenora urcă scările până în odăița ei și comandă o sticlă din cel mai ieftin vin pe care îl avea hangiul. După ce sticla de vin îi fusese adusă în cameră, încuie ușa, aprinse o lumânare și își turnă un pahar plin-ochi cu reconfortanta licoare.

Rămase nemișcată timp îndelungat, privind în noapte, bând vinul prost și gândindu-se la ce avea să-i rezerve viitorul.

Acum era într-adevăr singură pe lume. Era un gând straniu și tulburător. Viața ei bine rânduită fusese întoarsă cu susul în jos.

Cu numai câteva ore înainte, era convinsă că viitorul îi surâde, clar și luminos. Jeremy își propusese să se mute în casa ei, după nuntă. Elenora se și văzuse în postura de soție și de parteneră pe viață a acestui bărbat, ducând un trai liniștit, își imaginase cum avea să conducă gospodăria, să se ocupe de propriii copii și să supravegheze bunul mers al afacerilor fermei. Acum însă, diafanul balon de săpun din visul ei se spărsese.

Cu toate acestea, foarte târziu în noapte, după ce golise aproape în întregime conținutul sticlei de vin, Elenora avu sentimentul că în sfârșit era liberă așa cum nu mai fusese niciodată în viața ei. Pentru prima oară, nu mai avea obligații față de nimeni. Nici un servitor sau angajat nu mai depindea de ea. Nimeni nu mai avea nevoie de ea. Se simțea dezrădăcinată, fără vreo legătură de rudenie și fără un cămin. Nu mai exista nimeni căruia să-i pese dacă era o persoană respectabilă sau dacă târa numele de Lodge prin noroiul unui imens scandal, exact așa cum făcuse bunica ei.

I se oferea acum o nesperată ocazie de a da un nou curs existenței sale.

În lumina palidă a zorilor, întrezări o uimitoare perspectivă a unui cu totul alt viitor pe care și-l putea făuri.

Era un viitor în care avea să fie eliberată de încorsetările structurilor rigide și limitate în care se vedeau siliți să trăiască oamenii de la țară, un viitor în care avea control deplin asupra bunurilor sale și asupra propriei situații financiare.

În acest nou viitor grandios va fi capabilă să facă lucruri pe care niciodată nu le-ar fi putut realiza în vechea ei existență. Și-ar putea permite chiar să experimenteze acele plăceri unice despre care bunica ei îi povestise că le-ar putea trăi în brațele bărbatului potrivit.

Astfel, măcar nu va fi nevoită să plătească prețul pe care cele mai multe dintre femeile de condiția ei socială îl plăteau pentru a cunoaște aceste plăceri, își jură ea. Nu va trebui să se căsătorească. La urma urmei, nu mai exista nimeni căruia să-i pese dacă își făcea numele de rușine.

Da, acest nou viitor va fi cu adevărat unul măreț.

Tot ce avea de făcut era să găsească o cale de a se întreține, pentru a-l putea materializa.

capitolul 1

Fantomatica apariție cadaverică se ivi dintr-odată, întrupându-se din adâncurile insondabilului întuneric, precum un gardian demonic însărcinat să apere secrete interzise. Lumina lanternei împrăștie o strălucire diavolească asupra feței încremenite într-o expresie de groază.

Bărbatul aflat în lotcă scoase un țipăt la vederea monstrului, însă nu avea cine să-l audă.

Ecoul strigătului de spaimă reverberă la nesfârșit între zidurile străvechi de piatră care formau în jurul lui un coridor de noapte eternă. Șocul provocat de apariția neașteptată accentuă balansul bărcii, care începu să se clatine și să danseze de o manieră periculoasă în curentul apei întunecate.

Inima îi bubuia în piept. Brusc, se simți inundat de o transpirație de gheață. I se tăie respirația.

Instinctiv, bărbatul își încleștă mâinile pe prăjina lungă pe care o folosea pentru a împinge ambarcațiunea contra curentului leneș, străduindu-se din răsputeri să se liniștească.

Din fericire, capătul prăjinii se înfipse cu putere pe fundul apei, redând echilibrul bărcii, timp în care se stinseră și ultimele ecouri ale îngrozitorului său urlet.

