Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

CUM GANDESTE LUMEA. O istorie globală a filosofiei
CUM GANDESTE LUMEA. O istorie globală a filosofiei
CUM GANDESTE LUMEA. O istorie globală a filosofiei
Cărți electronice503 pagini17 ore

CUM GANDESTE LUMEA. O istorie globală a filosofiei

Evaluare: 5 din 5 stele

5/5

()

Informații despre cartea electronică

În Cum gândeşte lumea. O istorie globală a filosofiei, Julian Baggini își propune să extindă înțelegerea noastră occidentală privind gândirea filosofică, explorând forme și tipare de gândire din Japonia, India, China și lumea arabă, precum și tradiții orale mai puțin cunoscute ale nativilor din Africa și Australia. Oferind o privire profundă asupra modului în care funcționează diferite regiuni și asupra asemănărilor și deosebirilor dintre ele, Baggini dovedește că a ști mai multe despre cum gândesc ceilalți este primul pas către o mai bună înțelegere a propriei persoane.
LimbăRomână
Data lansării25 feb. 2021
ISBN9786063370267
CUM GANDESTE LUMEA. O istorie globală a filosofiei
Citiți previzualizarea

Legat de CUM GANDESTE LUMEA. O istorie globală a filosofiei

Cărți conex

Recenzii pentru CUM GANDESTE LUMEA. O istorie globală a filosofiei

Evaluare: 5 din 5 stele
5/5

1 evaluare0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

    Previzualizare carte

    CUM GANDESTE LUMEA. O istorie globală a filosofiei - Julian Baggini

    Notă despre nume

    În mod tradițional, în China, Japonia și Coreea numele de familie preced prenumele. Totuşi, mulți dintre occidentalii care au rădăcini în Asia de Est folosesc convenţia occidentală în privinţa succesiunii numelor, respectiv prenumele urmat de numele de familie. Am încercat să respect succesiunea folosită în mod tradițional de fiecare. Aceasta înseamnă că majoritatea, dacă nu toate, numelor asiatice încep cu numele de familie. În mod normal, contextul va lămuri despre care situație este vorba. Numele chinezești au fost transliterate fie cu ajutorul sistemului pinyin, fie prin romanizarea propusă de sistemul Wade-Giles.

    Introducere

    Unul dintre marile mistere nedescifrate ale istoriei omenirii constă în faptul că filosofia scrisă a apărut complet independent în mai multe părți ale lumii, relativ în aceeași perioadă. Primele versiuni ale Upaniṣadelor – textele fundamentale ale gândirii indiene, ale căror autori au rămas necunoscuți – au fost scrise între secolele VIII–VI î.Hr. Primul mare gânditor chinez, Confucius, s-a născut în 551 î.Hr., iar în Grecia primul mare filosof presocratic, Thales din Milet, vedea lumina zilei în jurul anului 624 î.Hr. Data de naștere pe care tradiția a îmbrățișat-o în cazul lui Buddha îl plasează și pe el în secolul VI î.Hr., deși cercetătorii consideră în prezent că nu s-a născut mai devreme de 480 î.Hr., aproximativ în aceeași perioadă cu Socrate.

    Aceste sisteme timpurii de gândire au avut un impact profund asupra dezvoltării diferitelor culturi la nivel mondial. Valorile și preceptele lor au conturat felul în care oamenii și-au venerat zeii, au trăit și au reflectat la marile întrebări care ne privesc pe noi toți. Majoritatea oamenilor nu exprimă conștient premisele filosofice pe care le-au asimilat și de cele mai multe ori nici măcar nu sunt conștienți că le dețin, dar premisele legate de natura eului, a eticii, a surselor cunoașterii și a scopurilor în viață sunt integrate în fundamentele culturilor noastre și modelează felul în care gândim fără să fim conștienți de ele. Dovezile influenței lor sunt prezente în însăși alcătuirea celor mai măreţe monumente ale lumii. Ele pot fi citite precum o carte care are propria viață, expresii ale gândirii celor care le-au construit. Orașul Interzis din Beijing a fost ridicat conform principiilor confucianiste, Alhambra din Granada este impregnată de gândirea islamică, iar cafenelele pariziene de pe malul stâng al Senei (rive gauche) vorbesc despre viziunea existențialistă a filosofiei ca mod personal și cotidian de a trăi.

    Procesul integrării culturale a considerațiilor filosofice despre lume mai poartă și denumirea de sédimentation („sedimentare). „Dacă ar fi fost posibil să dezgolim și să aducem la lumină toate conceptele existente în ceea ce eu aș numi gândirea sau ideile mele din fiecare clipă, scria filosoful francez din secolul XX Merleau-Ponty, „ar trebui să descoperim mereu experiențe care nu sunt explicite, contribuții de mare amploare din trecut și prezent, o întreagă «istorie sedimentată», nu doar de o extraordinară relevanță pentru geneza gândirii mele, dar care îi determină și semnificația."¹ La fel cum albia unui râu este colmatată de sedimentele aduse de apă, tot aşa valorile și credințele ajung să fie „sedimentate" în cultură. La rândul lor, aceste valori și credințe își încep procesul de sedimentare în mintea celor care se nasc într-o anumită cultură și, drept urmare, ne fac să confundăm aceste acumulări cu o matcă imuabilă. Prin aceste căi ale minţii curg gândurile şi experienţele noastre, fără ca noi să observăm care le este traiectoria. Unul dintre avantajele filosofiei comparate este că, în momentul în care sunt expuse diferitele ipoteze ale altora – sedimentele lor filosofice, dacă vreți –, propriile noastre premise ies la lumină.

