Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

La drum cu Platon. Ce spun filosofii despre naștere, iubire, copii și ce se mai întâmplă pe drumul vieții
La drum cu Platon. Ce spun filosofii despre naștere, iubire, copii și ce se mai întâmplă pe drumul vieții
La drum cu Platon. Ce spun filosofii despre naștere, iubire, copii și ce se mai întâmplă pe drumul vieții
Cărți electronice271 pagini6 ore

La drum cu Platon. Ce spun filosofii despre naștere, iubire, copii și ce se mai întâmplă pe drumul vieții

Evaluare: 0 din 5 stele

()

Informații despre cartea electronică

Imaginează-ți că ești într-o mașină a timpului care te poartă înainte și înapoi prin propria viață. Te duce în trecut, la anii copilăriei, când învățai să mergi pe bicicletă, apoi te face să revezi primul tău sărut, cel dintâi serviciu sau anii mai târzii, când te confrunți, eventual, cu divorțul. Însoțit de Platon, află ce spun marii gânditori ai lumii despre toate aceste pietre de hotar de pe drumul vieții noastre. Aristotel îți va vorbi despre importanța începerii școlii, Freud despre îndrăgostire, Heidegger despre implicațiile psihologice ale mutatului, iar Nietzsche despre criza vârstei de mijloc.

La drum cu Platon te ajută să înțelegi și să vezi cu alți ochi evenimentele majore, momentele-cheie și fazele de tranziție din viața ta, făcând filosofia să pară accesibilă și plină de umor!

LimbăRomână
Data lansării1 iul. 2015
ISBN9786067419344
La drum cu Platon. Ce spun filosofii despre naștere, iubire, copii și ce se mai întâmplă pe drumul vieții
Citiți previzualizarea

Legat de La drum cu Platon. Ce spun filosofii despre naștere, iubire, copii și ce se mai întâmplă pe drumul vieții

Cărți electronice asociate

Recenzii pentru La drum cu Platon. Ce spun filosofii despre naștere, iubire, copii și ce se mai întâmplă pe drumul vieții

Evaluare: 0 din 5 stele
0 evaluări

0 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

    Previzualizare carte

    La drum cu Platon. Ce spun filosofii despre naștere, iubire, copii și ce se mai întâmplă pe drumul vieții - Robert Rowland Smith

    INTRODUCERE

    Imaginează-ți că te urci la volan și îți dai seama, imediat ce pornești motorul, că automobilul tău se transformă într-o mașină a timpului. Dar, în loc să te poarte înainte și înapoi prin istoria planetei, așa cum a făcut faimoasa mașinărie imaginată de H.G. Wells, ea te proiectează în propria viață. Te poartă înapoi, în vremea când erai un bebeluș plângăcios, te face să-ți bagi nasul pe ușile școlii, la orele de matematică, și te oprește într-o stație de autobuz, ca să te vezi în postura de adolescent, la primul sărut. Apoi accelerează spre anii mai târzii, când te zbați în toiul crizei de la jumătatea vieții sau când dansezi la petrecerea de pensionare. Când moartea se ivește la orizont, mașina nu frânează cu scrâșnet de roți; te poartă puțin mai departe, ca să arunci o privire la ce s-ar putea afla dincolo. Aceasta este călătoria pe care ți-o oferă cartea de față, o călătorie obișnuită și extraordinară în același timp.

    Trebuie să știi că nu călătorești de unul singur. Te uiți spre scaunul din dreapta și îl observi pe Platon în persoană, cu barba în vânt. Nu e doar un simplu călător; el te ajută să înțelegi lucrurile. De exemplu, te observă când te îndrăgostești și îți explică felul în care această experiență profund umană te aduce mai aproape de divinitate. Arunci o privire spre bancheta din spate și iată că, înghesuită, stă o echipă întreagă de scriitori, gânditori, pictori și alți înțelepți, cu toții dornici să comenteze ceea ce văd și să-și exprime părerea în legătură cu viața ta. Louis Althusser, filosoful marxist francez, îți arată cum porțile școlii ar putea fi la fel de bine intrarea unei închisori. Leonardo da Vinci trage cu ochiul când îți pierzi virginitatea și se întreabă dacă te-ai ridicat la înălțimea idealului purității pe care l-a înfățișat în pictura Fecioara între stânci. John Milton te observă în timp ce treci printr-un divorț urât și te consolează că nu are de ce să-ți pară rău – paradisul poate fi recâștigat. Vei afla de la Hegel ce înseamnă să ai copii, de la Locke cum învață să vorbească acei copii, și de la Tolstoi cum să-i controlezi, ca să nu vorbească prea mult. Toți acești mari gânditori se află acolo, asemenea unei echipe gălăgioase de staruri, ca să te ademenească, să te informeze, să te atenționeze și să te binedispună în timp ce treci de fiecare piatră de hotar.

