Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Dragoste de probă
Dragoste de probă
Dragoste de probă
Cărți electronice368 pagini5 ore

Dragoste de probă

Evaluare: 4 din 5 stele

4/5

()

Informații despre cartea electronică

După șapte sezoane mondene glorioase, cea mai scandaloasă frumusețe a Londrei, Pandora Effington, știe că a venit timpul să se mărite – dar majoritatea burlacilor eligibili o lasă complet indiferentă. Ea tânjește după un erou adevărat, un bărbat special, a cărui atingere să-i dea fiori și care să facă tot ce-i stă în putere să-i cucerească inima. Cineva ca... Maximillian Wells.

Cuceritorului conte de Trent nu-i vine să-și creadă urechilor sau ochilor: înaintea lui stă chiar Pandora, femeia pe care o consideră cea mai potrivită soție. Dar superba și inabordabila moștenitoare îi face cea mai incredibilă și tentantă ofertă. Îi oferă mâna – și restul trupului ei irezistibil – dacă acceptă să joace un joc născocit de ea.

Este Maximillian însă dispus să riște totul ca să-și dovedească dragostea?

LimbăRomână
Data lansării14 iun. 2016
ISBN9786067416367
Dragoste de probă
Citiți previzualizarea

Citiți mai multe din Alexander Victoria

Legat de Dragoste de probă

Cărți electronice asociate

Recenzii pentru Dragoste de probă

Evaluare: 4 din 5 stele
4/5

6 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

    Previzualizare carte

    Dragoste de probă - Alexander Victoria

    Capitolul 1

    Mutarea de deschidere

    Primăvara, 1818

    ― Dumneata, domnul meu, ești un desfrânat și un sălbatic. Un ticălos. Pandora Effington se uită direct în ochii lui Maximillian Wells, conte de Trent, cu o privire în care erau adunate cele mai crunte gânduri. Pe scurt, domnule, ești o bestie.

    Trent intră în salonul retras, aflat la mică distanță de sala de bal aglomerată a marchizului și marchizei de Rockingham, dar suficient de departe cât să ofere un loc discret pentru o întâlnire privată.

    ― Chiar sunt?

    ― Da. Probabil ar trebui să fii împușcat.

    ― Nu prea știu ce să spun, veni replica sa în vreme ce închise cu zgomot ușa în urma lui.

    Pandora simți un junghi de neliniște. Poate nu era o idee prea bună să rămână singură cu o bestie desfrânată, sălbatică și ticăloasă.

    ― În afară, desigur, de a-ți mulțumi, adăugă el, cu o undă de amuzament în privire.

    ― Îmi mulțumiți?

    Vai, omul acesta era exact atât de arogant cum auzise!

    Colțul buzelor îi tremura ușor, ca și cum s-ar fi luptat să-și suprime un zâmbet răutăcios.

    ― Nu se întâmplă des să ți se facă un asemenea compliment.

    ― Departe de mine ideea de a-ți face un compliment, domnul meu.

    În doar câteva momente, Trent reușise să întoarcă discuția în favoarea sa. De ce se mira? Ar fi trebuit să se aștepte ca el să nu-i ia în serios critica. Conform reputației sale.

    Trent se rezemă de marginea șemineului sculptat, neglijent și totodată provocator.

    ― Poate nu ai avut intenția să-mi faci un compliment, dar eu îl consider ca atare. Cu toate că, mărturisesc, nu mă așteptam la măgulire când m-ai ademenit aici.

    ― Oh?

    Pandora nu era, de felul ei, prea precaută, dar același instinct care o împiedica să se depărteze prea mult de limitele bunei-cuviințe o avertiza acum să fie atentă. Totuși, curiozitatea făcea parte din ființa sa, la fel cum făceau și bătăile inimii.

    ― Dar la ce te-ai așteptat dumneata?

    Trent ridică din sprânceană. Pandora râse, în ciuda iritării pe care o simțea. Trent avea, într-adevăr, o părere exagerată despre propria lui persoană.

