Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Ape adânci
Ape adânci
Ape adânci
Cărți electronice433 pagini6 ore

Ape adânci

Evaluare: 5 din 5 stele

5/5

()

Citiți previzualizarea

Informații despre cartea electronică

Charity Truitt și Elias Winters, reprezentanții a două dintre cele mai puternice companii de pe Coasta Pacificului, au ajuns la un punct de cotitură în propriile vieți și se confruntă cu o criză în carieră și iubire. Cursul imprevizibil al destinul fiecăruia îi aduce împreună într-un orășel de lângă Seattle, căci amândoi își doresc să își regăsească echilibrul într-o viață simplă, departe de tumultul și agitația marilor orașe și a afacerilor cu mize uriașe. De aceea, nici unul nu vrea să își complice existența asumându-și vreun angajament sentimental, cu atât mai mult cu cât singurul lucru pe care cu siguranță îl au în comun este faptul că nu știu să se implice cu adevărat. Dar atracția reciprocă pe care o simt este mai presus de orice autocontrol, așa că fiecare încearcă să descopere cât mai multe despre trecutul și eventualele scopuri ascunse ale celuilalt. Însă în pașnicul orășel au loc două crime, iar Charity și Elias hotărăsc să-și unească forțele pentru a-l prinde pe ucigaș. Curând se vor convinge că în străfundurile aparent calme ale micului oraș de la țărmul mării se ascund secretele tenebroase ale unor ape adânci, care ar putea să-i atragă fără scăpare în vâltoarea lor.

LimbăRomână
Data lansării24 iun. 2015
ISBN9786067419047
Ape adânci
Citiți previzualizarea

Citiți mai multe din Amanda Quick

Legat de Ape adânci

Cărți electronice asociate

Recenzii pentru Ape adânci

Evaluare: 5 din 5 stele
5/5

2 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

    Previzualizare carte

    Ape adânci - Amanda Quick

    prolog

    Charity

    Marea îi ademenește pe cei necugetați cu promisiunea libertății, însă în adâncurile ei sălășluiește o mare primejdie.

    Despre natura apei,

    fragment din jurnalul lui Hayden Stone

    Atacul de panică o cuprinse pe Charity Truitt în timp ce ieșea prin ușile cu panouri de sticlă ale unuia dintre cluburile de afaceri exclusiviste din Seattle, scuturând-o cu forța unei descărcări electrice. Pulsul îi galopa. De-abia mai putea respira. Transpirația amenința subit să-și pună amprenta pe rochia ei roșie de mătase, de o eleganță sfidătoare. Din fericire, nu achitase costul extravagant stabilit de designer. Familia ei deținea magazinul în care rochia fusese expusă la raionul de haute couture.

    Charity se opri în ușa salonului privat care fusese rezervat pentru acea ocazie. Se luptă să tragă adânc aer în piept. Se strădui din răsputeri să ascundă faptul că se confrunta cu o problemă serioasă. Îi trecu prin minte că oamenii bine îmbrăcați din mulțime, care o observaseră șovăind în prag, se gândeau probabil că își făcea în mod voit o intrare teatrală. Adevărul era că mai avea puțin și o lua la goană, mânată de panică.

    Cu disciplina de fier a unei femei care conducea o corporație de la vârsta de douăzeci și patru de ani, se forță să zâmbească, în vreme ce neliniștea îi sfâșia vintrele.

    Nu era primul atac de panică pe care îl îndura. Stările acestea o apucaseră din ce în ce mai frecvent în ultimele patru luni, năruindu-i somnul, făcând-o agitată și neliniștită și, cel mai rău, stârnind întrebări întunecate cu privire la sănătatea ei mintală.

    Atacurile o mânaseră mai întâi la doctor, apoi la un terapeut. Primise niște explicații de specialitate, dar nici un răspuns adevărat.

    O reacție neprovocată de genul „luptă sau fugi", îi spusese terapeutul. Un recul evoluționist din vremurile când trăiam cu toții în peșteri și ne făceam griji cu privire la monștrii nocturni. Stresul reprezenta, de obicei, factorul principal.

    Dar acum, în seara aceasta, Charity își dădu deodată seama care era adevăratul motiv al fricii ei. Realiză, în sfârșit, ce sau mai curând cine îi declanșa atacurile de panică. Numele lui era Brett Loftus, patronul de la Loftus Athletic Gear. Era solid, avea peste un metru nouăzeci și, la treizeci de ani, își păstra încă alura de fotbalist celebru din perioada universității. Era blond, cu ochii căprui și arătos, în felul acela cuceritor și demodat al eroilor de westernuri. Ca să pună capac la toate, avea un succes imens și era un bărbat cu adevărat plăcut.