    Multe dintre aceste pietre de hotar sunt, desigur, naturale: nașterea, deprinderea mersului, îmbătrânirea și moartea. Dar la fel de multe sunt culturale, chiar dacă au intrat în conștiința generală drept rituri de trecere aproape inevitabile. Printre acestea se numără începerea școlii, obținerea permisului de conducere, mutatul și căsătoria. Spre deosebire de animale, noi nu ne acceptăm pur și simplu destinul biologic, chiar dacă, aidoma acestora, suntem supuși legilor evoluției, foamei, declinului și reproducerii. În jurul nostru creăm structuri, fie ele materiale, precum casele, fie instituționale, cum ar fi școlile și guvernele, care ajung să capete o trăinicie și o independență care se îndepărtează în cele din urmă de omul care le-a creat. Suntem atât ființe naturale, cât și culturale, iar cartea de față abordează fiecare dintre aceste aspecte interconectate ale vieților noastre.

    Deceniile de individualism ne-au făcut să credem că suntem cu toții unici, însă drumul nostru prin lume are un parcurs în mare parte comun. Adevărat, unii oameni se îmbogățesc, mulți trăiesc în sărăcie, iar majoritatea se luptă doar ca să-și îmbunătățească măcar un pic condiția socială moștenită la naștere, dar aceste diferențe în ceea ce privește starea materială rareori alterează drumul de bază al vieții așa cum e trăită. Ne naștem, suntem legați unii de alții și murim cu toții. Pietrele de hotar la care mă refer nu ies în calea tuturor sau e posibil să apară într-o altă ordine, dar ar trebui ca toate să ne fie foarte cunoscute, fie și numai observându-ne prietenii. Ciudat este că familiaritatea nu garantează că vor fi mai ușor de înțeles – spre exemplu, indiferent la câte nunți iei parte, s-ar putea să nu te gândești la semnificația lor și, chiar dacă o faci, e posibil ca ritualul să ți se pară în continuare bizar. S-ar putea spune chiar că evenimentele obișnuite pot avea ceva obscur – faptul că am fost cu toții la interviuri de angajare ne poate face să le luăm de bune și să nu pătrundem în esența a ceea ce se întâmplă. Astfel, în compania a diverși gânditori, cartea de față cercetează ceea ce rămâne de multe ori necercetat cu privire la astfel de evenimente și faze ale vieții noastre. Ea te ajută să te gândești mai profund la momentele-cheie și la perioadele de tranziție din viața ta.

    Unii ar putea spune că viața curge mai lin tocmai atunci când n-o analizezi prea mult. Este grozav însă să poți reflecta la aceste subiecte, mai ales dacă reflecția este influențată de gânditori de seamă, ca cei pe care i-am înghesuit în mașina mea (și dacă, uneori, afirmațiile lor sună prea intelectual, sunt la fel de bucuros să citez din Omida mâncăcioasă, Thelma și Louise și serialul american de comedie Larry David, inamicul public nr. 1). Spre exemplu, să reflectezi la criza vârstei de mijloc te poate ajuta s-o preîntâmpini. Să înțelegi în ce constă învățarea mersului și a vorbirii te poate face un părinte mai perspicace. Să te gândești la experiența venirii pe lume îți va revela miracolul acesteia. Dacă viața este un mister, atunci hai să profităm de tot ce avem la dispoziție, ca să facem puțină lumină în privința ei. În plus, dacă sensul vieții este o chestiune mult prea complexă pentru a fi înțeleasă, încercarea de a pătrunde semnificația pietrelor de hotar de pe drumul vieții noastre se poate dovedi mai accesibilă și foarte utilă.