    ― Cu siguranță, n-ai crezut că...

    Trent încuviință din cap, cu un zâmbet tot mai larg pe față.

    ― Ce-ar fi trebuit să cred? Sunt ademenit la o întâlnire privată...

    ― Nu te-am ademenit.

    ― ... Din motive ce-mi sunt complet necunoscute...

    ― Intenționez să ți le aduc la cunoștință.

    ― ... de o femeie care nu mai e o fetiță inocentă și care s-ar cuveni să-și știe locul. Am impresia că ești la al optulea sezon monden, nu-i așa?

    Ar fi trebuit să nu se simtă deranjată de felul în care el îi amintea că, dincolo de încântarea pe care i-o oferea faptul că își urma propriile reguli, inabilitatea sau lipsa dorinței de a se căsători era un eșec în ochii multora. Cu toate acestea, o deranja. De fiecare dată. Buna dispoziție îi dispăru, și strânse din dinți.

    ― Al șaptelea.

    ― Scuză-mă. Ai tendința să pierzi șirul sezoanelor când o tânără domnișoară trece de o anumită vârstă. Pentru că totuși, termenul „tânăr" e relativ, nu ești de aceeași părere?

    ― Am doar patru ani peste douăzeci. Nu sunt chiar decrepită.

    ― Atât de în vârstă... Multe femei la anii ăștia au trecut de mult de prima tinerețe și și-au găsit locul, departe de distracțiile mondene.

    ― Dacă aș renunța la viața socială ar fi pentru că aș vrea eu asta. Pandora se așeză pe un taburet în salonul elegant și adoptă o mină calmă ce îi ascundea iritarea provocată de condescendența lui. Îmi prețuiesc independența.

    ― Da? În tonul lui se citea scepticismul. Am crezut că dorința oricărei tinere de familie bună e să se căsătorească, de preferință cu cineva cu titlu nobil și cu o avere și mai nobilă.

    Ea își ridică bărbia.

    ― Nu mi-am dorit niciodată în mod deosebit să mă mărit.

    ― Nu mai spune, draga mea.

    Mai că i se citea mila pe chip, și Pandora simțea că o ardea palma să-i șteargă expresia aceea de pe față.

    ― Ar fi trebuit să fii surd și orb ca să nu-ți dai seama cu cât entuziasm te-ai aruncat în festivitățile pieței matrimoniale în ultimele opt sezoane mondene.

    ― Șase.

    O ațâța intenționat sau era, într-adevăr, atât de ipocrit precum părea?

    ― Numărul contează prea puțin. E de ajuns să spunem că e un număr considerabil. Dacă nu vă interesează căsătoria, precum susțineți, ce vă interesează? Făcu o pauză, ca și cum i-ar fi venit dintr-odată în minte răspunsul la propria lui întrebare: Scuză-mă, ar fi trebuit să-mi dau seama.

    ― Să îți dai seama de ce anume, domnul meu?

    Nu-i plăcea privirea lui atotștiutoare.

    Din două mișcări, se apropie de ea, dominând-o cu înălțimea lui și tulburând-o. Ea se ridică repede. Era aproape cu un cap mai înalt decât ea, iar ochii lui, cenușii și adânci, o evaluau de sus cu impertinență. Nu, nu-i plăcea deloc privirea din ochii aceia. Neliniștea începu să-i răscolească stomacul. Era mult mai aproape de el decât dictau regulile de conduită, și, cu toate că nu dăduse niciodată atenție unor asemenea edicte prostești, acum înțelegea cât de importante erau.

    ― Mă mândresc că sunt un om inteligent, dar în seara asta parcă nu sunt eu însumi. Îi luă mâna, întoarse ușor palma în sus și atinse cu buzele pielea delicată de la încheietura mâinii lăsată la vedere de un buton al mănușii rămas descheiat, făcând ca ei să i se taie răsuflarea. Acum înțeleg perfect.