    Cu toate acestea, și în ciuda marii bogății și varietăți a tradițiilor filosofice din întreaga lume, filosofia occidentală pe care o studiez de mai bine de treizeci de ani, bazată în exclusivitate pe texte clasice occidentale, este prezentată ca fiind filosofia universală, investigarea cea mai elaborată a înțelegerii umane. „Filosofia comparată" – studiul a două sau mai multe tradiții de gândire – este lăsată aproape complet în seama celor care activează în domenii precum antropologia sau studiile culturale. Această suverană lipsă de interes duce la ideea că filosofia comparată poate într-adevăr să ne ajute în demersul de înțelegere a culturii intelectuale din India, din China sau din lumea musulmană, dar nu și la înțelegerea condiției umane.

    De fapt, filosofia occidentală este atât de mărginită încât o putem numi balcanizată. În perioada în care am locuit la Manchester, am frecventat cursurile avansate de filosofie în ambele universități ale orașului, cursuri care se desfășurau în clădiri amplasate pe părțile opuse ale aceleiași străzi, despărțite de mai puțin de un kilometru. Deoarece unul dintre departamente se concentra asupra filosofiei continentale europene, iar celălalt asupra filosofiei analitice (de sorginte anglofonă), eram aproape singurul care traversa drumul între cele două, chiar dacă ambele își revendicau aceleași rădăcini, trecând prin gândirea lui Descartes și Spinoza, până la grecii antici.

    Devenise o situație oarecum paradoxală pentru mine. Până acum câțiva ani, nu știam aproape nimic altceva în afară de filosofia occidentală, o tradiție care se întinde de la vechii greci până la marile universități europene și americane. Însă dacă mă uit la diploma mea de doctorat sau la numele departamentelor universitare unde am studiat, apare doar un singur cuvânt: filosofie.

    În ultima vreme, și cu întârziere, am cercetat marile tradiții filosofice clasice ale restului lumii, străbătând continentele pentru a le cunoaște în mediul lor nativ. A fost experiența intelectuală care mi-a adus cele mai mari satisfacții din întreaga mea viață. Am descoperit că, pentru a înțelege mai bine tradiția filosofică a unei anumite culturi, trebuie o mai bună înțele­gere a respectivei culturi. Ca să citez o comparație a filosofului Joram Tarusarira, din Zimbabwe, înțelegerea structurilor filosofice ale unui popor înseamnă înțelegerea software-ului cu care funcționează mintea lui: „Dacă nu înțelegi partea software, înțelegerea unei discuții va fi mereu incompletă. Astfel de lipsuri explică și de ce atât de multe proiecte de dezvoltare și de ajutor au eșuat în Africa, de exemplu. „Dacă vrei ca ajutorul să fie eficient, atunci trebuie să iei legătura cu oamenii; dacă vrei sustenabilitate, trebuie să intri în contact cu popoarele. De multe ori, proiecte-mamut au eșuat pentru că aceia care le propun nu au nici cea mai mică înțelegere a filosofiei și religiei popoarelor respective.

    Analogia cu programul software este clară, însă relația dintre textele filosofice clasice și „înțelepciunea tradițională" a unui popor nu este nici pe departe simplă. Ideile născute și dezvoltate în profunzime de erudiți au replicile lor la nivelul culturii de masă, însă în forme mai vagi, mai simple și mai extinse. Majoritatea americanilor și a europenilor, de exemplu, adoptă valori precum autodeterminarea și libertatea fără a poseda o cunoaștere aprofundată a felului în care aceste concepte au fost argumentate și explicate de filosofi. Milioane de indieni își trăiesc viețile în acord cu principiile karma, fără a avea o cunoaștere detaliată a cuprinzătoarei literaturi care se ocupă de această problematică. Chinezii obișnuiți sunt convinși de importanța armoniei cunoscând destul de puţin textele confucianiste și taoiste care analizează noțiunea. Totuși, există o relație între această exegeză de înalt nivel și traiul de zi cu zi, și tocmai de aceea armonia, libertatea și karma joacă roluri foarte diferite în diversele părți ale lumii.

    Chiar dacă adoptăm cea mai sceptică perspectivă cu putință, și anume că versiunile populare ale acestor idei filosofice sunt diluate și bagatelizate până devin aproape de nerecunoscut, rămâne important să înțelegem felul în care aceste concepte creează spațiul retoric în care culturile gândesc, explică și apără cu argumente. Când un politician american laudă virtuțile libertății, o face deoarece cultura sa cere ca valoarea libertății să fie considerată la loc de cinste, la fel cum, în China, armonia e cea care trebuie susținută. Elementele esenţiale în diferitele tradiții de gândire de pe glob tind să fie esenţiale și în cadrul culturilor care le-au generat; astfel, înțelegerea filosofiei devine o adevărată fereastră prin care putem avea acces la o cultură.

