Discover millions of ebooks, audiobooks, and so much more with a free trial

Only $11.99/month after trial. Cancel anytime.

Mică istorie a religiei
Mică istorie a religiei
Mică istorie a religiei
Ebook347 pages7 hours

Mică istorie a religiei

Rating: 5 out of 5 stars

5/5

()

Read preview

About this ebook

Scrisă pentru credincioși, dar și pentru atei – și mai ales pentru tinerii cititori – Mică istorie a religiei ne poartă de-a lungul epocilor, de la primele manifestări de credință până în prezent. Fiind un ghid empatic, dar manifestând discernământ în ceea ce privește importanța credinței, Richard Holloway ne introduce în istoria și sistemele de credinţe ale religiilor majore ale omenirii: iudaismul, islamul, creștinismul, budismul și hinduismul. Holloway explorează și explică și proveniența credințelor religioase, modul cum diferențele de credință conduc uneori la ostilitate și violență, ce este o sectă și ce este un cult și nu numai. Pe tot parcursul cărții, autorul încurajează curiozitatea și toleranța, accentuează nuanța și misterul și reface cu calm sentimentul valorii credinței.

O carte bine scrisă, după a cărei lectură mulți dintre noi vor rămâne cu mai multe informații despre religie decât știau înainte... Times

Povestea lui Holloway abundă în fapte surprinzătoare. Financial Times
LanguageRomână
Release dateMar 24, 2021
ISBN9786063373794
Mică istorie a religiei

Related to Mică istorie a religiei

Related ebooks

Related categories

Reviews for Mică istorie a religiei

Rating: 5 out of 5 stars
5/5

3 ratings0 reviews

What did you think?

Tap to rate

Review must be at least 10 words

    Book preview

    Mică istorie a religiei - Richard Holloway

    Capitolul 1

    Este cineva acolo?

    Ce este religia? De unde vine ea? Religia vine din mintea animalului uman, deci vine din noi. Celelalte animale de pe pământ par să nu aibă nevoie de religie. Iar, după câte cunoaștem, nici nu au cultivat vreuna până acum. Și asta pentru că sunt în armonie cu propria ființă, mai mult decât putem fi noi, oamenii. Animalele acționează din instinct. Ele se lasă purtate de existență fără a se gândi la asta în permanență. Animalul uman și-a pierdut capacitatea de a face acest lucru. Creierul uman s-a dezvoltat în asemenea măsură încât am căpătat conștiință de sine. Ne interesează propria persoană. Nu putem să nu ne punem întrebări. Nu putem să nu gândim.

    Iar interesul nostru cel mai mare este însuși universul și cum s-a născut acesta. Există undeva, acolo, cineva care l-a creat? Definiția concisă folosită pentru acest prezumtiv „cineva sau „ceva este Dumnezeu, zeu, din grecescul theos. Cel care crede că există un Dumnezeu se numește teist. Cel care nu crede în existența vreunei divinități și consideră că suntem singuri în acest univers se numește ateu. Studiul cu privire la divinitate și la ceea ce așteaptă Dumnezeu de la noi se numește teologie. Cealaltă mare întrebare care nu ne dă pace ține de ceea ce se întâmplă cu noi după moarte. După ce ne săvârșim, asta să fie totul sau mai urmează și altceva? Iar dacă ne așteaptă și altceva, cum va fi?

    Ceea ce numim religie a fost prima noastră încercare de a răspunde acestor întrebări. Răspunsul la prima întrebare a fost simplu. Universul a fost creat de o putere dincolo de noi, pe care unii o numesc Dumnezeu și care continuă să fie interesată și implicată în creația sa. Fiecare religie în parte oferă versiuni diferite despre ceea ce înseamnă puterea numită Dumnezeu și despre ceea ce El dorește de la noi, dar toate religiile exprimă credința în existența lui Dumnezeu, într-o formă sau alta. Religiile ne învață că nu suntem singuri în acest univers. Dincolo de noi există alte realități, alte dimensiuni. Le numim „supranaturale" pentru că se află în afara granițelor lumii naturale, lumea imediat accesibilă simțurilor noastre.

    Dacă cea mai importantă convingere a religiei este existența unei realități aflate dincolo de această lume, și pe care o numim Dumnezeu, ce anume a dat naștere acestei credințe și când? A început cu mult timp în urmă. De fapt, nu pare să fi existat o perioadă în care ființa umană să nu fi crezut în existența unei lumi supranaturale dincolo de cea cunoscută. Iar ceea ce a stat la baza acestei convingeri a fost misterul referitor la ce se întâmplă cu oamenii după ce mor. Toate ființele mor, dar oamenii sunt singurii care nu-și lasă morții să se descompună acolo unde își dau sufletul. În măsura în care cele mai îndepărtate urme ale omenirii au fost reconstituite, oamenii au respectat dintotdeauna ritualul îngropăciunii. Iar felul în care acestea au fost orânduite ne dezvăluie câte ceva despre credințele de la începutul vremurilor.