    Charity îl plăcea, dar nu-l iubea. Era cât se poate de sigură că nu l-ar fi putut iubi vreodată. Mai rău, intuiția îi spunea că sora ei vitregă, Meredith, și Brett cel amabil și relaxat erau perfecți unul pentru celălalt. Recentele episoade de panică nu îi știrbiseră intuiția aproape legendară.

    Din nefericire, cea care trebuia să-și anunțe în acea seară logodna cu moștenitorul imperiului Loftus era Charity, nu Meredith.

    Fuziunea trebuia să fie, în același timp, parte dintr-o strategie de afaceri și o uniune între doi oameni. În câteva săptămâni, Loftus Athletic Gear avea să se alipească lanțului de magazine deținut de familia Truitt, formând Truitt–Loftus.

    Noua companie urma să fie unul dintre cei mai mari retaileri privați din nord-vest. Dacă totul mergea bine, în doi ani aveau să înceapă să se extindă pe atrăgătoarea piață de pe coasta Pacificului.

    De dragul familiei și al responsabilității pe care o avea față de o afacere la care se înhămase de tânără, Charity era pe cale să se căsătorească cu un bărbat care îi provoca atacuri de panică ori de câte ori o lua în brațe.

    Nu era vina lui Brett că era atât de mare, încât era cuprinsă de claustrofobie când o săruta, se gândi ea agitată. Era problema ei. Trebuia să o rezolve.

    Era sarcina ei să rezolve probleme. Se pricepea la asta. Oamenii se așteptau din partea ei să preia comanda, să gestioneze orice criză ar fi survenit.

    Simți furnicături în mâini. Nu reușea să-și oxigeneze suficient de bine plămânii. Avea să leșine exact acolo, în fața unora dintre cei mai influenți oameni din nord-vest.

    I se înfățișă înaintea ochilor imaginea umilitoare în care ea zăcea prăbușită cu fața în jos, pe covorul oriental, înconjurată de prieteni, parteneri de afaceri, competitori, rivali și, mai rău decât orice, de câțiva membri selecți din presa locală, cu toții uluiți.

    ― Charity?

    Rezonanța propriului nume o făcu să tresară. Se răsuci, fustele roșii i se învârtejiră în jurul gleznelor și își ridică privirea către sora ei vitregă, Meredith.

    Și o ridică, nu glumă.

    La douăzeci și nouă de ani, Charity era cu cinci ani mai mare decât Meredith, dar nu avea mai mult de unu șaizeci și cinci în zilele ei cele mai bune. Nici măcar tocurile de opt centimetri ale pantofilor roșii pe care îi purta în seara aceea nu o aduceau la același nivel cu Meredith, care, la cei aproape unu optzeci ai săi, mai purta și tocuri.

    Sculpturală și încoronată de o splendidă coamă arămie, Meredith era mereu o apariție uluitoare. Cu atât mai mult atunci când era îmbrăcată la patru ace, ca în seara aceasta. Nimeni, se gândi Charity cu amărăciune, nu purta hainele așa cum o făcea sora ei.

    Cu trăsăturile ei puternice, clasice și cu acel subtil aer sofisticat, Meredith și-ar fi putut câștiga traiul ca model profesionist. Se ocupase oarecum de modă în cadrul lanțului Truitt pe când era la colegiu, dar simțul ei practic și dragostea pentru afacerea familiei o propulsaseră la conducere.

    ― Ești bine?

    Meredith își miji îngrijorată ochii verzi, de limpezimea jadului.

    ― Sunt bine.

    Charity privi iute în jur.

    ― Davis e aici?

    ― E la bar, vorbește cu Brett.

    Neputând vedea peste capetele oamenilor care umpleau distanța până la bar, Charity aruncă o privire prin mulțime. Reuși să-l zărească pe fratele ei vitreg.

    Davis era cu un an și jumătate mai mare decât Meredith și cu o palmă mai înalt decât aceasta. Și cariera lui era definită de un fler pătrunzător pentru retail și un nemărginit entuziasm față de lanțul Truitt. Charity îi recunoscuse abilitățile de la început. Cu șase luni în urmă, hotărâse să ignore acuzațiile plângărețe de nepotism, promovându-l în funcția de vicepreședinte al companiei. Era o afacere de familie, la urma urmelor. Ea însăși devenise președinte la o vârstă extraordinar de fragedă.

    Părul lui Davis avea aceeași nuanță izbitoare ca a surorii lui și ochii de același verde pal. Culorile și înălțimea le moștenise de la Fletcher Truitt, tatăl vitreg al lui Charity.