    Tradițiile filosofice sunt importante nu doar pentru înțele­gerea oamenilor, ci și a istoriei lor. Perspectiva aceasta este oarecum demodată în cadrul istoriografiei occidentale, ea insistând asupra acțiunilor personajelor importante și asupra dinamicii sociale și economice. Până la jumătatea secolului XIX, s-a plecat de la premisa că tradițiile de gândire și credințele religioase au fost principalele cauze ale marilor mișcări sociale și politice din epocă. Ideile nu doar că erau importante, însă uneori puteau fi chiar mortale. „A trăit la un moment dat un bărbat pe nume Rousseau, care a scris o carte ce conținea numai idei, scria filosoful și eseistul scoțian de secol XIX Thomas Carlyle cuiva care se îndoia de aceste lucruri. „A doua ediție a fost legată în pielea celor care au râs de prima.²

    Istoricul Jonathan Israel susține că trebuie să redobândim sentimentul importanței pe care o au ideile în cadrul istoriei. „În afară de Iluminismul radical, nimic din Revoluția Franceză nu are sens sau nici măcar nu poate fi explicat în mare"³, susține el. Ceea ce spune Israel despre „revoluția mentală⁴ a Iluminismului este adevărat cu privire la istorie și la schimbarea istorică, în general. „Deși o tradiție filosofică este în sine un fenomen cultural, ea nu doar că oferă o înțelegere a culturii respective, dar o și modifică, afirmă filosoful Tom Kasulis.⁵

    Kasulis ne reamintește nu doar că ideile contează, ci și că ele sunt într-o perpetuă evoluție. Noi forme de gândire apar în permanenţă pentru a da sens aspirațiilor noastre mereu schimbătoare și pentru a oferi un glas nemulțumirilor noastre. Când cercetăm „tradițiile, e ușor de trecut cu vederea sau de minimalizat rolul acestor schimbări. Tentația constă în a căuta continuități de-a lungul timpului, care să funcționeze ca un liant. Drept urmare, după cum observă scriitorul disident Xu Zhiyuan, oamenii „ignoră complexitățile intrinsece și, după ce au făcut comparații simpliste între trecut și prezent, sau au considerat că o anume etichetă descriptivă e satisfăcătoare, se umflă în pene cu privire la perspectiva lor asupra lumii⁶. Având în vedere că unul dintre cele mai vechi texte clasice chinezești este I Jing sau Cartea schimbărilor, a nega importanța schimbării în tradiția pe care a născut-o ar fi de-a dreptul o glumă. Trebuie să fim atenţi la discontinuitățile din cadrul culturilor, precum și la uneori surprinzătoarele asemănări dintre societăți complet diferite, separate atât în timp, cât și în spațiu. De exemplu, Kasulis consideră că, în Evul Mediu european, modul dominant de gândire ar fi fost mai apropiat de cel al Orientului modern.⁷

    Înțelegerea corectă a tradițiilor de gândire nu șterge cu buretele toate evoluțiile și diferențele de-a lungul timpului, însă pune în valoare faptul că evoluțiile și dezacordurile nu apar niciodată din neant. Ideile și filosofiile au istorii aflate în constantă schimbare. Șansele de a veni cu idei noi, pe măsura timpurilor în care trăim, sunt destul de mici dacă nu înțelegem ideile și perioadele la care se raportează ele. Ca să oferim un exemplu, democrația occidentală nu poate fi exportată pur și simplu sau impusă unor țări cu istorii și culturi diferite. Circulația democrației poate fi posibilă dacă aceasta se adaptează. Filosofia nu trebuie văzută așadar ca studiu al unei gândiri imuabile, asemenea exponatelor de muzeu, ci trebuie considerată studiul unor sisteme dinamice. Înțelese corect, ele ne oferă informații nu doar despre prezent și trecut, ci și despre posibile evoluții viitoare.

    Relația dintre sistemele de gândire și culturile în care apar este complexă, ca atare concluziile privind cauza și efectul nu sunt facile. A fost oare Confucius cel care a format mentalul chinez sau mentalul chinez l-a format pe Confucius? Răspunsul, ca de altfel pentru toate întrebările de acest fel, este extras din ambele și este imposibil să determinăm proporțiile exacte. „O cultură reflectă sau îmbrățișează o filosofie ori un set de instrumente filosofice înrudite chiar și atunci când influențează cadrul generic în care se formează acea tradiție de gândire", observă Kasulis.⁸ În ce privește interesele noastre, e suficient să admitem că avem de-a face cu o relație intimă, și toți experții cu care am discutat au fost de acord că înțelegerea tradițiilor filosofice ale unei culturi ne ajută să pricepem acea cultură într-un sens mai larg.

    Călătoria mea filosofică m-a convins și că nu ne putem înțelege pe noi înșine dacă nu îi înțelegem pe ceilalți. În artă și literatură, această afirmație e un truism. Romanele, piesele de teatru, filmele ne oferă detalii creative despre viețile, gândurile și sentimentele celorlalți, îmbogățindu-ne și dezvoltându-ne mintea și spiritul. Același lucru îl fac și tradițiile filosofice. Pe măsură ce lumea devine tot mai mică, această formă de autoînțelegere este esențială. Dacă vrem ca, în cazul culturilor, să vorbim mai degrabă despre o întâlnire, nu despre o ciocnire, atunci trebuie să înțelegem nu doar în ce fel sunt ceilalți diferiți de noi, ci și cum suntem noi diferiți de aceștia.