    ― Da?

    Dar ea de ce nu înțelegea? Doar era, la rândul ei, mândră de propria inteligență. Și totuși, în acel moment, nu putea decât să se întrebe cum de nu-și dăduse până atunci seama că griul e o nuanță uimitoare pentru ochii unui bărbat.

    ― Chiar da! Trent încuviință din cap cu seriozitate. Deși în mod normal fiica unui viconte are nevoie de o căsătorie care să îi asigure viitorul, toată Londra știe că tatălui dumitale i s-a părut potrivit să îți asigure nu numai o moștenire substanțială, ci și fonduri suficiente pentru a-ți permite independența chiar și acum.

    Îi ținea încă mâna în palmele lui, numai că acum degetul lui mare trasa cercuri line în palma ei. Ea simți cum îi treceau frisoane pe șira spinării.

    ― Se zvonește de mult că acesta ar fi motivul pentru care nu ai simțit necesar să te căsătorești. Și, în momentul de față, cum posibilitatea unei căsătorii favorabile se reduce odată cu trecerea anilor, ți-ai făcut un alt plan de viață.

    ― Un alt plan?

    De ce se juca așa cu mâna ei? Trent îi studie fața ca și când ar fi fost o mâncare aleasă, iar el un cunoscător experimentat. Și alți bărbați o priviseră la fel, bineînțeles, dar niciodată o asemenea privire atentă nu păruse atât de personală, atât de intimă. Tulburătoare, hipnotică. Și profund neliniștitoare.

    ― Draga mea, este evident.

    Se aplecă mai aproape de ea. Ochii adânci, ca de oțel, sclipiră. Privirea ei trecu peste nasul lui drept, acvilin, peste maxilarul pătrățos și puternic și ajunseră în dreptul buzelor ferme și pline.

    ― Ce este evident?

    Un gând nechemat dansa în capul ei: cum s-ar simți oare buzele acelea lipite de ale ei?

    ― Fără îndoială, ai hotărât să apuci un drum diferit în viață. Și pentru asta ai nevoie de un desfrânat, de un sălbatic, de un ticălos.

    ― Da, am nevoie?

    Un miros îmbătător condimentat și masculin o învălui.

    ― Numai un desfrânat, un sălbatic, un ticălos și... ce altceva ai zis că sunt?

    ― O bestie.

    O bestie cu ochi cenușii hipnotici.

    ― A, da. Bestie. Numai un asemenea om ar putea accepta să sfideze fără scrupule societatea și să și-o ia ca amantă pe nepoata unui duce.

    Vraja ciudată ce o cuprinsese dispăru.

    ― Ca amantă?

    ― Bineînțeles. Presupun că acesta este scopul întâlnirii noastre. Dorești să te oferi drept amanta mea.

    ― Doresc? întrebă ea prudentă.

    ― Trebuie să recunosc, cu toate că vine oarecum ca o surpriză, această soluție privind viitorul dumitale mi se pare perfect rațională. În fond, nu poți continua tot așa, sezon după sezon. Trent ridică din umeri. Și sunt atât de puține opțiuni la îndemână pentru o femeie necăsătorită... Cer iertare, independentă. Nici un om sănătos la cap nu te-ar vedea ca guvernantă. Și, pe lângă asta...

    Se opri, ca și când vorbele nu-și mai aveau rostul.

    Primul ei impuls fu să-i tragă o palmă, să-i șteargă zâmbetul îngâmfat de pe față. Nici un bărbat nu mai îndrăznise să-i spună așa ceva. Chiar dacă se aflase uneori pe marginea prăpastiei către un scandal, Pandora nu depășise niciodată limitele comportamentului respectabil.

    ― Amanta dumitale...

    Pandora își retrase mâna încet și deliberat și făcu câțiva pași de-a lungul încăperii, afișând o mină gânditoare, ca și când lua serios în calcul cuvintele lui. Se opri în fața șemineului și se uită la portretul ce atârna deasupra: o pictură cât se poate de adecvată, a unui strămoș la fel de adecvat, poziționată perfect într-o cameră pe deplin adecvată.