    Charity moștenise părul castaniu-roșcat și ochii verzi-căprui ai mamei ei. Avea puține amintiri legate de tatăl ei natural. Fotograf profesionist, Samson Lapford își abandonase familia când Charity avea trei ani, pentru a călători prin lume, fotografiind vulcani și păduri tropicale. Murise din cauza că se prăbușise în râpele unor munți din America de Sud, în timp ce încerca să pozeze de aproape o ferigă rară, care creștea doar acolo.

    Fletcher Truitt era singurul tată pe care Charity îl cunoscuse vreodată, și fusese un părinte bun. De dragul lui și al mamei sale, încercase să le țină locul cât putuse de bine, după ce ei muriseră, cu cinci ani în urmă, ținând moștenirea familiei laolaltă, pentru frații ei vitregi.

    Mulțimea se dispersă puțin, îngăduindu-i să vadă barul din nou. Îl zări pe Brett Loftus, cu părul lui blond lucind în lumina blândă și cu umerii lui lați ce păreau mai masivi decât de obicei, așa cum era îmbrăcat acum în frac. Ca un zeu scandinav bonom, lenevea cu un aer indiferent lângă Davis.

    Charity tresări. Din nou, tot aerul din încăpere părea să se rarefieze. Palmele i se umeziră atât de tare, că nu îndrăzni să și le șteargă de materialul scump al rochiei.

    Davis era solid, dar Brett era imens. Charity își spuse că erau destule femei în încăpere care ar fi renunțat la cardurile de credit Truitt pentru șansa de a fi date pe spate de Brett Loftus. Din păcate, nu se număra printre ele.

    Realitatea lucrurilor care se întâmplau o zgudui. Cu o certitudine dureroasă, își dădu subit seama că nu putea duce la capăt logodna, nici măcar de dragul moștenirii fraților ei, altarul pe care își sacrificase ultimii cinci ani din viață.

    ― Poate că ai nevoie de un pahar de șampanie, Charity.

    Meredith o luă de braț.

    ― Haide, să mergem la Brett și la Davis. Știi, te porți cam ciudat în ultima vreme. Cred că muncești prea mult. Poate că încercarea de a combina planurile de fuziune cu logodna a fost un pic exagerată. Urmează stabilirea datei nunții și a lunii de miere.

    ― Prea mult. Panica era aproape de neîndurat. Simțea că o ia razna dacă nu iese de acolo. Trebuia să evadeze. Da. Prea mult. Trebuie să plec, Meredith.

    ― Poftim?

    Meredith dădu să se întoarcă din drum, cu o expresie de uluire pe chip.

    ― În clipa asta.

    ― Calmează-te, Charity. Ce tot spui acolo? Nu poți să fugi pur și simplu. Ce-ar crede Brett? Ca să nu mai spun de toți oamenii aceștia pe care i-am invitat.

    Vinovăția și vechiul sentiment oțelit de datorie o copleșiră pe Charity. Câteva secunde, cele două sentimente se luptară cu anxietatea și reușiră să preia controlul.

    ― Ai dreptate, spuse Charity cu răsuflarea întretăiată. Trebuie să-i explic lui Brett.

    Acum Meredith părea cu adevărat alarmată.

    ― Ce să-i explici lui Brett?

    ― Că nu pot face asta. Am încercat. Dumnezeu știe că am încercat. Mi-am spus că e bine așa pentru toată lumea. Dar nu e. Brett e prea bun, nu merită asta.

    ― Ce să merite? Charity, vorbești în dodii.

    ― Trebuie să-i spun. Sper că va înțelege.

    ― Poate c-ar trebui să mergem într-un loc retras unde să putem discuta, spuse Meredith precipitată. Ce zici de toaletă?

    ― Nu cred că e necesar.

    Charity se frecă pe frunte. Nu se putea concentra. Ca o gazelă lângă apă, scruta tufișurile neîncetat, uitându-se după lei.

    ― Cu puțin noroc, nu mi se va face rău înainte să ies de aici.

    Cu puterea voinței, pe care și-o călise de când preluase frâiele lanțului de magazine al familiei, Charity înfruntă panica. Își croi drum prin mulțime până la bar. Se simțea de parcă ar fi trecut prin foc.

    Brett și Davis se întoarseră amândoi către ea când o văzură apărând din mulțime. Davis îi zâmbi frățește în semn de bun venit, ridicându-și vioi paharul de vin înspre ea.

    ― Era timpul să apari, Charity, spuse el. Mă gândeam că poate ai fost reținută la birou.

    Brett îi zâmbi afectuos.