    Să călătorești împreună cu Platon înseamnă să privești cu alți ochi momentele care definesc drumul mult prea scurt pe care îl parcurgem pe pământ. Există unele idei remarcabile ce pot fi explorate pe parcurs.

    1. NAȘTEREA

    Jean-Luc Godard, creatorul unui original curent cinematografic, a spus că fiecare poveste are nevoie de o introducere, un cuprins și o încheiere, dar nu neapărat în această ordine. Cum stau lucrurile cu povestea vieții tale?

    Dacă stai de vorbă cu un prieten, ai putea, spre exemplu, să-i istorisești viața ta începând cu prima iubire sau cu ultima slujbă, continuând cu evenimente anterioare sau ulterioare, povestea ta devenind astfel una obișnuită, formată din tot felul de decupări și alipiri care subminează noțiunea de introducere, cuprins și încheiere. În mod categoric nu trebuie să începi cu nașterea.

    Când vine însă vorba de modul în care îți trăiești viața, se aplică o altă lege – viața ta, așa cum e trăită, este fixată pe un șasiu biologic, iar șasiul șasiului este timpul real, care pentru tine începe din momentul în care ai ieșit din pântecul matern. Povestea vieții tale și viața ta așa cum o trăiești reprezintă două lucruri distincte. Pe de o parte, este vorba de evoluția ta biologică, pe de altă parte, de versiunea editată a acelei evoluții așa cum a fost povestită. În spiritul lui Godard, Martin Amis a scris romanul Săgeata timpului, care „începe" povestea de la sfârșit și continuă întorcându-se în timp, dar, fiind o ficțiune, convenția este acceptată. Când vine vorba despre felul în care îți trăiești viața, acea linie trasată de la start la finiș nu poate merge decât într-o singură direcție.

    Oricum ți-ai imagina startul, începutul, el reprezintă de fapt clipa memorabilă a nașterii. Nașterea marchează începutul vieții independente de ombilic, placentă și lichidul amniotic. Nimeni nu se naște la 40 de ani, pentru că viața nu ne-a fost dată decât de la început, nu este un dar la mâna a doua sau reciclat, ci este întotdeauna nou-nouță. Ca să fac apel la o tehnică narativă clasică, o viață care începe in medias res („în mijlocul lucrurilor") este inimaginabilă: nașterea și începutul merg mână în mână. Mai mult, pentru că este începutul a ceva (adică tu), creația a ceea ce n-a fost creat, această energie-de-început este de asemenea o energie-desprinsă, o dislocare a liniei plate de-a lungul căreia o lume-fără-tine ar fi continuat oricum. Nașterea ta este întreruperea constructivă ce modifică tabloul lucrurilor, îl redimensionează și îl amestecă din nou în jurul sinelui tău nou-născut. Mai mult decât umplerea unui gol, aceasta este plămădirea într-o formă semnificativă a unui punct apărut din neant. În felul tău propriu, microcosmic, ești un eveniment cosmic unic, un mic Big Bang.

    Că viața începe la naștere pare să fie unul dintre cele mai solide adevăruri de la care putem porni și totuși, odată cu apariția tehnologiei cu ultrasunete și șansa pe care aceasta o oferă pentru a arunca o privire în pântecul purtător de prunc, tot ceea ce știam despre momentul în care începe viața s-a dat peste cap. Mulți continuă să creadă că viața începe odată cu nașterea, alții spun că începe odată cu momentul conceperii, iar unii insistă că începe undeva între cele două, în timpul înfloririi, cu încetinitorul, a conștiinței fetusului. Ca și cum pe linia colorată ce simbolizează viața noastră, prima secțiune ar fi gri.

