Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Un sărut periculos
Un sărut periculos
Un sărut periculos
Cărți electronice370 pagini5 ore

Un sărut periculos

Evaluare: 4 din 5 stele

4/5

()

Citiți previzualizarea

Informații despre cartea electronică

Anthony Stalbridge îi furase primul sărut pe un coridor întunecat din reședința lui Elwin Hastings, iar Louisa fusese luată cu totul pe nepregătite… Cu siguranță însă, intenția nu fusese romantică, ci un act disperat, menit să distragă atenția paznicului înarmat care i-ar fi surprins într-un loc unde nu aveau ce căuta. Căci singurul lucru pe care Anthony și Louisa îl aveau în comun era interesul pentru afacerile domnului Hastings – un membru de vază al înaltei societăți, despre care amândoi bănuiau că ascunde niște secrete teribile. Aduși împreună de șiretlicul lor, cei doi își unesc eforturile pentru a afla adevărul, însă fiecare este condus de propriile motive. Anthony bănuiește că fosta lui logodnică nu s-a sinucis, iar Louisa – a cărei identitate este învăluită în mister – este convinsă că Hastings are diverse interese legate de un renumit bordel. Dar să-l aducă pe Hastings în fața justiției va fi mai periculos decât își închipuie cei doi, iar parteneriatul lor va fi unul incendiar. Căci Louisa îi aprinde mai mult decât curiozitatea lui Anthony, și împreună dovedesc o atracție fascinantă pentru pericol...

LimbăRomână
Data lansării14 iun. 2016
ISBN9786067415766
Un sărut periculos
Citiți previzualizarea

Citiți mai multe din Quick Amanda

Legat de Un sărut periculos

Cărți electronice asociate

Recenzii pentru Un sărut periculos

Evaluare: 4 din 5 stele
4/5

5 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

    Previzualizare carte

    Un sărut periculos - Quick Amanda

    prolog

    În ultima parte a domniei reginei Victoria…

    Ea nu îndrăznea să aprindă nici una dintre lămpi de teamă ca nu cumva vreun trecător să observe lumina și să-și amintească apoi mai târziu acest detaliu, când poliția avea să vină și să pună întrebări. Ceața se îndesea pe alee, dar tot mai răzbătea suficientă lumină a lunii prin fereastră pentru ca în micul salon să nu fie chiar întuneric, nu că ea ar fi avut nevoie de acea lumină rece, argintie. Cunoștea încăperile plăcute de deasupra magazinului la fel de bine ca pe propriile buzunare. Acest spațiu mic fusese căminul ei timp de aproape doi ani.

    Se ghemui în fața cufărului greu din colț și încercă să introducă cheia în broască. Sarcina se dovedi a fi incredibil de dificilă, deoarece mâinile îi tremurau îngrozitor. Ea se opri și trase adânc aer în piept într-o încercare zadarnică de a-și liniști inima care bătea să-i spargă pieptul. După trei încercări eșuate, reuși în cele din urmă să deschidă cufărul. Scârțâitul balamalelor i se păru că suna ca niște mici strigăte în tăcerea de mormânt.

    Vârî mâna înăuntru și scoase două volume legate în piele pe care le păstrase acolo. Se ridică și le duse în capătul celălalt al încăperii, unde le așeză într-o valijoară. Mai erau destule cărți jos în magazin, și pe multe dintre ele ar fi obținut un preț bun, dar acestea două erau de departe cele mai valoroase.

    Nu putea să ia prea multe cărți cu ea, căci erau grele. Chiar dacă ea ar mai fi putut căra câteva în plus, nu era înțelept s-o facă. O cantitate mare de cărți valoroase dispărute de pe rafturile de jos ar fi trezit bănuieli.

    Din aceleași motive, nu luase la ea decât strictul necesar în materie de îmbrăcăminte. Poliției i s-ar fi părut ciudat să descopere că o sinucigașă își luase cu ea în râu cea mai mare parte a garderobei.