    ― Arăți minunat, iubito. Ești gata pentru vestea cea mare?

    ― Nu, spuse Charity sec, oprindu-se în fața lui. Brett, îmi pare foarte, foarte rău, dar nu pot face asta.

    Brett se încruntă.

    ― E ceva în neregulă?

    ― Eu. Nu sunt potrivită pentru tine. Și nici tu pentru mine. Îmi placi foarte mult. Ești un prieten bun și ai fi fost un partener de afaceri de treabă. Dar nu mă pot căsători cu tine.

    Brett clipi. Davis o privea țintă, cu gura căscată. Meredith făcu ochii mari, șocată. Charity își dădea vag seama că oaspeții din apropiere tăcuseră. Capetele se întoarseră către ea.

    ― O, Doamne, o să fie și mai rău decât credeam, șopti Charity. Îmi pare extrem de rău. Brett, ești un bărbat bun. Meriți să te căsătorești din dragoste și pasiune, nu din prietenie sau de dragul afacerilor.

    Brett puse încet paharul jos.

    ― Nu înțeleg.

    ― Nici eu până acum. Brett, nu putem încheia logodna. Nu ar fi cinstit pentru nici unul din noi. Nu ne iubim. Suntem prieteni și parteneri de afaceri, dar nu este destul. Nu pot merge mai departe. Am crezut că pot, dar m-am înșelat.

    Nimeni nu suflă o vorbă. Toți cei prezenți se holbau acum la Charity, șocați. Panica o biciui din nou.

    ― O, Doamne, trebuie să ies de aici.

    Se întoarse și o descoperi pe Meredith blocându-i calea.

    ― Lasă-mă să trec. Te rog.

    ― Charity, e o nebunie.

    Meredith o prinse de umeri.

    ― Cum să nu vrei să te căsătorești cu Brett? E perfect. Mă auzi? Perfect.

    Charity de-abia mai respira. Era copleșită de șocul propriilor acțiuni, dar nu se putea retrage de pe marginea prăpastiei. Un amestec drăcesc de vinovăție, furie și teamă îi ardea măruntaiele.

    ― E prea mare.

    Întinse brațele, într-un gest plin de disperare.

    ― Nu înțelegi? Nu mă pot căsători cu el, Meredith. E prea mare.

    ― Ești nebună? spuse Meredith, scuturând-o ușor pe Charity. Brett este un bărbat minunat, minunat! Ești cea mai norocoasă femeie din lume.

    ― Dacă zici că e minunat, de ce nu te căsătorești tu cu el?

    Îngrozită că-și pierduse controlul, Charity se desprinse din strânsoarea surorii ei. O luă de-a dreptul prin mulțime.

    Uluiți, oamenii se dădeau la o parte din calea ei, făcându-i loc. Charity înaintă cu pași repezi peste covorul oriental și părăsi salonul prin ușile de sticlă.

    Nu se opri nici în holul plăcut decorat în stil vechi al clubului. Portarul tresări când o văzu venind și sări să-i deschidă ușa de la intrare. Trecu iute pe lângă el și coborî treptele, clătinându-se pe tocurile înalte. Nu mai avea aer când ajunse pe trotuarul din fața clubului.

    Era opt și cinci, într-o seară de vară. Centrul orașului Seattle se scălda încă în lumina târzie a soarelui. Zări un taxi care tocmai oprea lângă bordură.

    Portiera din spate se deschise. Charity recunoscu cuplul de vârstă mijlocie care coborî din taxi. George și Charlotte Trainer. Cunoștințe de afaceri. Invitați. Oameni importanți.

    ― Charity?

    George Trainer o privea surprins.

    ― Ce se întâmplă?

    ― Scuze, am nevoie de taxiul acesta.

    Trecu pe lângă familia Trainer și sări pe bancheta din spate. Trânti ușa.

    ― Dați-i drumul.

    Șoferul taxiului ridică din umeri și porni.

    ― Încotro?

    ― Oriunde. Nu-mi pasă. Mergeți înainte. Vă rog.

    De nicăieri, îi apăru în minte întinderea nemărginită a mării. Libertate. Evadare.

    ― Nu, stați așa, știu unde vreau să merg. Duceți-mă la țărmul mării.

    ― S-a făcut.

    Câteva minute mai târziu, Charity stătea la capătul unuia dintre digurile destinate turiștilor, care se ridicau pe țărmul aglomerat al orașului. Briza din golful Elliott îi flutura fustele de mătase roșie, umplându-i plămânii. În sfârșit, putea respira în voie. Cel puțin pentru o vreme.