    Ce face ca acea zonă să fie gri nu este numai biologia și nici măcar etica avortului care o curmă; este întrebarea filosofică dacă, în ciuda tuturor acestor atitudini emfatice cu privire la începuturi, al tău este chiar un început. Deși expulzia din corpul mamei duce la apariția carierei tale de copil unic, de entitate independentă de oricine altcineva, acest efect de singularitate are la bază o cauză – și anume ciocnirea amoroasă a cromozomilor părinților tăi. Cu excepția situației în care concepția ta a fost una imaculată, ai avut doi părinți biologici de care a depins nașterea ta. „Începutul tău n-a venit din neant, ci a fost determinat de ceva de dinainte de tine, însemnând că eul tău singular pe care l-ai dobândit prin faptul că te-ai născut este ceva ce seamănă cu o iluzie; tu ești de fapt rezultatul unui proces care a început cu mult înaintea concepției tale. Noțiunea de „a fi născut sugerează o lansare într-o individualitate proaspătă, dar ar putea fi de asemenea interpretată drept simpla deschidere a ultimei frunze de pe o tulpină foarte lungă, ale cărei rădăcini se întind mult în istorie.

    În mod similar, ideea că apariția ta pe lume se datorează exclusiv părinților tăi ar putea să te pună pe gânduri. Mă gândesc aici la David Hume, reprezentant de seamă al Iluminismului scoțian și adept al empirismului, doctrina care așază observarea directă deasupra teoriei abstracte. Hume a fost atras în mod deosebit de alăturarea pripită a cauzei și efectului, iar exemplul lui faimos l-a constituit biliardul: o bilă o lovește pe alta, cu consecința previzibilă de a o trimite într-o anumită direcție. Din când în când se va petrece ceva neașteptat, iar prima bilă va avea un efect nedorit, va derapa sau va sări. Ceea ce rezultă de aici este că o singură excepție poate anula regula, așa că trebuie să iei în considerare fiecare eveniment pentru ceea ce este. În acest sens, teoriile se adresează leneșilor, care iau de-a gata tot ceea ce îi ajută să-și facă o idee, însă imprecisă, despre lume. Așadar, care este atitudinea empirismului asupra nașterii? De fiecare dată când se naște un copil, trebuie să dovedești mai degrabă decât să presupui că a fost fructul izvorât din vintrele a doi oameni.

    Iar dacă acest lucru sună plictisitor sau absurd, amintește-ți că nașterea de către Fecioară a fost o excepție atât de convingătoare, încât, la rândul ei, a dat naștere unei mișcări la nivel planetar. Și totuși, chiar și faptul că Fecioara a născut nu a fost lipsit de o cauză care, în cazul în care crezi în ea, este sursa primară a tuturor lucrurilor: impulsul primordial, cunoscut altfel sub denumirea de Dumnezeu. Presupunând că Dumnezeu este creatorul, originalitatea sa ar consta în aceea că nu există nici o cauză care l-a cauzat pe El, o minune pe care teologii medievali au numit-o „causa sui". Aceasta înseamnă că nașterea ta este un rezultat direct al Lui, fie că ești un creaționist, care se consideră urmașul părinților săi și al lui Adam și Evei, sau doar crezi că întreaga creație îi aparține lui Dumnezeu. Ca derivat al Său, acesta este primul dintre cele trei moduri în care nașterea poate fi percepută ca miracol. Al doilea ar putea fi descris de părinții ateiști, care deși nu iau în calcul intervenția divină la nașterea copilului lor, simt uimire la apariția acestei noi vieți și mirare că dintr-o simplă uniune sexuală dintre mamă și tată se naște un copil, în toată perfecțiunea lui complexă și miniaturală. Cum rămâne însă cu al treilea mod?

    Al treilea mod în care e perceput miracolul nașterii aparține copilului însuși. Fiecare dintre noi s-a născut – altfel tu nu ai citi, iar eu nu aș scrie asta –, dar cu toții am uitat această experiență. Deloc surprinzător, ținând cont că amintirile cele mai timpurii tind să provină de la vârsta de trei ani. Adevărat, putem consulta o cantitate uriașă de literatură referitoare la naștere, dar e vorba mai ales de nașterea altor oameni; și chiar dacă nașterea ta a fost meticulos documentată, astfel de relatări obiective nu înlocuiesc amintirile subiective a căror valoare ar fi foarte mare dacă le-am avea. Acest lucru rămâne misterios, și totuși unii oameni mărturisesc că li se întâmplă să-și viseze propria naștere, un fapt asupra căruia merită să cugetăm, în cazul în care aceste vise oferă o idee despre experiența paradoxal de ușor de uitat a celui mai influent eveniment din viețile noastre.