    Nu putem să pretindem că putem înțelege tradițiile de gândire ale lumii în doar câțiva ani, în nici un caz doar prin citirea unei cărți. Intenția mea, mult mai modestă, a fost să aflu ce trebuie să înțelegem pentru a putea începe să înțelegem. Căutarea acestui punct de pornire filosofic seamănă cu demersul de găsire a unor uși secrete într-un parc tematic etnografic, care să ne permită accesul la ce este cu adevărat autentic. Japonezii au un termen potrivit în acest sens, nyūmon. Fizic, nyūmon este o intrare, precum Poarta Roșie a Universității din Tokyo. Nyūmon are însă dublu rol, definind atât limitele unui spațiu, cât și invitând vizitatorii înăuntru.⁹ Cuvântul a fost folosit de mulți scriitori japonezi pentru ceea ce numim „prezentări". În sens propriu, cuvântul descrie și scopul acestei cărți. Când suntem prezentați cuiva, nu ni se oferă toate detaliile despre persoana respectivă, ci ni se dă ocazia să începem un proces de cunoaștere. Această carte introductivă, iată, este un preambul la un studiu mai amănunţit, un prim pas al unui proiect îndelungat și spre un orizont deschis.

    Cunoașterea celorlalți necesită evitarea dublului pericol de a supraestima lucrurile pe care le avem în comun și pe cele care ne despart. Umanitatea noastră, ca unitate comună de relaționare, precum și întrebările perene ale existenței ne oferă baza de la care putem porni într-un proces de învățare și de identificare cu gândurile și cu practicile celorlalți, indiferent de cât de străine ne-ar putea părea la o primă vedere. În același timp, diferențele în modurile de gândire pot fi atât în profunzime, cât și legate de aspecte subtile. Dacă presupunem prematur că putem vedea lucrurile din perspectiva celorlalți, am putea sfârși observându-le doar ca o simplă variațiune a propriului nostru mod de a gândi. Ni se spune adesea că ar trebui să ne punem în locul celorlalți, însă acest fapt nu înseamnă că putem să intrăm în mintea lor. Trebuie să trecem dincolo de punctul în care doar ne imaginăm cum ar arăta lucrurile pentru noi dintr-o perspectivă necunoscută și să înțelegem cu adevărat cum arată ele pentru alții care se simt acasă într-un anumit peisaj mental.

    Această carte este o istorie selectivă a filosofiei la nivel global, care face săpături arheologice în căutarea fundamentelor deseori ocultate ale felului în care gândește astăzi lumea. Metafora arheologică mai are o dimensiune. Aspectele vizibile, practice, ale filosofiilor lumii sunt cele care apar ultimele în paginile de față deoarece, pentru a le înțelege, trebuie să înțelegem bazele pe care sunt clădite. Cea mai fundamentală dintre acestea privește felul în care cunoaște lumea: ce anume justifică demersul de a crede și pretenția de a cunoaște. Acesta este subiectul Părții întâi. Partea a doua cercetează ce crede lumea despre metafizică și cosmologie: felul în care funcționează lumea și felul în care este ea construită. Partea a treia detaliază diferitele tradiții filosofice cu privire la natura umană, felul în care ne înțelegem pe noi înșine. Doar după ce vom examina modul în care înţeleg aceste sisteme filosofice baza cunoaşterii, structura lumii și natura sinelui vom putea să dăm seamă de modul în care consideră acestea că ar trebui să ne ducem viețile, ceea ce constituie subiectul Părții a patra.

    Nu am nici o pretenție că aș fi specialist în toate formele de gândire pe care vi le voi prezenta. Din mai multe puncte de vedere, în acest proiect mă ajută faptul că nu sunt expert în fiecare tradiție pe care am cercetat-o. „Un cunoscător versat e ca un pește într-un acvariu, spune Xu Zhiyuan, „incapabil să vadă clar forma lucrurilor care îl înconjoară, chiar dacă acestea sunt extrem de clare pentru toți ceilalți.¹⁰ Păstrarea unei anumite distanțe face perspectiva mai clară decât a celor care lucrează asupra detaliilor, cei care, studiind detaliile specifice ale fiecărui copac, uită deseori că toți aparțin aceleiași specii, anume cea care conferă întregii păduri personalitatea specifică.

    În demersul meu am procedat în maniera tipică unui jurnalist filosof. Treaba jurnalistului este să știe suficient despre un anumit subiect pentru a fi capabil să îi identifice pe cei care știu cel mai mult, să le pună întrebările potrivite și să le explice răspunsurile. Este exact ce am făcut și eu, citind textele clasice împreună cu explicațiile experților, și chiar am intervievat zeci dintre ei, pentru a afla ce anume este cel mai util dacă vrem să înțelegem cu adevărat tradițiile filosofice ale lumii, în loc să memorăm o listă cu doctrinele cele mai celebre. Multe dintre numele lor apar în această carte, împreună cu cele ale altor experți a căror operă am citit-o. Toți cei pe care i-am citat sunt specialiști contemporani sau de dată recentă în subiectul respectiv, dacă nu am specificat altfel. Toate comentariile care nu apar în note au fost făcute în timpul discuțiilor. Am citat în detaliu din textele clasice ale fiecărei tradiții, care în nenumărate rânduri conțin demonstrații de o eleganță neîntrecută, cu o voce inconfundabilă, și ne dau ocazia unei întâlniri nemijlocite cu aceste scrieri atât de bogate.