    Stătu acolo un timp îndelungat, cu mâinile încleștate de balustradă. Când, în cele din urmă, soarele se scufundă pe după munții Olympic, zugrăvind vremelnic cerul în culorile flăcărilor, Charity se forță să înfrunte realitatea.

    Se simțea epuizată la cei douăzeci și nouă de ani ai ei.

    La vârsta la care alții urcau pe culmile carierei, ea se prăbușea în scrum. Nu mai avea ce să ofere afacerii familiei.

    Nu se putea întoarce la apartamentul rezidențial care aparținea lanțului de magazine Truitt. Ura până și gândul de a mai păși vreodată în biroul ei.

    Obosită, închise ochii, zăgăzuind vinovăția și rușinea care o copleșeau. Sentimentele ce o învăluiau erau aproape de neîndurat. Timp de cinci ani, de când mama și tatăl ei vitreg muriseră într-o avalanșă, în timp ce se aflau la schi în Elveția, încercase să facă față imenselor responsabilități pe care le moștenise.

    Făcuse tot ce putuse pentru a salva moștenirea fraților ei vitregi și pentru a le-o păstra. Dar astăzi atinsese limitele oricărei resurse interne care o ajutase să ajungă până în acel punct.

    Nu se putea întoarce la Truitt, corporația pe care nu dorise nicicând să o conducă. Nu se putea întoarce la Brett Loftus, a cărui îmbrățișare de urs o făcea să se panicheze.

    Trebuia să evadeze sau avea să înnebunească.

    Să înnebunească.

    Charity scrută apele întunecate, întrebându-se dacă asta însemna să fii în pragul a ceea ce generația precedentă numea cădere nervoasă.

    Elias

    Răzbunarea și apele adânci au multe în comun. Poți fi absorbit de oricare din ele, înecându-te înainte de a înțelege adevărata primejdie.

    Despre natura apei,

    fragment din jurnalul lui Hayden Stone

    Elias Winters privi chipul bărbatului pe care intenționa să-l distrugă și văzu, în sfârșit, adevărul. Cu un șoc de o limpezime devastatoare, înțelese că își irosise câțiva ani din viață ticluind o răzbunare care nu avea să-i aducă nici o satisfacție.

    ― Ei bine, Winters?

    Trupul masiv al lui Garrick Keyworth încremeni de iritare și nerăbdare.

    ― Tu ai cerut să ne întâlnim. Ai zis că vrei să discutăm ceva legat de operațiunile companiei mele în Pacific.

    ― Da.

    ― Să auzim. Poate că tu ai toată ziua la dispoziție să tai frunze la câini, dar eu am o corporație de condus.

    ― Nu va dura mult.

    Elias aruncă o privire spre plicul înșelător de subțire pe care îl adusese cu el.

    În interiorul hârtiei subțiri se afla informația care putea să mutileze, poate chiar să rănească fatal, Keyworth International. Conținutul reprezenta punctul culminant a trei ani de planuri atente, de nopți nesfârșite petrecute cu studierea sumedeniei de variabile implicite, de nenumărate ore de ticluiri și manipulări.

    Totul era, în sfârșit, gata.

    În următoarele câteva săptămâni, marea firmă de transport cunoscută pe întreaga coastă a Pacificului drept Keyworth International putea fi îngenuncheată cu ajutorul informațiilor conținute în plic. Compania nu avea să-și revină niciodată de pe urma conflagrației pe care Elias era gata să o aprindă.

    Elias își studiase adversarul cu o răbdare și o disciplină exersate, care îi fuseseră inoculate de la șaisprezece ani. Știa că Keyworth International era cel mai important lucru din viața lui Garrick Keyworth.

    Soția îl părăsise pe Keyworth cu ani în urmă. Acesta nu se obosise să se recăsătorească. Se îndepărtase de fiul său, Justin, care se lupta să construiască o companie rivală de transport aici, în Seattle. Prietenii lui Keyworth erau genul care ar fi dat bir cu fugiții în clipa în care ar fi auzit că acesta avea probleme financiare. Nu-l satisfăcea nici măcar renumita lui colecție de gravuri în lemn cu insulele din Pacific. Elias știa despre Keyworth că le achiziționase din pricina statutului pe care i-l confereau, nu pentru că i-ar fi stârnit interesul.

    Compania era singura creație a lui Keyworth. Cu aroganța monumentală a unui faraon antic, își clădise propria piramidă în variantă modernă, un depozit de comori asupra căruia trona solitar.

    Dar Elias clintise câteva dintre pietrele care susțineau greutatea masivă a piramidei lui Keyworth. Tot ce trebuia să facă acum, pentru a se asigura că apele întunecate ale răzbunării se vor revărsa, era să păstreze secret conținutul micului plic pentru alte câteva săptămâni.