    Nimic nu era nelalocul lui acolo, nimic nu era surprinzător. Salonul marii case Rockingham era sobru și lipsit de imaginație ca orice altceva în lumea înaltei societăți londoneze, cel puțin în acea lume ce le era deschisă tinerelor de familie bună. Perfect, și adecvat, și plictisitor.

    ― Și, mai precis, cam ce ar presupune asta, domnul meu?

    Îi aruncă o privire peste umăr. Zâmbetul lui impertinent pălise doar un pic. Pandora își înăbuși un zâmbet triumfător. Era așa cum bănuise: se amuzase pe seama ei. Pentru el era un joc menit să afle cât de departe ar fi putut merge Drăcoaica din Grosvenor Square. Pandorei nu-i plăcea nimic mai mult decât să fie părtașă la un joc bun.

    ― Ei, detaliile, desigur, vor trebui stabilite.

    Era o oarecare ezitare în vocea lui? Un om cu reputația lui era obișnuit să aibă de-a face cu femeile de lume. Actrițe, sau demimondene, sau văduve care începeau în sfârșit să guste libertatea îmbătătoare în lipsa soților lor. Ultimul lucru la care el s-ar fi așteptat era ca o fată dintr-un neam nobil să ia în considerație propunerea lui scandaloasă.

    ― O mulțime de detalii, bănuiesc.

    Pandora se întoarse spre el, încercând să țină în frâu semnele de victorie ce i s-ar fi putut citi pe față. Trent o studie prudent un moment, apoi zâmbetul îi reveni pe buze, ca și când ar fi înțeles că și ea juca un joc.

    ― O mulțime, într-adevăr. O lumină răutăcioasă îi strălucea în ochi. Poate ar trebui să le discutăm?

    ― Poate. Dar acesta nu este locul potrivit pentru o asemenea discuție. Nu e încă miezul nopții. Mai e o oră – nu, două. Ne vedem în două ore. În parc. Lângă poarta Grosvenor.

    Contele se încruntă; zâmbetul îi dispăruse.

    ― Draga mea domnișoară Effington, îndrăznesc să spun că ideea unei asemenea întâlniri...

    ― Ai perfectă dreptate, domnul meu. Chiar și la ora asta, parcul nu este cel mai potrivit loc de întâlnire. Se gândi un moment. Știu. În spatele capelei Grosvenor, lângă cimitir. Acolo nu ne va deranja nimeni.

    ― Scuză-mă, dar nu planificam să vizitez un cimitir într-o noapte neagră ca moartea, înainte ca acest lucru să fie inevitabil, zise el cu o mutră acră.

    ― Dorești, poate, să nu mai continuăm discuția?

    ― Nicidecum. O expresie gânditoare i se întipări pentru o clipă pe chip. Păși spre ușă, o deschise și se înclină spre Pandora. În două ore, atunci.

    Ea încuviință din cap și ieși din cameră. Un chicotit înăbușit se auzi în urma ei. Pasul îi șovăi. Doamne, ce făcuse? Niciodată până atunci nu acceptase să se întâlnească cu un bărbat, orice bărbat, cu atât mai puțin cu un străin, singură, într-un loc pustiu, în miezul nopții. Ce-o fi fost în capul ei? De fapt, fusese ceva în capul ei? Nu asta îi fusese intenția când îl căutase să îi propună o conversație privată. Bestia pur și simplu o luase prin surprindere. Era mult mai interesant și mai deștept decât crezuse. Și tâmpenia aia cum că ea dorea să devină amanta lui... Și totuși, probabil că de data asta ea mersese prea departe.

    Icni încet. Natura ei impulsivă și desconsiderarea nechibzuită a consecințelor propriilor acțiuni o puseseră într-o situație plină de pericole necunoscute. Dar oare pericolul nu mergea mână în mână cu aventura? Iar ea tânjea dupa aventură, indiferent dacă rezultatul era bun sau rău.