    Închise valiza umflată. Slavă Domnului că nu vânduse acele două volume. Fuseseră cu siguranță momente pe parcursul celor doi ani când ar fi avut nevoie de bani, dar nu avusese inima să se despartă de ele, de cărțile la care tatăl ei ținuse cel mai mult. Erau tot ce-i mai rămăsese, nu doar de la el, dar și de la mama ei care murise cu patru ani mai devreme.

    Tatăl ei nu-și revenise niciodată cu adevărat de pe urma pierderii mult-iubitei sale soții. Așa că nimeni nu s-a arătat prea surprins când își trăsese un glonț în cap ca urmare a unei pierderi financiare devastatoare. Creditorii luaseră casa confortabilă și tot ce era în ea. Din fericire, nu consideraseră că vasta și eleganta bibliotecă avea prea mare valoare.

    Aflată în poziția de a alege una dintre carierele obișnuite disponibile pentru cineva în situația ei – o viață nefericită ca însoțitoare sau guvernantă –, ea folosise cărțile ca să facă un lucru de neînchipuit și impardonabil în ochii societății: intrase în tagma neguțătorilor.

    În ochii lumii bune, era ca și cum ca prin magie ar fi încetat să mai existe. Nu că ar fi cunoscut prea bine pe cineva din acea lume. Familia Barclay nu era dintre cele cunoscute în înalta societate.

    Cunoștințele ei despre colecționarea și colecționarii de cărți, învățate de la tatăl ei, o ajutaseră să obțină un mic profit după doar câteva luni de când intrase în afaceri. În cei doi ani de când deschisese magazinul, reușise să se afirme ca un neguțător mic, dar de succes, de cărți rare.

    Viața ei cea nouă cu garderoba banală, caietele de contabilitate și corespondența de afaceri era foarte diferită de cea din lumea confortabilă și elegantă în care crescuse, dar ea descoperise că să dețină și să administreze propriul magazin îi aducea satisfacții mari. Conta foarte mult să poți să-ți controlezi singur propriile finanțe. Pe deasupra, ca proprietară de magazin, se eliberase în sfârșit de multele restricții și reguli pe care societatea le impunea femeilor necăsătorite de familie bună. Sigur că nu putea să nege că se afla pe un nivel social mai jos, dar această experiență îi permisese să-și controleze viața într-un fel care n-ar fi fost posibil înainte.

    Dar, cu nici o oră în urmă, visul ei despre viitorul luminos și independent în care începuse să creadă fusese distrus. Acum se afla în plin coșmar. Nu avea de ales, trebuia să fugă, să se ascundă și să ia cu ea doar o mână de obiecte personale, banii obținuți în acea zi din vânzarea de cărți, precum și cele două volume valoroase.

    Trebuia să dispară – îi era foarte clar acest lucru –, dar trebuia să se și asigure că nimeni nu va veni să o caute. Soluția i se dezvăluise într-un articol pe care îl citise cu câteva zile mai devreme.

    ... Pentru a doua oară în mai puțin de o săptămână, înalta societate deplânge pierderea unei doamne de vază. Din păcate, râul a mai făcut o victimă.

    Doamna Victoria Hastings, care se pare că a fost biruită de una dintre stările recurente de depresie, s-a aruncat de pe pod în adâncurile reci și nemiloase ale Tamisei. Trupul nu a fost încă recuperat. Autoritățile bănuiesc că fie a fost dus în larg spre mare, fie s-a încurcat în vreo epavă. Soțul ei devotat, Elwin Hastings, este, se pare, distrus de suferință.

    Cititorii cu siguranță își amintesc că, acum mai puțin de o săptămână, domnișoara Fiona Risby, logodnica domnului Anthony Stalbridge, s-a aruncat și ea în râu. Trupul ei, însă, a fost recuperat...