    Nu trebuia decât să iasă din biroul lui Keyworth în clipa aceea. Ar fi fost atât de ușor.

    ― Ai cinci minute, Winters. Spune ce-ai de spus. Am o ședință la unsprezece treizeci.

    Garrick se lăsă pe spate în scaunul său directorial de piele. Se juca distrat cu costisitorul lui stilou încrustat, pe care îl ținea într-o mână dolofană.

    Mâna nu se prea potrivea cu stiloul elegant, se gândi Elias. Și nici Garrick Keyworth nu se prea potrivea cu biroul lui. Intra în contrast cu ambientul sofisticat pe care îl crease un designer.

    Avea în jur de cincizeci și cinci de ani, o siluetă mătăhăloasă și zdravănă, și purta un costum făcut la comandă, care nu-i ascundea gâtul gros.

    Elias întâlni privirea vicleană, de prădător, a lui Garrick. Ar fi atât de simplu să-l doboare, acum că toate piesele de pe tabla de șah erau la locul lor.

    ― N-am nevoie de cinci minute, spuse Elias. Unul sau două sunt suficiente.

    ― Ce dracu’ vrea să însemne asta? La naiba, Winters, nu-mi mai irosi timpul. Singurul motiv pentru care am fost de acord să mă văd cu tine e reputația ta.

    ― Știi cine sunt?

    ― Da, la dracu’!

    Garrick aruncă stiloul deoparte.

    ― Ești un jucător-cheie în comerțul de pe coasta Pacificului. Toată lumea din Seattle care face afaceri pe piața internațională știe asta. Ai contacte și acces la o grămadă de locuri din Pacific, la care nimeni nu poate ajunge. Știu că ai avut un proiect de consultanță tare cu niște investitori off-shore.

    Garrick își miji ușor ochii.

    ― Și umblă vorba că ești și un pic ciudat.

    ― E un rezumat bunicel al vieții mele.

    Elias se ridică în picioare. Puse cu grijă plicul pe suprafața lustruită a biroului mare.

    ― Aruncă o privire. Cred că vei considera ceea ce este înăuntru… se opri, savurând următorul cuvânt cu un amuzament glacial… revelator.

    Fără a aștepta vreun răspuns, se întoarse și o apucă spre ușă. Gândul că Hayden Stone avusese dreptate îl inundă ca apele înghețate ale unui lac fără fund. Irosise ani. Ani care nu puteau fi recuperați niciodată.

    ― Ce e asta? tună Garrick exact când Elias ajunsese la ușă. Ce joc pui la cale? Ai pretins că ai să-mi spui ceva important despre afacerile mele în Pacific.

    ― Totul se află în plic.

    ― La naiba, au dreptate oamenii când spun că ești ciudat.

    Elias auzi foșnetul hârtiei rupte. Privi peste umăr spre Garrick, care scotea documentul de cinci pagini din plic.

    ― Un singur lucru aș vrea să știu.

    Garrick îl ignora, încruntându-se când dădu cu ochii de prima pagină a raportului. Înfățișarea lui greoaie se contorsionă de mânie și uimire.

    ― Ce știi tu despre relațiile mele de afaceri cu Kroy și Ziller?

    ― Totul, spuse Elias.

    După cum își dădu seama, Keyworth nu evaluase încă importanța hârtiilor pe care le ținea în mână, dar curând avea să o facă.

    ― Sunt informații confidențiale, pentru Dumnezeu.

    Garrick ridică privirea, uitându-se la Elias cu genul de căutătură pe care i-o aruncă taurul matadorului.

    ― Nu ai nici un drept să deții informații despre aceste contracte.

    ― Îți aduci aminte de un om pe nume Austin Winters? întrebă Elias încet.

    ― Austin Winters?

    Uluirea din ochii lui Garrick a fost înlocuită de o profundă îngrijorare.

    ― Am cunoscut un Austin Winters cândva. Cu douăzeci de ani în urmă. În Pacific.

    Privirea i se oțeli, începând să înțeleagă.

    ― Nu-mi spune că ești rudă cu el. E imposibil.

    ― Sunt fiul lui.

    ― Nu se poate. Austin Winters nici măcar nu avea nevastă.

    ― Părinții mei au divorțat cu doi ani înainte ca tata să se mute în Insula Nihili.

    ― Dar nu a pomenit nimeni vreodată de existența unui băiat.