    În secolul XVII, René Descartes a scris, în lucrarea sa Discurs asupra metodei: „În călătoria mea, am învățat că aceia care au păreri foarte diferite de ale noastre nu sunt nici barbari, nici sălbatici, ci că mulți dintre ei se folosesc de rațiune în același fel ca noi, ba poate și mai mult. Speranța mea este că, în prezent, nimeni nu ar mai fi atât de surprins. Cu toate acestea, una dintre concluziile la care a ajuns Descartes este încă extrem de pertinentă, anume că, indiferent de experiențele pe care le trăim, „suntem în mod cert convinși mai degrabă de obiceiuri și de exemple decât de o anumită cunoaștere. Călătoria în jurul sistemelor de gândire din întreaga lume reprezintă o ocazie de a ne testa convingerile și felurile de a gândi, pe care le luăm ca un dat. Prin acumularea mai multor cunoştinţe despre felul în care gândesc alții, devenim mai puțin siguri de cunoașterea pe care credem că o posedăm, ceea ce este întotdeauna primul pas către o înțelegere mai profundă.

    Prolog

    O trecere istorică în revistă de la epoca axială la cea informațională

    Nașterea filosofiei, între secolele VIII–III î.Hr., este descrisă de către Karl Jaspers, filosof german din secolul XIX, drept „epoca axială". Vorbim despre o perioadă marcată de trecerea treptată de la înțelegerea lumii în termenii miturilor către o abordare mult mai rațională pe care o avem față de lume astăzi.¹¹ Nu este vorba despre uzurparea credințelor populare timpurii din partea înțelegerii raționale, ci mai degrabă despre o dezvoltare a acesteia din urmă pornind de la valorile și principiile primelor. Imaginile de ansamblu, deși în mare parte formate grație rațiunii detașate, nu au fost mereu guvernate de ea.

    Deși sistemele filosofiei clasice din India, China și Grecia au diferențe majore, există unele puncte comune extrem de semnificative. Fiecare dintre ele a plecat de la o presupunere de bază cum că totul este unul. Același principiu care explică viața umană trebuie să explice și universul, natura și orice altceva. În celebra exprimare a lui William Ockham cu privire la principiul omonim al „briciului", cu mult mai târziu, în secolul XIV, nu e niciodată rațional să postulezi existența mai multor lucruri decât sunt necesare. Punctul de pornire este explicația cea mai simplă – anume că totul este guvernat de aceleași principii –, iar complicarea progresivă intervine numai dacă acest principiu se dovedește greşit. Primii gânditori urmau astfel un principiu rațional implicit, pe care nimeni nu îl postulase încă.

    De asemenea, proiectul de înțelegere a universului are sens numai dacă universul este inteligibil. Dacă ne imaginăm că totul este o colecție disparată de mecanisme și de principii care guvernează părți diferite ale realității, fără legături între ele, atunci universul ar fi un loc mai puțin inteligibil. Plecând de la premisa unității, avem o bază pentru orice fel de încercare serioasă de a ajunge la o înțelegere sistematică.

    Unitatea cunoașterii umane a fost mult mai evidentă în timpul epocii axiale decât este azi. Pentru greci, tot ce noi considerăm discipline umaniste sau științe făcea parte din studiul filosofiei. Iar în India sau în China nu existau împărțiri fundamentale ale cunoașterii. Pe măsură ce mintea umană a devenit tot mai cercetătoare, diferitele ramuri au început să crească din ce în ce mai departe de trunchi, deși au rămas, în chip fundamental, parte a aceluiași arbore.

    O altă trăsătură comună a fost presupunerea că o viziune satisfăcătoare asupra lumii se adresează rațiunii. Poveștile atractive și miturile nu sunt suficiente: avem nevoie să putem argumenta un eșafodaj intelectual care să sprijine punctul de vedere pe care îl adoptăm. Rațiunea – în acest sens înțelegând gândirea capabilă de logică – este în fond furnizarea de argumente, care pot fi examinate, judecate, evaluate, acceptate sau respinse.¹² Oamenii au recurs mereu la diferite căi de a înțelege lumea, dar numai odată cu zorii filosofiei au început să facă încercări concertate pentru a furniza și a susține argumente în favoarea lor.

    Ceea ce observăm în cazul filosofiei antice este încercarea de distanțare de povestirile transmise din generație în generație și acceptate ca având putere de autoritate și de apropiere de explicațiile sistematice care pot face față cu succes interogației raționale. În general, acest fapt a dus mai degrabă la evoluția vechilor mituri decât la crearea unei paradigme cu totul noi. În India, experții au împărțit dezvoltarea filosofiei în patru mari perioade. Epoca vedică, anterioară epocii axiale, între circa 2500 și 600 î.Hr., este descrisă de Sarvepalli Radhakrishnan și Charles Moore ca o „perioadă a tatonărilor, în care religia, filosofia, superstiția și gândirea erau legate inseparabil și cu toate acestea, într-o perpetuă stare de conflict".¹³ În această perioadă au fost scrise cele patru texte fundamentale Veda, considerate de exegeți ca scripturi revelate, śruti: Ṛg Veda, Yajur Veda, Sāma Veda și Atharva Veda.

    A urmat perioada epopeilor (circa 500/600–200 î.Hr.), când a fost scrisă Mahābhārata, din care face parte și Bhagavad Gītā. Upaniṣadele, Sūtrele Brahmice și Bhagavad Gītā alcătuiesc „triplul fundament" (prasthāna-traya) al filosofiei indiene clasice. Deși nu sunt lucrări de filosofie sistematizată, doctrinele dezvoltate în aceste perioade timpurii „au dictat tonul, dacă nu chiar modelul detaliat al dezvoltării filosofice indiene în ansamblul ei"¹⁴. Cea mai importantă idee este cea conform căreia suprema realitate este Brahman, un spirit infinit, universal și nesupus schimbării. Sinele individului, ātman, are doar iluzia independenței. Scopul suprem este dizolvarea acestui ego și întoarcerea în Brahman. În această perioadă, gânditori precum Gautama, Pạnini și budistul Nāgārjuna au dezvoltat sisteme complexe de logică.