    Sigur, asta nu înseamnă că alte animale nu-și plâng, la rândul lor, companionii morți. Există multe dovezi în sensul acesta. În Edinburgh există celebra statuie a unui cățeluș numit Greyfriars Bobby, ce stă mărturie durerii pe care animalele o simt atunci când pierd pe cineva de care sunt atașate. Bobby a murit în 1872, după ce timp ce 14 ani a dormit noapte de noapte pe mormântul fostului său stăpân, John Gray. Nu există nici o îndoială asupra faptului că Bobby a simțit profund absența prietenului său, iar familia lui John Gray i-a asigurat ulterior o înmormântare cum se cuvine în cimitirul Greyfriars Kirkyard. Îngropându-l, au săvârșit una dintre cele mai distincte acțiuni umane. Dar ce anume i-a determinat pe oamenii din vechime să aleagă să-și îngroape morții?

    Aspectul cel mai evident legat de morți este acela că ceva din interiorul lor încetează să mai funcționeze. Nu mai respiră. De aici până la asocierea actului respirației cu ideea că un „ceva separat de corpul fizic dă viață omului nu a fost decât un pas. Cuvântul grecesc pentru acest „ceva a fost psyche, cel latin spiritus, ambele derivate din verbe al căror înțeles era a respira sau a sufla. Spiritul sau sufletul era ceea ce dădea viață și suflu trupului. Pentru o vreme, acesta sălășluia în trup. Iar când trupul murea, spiritul părăsea leșul. Dar unde se ducea? O explicație era că se întorcea în lumea de dincolo, cea a spiritelor, reversul lumii în care trăim pe pământ.

    Ceea ce descoperim din ritualurile funerare timpurii sprijină această opinie, deși înaintașii noștri din vremurile de mult apuse ne-au lăsat doar urme discrete în legătură cu ceea ce gândeau. Scrisul nu se inventase încă, astfel încât nu au putut transmite mai departe gândurile și trăirile lor într-o formă accesibilă azi. Ne-au lăsat, în schimb, mici indicii despre felul în care gândeau. Așadar, să le analizăm. Iar pentru a le găsi trebuie să călătorim în trecut, cu mii de ani înaintea erei noastre, un termen ce necesită o explicație ca să putem trece mai departe.

    Este cât se poate de logic să dispunem de un calendar global sau de o modalitate de datare a acestor evenimente din trecut. Calendarul pe care îl folosim acum a fost conceput de creștinism în secolul al VI-lea d.Hr., demonstrând astfel cât de mare a fost influența religiei în istoria omenirii. Mii de ani, Biserica Catolică a fost una dintre cele mai mari puteri de pe pământ, cu o autoritate atât de marcantă, încât a pus bazele calendarului pe care lumea încă îl folosește. Evenimentul crucial a fost nașterea fondatorului său, Iisus Hristos. Nașterea lui a marcat Anul Unu. Tot ce s-a întâmplat înainte de acest an e marcat î.Hr. Toate evenimentele de după au fost marcate Anno Domini sau d.Hr., anul Domnului.

    În vremurile noastre, acronimele î.Hr. și A.D. au fost înlocuite cu termeni ce pot fi traduși cu sau fără conotație religioasă: fie înaintea erei creștine și în era creștină – respectiv î.e.c. și e.c. –, fie înaintea erei noastre și în era noastră – respectiv î.Hr. și d.Hr. Cum percepeți termenii este la latitudinea dumneavoastră. În acest volum voi folosi acronimele î.Hr. pentru a stabili în timp evenimentele petrecute înainte de Hristos sau înaintea erei noastre. Dar, pentru a evita aglomerarea textului, voi ocoli pe cât posibil folosirea acronimului e.c., respectiv d.Hr., amintindu-le doar acolo unde consider că este absolut necesar. Așadar, dacă întâlniți date fără alte precizări, veți ști deja că este vorba de evenimente petrecute după nașterea lui Hristos sau în era noastră.