    Gândul că tatăl său nici măcar nu vorbise despre el cu prietenii și cunoștințele lui îi stârni o durere fizică. Cu o disciplină îndelung exersată, Elias ascunse efectele loviturii directe pe care Garrick i-o dăduse fără să vrea.

    ― Exista un fiu. Aveam șaisprezece ani când ai sabotat avionul tatălui meu. Am sosit în Nihili a doua zi după recuperarea epavei. Tu deja părăsiseși insula. Mi-a trebuit mult timp să aflu adevărul.

    ― Nu mă poți învinovăți de moartea lui Austin Winters.

    Garrick se ridică greoi în picioare, pe fața lui rotofeie citindu-se furia.

    ― Nu am avut nimic de-a face cu accidentul.

    ― Ai tăiat țevile de combustibil, știind că dura luni de zile să primească piese de pe continent. Știai că tata nu avea decât un avion și că, dacă nu putea zbura, nu-și putea respecta contractele de transport. Știai că afacerea lui avea să se prăbușească dacă rămânea inactiv câteva săptămâni.

    ― Minciuni sfruntate!

    Obrajii buhăiți ai lui Garrick se congestionară.

    ― Nu poți dovedi nimic din toate astea.

    ― Nu trebuie să dovedesc. Știu că așa s-a întâmplat. Fostul mecanic al tatălui meu te-a văzut ieșind din hangar în dimineața în care a fost descoperită problema cu țevile de combustibil. Voiai să preiei noile contracte de transport ale tatălui meu, și cea mai ușoară cale de a realiza asta era să-l împiedici să-și respecte termenele de livrare.

    ― Austin nu ar fi trebuit să decoleze în ziua aceea.

    Mâinile mari ale lui Garrick se încleștară.

    ― Propriul lui mecanic i-a spus că avionul nu era pregătit de zbor.

    ― Tata a reparat liniile de alimentare cu combustibil și a riscat, pentru că totul depindea de contractele acelea. Știa că putea să-și piardă întreaga afacere dacă nu făcea livrările. Dar țeava de alimentare a crăpat când avionul Cessna se afla la 16 000 de metri de sol. Tata n-a avut nici cea mai mică șansă.

    ― Nu a fost vina mea, Winters. Nu i-a pus nimeni pistolul la tâmplă lui Austin ca să urce în avionul ăla rablagit, în ziua aceea.

    ― Ai studiat vreodată natura apei, Keyworth?

    ― Ce treabă are apa cu povestea asta?

    ― Este o substanță cu totul neobișnuită. Uneori e incredibil de limpede, mărind tot ce se vede prin ea. Printr-o astfel de apă privesc acum. Te văd stând pe o piramidă clădită pe epava avionului tatălui meu, care zace pe fundul mării.

    Garrick făcu ochii mari.

    ― Ești nebun.

    ― Bucățile sfărâmate ale avionului încep să se dezintegreze, nu-i așa? Întreaga structură se va prăbuși, în cele din urmă, sub tine. Și când se va întâmpla asta, piramida ta se va nărui și vei cădea în mare, la fel ca tata.

    ― Zvonurile se adeveresc. Chiar ești dus cu pluta, din câte văd.

    ― Constat însă că nu e nevoie să grăbesc procesul. Totul se va întâmpla la momentul potrivit. Mă întreb de ce mi-a trebuit atât de mult timp să înțeleg asta.

    Garrick părea sfâșiat între furie și îndoială.

    ― N-am nevoie de toate prostiile pe care le îndrugi tu. Sau de tine. Ieși dracului din biroul meu, Winters!

    ― După ce vei citi hârtiile pe care le ții în mână, Keyworth, îți vei da seama cât de mult te-ai apropiat de dezastru. Am decis să nu-ți sabotez operațiunile din Pacific așa cum ai sabotat tu avionul tatălui meu. Va fi interesant de văzut ce vei face cu această păsuire. Îți vei spune că am fost slab? Că nu am avut curajul să-mi duc planurile la capăt? Sau vei privi în apă ca să vezi putreziciunea pe care ți-ai clădit imperiul?

    ― Ieși afară până nu chem paza!

    Elias ieși din biroul luxos și închise ușa în urma lui.

    Coborî cu liftul în hol, ieși în stradă și se opri pe Fourth Avenue. Era ultima săptămână din iulie și ploua în Seattle.

    Se întoarse și începu să înainteze pe trotuar. Silueta lui se reflecta în vitrinele magazinelor, urmărindu-l.

    Vedea trecutul clar, prin apa dureros de transparentă care îl acoperea. Dar mările cenușii ce îi ascundeau viitorul erau opace și de nepătruns. Era posibil să nu mai existe nimic care să merite a fi căutat în oceanul acela neexplorat.