    Pandora se strecură în sala de bal, sperând să nu i se fi simțit absența. Cât de ciudat și de nedrept era ca tinerii bărbați necăsătoriți să fie liberi să se comporte exact cum doreau, pe când femeile, în aceleași circumstanțe, erau constrânse de tot felul de reguli ridicole!

    Întâlnirea ei cu Trent putea fi considerată destul de nechibzuită. Absentă, Pandora acceptă un dans cu un domn vag familiar și îi permise să o conducă spre ring. Pandora avea regula ei care cerea ca ea să ignore, pe cât posibil, regulile celorlalți, dar să evite, în același timp, scandalul și cenzura care i-ar fi făcut viața aproape de nesuportat. Era un drum dificil pe care puteai merge cu aceeași ușurință cu care un buștean plutea pe un râu învolburat – un drum care te punea la încercare. Astfel, viața ei era departe de a fi plicticoasă.

    Trent intră și el în sala de bal, se uită la ea și ridică paharul, închinându-l spre ea, într-un salut ușor batjocoritor. Imediat, vârtejul dansului i-l scoase din raza vizuală, spre ușurarea ei. Îi aruncă partenerului ei de dans cele mai seducătoare priviri și se jură că avea să-și îndrepte toată atenția spre el – indiferent cine o fi fost – și departe de Trent. O privire uimită o recompensă. Ceva plăcut. Măgulitor. Și deloc interesant. Oftă. Prezența contelui era la fel de palpabilă de parcă ar fi dansat între ei. Se hotărî. Nu avea să-i permită lui Trent să se considere victorios în urma întâlnirii lor. În nici un caz. Avea să meargă la întâlnire, dar nu nepregătită. Iar faptul că urma să fie singură la capelă cu Trent nu era cu mult mai periculos decât era posibilitatea de a fi descoperiți. Dacă s-ar întâmpla așa ceva, cu siguranță simțul onoarei i-ar dicta să-i salveze ei onoarea și să-i ceară mâna. Era o cursă pe care ar fi preferat să o evite.

    Când se va căsători, dacă se va căsători, o va face din dragoste, așa cum o făcuse și mama ei și cum nu o făcuseră cele mai multe dintre prietenele sale. Nu se mulțumea cu mai puțin. Cât despre Trent și micul lui joc, avea să fie amuzant, cel puțin pe moment. Râse ușor, iar partenerul ei se uită la ea cu o expresie mulțumită.

    Adevăratul motiv pentru care ea intrase în legătură cu contele în seara aceasta nu avea nimic de-a face cu dorința ei de a-i deveni amantă sau soție. Cum ar fi putut, când nici măcar o singură dată în cele șapte sezoane el nu o invitase la dans? Recunoștea că o afectase de-a lungul anilor gândul că singurul lord eligibil omisese să-i arunce măcar o privire. Nu că i-ar fi păsat. De-abia îl băgase și ea în seamă.

    Cu toate astea, el avea dreptate într-o privință: ea își dorise să îi vorbească în legătură cu o problemă de suflet. Dar nu despre sufletul ei. Zâmbi când își imagină surprinderea de pe fața lui Trent. Partenerul ei îi răspunse la zâmbet, cu ochii luminați de speranță. Pandora nu îi dădu atenție.

    Contele de Trent, Maximillian Wells, putea foarte bine să fi fost un sălbatic, și un ticălos, și un desfrânat, ca să nu mai pomenească despre faptul că era o bestie, dar nu-și măsurase niciodată puterile cu ale Drăcoaicei din Grosvenor Square. Bietul de el, probabil n-avea idee ce-l aștepta.

    Jocul începuse.

    ― Alt bal plictisitor, altă seară pierdută.

    Lawrence, vicontele Bolton, făcuse observația cu aerul lui obișnuit de indiferență studiată. Ca de obicei, Max îl ignoră.