    Școlile de filosofie indiene care susțin valabilitatea preceptelor din Vede sunt cunoscute ca fiind cele ortodoxe sau āstika. Cele care nu recunosc valabilitatea preceptelor vedice sunt numite heterodoxe sau nāstika. Deși încă de la sfârșitul secolului XX aceasta a reprezentat clasificarea standard a școlilor, nu sunt clare nici momentul în care cele două tradiții de gândire au fost prima oară împărțite conform acestor direcții, nici cât de rigide sunt aceste diviziuni. Ținând cont de aceste considerente, școlile ortodoxe sunt Nyāyá, Vaiśeṣika, Sāṃkhya, Yoga, Mimāṃsa și Vedānta. Cele heterodoxe sunt budismul, jainismul, Cārvāka, Ājīvika și Ajñana.

    În China, în absența unei puternice culturi religioase, populate de zei și de alte lumi supranaturale, noile filosofii au avut un caracter mai naturalist decât cele din India. Confucius (551–479 î.Hr.) și-a fundamentat învățăturile pe normele culturale ale ordinii, ale respectului pentru străbuni și ale tradiției. Cealaltă tradiție majoră, taoismul, ridica la rang suprem armonia și natura, iar textul său fundamental, Tao Te Jing, a fost scris între secolele IV–III î.Hr.

    În schimb, Grecia a trebuit să găsească modalități de coabitare cu zeitățile sale. Însă de vreme ce acestea erau adesea reprezentate sub forma unor eroi supraumani în mituri, interacționând cu muritorii în cadrul acelorași spații fizice, nu a existat o problemă fundamentală legată de explicarea universului prin principii care să se aplice deopotrivă zeilor și oamenilor.

    Aceste trei mari tradiții filosofice – indiană, chineză și greacă – se bazau pe surse diferite de cunoaștere. Numai în Grecia, prin crearea logicii, s-a dezvoltat rațiunea sistema­tizată în cel mai înalt grad. În India, accentul era pus pe cunoașterea dobândită de clarvăzători, în timpul unor transe de conștiință extinsă, sau prin revelațiile conținute în textele sacre, Vedele. În China, istoria și experiența cotidiană au furnizat criteriile de evaluare ale adevărului. Buddha a preferat calea de mijloc, susținând că singura dovadă accesibilă nouă este cea a experienței, ceea ce conferă speculațiilor despre natura realității „supreme un caracter steril. Totuși, era de acord cu presupoziția ortodoxă indiană că experiența cotidiană are un caracter iluzoriu și este necesar un efort pentru a vedea dincolo de ea. În Grecia, puterea rațiunii s-a bucurat de un rol central, pornind de la maxima lui Socrate conform căreia trebuie să urmăm argumentul în direcția în care acesta ne duce, lăsând „destinația noastră să fie dictată de direcția vântului care animă discuția.¹⁵ Fiecare tradiție clasică a avut propriile idei despre metodele corecte ale filosofării.

    În epoca axială, multe texte fundamentale au fost produse și plasate în nucleul tradițiilor contemporane. Filosofii indieni studiază în continuare Vedele, filosofii chinezi, operele lui Confucius și Mencius, iar filosofii occidentali, operele lui Platon și Aristotel. Joel Kupperman notează că „există țări, în special India și China, în care un număr mai mic de texte sunt considerate fundamentale, nu doar pentru filosofie, ci și pentru cultură în ansamblu"¹⁶. În vreme ce vechii greci reprezintă doar niște nume pentru majoritatea occidentalilor, Vedele indiene și clasicii chinezi sunt prezențe familiare pentru majoritatea populației.

    Dacă prima etapă a filosofiei poate fi văzută ca o deplasare la nivel intercontinental dinspre mituri către o înțelegere mai rațională a universului, direcția călătoriei a diferit ulterior de la o regiune la alta. În Occident, filosofia a făcut un pas înapoi. Marea provocare a gândirii medievale a fost negocierea dintre preceptele credinței creștine și necesitățile raționalității. Filosofia nu mai dialoga cu mituri populare, ci cu doctrine stabilite de autoritățile ecleziastice în cadrul unui sistem teologic. Reprezentativ pentru acest moment, totodată cel mai important și influent filosof al perioadei, a fost teologul sacerdot din secolul XIII, Sfântul Toma d’Aquino. Ca și în perioada antică, filosofia nu a reprezentat o alternativă radicală la cultura religioasă dominantă, ci mai degrabă a fost înglobată în țesătura doctrinelor sale. Teologia naturală a furnizat o justificare rațională pentru credință, în vreme ce adoptarea dualismului, cu distincția sa strictă între minte și corp, se potrivea accentului creștin pus pe superioritatea vieții spirituale eterne asupra vieții fizice din această lume.