    Visele legate de naștere nu sunt același lucru cu amintirile și lasă o impresie puternic senzitivă, persistând mai degrabă ca o senzație fizică decât ca o imagine: spre exemplu, oamenii descriu o senzație de presiune asupra capului. Nu sunt nici asemenea viselor obișnuite, dureros de clare. Aceste vise legate de naștere seamănă cu niște ocluziuni ale sufletului, pete negre pe psihic care, precum animalele noaptea, se conturează în întunericul ce le înconjoară. Din aceste motive, visele despre naștere corespund cu ceea ce Platon a numit „anamnesis", opusă, după cum sugerează și cuvântul, amneziei. Platon face o distincție majoră între a-ți aduce aminte și a nu uita: starea din urmă cuprinde în minte experiențele, fără ca ele să fie înțelese. Aceasta este anamneza și este posibil ca visele legate de naștere să intre în această categorie: o experiență neuitată, opusă unei amintiri clare a ceea ce se află dincolo de conștient. Amintirea nașterii a dispărut, și totuși nu e complet pierdută.

    Poate că nu e un lucru așa extraordinar – de ce nu ai păstra, undeva în adâncul ființei tale, așa cum au rămas imprimate urmele fosilelor, dovada evenimentului fondator? Într-un fel, ar fi mai ciudat să-l ștergi. Aceasta presupune ca, indiferent de vârsta pe care o avem, să purtăm în prezent asupra noastră tot trecutul nostru biologic, ca un palimpsest al experienței sau o faleză pe care, în timp ce cobori, fiecare strat descrie o epocă mai veche decât cea de deasupra lui și toate acestea sunt vizibile. Dacă în categoria anamnezei Platon așază intuirea unor lucruri pe care nu ți le amintești să le fi trăit sau recunoașterea a ceea ce inițial nu a putut fi recunoscut, atunci nașterea oferă materialul perfect pentru acest lucru. A fost un eveniment care s-a abătut asupra ta fără ca măcar să o știi. În aceasta constă miracolul, în surpriza venită de nicăieri care inaugurează ceea ce ești.

    Pentru alții însă, miracolul nașterii este o nenorocire, iar darul vieții, un blestem și când spunem aceasta ne referim la acea „bête noire" a empiricilor – existențialismul. În vreme ce empirismul îndeamnă la atenție asupra detaliilor a ceea ce este, existențialismul trage cele mai mărețe concluzii în legătură cu ceea ce este și ceea ce nu este; depășește simpla înregistrare a activității de la poalele experienței și se înalță spre culmile generalizării și spre panoramele extinse pe care acestea le oferă. Jean-Paul Sartre, spre exemplu, ar fi spus că nașterea este ca un potir otrăvit pentru că îți oferă viață, dar nu și înțelesul acesteia, de parcă ai câștiga o mașină de curse și imediat după aceea pierzi cheia. Încă de la început, nașterea este ceva ce te depășește – însăși originea vieții tale – și n-ai nici măcar un cuvânt de spus! Nașterea e ceva ce ți se întâmplă, nu e un lucru pe care îl determini, iar arbitrariul ei îți jignește propria existență care poate fi oricum redusă la întâlnirea ocazională, cu nouă luni înainte, dintre un spermatozoid și un ovul. Ca să nu mai vorbim despre întâmplarea asemănătoare unei aruncări de zaruri care a făcut ca tu să apari într-un an și loc oarecare, având un sex, o etnie și o stare socială, de asemenea, oarecare. Lucrurile s-au schimbat prea puțin pe măsură ce ai crescut; oricine are ochi de văzut poate observa faptul că totul se petrece ca rezultat al cauzelor la fel de arbitrare – spre exemplu, un eveniment așa de important precum Primul Război Mondial a pornit de la o chestiune minoră legată de un arhiduce austriac, evenimentele au scăpat de sub control și, cât ai clipi, câinii războiului au fost dezlănțuiți. Este evident că nu există Dumnezeu – a crede în El e doar o iluzie reconfortantă –, și astfel nimic nu are un sens atoatecuprinzător. De la naștere îți este dat să fii precum un gândac pe peticul tău de pământ, să muți rămurele din punctul A în punctul B.