    ― N-aș zice că a fost pierdută, Laurie.

    ― Haide să plecăm! Nu ai petrecut destul timp în purgatoriul ăsta pământesc? N-am putea pleca acum fără să stârnim mânia gazdei și a rudelor ei feminine binevoitoare, hotărâte să ne scurteze viața cu cătușele căsătoriei?

    ― Nu încă, batrâne, murmură Max.

    Îi adresase cuvintele lui Laurie, dar atenția îi era fixată asupra Pandorei. Ea se mișca pe ringul de dans cu o grație izvorâtă din generații de creștere aleasă, dar în pasul ei se ghicea mai mult decât acea moștenire. Femeia părea să arunce scântei în jurul ei. Viața alături de unica domnișoară Effington nu avea să fie niciodată searbădă.

    Laurie luă cu agilitate un pahar de pe tava unui ospatăr în trecere și bău șampania dintr-o înghițitură.

    ― De ce nu, Max? Încă nu e foarte târziu. Putem să ne încercăm mâna la cărți sau...

    ― Mai încolo.

    După întâlnirea lui cu Pandora. Nici în cele mai îndrăznețe visuri nu s-ar fi așteptat ca ea să-i propună un asemenea lucru. Dar nimic la prima lor întrevedere între patru ochi nu se petrecuse așa cum se așteptase. Bineînțeles că nu planificase să o acuze că ar vrea să devină amanta lui. Max zâmbi. Se părea că Drăcoaica reușise să scoată la lumină animalul din el.

    ― La cine te holbezi? Laurie se uită la Max, apoi la vârtejul de dansatori și din nou la fața tovarășului său. Max!

    ― Da?

    Observase vag prezența Pandorei în primul ei sezon, când ea nu era decât o fetiță fragedă venită direct de pe băncile școlii. Cine nu ar fi remarcat-o? Dar el tocmai se reîntorsese din război, și o inocentă, oricât de drăguță, nu îl atrăgea. În cel de-al doilea sezon al ei, el o ignorase complet. Numai în ultimii câțiva ani îi remarcase activitatea. Se întreba adesea ce avea să facă ea în continuare. Ce regulă avea să încalce. Ce suflet urma să zdrobească. Se întreba și dacă vreun bărbat avea s-o poată cuceri vreodată. Nici unul nu reușise. Până acum.

    ― Nici să nu-ți treacă prin minte.

    ― Nici să nu-mi treacă prin minte... ce anume? întrebă Max absent.

    Abia la începutul acelui sezon își dăduse seama că ceea ce fusese o simplă curiozitate pentru el devenise fascinație și, în final, dorință. Intensă și de netăgăduit.

    ― Nici să nu-ți treacă prin minte să te gândești la ea. O notă de alarmă se simțea în vocea lui Laurie. La ea te uitai, nu-i așa? La Pandora Effington. Drăcoaica.

    ― E adorabilă. Max vorbi pe un ton detașat. Venise timpul să-și aleagă o soție. Oricum avea să fie, bine sau rău, singura femeie pe care o dorea era Pandora Effington. Și urma să o aibă. Chiar foarte drăguță cu părul acela negru bogat și cu ochii de un albastru remarcabil.

    Laurie se uita la dansatori oarecum enervat.

    ― Din nu se știe ce motive obscure, farmecele tinerei noastre par să înflorească an de an. Și are o mulțime de bani. Dar aduce necazul cu ea, Max.

    ― Așa face?

    Laurie se uită la el.

    ― Știi de câte ori i-a apărut numele în cartea de pariuri la White?

    ― De douăzeci și trei de ori, ca să fiu exact. Max zâmbi larg și duse paharul la buze. A fost teribil de ocupată.

    ― A fost cauza a câte unui duel pe an.

    ― Nicidecum. Anul trecut nu, și cred că nici în 1815.

    ― Anul 1815 n-a fost bun nici pentru mine. Laurie ridică un deget amenințător. Femeiușca asta se joacă cu focul.