    Două doamne din lumea bună se aruncaseră în râu în aceeași săptămână. În plus, în fiecare an, femei disperate și suferind de depresie care nu făceau parte din clasele de vază ale societății căutau aceeași eliberare. Astfel că nimeni nu ar găsi nimic ciudat în faptul că o proprietăreasă de librărie lipsită de importanță s-a sinucis în același mod.

    Scrise scrisoarea de adio cu mâini tremurânde, concentrându-se să găsească cuvintele potrivite, cât mai convingătoare.

    ... Sunt disperată. Nu pot trăi știind ce am făcut în noaptea asta și nici nu pot suporta un viitor care ar însemna un proces public umilitor și ștreangul. Mai bine să-mi găsesc uitarea în râu...

    Se semnă și puse biletul pe măsuța unde obișnuia să ia singură masa. Așeză pe bucata de hârtie un mic bust al lui Shakespeare. Nu era bine dacă ajungea pe jos și poliția nu o descoperea.

    Își puse pelerina și se mai uită o dată în jur, prin micul salon. Fusese mulțumită aici. E adevărat că singurătatea era câteodată greu de suportat, mai ales noaptea, dar cu asta te puteai obișnui. Se gândise chiar să-și ia un câine.

    Se întoarse și ridică valiza grea. Încă o dată ezită. Pe perete erau agățate două pălării: o bonetă de vară și o pălărie cu boruri largi și pene pe care o purta când ieșea la plimbare. Își dădu seama că ar fi fost foarte bine ca pălăria mare, cu pene, să fie descoperită plutind pe râu, poate chiar agățată de o piatră sau de vreun lemn plutitor. Înșfăcă pălăria și și-o îndesă pe cap.

    Privirea i se îndreptă spre dormitorul ascuns de o perdea. O scutură un nou fior la gândul a ceea ce se afla acolo.

    Ținând strâns valiza, se grăbi să coboare în camera din spate. Deschise ușa și păși pe aleea întunecată. Nu avea nici un rost să mai încuie ușa. Încuietoarea fusese distrusă doar cu o oră în urmă când intrusul își croise drum înăuntru.

    Porni atentă pe alee în jos, încrezându-se doar în memoria ei cu privire la pasajul îngust din spatele rândului de magazine.

    Cu ceva noroc vor mai trece câteva zile până când cineva va începe să se întrebe de ce librăria Barclay rămânea închisă atât de mult. Dar, mai devreme sau mai târziu, cineva, proprietarul ei probabil, se va alarma. Domnul Jenkins va bate la ușă o vreme. În cele din urmă, se va enerva. Va lua una dintre cheile pe care le purta mereu la el și va deschide magazinul, cerându-și chiria.

    Atunci va fi descoperit și cadavrul de la etaj. Curând după aceea, poliția va începe să o caute pe femeia care-l ucisese pe Lord Gavin, unul dintre cei mai bogați și mai eleganți gentlemeni din înalta societate.

    Ea fugi în noapte.

    capitolul 1

    Un an și două luni mai târziu…

    Văduva misterioasă dispăruse din nou.

    Anthony Stalbridge se plimba în tăcere pe coridorul întunecat, așteptând să vadă o geană de lumină pe sub o ușă. Toate camerele păreau să fie neocupate, dar el știa că ea trebuia să fie undeva în apropiere. Cu câteva minute în urmă o zărise dispărând pe scările slab luminate pentru servitori.

    El îi lăsase un mic avans înainte să o urmeze în sus pe scara îngustă. Dar, când ajunsese la etajul cu dormitoarele, doamna Bryce dispăruse fără urmă.

    Acordurile estompate ale valsului și vuietul constant al conversațiilor alimentate cu șampanie răzbăteau din sala de bal. Parterul conacului Hastings era iluminat ca ziua și plin de oaspeți în straie elegante, dar aici sus nu se vedea decât strălucirea slabă a câte unui sfeșnic de perete și peste tot domnea o tăcere apăsătoare.