Tăcerea lugubră deveni din nou atotstăpânitoare. În sfârșit, reușise să-și recapete suflul. Cu mâinile încă tremurânde, se zgâi la capul ceva mai mare decât unul omenesc.

Era doar încă una dintre anticele statui clasice care, la fel ca atâtea alte trupuri dezmembrate, zăceau ici-colo de-a lungul malurilor râului subteran. Coiful acesteia reprezenta o dovadă că avea în față o întruchipare a Minervei.

Cu toate că nu era prima asemenea statuie pe lângă care trecuse pe parcursul bizarei sale călătorii, cu siguranță că putea fi considerată drept cea mai înfricoșătoare. Arătarea aducea mai bine ca oricare alta cu un cap retezat, azvârlit neglijent în mocirla de lângă râu.

La un asemenea gând, se cutremură din nou, încleștându-și cu mai multă putere degetele pe prăjină și împingând cu putere. Îl irita propria reacție la vederea capului. Ce se întâmpla cu el? Nu-și putea permite să se piardă cu firea atât de ușor. Avea de împlinit un destin.

Lotca se urni din loc, lăsând în urmă capul de marmură.

După ce ocoli un alt cot al râului, lumina felinarului dezvălui una dintre numeroasele pasarele pe care le zărise de-a lungul traseului, joase și arcuite, presărate din loc în loc deasupra apei. Erau punți care nu duceau nicăieri, sfârșind la ambele capete în pereții tunelului care le înconjura. Omul se aplecă ușor ca să nu se lovească la cap.

Când spaima i se risipi cu totul, se simți cuprins din nou de fiorul surescitării. Totul se înfățișa exact așa cum descrisese predecesorul lui în jurnal. Râul dispărut exista cu adevărat, șerpuind pe sub oraș, un canal secret care fusese îngropat și uitat de secole.

Autorul jurnalului ajunsese la concluzia că romanii, niciodată dispuși să renunțe la un potențial proiect ingineresc, fuseseră primii care canalizaseră apa râului cu scopul de a-i închide albia și de a putea construi apoi deasupra ei. În lumina felinarului, puteau fi zărite ici și colo lucrările lor de zidărie. Pe alte porțiuni, tunelul subteran prin care curgea râul forma arcade construite în stil medieval.

Neîndoielnic, apele îngrădite serveau drept canal colector pentru marele oraș de deasupra, captând precipitațiile și infiltrațiile din canalizarea Tamisei, fără ca nimeni să aibă habar. Mirosul era pestilențial. În locul acesta de perpetuă beznă era atâta liniște, încât se puteau auzi șobolanii și alte viețuitoare parazite mișunând pe malurile înguste ale râului subteran.

„Nu mai e mult", își zise. În cazul în care indicațiile din jurnal erau corecte, avea să dea în curând peste cavoul de piatră care marca intrarea în laboratorul subteran secret al predecesorului său. Spera din toată inima să găsească ciudatul mecanism acolo, în locul unde fusese abandonat de atâția ani de zile.

Cel care trecuse pe aici înaintea lui fusese obligat să renunțe la mărețul proiect din cauză că nu fusese în stare să descifreze și ultima mare enigmă din vechiul lapidariu. Bărbatul din barcă știa însă că el reușise acolo unde eșuase predecesorul lui, că izbutise să decodifice instrucțiunile bătrânului alchimist. Știa sigur că va putea duce treaba la bun sfârșit.

Cu toate că fusese suficient de norocos încât să găsească dispozitivul, îi rămâneau încă destule lucruri de rezolvat până ce avea să-l pună în funcțiune. Trebuia, așadar, să mai descopere unde se aflau pietrele lipsă și să se descotorosească de cei doi bătrâni care cunoșteau și ei secretele trecutului. Nu întrevedea însă nici o dificultate în îndeplinirea acestor provocări.

Informația era cheia succesului, iar el știa cum să o obțină. Se învârtea prin înalta societate, astfel încât avea ceva relații utile în rândul acesteia. Pe de altă parte, își făcuse un obicei din a frecventa bordelurile și speluncile sordide unde gentlemenii cu pretenții căutau să-și satisfacă plăceri mai puțin convenționale. Descoperise astfel că asemenea locuri reprezentau nesecate izvoare