    ― Ca noi toți, de altfel. Dar încă nu i-a venit vremea să se ardă. Însă o să se întâmple. Max îi dădu lui Laurie paharul. Cred că am chef de dans.

    ― Ferește-te de Drăcoaică, Max. Când și dacă vreunul dintre noi va decide că e vremea să-și sacrifice libertatea pentru a avea un moștenitor, vom avea nevoie de câte o mireasă foarte diferită de domnișoara Effington. De o doamnă cu un comportament neîndoielnic și cu reputația nepătată. O tânără femeie la cele mai înalte standarde.

    ― Standarde pe care nu le respecți nici tu. Max ridică din sprânceană. Și cu ce s-ar alege, în schimb, un asemenea model de respectabilitate?

    Laurie zâmbi, sigur de sine.

    ― Cu mine.

    ― Un chilipir.

    Max râse și porni în direcția în care se îndreptau Pandora și însoțitorul ei. Laurie oftă.

    ― Ai auzit ceva din ce ți-am spus?

    ― Fiecare cuvințel.

    ― Și tot o s-o abordezi pe Drăcoaică.

    ― Nicidecum. Max își aranjă manșeta și îi aruncă lui Laurie un zâmbet viclean. O voi aborda pe prietena ei cea mai bună.

    Chiar și în lumina lunii pline, cimitirul arăta înfricoșător. Pandora își rezemase spatele de piatra rece a zidului capelei și tremura, iar greutatea pistolului pe care-l ținea ascuns sub pelerină nu o liniștea îndeajuns. Nu era, în nici un caz, un comportament potrivit pentru Drăcoaica din Grosvenor Square. Oftă. Nu era ușor să se poarte în conformitate cu titlul ei. Mai ales că nu făcuse mare lucru să-l câștige, în afară de a fi refuzat să își îngrădească temperamentul sau limba ascuțită.

    De fapt, totul pornise de la o mică neînțelegere petrecută în cel de-al doilea sezon, în legătură cu o cursă la Gretna Green în compania unui tânăr lord – ale cărui figură și nume nu și le putea aminti acum – și a încă două cupluri, dintre care numai unul avea intenții serioase de căsătorie. Ceilalți fuseseră interesați mai mult de distracția oferită de o aventură nocturnă și de momeala fructului oprit.

    Din nefericire, între accidentele de trăsură, un scurt popas la un han aglomerat și urmărirea aprigă la care rudele și pretendenții respinși îi supuseseră, incidentul scăpase de sub control, iar scandalul ce urmase luase proporții vaste raportate la ceea ce se petrecuse de fapt. Celelalte două cupluri fuseseră de acord să se căsătorească – unul cu nerăbdare, altul mai reticent –, pentru a evita eterna condamnare a societății.

    Dar Pandora refuzse să se căsătorească cu domnul care o acompaniase în escapadă; își exprimase refuzul clar și limpede, în termeni deloc impreciși. Nu vedea nici un motiv să fie legată pe viață de un bărbat pe care de-abia îl cunoștea, din moment ce nu făcuse nici un lucru rău. În plus, omul era un netot.

    Cuplurile implicate juraseră să țină secretă participarea ei, deși vorbele începuseră să curgă, așa cum se întâmplă de obicei. Cu toate acestea, prezența ei la acel fiasco nu fusese atât de evidentă ca a celorlalți. Aceasta, împreună cu faptul că descindea dintr-o familie ducală care poseda o avere considerabilă și putere pe măsură, păstraseră reputația Pandorei intactă – doar cu luciul mai șters. Dar netotul ăla – cât își dorea să-și aducă aminte cum îl chema – fusese chiar impresionat de ea, și nu-i picase bine vehementul ei refuz. El fusese cel care îi acordase porecla „Drăcoaica din Grosvenor Square". În secret, ea recunoștea că îi plăcea destul de mult.

    O crenguță trosni undeva în depărtare.