    Casa era mare, dar singurii locatari erau Elwin Hastings, mireasa lui cea foarte nouă, foarte bogată și foarte tânără, precum și servitorii. Aceștia dormeau la subsol. Ceea ce însemna că majoritatea dormitoarelor de la acest etaj erau goale.

    În cazul unor petreceri mari, dormitoarele goale se dovedeau uneori a fi tentante pentru oaspeții aflați în căutarea unui colțișor liniștit pentru o relație ilicită. Oare doamna Bryce urcase aici pentru a se întâlni cu un bărbat? Din cine știe ce motiv, el nu voia să se gândească prea mult la această posibilitate. Nu că ar fi avut vreun drept asupra ei. Dansaseră de câteva ori împreună, făcuseră conversație într-o manieră precaută, obositor de politicoasă la câteva ocazii sociale din această săptămână. Aceasta era limita apropierii lor formale. Dar intuiția sa – ca să nu mai vorbim de toate instinctele sale masculine – îl avertiza că se angajase într-un duel deosebit de periculos. Era un duel pe care nu intenționa să-l piardă.

    Încă de la prima lor întâlnire, Louisa Bryce se străduise cât putuse de tare să-l descurajeze, cel puțin verbal. Ceea ce era de așteptat într-un fel, desigur, având în vedere scandalul în care fusese implicat. Ceea ce îi stârnea curiozitatea era faptul că femeia se străduia să descurajeze orice bărbat din încăpere de la fiecare petrecere la care participa.

    El era un bărbat umblat prin lume. Știa că erau anumite femei care nu se simțeau atrase sexual de bărbați, dar în puținele ocazii în care o putuse scoate pe Louisa pe ringul de dans și o ținuse în brațele sale, el se convinsese că și ea era la fel de incitată ca și el. Valsul fusese un test excelent în sensul acesta. Dar, cine știe, poate că se iluziona pentru cel mai vechi motiv din lume: o dorea.

    Ea nu avea de unde ști că ochelarii ei aurii de profesoară, rochiile demodate și conversația serioasă și dureros de plicticoasă nu făceau decât să-l fascineze. Căci întregul aspect studios și plicticos era în mod evident doar de fațadă. Trebuia însă să admită că era o fațadă extrem de eficientă pentru restul societății. Numele ei nu era legat de nici un bărbat. Se asigurase că așa era, într-o manieră discretă, desigur. Din câte își putea da seama, Louisa nu era implicată într-o legătură sentimentală cu vreun bărbat.

    Doamna reprezenta, cu siguranță, un mister, și unul dintre cele mai misterioase aspecte ale ei îl reprezenta curiozitatea ei constantă cu privire la gazda din seara aceasta, Elwin Hastings și gentlemanul implicat în noua societate de investiții a lui Hastings.

    O ușă se deschise în capătul îndepărtat al culoarului. El se ascunse în umbra unui mic alcov și așteptă desfășurarea lucrurilor.

    Louisa ieși din cameră. Nu îi putea observa prea bine trăsăturile în lumina slabă, dar îi recunoscu rochia maronie neinspirată și turnura demodat de mică. Îi recunoscu și bărbia înălțată cu mândrie și umerii grațioși.

    În ciuda situației în mod evident indiscrete, ori poate tocmai din pricina ei, partea de jos a corpului său fu cuprinsă de o dorință tensionată. O privi din umbră apropiindu-se de el și își aminti cum o simțise în brațele sale când dansaseră ceva mai devreme. Ea se străduise, ca de obicei, să pară pedantă și plicticoasă, dar nici măcar conversația afectată nu putea să-i ascundă inteligența precaută și provocarea fascinantă din ochii aurii. Iar toată trăncăneala nu putea să ascundă senzația de eleganță a ținutei sale sub palma lui. El se întrebă dacă își dădea seama că, cu cât încerca mai tare să-l descurajeze, cu atât el se simțea mai atras să-i descopere secretele.