    Dar trebuia să înceapă căutarea. Nu mai avea de ales. Astăzi realizase, în cele din urmă, că alternativa era uitarea.

    Fără să-și dea seama, o luă pe după colț pe Madison Street, îndreptându-se spre chei. În timp ce privea în direcția golfului Elliott, luă o hotărâre.

    Avea să-și înceapă noua viață acceptând moștenirea pe care i-o lăsase Hayden Stone – cheiul numit Crazy Otis și un mic magazin de antichități, Charms & Virtues, ambele în partea de nord a statului, într-un orășel ce purta numele de Whispering Waters Cove.

    capitolul 1

    Numai un observator atent poate descoperi ce ascund valurile mărețe din viața cuiva. Și doar cei necugetați sau cei cu adevărat curajoși îndrăznesc să privească în acele adâncimi misterioase.

    Despre natura apei,

    fragment din jurnalul lui Hayden Stone

    Aștepta nemișcat în adâncurile umbrelor din dosul magazinului slab luminat, ca un păianjen răbdător, ghemuit în pânza sa. Ceva din neclintirea lui o făcu pe Charity să creadă că va aștepta atât cât era nevoie, până când prada s-ar fi apropiat suficient de mult.

    ― Domnule Winters?

    Charity ezită în ușă, cu clipboardul în mână, încercând să deslușească interiorul întunecos al magazinului Charms & Virtues.

    ― Doamnă Truitt, se auzi vocea lui Elias Winters în întuneric, de după tejghea. Intrați, vă rog. Mă gândeam eu că veți veni, mai devreme sau mai târziu.

    Vorbise încet, din capătul îndepărtat al vechii case cavernoase de pe ponton, dar Charity auzi fiecare cuvânt. O străbătu un mic fior, în care interesul și neliniștea se amestecau. Bărbatul avea o voce profundă ca marea, ademenind-o cu aceleași mreje primejdioase. Făcu un pas timid dincolo de prag, încercând să alunge strania combinație de teamă și incitare ce o cuprinsese. Venise în scop de afaceri, își reaminti ea.

    ― Îmi pare rău că vă deranjez, spuse ea pe un ton cordial.

    ― Nici o problemă.

    ― Sunt proprietara librăriei Whispers, de la celălalt capăt al pontonului.

    ― Știu.

    Cuvintele cât se poate de banale ascundeau o semnificație aparte.

    Charity avea senzația că era atrasă de un fir invizibil. Incertitudinea o făcu să se se oprească.

    „Când ai îndoieli, adoptă atitudinea de șefă", își spuse ea. Ieșise din lumea corporatistă agitată și competitivă de un an, dar mai putea încă întrebuința vechile abilități, la nevoie. Important era să atace imediat. Își drese vocea.

    ― În calitate de președinte al Asociației Proprietarilor de Magazine de pe Cheiul Crazy Otis, vreau să profit de această ocazie pentru a vă ura bun venit în micul nostru grup, spuse ea.

    ― Mulțumesc.

    Elias Winters nu părea prea impresionat. Pe de altă parte, nu dădea nici impresia că ar fi indiferent. Avea în vocea aceea întunecată și catifelată un calm nefiresc. Se întrebă dacă era îndesat cu tranchilizante, iar apoi decise că era prea puțin probabil. După ce înghițeai un pumn de sedative, nu aveai cum să reușești să emani o forță atât de mare și într-un mod atât de subtil rostind cuvintele ca pe o suflare de vânt.

    Mai făcu un pas. Parchetul scârțâi sub picioarele ei. În liniștea solemnă se auzeau valurile blânde clipocind sub pontonul vechi. Următorul pas smulse lemnăriei un geamăt fantomatic. Fire de praf dansau în aer.

    Ori de câte ori intra la Charms & Virtues, se gândea la case bântuite și la cimitire vechi. După cum îi spusese ocazional proprietarului anterior, dacă s-ar șterge praful și s-ar pune lumini acceptabile, locul ar fi o minune.

    Elias stătea neclintit în spatele tejghelei. Era învăluit în amurgul fals, creat de lămpile chioare și de lucarnele aflate sus pe pereți. Nu-i distingea chipul. De fapt, de-abia îl zărea pe fundalul mașinăriei masive de ghicit destinul așezate exact în spatele tejghelei.

    Elias Winters deschisese Charms & Virtues luni, cu trei zile în urmă, în prima zi din august. Până acum abia dacă îl întrezărise, în timp ce traversa aleea dintre magazinele de pe ponton. Rămăsese cu niște imagini tulburătoare, care

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1