    Pandora se încordă și miji ochii, ca să vadă printre umbrele negre ale cimitirului. Trent? Nu. Trent nu s-ar fi furișat. Era sigură că el avea să pășească prin cimitir cu un mers de erou cuceritor. Așa lăsa impresia. În plus, părea să aibă și obiceiul de a o face să simtă fluturi în stomac.

    Fără îndoială, zgomotul fusese făcut de Peters, majordomul familiei, sau de unul dintre ceilalți doi servitori pe care avusese buna idee de a-i aduce cu ea și de a-i ascunde strategic printre pietrele de mormânt.

    Precis Trent ar fi apărut deja dacă ar fi vrut să vină. O vietate se strecură iute prin iarbă, iar Pandora tresări și strânse pistolul în mână. Probabil că nu era nimic mai mult decât o veveriță ieșită la plimbarea de seară. Totuși, dacă Trent nu venea mai repede, trebuia să plece. Nu putea aștepta toată noaptea. Însemna să se joace cu focul. Și de senzații tari avusese parte mai mult decât dorise, în mare parte din cauza bărbaților. În fiecare sezon, cel puțin unul dintre tinerii lorzi îi declara iubire nepieritoare. Inevitabil, cineva făcea o remarcă întâmplătoare referitoare la porecla ei, Drăcoaica, și se isca un duel pentru a-i apăra onoarea. Nimeni nu fusese omorât. Micile răni nu meritau menționate. Dacă acei domni, crema bărbăției engleze, trăgeau așa rău cu pistolul, Pandora se întreba cum de Anglia reușise să-l învingă pe Napoleon. Probabil incompetența ce se vedea clar pe terenurile de dueluri era explicația duratei lungi a războiului cu Franța.

    Ceva o atinse pe mână, iar ea își reprimă un țipăt. Nu era decât o ușoară briză de primăvară, nimic mai mult. Ce altceva putea fi? Desigur, nu credea în stafii sau în alte creaturi care apar numai noaptea ca să sperie fetițele care nu pot dormi sau să testeze curajul băiețeilor prea mici ca să fi cunoscut pericolul; ori să terorizeze vreo femeie tânără, hotărâtă să trăiască la înălțimea reputației sale, nu suficient de greu câștigată, ori...

    Simți o atingere puternică pe umăr. Panica îi sfâșie trupul. Scoate un țipăt, trase pistolul de sub pelerină, se roti amețitor și împușcă în noapte.

    Capitolul 2

    Miza e declarată

    ― Când ai spus că ar trebui să fiu împușcat, nu m-am gândit că plănuiai să înfăptuiești tu personal treaba, în seara asta.

    Vocea familiară trăda un amuzament straniu.

    ― Trent?

    Vocea Pandorei tremura.

    ― Aștepți pe altcineva?

    ― Nu, nici vorbă. Inima îi bătea ca un ciocan în coaste, dar se strădui să păstreze o mină calmă. Ai întârziat.

    ― Am venit exact la timp. Încercai să mă omori?

    ― Nu încă.

    Lăsă jos pistolul.

    ― Excelent. Nu ar fi modul ideal de a începe învoiala noastră.

    ― A, da. Trase adânc aer în piept, să se liniștească. Învoiala noastră. M-am gândit mult la ea. Oricât de strălucitoare era lumina lunii, fața lui era în continuare acoperită de umbre. Ar fi preferat să-i vadă chipul. Domnul meu, mi se pare că sunt numai două motive pentru care o femeie ar renunța la virtute în fața unui bărbat. Banii și protecția. Eu nu am nevoie nici de una, nici de cealaltă.

    ― Într-adevăr, nu ai nevoie. Ai bani și un pistol. Știi să-l folosești?

    ― Desigur, minți ea.

    Trent mârâi dezaprobator.

    ― Nu suficient de bine. Eram chiar în spatele tău și nu m-ai nimerit.

    ― Sunt englezoaică, murmură ea.

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1