    Ea înainta grăbită de-a lungul coridorului, fără să-i fi observat prezența, întorcându-se spre scările servitorilor. Lumina de la unul dintre sfeșnicele de perete i se reflectă scurt în ramele ochelarilor. El tocmai se gândea dacă să-i ațină calea și să o înfrunte sau dacă să o urmărească, însă auzi o voce bubuitoare din capul scărilor.

    — Cine-i acolo? întrebă aspru un bărbat.

    Era o poruncă, nu o întrebare și nu era spusă pe tonul politicos și afabil al unui servitor.

    Quinby. Unul dintre cei doi paznici care în ultima vreme îl însoțeau pe Hastings pretutindeni.

    Anthony întinse brațul, o prinse pe Louisa când trecu pe lângă el și o forță să se oprească. Ea se întoarse spre el cu gura deschisă, gata să scoată un strigăt de uimire. Făcuse ochii mari. El îi acoperi gura cu palma.

    — Liniște, îi șopti el la ureche, ai încredere în mine.

    O trase mai aproape și o sărută cu îndeajuns de multă forță, încât să păstreze tăcerea.

    Ea se opuse, încordată, iar el își adânci anume sărutul, pretinzând un răspuns. Dintr-odată, ea încetă să se mai lupte cu el. În acel moment fierbinte de contact intim, fură străbătuți de ceva asemănător unui fulger încărcat de electricitate. El știa că ea își dădea seama de senzație. Îi simțise reacția bruscă, șocată. Care nu avea nimic de a face cu apropierea paznicului.

    Pașii grei ai lui Quinby se auziră pe hol. Anthony înjură în gând. Nu-și dorea nimic altceva decât să o poată săruta în continuare pe Louisa. Tânjea să o tragă după el în cel mai apropiat dormitor, să o trântească pe pat și să o dezbrace de ochelari și de rochia demodată...

    — Ce faceți voi doi aici? vru să știe Quinby.

    Anthony își ridică privirea. Nu trebuia să simuleze că era iritat și deranjat. Louisa făcu un pas în spate încruntată, de parcă și ea ar fi fost supărată de întrerupere. El observă că privirea din spatele ochelarilor părea un pic confuză, iar ritmul respirației i se întețise.

    — Draga mea, se pare că avem musafiri, zise el pe un ton neutru.

    Quinby se apropia amenințător. Era mare și lat în spate și îmbrăcat într-o manta neagră. Unul dintre buzunare era lăsat, de la greutatea obiectului aflat înăuntru. Pe unul dintre degete îi strălucea un inel mare și scump din aur, cu onix.

    Louisa îl studie pe paznic. Anthony simțea că era speriată, dar își mască reacția admirabil, desfăcându-și cu un pocnet iritat evantaiul.

    — Nu cred că am fost prezentați, zise ea pe un ton care ar fi putut îngheța un furnal. Deși era mult mai scundă, cumva reuși să-l privească pe Quinby pe sus. Cine ești dumneata să ne ceri socoteală?

    — Fără supărare, doamnă, zise Quinby și îl privi aspru pe Anthony. Dar oaspeții nu au acces la acest etaj. O să vă conduc pe amândoi la parter.

    — Nu avem nevoie de escortă, zise Anthony rece. Cunoaștem drumul.

    — Într-adevăr, adăugă și Louisa. Îl cunoaștem foarte bine.

    Ea își adună fustele și se pregăti să treacă de Quinby. Acesta întinse mâna și o prinse de cot.

    Ea scoase o exclamație șocată.

    — Cum îndrăznești?

    — Îmi cer scuze, doamnă, dar înainte să plecați trebuie să vă întreb ce căutați aici sus, zise el.

    Ea îl străfulgeră cu privirea din spatele ochelarilor.

    — Te rog să-ți îndepărtezi imediat mâna, altminteri mă voi simți obligată să îi povestesc domnului Hastings despre acest incident.

    — Domnul va fi informat oricum. Se vedea limpede că Quinby nu era defel impresionat de amenințare. Este sarcina mea să-l informez despre tot ce se întâmplă.