    Cu toate acestea, Sartre reușește să salveze ceva, înțelegând că tocmai pentru că nu există nici o explicație transcendentală, nu ai nici o piedică în a-ți crea una. Dacă nașterea este o întâmplare nefastă într-o mlaștină plină de neînțelesuri, o poți considera o pregătire necesară pentru o viață măreață care ar putea urma – măreție care nu poate, însă, să fie lăsată la voia întâmplării. Ca răspuns la clasificarea lui Malvolio din A douăsprezecea noapte, că unii se nasc mari, alții ating măreția, iar alții o iau de-a gata, Sartre ar fi respins prima și a treia categorie – norocul trebuie să ți-l faci cu mâna ta și asta, în primul rând, pentru a răscumpăra nașterea ta întâmplătoare și a profita de ea ca să acționezi. Parte din apelul acestui filosof către generația care s-a revoltat pe străzile Parisului în 1968 (chiar străzile pe care Jean-Luc Godard tocmai filmase) a fost accentul lui antifilosofic asupra acțiunii ca mijloc de a da vieții un sens, accentuare împrumutată de la Karl Marx, care pretindea că „până acum filosofii nu au făcut decât să interpreteze lumea, pe când scopul este să o schimbi!".

    Însă nu trebuie să fii așa de ambițios – nașterea aduce cu ea multe consolări naturale. Nu te alegi numai cu viața în sine, dar având în vedere că înaintea nașterii nu existai deloc, e posibil să îți faci o idee utilă cu privire la ce va urma de cealaltă parte. Timpul de dinaintea nașterii poate fi o repetiție pentru timpul de după viață (sau după moarte, ca să nu ne ascundem după deget), iar asta ar trebui să-ți alunge orice teamă de moarte care te apasă. În al doilea rând, chiar dacă Sartre are dreptate și a te naște înseamnă să fii aruncat într-un peisaj dominat de un neprevăzut lipsit de speranță, mai există un mod în care să privești lucrurile. În timp ce el susține că ești dator moral să-ți modifici starea în care te afli la naștere, din simplu „en-soi (în tine) în „pour-soi (pentru tine), schimbând astfel atitudinea pasivă cu cea activă, colegul lui german Martin Heidegger a văzut lucrurile altfel.

    În primul rând, nu poți fi fără a fi undeva, iar când te naști ocupi un anumit spațiu pe planetă, într-un anumit loc. Prin urmare, toate ființele sunt legate de pământ. Departe de a fi abandonat în derivă pe un tărâm pustiu sartrian, a te naște înseamnă să găsești un loc și să aparții de el. În al doilea rând, dacă ființa ta trebuie să ființeze într-un loc, acesta trebuie să existe și într-un moment, iar a te naște înseamnă a pătrunde în râul timpului, dacă se poate spune așa. În loc să fii nevoit să bâjbâi după un indiciu asupra direcției, după cum arată Sartre, din momentul în care te naști, direct în timp, ești direcționat înainte spre un element sau un mijloc ce îți activează ființa – până la urmă, dacă nu ai exista în timp, ai fi inert ca o statuie. Punând lucrurile cap la cap, asta înseamnă că nașterea este darul timpului și al spațiului, cele două principale fațete ale ființării. Înaintea nașterii nu le ai pe nici una dintre ele, dar venirea ta pe lume presupune ca aceasta să-ți fie oferită cu tot ceea ce este.

    2. ÎNVĂȚAREA MERSULUI ȘI A VORBIRII

    „Cine merge dimineața în patru picioare, la amiază în două și seara în trei? Dacă nu știi, te omor. Dacă știi, mă sinucid. Astfel suna ghicitoarea Sfinxului, monstrul mitologic ce stătea la marginea orașului Teba din Grecia antică, terorizând trecătorii cu taxele lui exorbitante. Înainte ca enigma Sfinxului să fie rezolvată, mulți căzuseră pradă ciudatei ființe jumătate om-jumătate leu, iar când acest lucru s-a întâmplat, cel care a descifrat-o a fost însuși Oedip. Răspunsul lui, desigur, a fost „omul, ființa care merge de-a bușilea când e bebeluș, dreaptă în floarea vârstei și ajutându-se de baston la vârsta a treia. Auzind răspunsul

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1