    Există însă și alte evoluții în această desfășurare, precum cele din Orientul Mijlociu sau Africa de Nord, unde religia a dobândit cea mai mare autoritate, în defavoarea filosofiei laice. În așa-numita epocă de aur a filosofiei islamice, între secolele VIII–XIII d.Hr., falasīfa au tradus și au comentat texte clasice grecești, mai ales operele lui Aristotel. (Acest fapt s-a dovedit crucial pentru transmiterea filosofiei lui Aristotel în Occident, unde a devenit atât de important încât era cunoscut pur și simplu ca „filosoful".) În această perioadă, au existat dezbateri erudite, însă aprinse, între falasīfa, precum Avicenna (Ibn Sīnā) și Averroes (Ibd Rushd), și gânditorii kalām, mult mai atrași de teologie, precum al-Ghazālī, confruntări câștigate de acesta din urmă, punând capăt visului de eliberare a filosofiei islamice de teologie.

    În India, tabloul este și mai complicat. Atenția filosofiei s-a îndreptat asupra interpretărilor sūtrelor antice. Sūtra înseamnă „șir sau „fir în sanscrită, fiind un gen literar în care au fost adunate scurte învățături aforistice, mai cu seamă în Vede. În perioada sūtrelor, din primele secole după Hristos, cât și în perioada scolastică imediat următoare, au fost scrise multe comentarii ale sūtrelor antice, supunând doctrinele lor unui demers de analiză rațională și de argumentare. După cum spune Radhakrishnan, „s-au făcut încercări extreme pentru a justifica prin rațiune ceea ce credința acceptă implicit"¹⁷.

    O sciziune reprezentativă a apărut în cadrul școlii Vedānta. Śaṅkara a fondat Advaita Vedānta, care susținea o doctrină a „non-dualismului" în care manifestările individuale ale sinelui erau considerate iluzorii, toate fiind de fapt parte din unitatea supremă, Brahman. Gânditori precum Rāmānuja și Madhva au respins totuși acest punct de vedere, susținând un tip de dualism în care manifestările individuale ale sinelui sunt reale, iar Brahman este o zeitate separată, Vishnu. Deși Advaita Vedānta a dobândit statut de școală dominantă de filosofie încă din perioada respectivă, această abordare teistă a Vedāntei a avut un impact mai mare asupra societății.

    În Extremul Orient, mișcarea a fost mai constantă. În absența dezvoltării unei autorități religioase, a existat o evo­luție intelectuală treptată, un alt exemplu al continuității extraordinare în gândirea și istoria chineze. Confucianismul a fost resuscitat și revizitat de neoconfucianiști, începând cu perioada dinastiei Song de Nord (960–1127 d.Hr.), până la dinastia Qing (1644–1911), absorbind influențele budismului și ale taoismului.

    Dezvoltarea filosofiei în perioada de mijloc ilustrează felul în care a fost influențată de evoluțiile la nivelul culturii generice. Cel mai evident aspect negativ a fost lipsa aproape deplină a vocilor feminine din cadrul tradițiilor clasice la nivel global. Acest aspect este în curs de schimbare abia acum. În 2008–2009, femeile dețineau mai puțin de 1 din 5 posturi cotate ca fiind la nivel academic în departamentele britanice de filosofie. Statisticile din SUA și Australia sunt similare.¹⁸

    La intrarea în epoca modernă, puterea geopolitică în creș­tere a lumii occidentale semnifică un impact crescut pentru filosofia ei, dincolo de limitele geografice. Dezvoltarea științelor și accentul sporit al occidentalilor pe autonomie în timpul Iluminismului de secol XVIII au condus naturalismul aflat în stadiu incipient către dezvoltarea sa logică, fapt ce a însemnat că ultimele fragmente de gândire mitologică și religioasă au fost îndepărtate din abordarea generală a filosofiei. Multe alte evoluții la nivelul filosofiei globale reprezintă replici la adresa gândirii occidentale, dar care nu au primit răspunsuri echivalente. Cele mai influente au fost filosofiile care sugerau direcții de acțiune concrete, percepute de mulți ca o adevărată provocare la adresa tradițiilor filosofice clasice, folosite progresiv pentru menținerea unui status quo. În India, atât curentul Vedānta practic, cât și inițiativele lui Mahātmā Gandhi au fost inspirate de Karl Marx și de utilitaristul John Stuart Mill pentru a echilibra accentul pus în mod tradițional pe spiritualitate, cu preocupări legate de justiția socială. În China, marxismul european și darwinismul, împreună cu pragmatismul american, i-au influențat atât pe gânditorul monarhist reformist K’ang, cât și pe primul lider comunist al Chinei, Mao Zedong. În același timp, au existat și reacții împotriva gândirii occidentale, mai ales în cadrul școlii japoneze de la Kyoto, prin doctrina renunțării la individualism.

    Capacitatea Occidentului de a stabili o agendă globală e reflectată și de faptul că termenul „filosofie", cu multiplele sale traduceri, a ajuns să fie utilizat pentru a descrie abia relativ recent aceste tradiții divergente. Japonezii, de exemplu, nu au avut un cuvânt pentru filosofie până în secolul XIX, când ideile filosofice occidentale au început să fie dezbătute după restaurația Meiji, în urma eliminării interdicției de intrare a străinilor pe teritoriul țării sau de părăsire a țării de către japonezi, interdicție care data de 250 de ani. A fost creat cuvântul tetsugaku, un termen compus din cuvintele „înțelepciune și prefixul „-ologie.¹⁹ Și China și-a inventat în aceeași perioadă propriul cuvânt pentru filosofie (zhexue, literal „învățare a înțelepciunii").