    — Ce anume, pentru Dumnezeu? se răsti ea la el. Ce insinuezi?

    Anthony se uită la Quinby.

    — Te rog să îi dai drumul doamnei.

    Quinby își miji ochii. „Nu-i place să primească ordine", se gândi Anthony.

    — De îndată, adăugă Anthony foarte încet.

    Quinby o eliberă pe Louisa.

    — Am totuși nevoie de un răspuns la întrebare, mormăi el, atenția fiindu-i îndreptată în continuare spre Anthony. De ce ați urcat aici?

    Întrebarea îi era clar adresată lui, își dădu seama Anthony. Quinby nu mai era preocupat de Louisa.

    Anthony o apucă pe Louisa de cot într-o manieră care să dovedească că-i aparținea, că erau iubiți.

    — Mi se pare că răspunsul este destul de evident. Doamna și cu mine eram în căutarea unui loc liniștit.

    Își dădea seama că Louisa nu era foarte încântată de implicațiile acestei explicații, dar înțelegea că nu avea altă alternativă și trebuia să îi urmeze exemplul. Spre cinstea ei, nu dădu nici un semn de tulburare.

    — În mod evident va trebui să mergem în altă parte, domnule, zise ea.

    — Așa se pare, fu de acord Anthony.

    El o strânse mai tare de cot, o întoarse din drum și porniră spre scara principală.

    — Ei bine, stați puțin, făcu Quinby în spatele lor, nu știu ce faceți voi aici, dar...

    — Exact, rosti Anthony peste umăr, nu știi deloc ce facem buna mea prietenă și cu mine aici sus, și așa va și rămâne.

    — Am fost angajat să supraveghez lucrurile aici la conac, anunță Quinby în timp ce venea în urma lor pe coridor.

    — Înțeleg asta, zise Anthony. Însă doamna și cu mine nu aveam de unde să știm că etajele superioare erau teritoriu interzis. În mod cert nu am văzut anunțuri în acest sens.

    — Sigur că nu sunt anunțuri, mormăi Quinby. Oamenii precum domnul Hastings nu se apucă să pună tot felul de anunțuri în case elegante ca asta.

    — Atunci nu ne poți reproșa că am urcat când am simțit nevoia să ieșim puțin din aglomerația de jos, vorbi Anthony pe un ton politicos.

    — Stați așa, zise Quinby.

    Anthony îl ignoră.

    — Cred că trăsura mea ne va oferi izolarea pe care o căutăm, îi spuse el Louisei pe un ton suficient de puternic pentru ca informația să ajungă până la Quinby.

    Ea îi aruncă o privire nesigură, dar, din fericire, alese să nu spună nimic. Porniră în jos pe trepte. Quinby se opri în capul scărilor. Anthony simțea privirea paznicului sfredelindu-i spinarea.

    — Va trebui să plecăm acum, îi spuse el foarte încet Louisei. Altminteri, tipul va deveni și mai bănuitor.

    — Am sosit împreună cu lady Ashton, îi răspunse nesigură Louisa la fel de încet. Nu pot să dispar pur și simplu. Se va speria.

    — Sunt sigur că unul dintre argați va fi bucuros să îi transmită un mesaj și să-i spună că ai plecat cu mine.

    Ea deveni rigidă.

    — Nu pot face asta, domnule.

    — Nu văd de ce nu. Noaptea este încă la început și noi doi avem multe de vorbit, nu crezi?

    — Nu înțeleg ce vrei să spui. Sunt foarte recunoscătoare pentru intervenția salvatoare de sus din hol, dar nu cred că a fost neapărat necesară. M-aș fi putut descurca și singură. Acum trebuie să insist...

    — Mă tem că eu sunt cel care trebuie să insiste. Vezi, mi-ai stârnit curiozitatea. Nu voi avea liniște toată noaptea dacă nu primesc niște răspunsuri.

    Ea îi aruncă încă o privire, bănuitoare de data asta. El zâmbi și o lăsă să se convingă de forța hotărârii lui. Expresia ei se înăspri, dar nu mai continuă discuția. Era prea preocupată să-și pună la cale evadarea, se gândi el, care să coincidă cu întoarcerea în sala de bal, unde prezența mulțimii l-ar fi descurajat de la a face o scenă.

    — Va trebui să renunți la orice încercare de a scăpa de mine, doamnă Bryce, zise el. Într-un fel sau altul, îmi vei permite să te conduc acasă în seara aceasta.

    — Nu mă poți obliga să mă sui în trăsura dumitale.

    — Nici nu mi-ar trece prin cap să folosesc forța. Nu atunci când o argumentație calmă poate fi la fel de eficientă.

    — Și care ar fi această argumentație calmă?

    — De ce nu începem cu constatarea că și eu, și dumneata părem să avem un interes comun cu privire la afacerile particulare ale gazdei noastre din seara asta.

    El simți cum ea trage, iute și surprinsă, aer în piept.

    — Nu înțeleg despre ce vorbești.

    — Acum câteva minute ai ieșit din dormitorul lui Hastings.

    — De unde știi asta? întrebă ea. Acum doar îți încerci norocul.

    — Rareori ghicesc, doamnă Bryce. Niciodată atunci când am toate datele problemei. Știu că era dormitorul lui Hastings pentru că am făcut rost de planurile etajului ieri.

    — Pentru Dumnezeu, domnule! O înțelegere bruscă și ceva care semăna cu o ușurare nețărmurită îi luminară chipul. Ești un hoț profesionist. Începusem deja să bănuiesc asta.

    O doamnă cuviincioasă din înalta societate ar fi fost oripilată, se gândi el. Dar Louisa nu părea defel șocată de noțiunea de a fi escortată de un membru al clasei de răufăcători. În schimb, părea în mod clar curioasă. Încântată n-ar fi fost un cuvânt prea puternic. Avusese dreptate: era o femeie foarte stranie.

    — Nu cred că te aștepți ca eu să-ți confirm bănuielile, zise el. Altfel, cine știe, mă trezesc că o să chemi poliția să mă aresteze.

    Spre surprinderea lui, ea râse. Sunetul îl captivă.

    — Absolut deloc, domnule, îl asigură ea cu o fluturare ușoară a evantaiului. Pe mine nu mă interesează că îți câștigi traiul furând de la cei de teapa lui Elwin Hastings. Trebuie să spun că asta explică, însă, anumite lucruri.

    El își dădu seama că discuția aluneca într-o direcție bizară.

    — Ce vrei să spui? întrebă el.

    — Trebuie să recunosc că, de când ne-am cunoscut la balul familiei Hammond, am fost foarte curioasă în ceea ce te privește, domnule.

    — Ar trebui să fiu flatat sau alarmat?

    Ea nu-i răspunse la întrebare. În schimb, zâmbi, părând la fel de satisfăcută și de îngâmfată ca o pisică încolăcită în dreptul șemineului.

    — De la bun început mi s-a părut că ai un aer misterios, zise ea.

    — Cum ți-ai dat seama?

    — Păi ai cerut să îmi fii prezentat și chiar ai dansat cu mine, desigur.

    Ea își deschise din nou evantaiul și îl închise apoi cu un gest mic care să-i sublinieze spusele.

    — Și ce e ciudat în asta?

    — Domnii nu se prea dau în vânt să facă cunoștință cu mine, ca să nu mai vorbim de dans. Când ai dansat din nou cu mine la recepția Wellsworth, am înțeles imediat că puneai la cale o strategie misterioasă.

    — Înțeleg.

    — Am bănuit, desigur, că mă folosești drept acoperire ca să nu îți dezvălui interesul pentru o altă doamnă. Ea făcu o pauză discretă. Poate o doamnă măritată.

    — Se pare că ai consumat mult timp și energie să te gândești la subiectul ăsta în ultimele zile.