    Astfel, apare o întrebare dificilă despre ce anume poate fi considerat „filosofie. Dacă pornim cu o definiție prea restrictivă, vom sfârși prin a exclude cea mai mare parte a gândirii din alte tradiții, iar „filosofia nu mai este nimic altceva decât versiunea propriei noastre culturi despre ea. De aici și constatarea lui Richard Rorty, conform căruia „propriile definiții scolastice și meschine pentru «filosofie» sunt doar instrumente polemice, făcute pentru a exclude din loja de onoare pe cei ale căror pedigriuri nu sunt cunoscute".²⁰ O definiție prea laxă, pe de altă parte, înseamnă că nu mai există nimic care să nu fie înglobat.

    Însă, decât să îngustăm aria filosofiei, cred că ar fi mai potrivit să o vedem ca o categorie permisivă, definită de Wittgenstein prin conceptul „asemănării de familie". Nu putem fixa reguli stricte cu privire la ce anume este sau nu considerat filosofie, dar putem observa prezența unor caracteristici comune, precum și faptul că o tradiție intelectuală ar trebui considerată filosofie dacă prezintă suficiente astfel de caracteristici. Oamenii fac filosofie, mai rău sau mai bine, de fiecare dată când își fixează în minte un demers de investigare sistematică a naturii lumii, a ideii de sine, a limbajului, a logicii, a valorii, a binelui uman, a surselor și a argumentelor despre cunoaștere, a naturii și a limitelor rațiunii umane. Când asemenea teme sunt tratate doar prin prisma miturilor sau a dogmei, atunci avem de-a face cu religie și folclor, nu cu filosofie. Când există un consens asupra metodologiei pentru a obține răspunsuri empirice la întrebări, demersul de cercetare devine științific, nu filosofic. Granițele dintre acești doi poli și filosofia care se plasează între ei nu sunt rigide, dar sunt suficient de clare ca noi să putem identifica majoritatea teritoriului său și să observăm că ceea ce considerăm a fi cele mai mari tradiții filosofice ale lumii ocupă fiecare o parte din acesta. Însă nici una nu deține întregul teritoriu și nici una nu are dreptul de a nega locul alteia doar pentru că a ajuns la propriile concluzii despre ce trebuie să fie cu adevărat filosofia. Natura filosofiei este în sine o chestiune filosofică, așa că trebuie să existe o dezbatere și despre acest aspect.

    Iar acest lucru este evident dacă ne gândim că, pe lângă marile tradiții clasice, există culturi în care, pe cale orală, s-a transmis ceva asemănător filosofiei, însă fără a exista gânditori atestați istoric cărora să li se atribuie meritele creației din domeniu. Mă voi referi la acest fenomen folosind sintagma „filosofie orală. Dezbaterea în mediile academice este acerbă cu privire la întrebarea dacă aceste corpusuri de gândire reprezintă „filosofie sau ar putea fi mai bine descrise drept mitologii sau „credințe populare". Indiferent de răspuns (voi reveni asupra subiectului), aceste tradiții au un conținut mult prea înrudit cu filosofia încât asemănarea de familie să fie scoasă din discuție. Și mai important, sunt surse ale percepției și înțelegerii care îmbogățesc și pun sub semnul întrebării marile tradiții scrise.

    În ciuda ascensiunii occidentale și influenței sale puternice, indiferent cât de strâns interconectate ar fi filosofiile și culturile lumii în comunitatea noastră globală, mai rămân tradiții filosofice la nivel mondial, clar identificabile, care au trăsăturile lor distincte. Ideile din cadrul acestor tradiții nu sunt izolate. Ele formează părți ale unui întreg, rețele de credințe care se susțin reciproc, chiar dacă uneori se află în relații mai tensionate. Forma de ansamblu este cea care conferă fiecărui sistem trăsăturile sale generale.

    Însă trebuie să fim precauți, pentru a nu ne îndepărta de adevărul de necontestat care susține că aceste caracteristici specifice există, pentru a nu comite greșeala „esențializării: să ne gândim că fiecare cultură are o esență unică și omogenă, împărtășită de toți membrii săi în mod egal. Această eroare exagerează atât asemănările, cât și diferențele dintr-o societate. De exemplu, „Indiferent de lucrurile pe care africanii le au în comun, nu există o cultură tradițională comună, limbi comune, vocabular religios sau conceptual comun, spune Kwame Anthony Appiah, un american de origine ghaneză născut în Marea Britanie, suficient de familiarizat cu problemele complexității presupuse de identitatea culturală. „Multe societăți africane au multe lucruri în comun cu societățile tradiționale care nu sunt africane, precum și între ele."²¹

    Totuși, nu trebuie să ne temem de îndemnurile de a nu face niciodată generalizări. Mogobe B. Ramose, de exemplu, probabil că ar fi de acord cu Appiah, dar ar spune și că „un argument filosofic convingător poate fi susținut în sensul că există «o atmosferă de familie», adică un fel de afinitate filosofică și un sentiment de rudenie între popoarele native ale Africii", deși cu unele diferențe.²² Generalizările sunt perfect legitime și corecte, atâta vreme cât nu sunt confundate cu propozițiile logice. „Bărbații tind să fie mai înalți decât femeile reprezintă o generalizare validă. „Toți bărbații sunt mai înalți decât femeile este o propoziție logică falsă. Dacă afirmăm

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1