    Cam tot atât timp cât petrecuse și el gândindu-se la ea, își spuse el în gând. Ceea ce i se păru mulțumitor.

    — Erai o enigmă, zise ea simplu. Bineînțeles că am simțit nevoia să găsesc un răspuns. Trebuie să spun că aceasta este o turnură absolut norocoasă a evenimentelor.

    Ajunseră în holul principal înainte ca Anthony să se poată gândi la ce să spună legat de acea afirmație. Un valet într-o livrea demodată albastru cu argintiu și cu o perucă pudrată pe cap făcu un pas înainte.

    — Pelerina doamnei Bryce, te rog, zise Anthony. Apoi îmi vei chema trăsura și o vei informa pe Lady Ashton că doamna a plecat cu mine.

    — Da, domnule.

    Valetul se grăbi să îndeplinească ordinele. Louisa nu mai protestă. Anthony avea impresia că devenise chiar mai nerăbdătoare decât el să plece. Se pare că ideea de a pleca în noapte cu un hoț profesionist nu o neliniștea prea tare. Nu era sigur ce concluzie trebuia să tragă din asta.

    Valetul se întoarse cu o pelerină ternă, maronie. Anthony o luă și o aranjă pe umerii Louisei. Micul gest de galanterie va transmite un mesaj care va fi reținut. Dacă Hastings îl va chestiona mai târziu, valetul va putea spune cât se poate de cinstit că doamna Bryce și domnul Stalbridge se înțelegeau foarte bine.

    Trăsura apăru în fața intrării. Louisa îi îngădui să o ajute să urce. Anthony o urmă înainte ca ea să se poată răzgândi.

    El se așeză în fața ei și închise ușa. Întunericul cabinei îi învălui. În spațiul intim din interior, el simțea parfumul delicat al Louisei, un amestec de apă de colonie florală și un miros de femeie. Era aproape excitat, își dădu el seama. Trebuia să se străduiască să se concentreze asupra problemei principale.

    — Ei bine, doamnă Bryce, vorbi el, unde rămăseserăm?

    — Dacă nu mă înșel, erai pe cale să-mi dezvălui ceva despre neobișnuita dumitale profesie. Ea scoase din manșon un caiet și un creion. Te superi dacă aprinzi lumina? Vreau să-mi iau notițe.

    capitolul 2

    Se lăsă o tăcere asurzitoare.

    Louisa ridică privirea. Anthony se holba uluit la ea. Ea îi aruncă ceea ce spera a fi un zâmbet încurajator.

    — Nu te teme, zise ea, deschizând carnețelul îmbrăcat în piele pe care îl purta pretutindeni cu ea. Nu intenționez să-ți fur secretele meseriei.

    — Asta e foarte bine, pentru că nu intenționez să ți le dezvălui, zise el sec. Pune carnețelul la loc, doamnă Bryce.

    Ea simți că o cuprinde un fior. Era același fior de alarmă pe care îl simțise atunci când Lady Asthon i-l prezentase cu o săptămână în urmă la balul familiei Hammond. Numele îi sunase puternic în urechi, declanșând un clopoțel de alarmă, dar se convinsese singură că a fi invitată la dans de bărbatul a cărui logodnică fusese una dintre cele două femei înecate în râu cu un an în urmă nu era decât o coincidență, nu mâna destinului. Înalta societate era doar un regat destul de mic. Cu toate acestea, când îl zărise în hol în fața dormitorului lui Hastings în seara asta, aproape că intrase în panică. El nu avea de unde să știe, dar faptul că îl întâlnise acolo îi dăduse fiori mai puternici chiar decât întâlnirea cu paznicul.

    Era convinsă că ar fi putut să se descurce cu Quinby. După toate aceste luni petrecute în lumea bună, imaginea pe care ea și Lady Ashton se străduiseră să o creeze fusese acceptată în mare măsură. Ea era Louisa Bryce, ruda neimportantă, demodată și excesiv de plicticoasă de la țară a lui Lady Ashton,

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1