    În orice caz, dovezile privind unele practici religioase datează de circa 130 000 de ani înainte de era creștină și sunt legate de felul în care strămoșii noștri își îngropau morții. În mormintele descoperite au fost găsite resturi de alimente, unelte și obiecte ornamentale, sugerând credința că morții călătoreau mai departe către un fel de viață de apoi, deci trebuiau pregătiți pentru călătorie. O altă practică a fost aceea a pictării trupurilor celor decedați cu un pigment cărămiziu, poate pentru a simboliza ideea de continuitate a vieții. Această dovadă a fost descoperită într-unul dintre cele mai vechi morminte cunoscute până acum, în care se aflau o mamă și copilul ei, îngropați la Qafzeh în Israel, cu 100 000 de ani î.Hr. Aceeași practică a fost utilizată într-o cu totul altă parte a lumii, lacul Mungo din Australia, unde s-a descoperit un trup acoperit cu vopsea cărămizie, care a trăit acum 42 000 î.Hr. Pictarea trupurilor celor decedați a marcat apariția gândirii simbolice a umanității, cea mai avansată dintre idei. Există nenumărate dovezi de gândire simbolică în religie, deci merită o atenție deosebită.

    La fel ca multe alte cuvinte importante, simbol vine din limba greacă. Acesta însemna a reuni elemente ce au fost separate, așa cum bucățile unei farfurii sparte ar putea fi, de exemplu, lipite la loc. Ulterior, un simbol a devenit un obiect care exprima sau reprezenta cu totul altceva. Cuvântul și-a păstrat în continuare înțelesul de „asociere sau „unire, dar cu conotații ceva mai profunde decât a lipi la loc un vas spart. Un exemplu edificator pentru simbol este drapelul național, de pildă, cel cu linii și stele. Când îl vedem, ne gândim automat la SUA. Acest drapel este simbolul american, reprezintă America.

    Simbolurile au devenit sacre pentru oameni deoarece ele reprezintă o fidelitate mai profundă decât se poate exprima prin cuvinte. Tocmai de aceea oamenii urăsc să-și vadă simbolurile vandalizate. Aparent nu este nimic ieșit din comun să arzi o bucată de pânză, dar când aceasta simbolizează națiunea din care faci parte e firesc să stârnească în tine furie. Când vine vorba de simboluri religioase, sacre pentru o anumită comunitate, acestea capătă o greutate și mai mare. Iar insulta adusă acestora poate da naștere unei furii ucigașe. Rețineți ideea de simbol pentru că în această carte se vor face mereu referiri la ea. Ideea este că un anumit lucru, cum ar fi pigmentul cărămiziu, simbolizează un alt lucru, cum ar fi credința că morții trec într-o altă viață, în alt loc.

    Un alt exemplu de gândire simbolică a fost felul în care marcarea locurilor în care trupurile au fost îngropate a căpătat importanță, în special atunci când era vorba de figuri marcante, semnificative. Unele morminte au fost amplasate sub uriașe pietre funerare, altele au fost construite în piatră, ca niște camere imense numite dolmene – practic doi stâlpi de piatră care susțineau o imensă lespede. Cele mai impresionante monumente ridicate de oameni întru cinstirea morților sunt piramidele din Giza, Egipt. Pe lângă faptul că funcționau ca morminte, piramidele ar fi putut fi considerate platforme de lansare cu ajutorul cărora sufletele răposaților de viță nobilă erau trimise către nemurire.

    Cu timpul, ritualurile funerare au devenit din ce în ce mai elaborate, dar – în unele culturi – și de o cruzime înspăimântătoare, întrucât soțiile și slujitorii celor decedați erau sacrificați pentru a păstra confortul și statutul răposaților în viața de dincolo. Este bine de menționat că, încă de la începuturile sale, religia a demonstrat și o latură necruțătoare, lipsită de empatie față de viața fiecărui individ în parte.

    O interpretare corectă a acestor indicii ar fi aceea că strămoșii noștri priveau moartea ca pe o poartă de acces într-o altă etapă a existenței, imaginată ca o versiune a celei de pe pământ. Astfel, înțelegem cumva credința oamenilor din vechime într-o lume de dincolo de aceasta, dar conectată cumva la ea, prin moartea care reprezintă o ușă între cele două lumi.

    Credințele religioase par cumva să fi fost dobândite cu ajutorul unui inspirat proces intuitiv. Strămoșii noștri se vor fi întrebat cum s-a născut lumea și au dedus probabil că a fost creată de o putere supremă aflată undeva, acolo. Și-au privit morții care nu mai respirau și au fost convinși că spiritele lor au părăsit trupurile pe care le-au ocupat și s-au dus în alte zări.

    A existat un grup important în istoria religiilor, care nu a ghicit existența unei lumi de dincolo sau destinația sufletelor plecate. Cei care au făcut parte din acest grup povestesc că au vizitat lumea de dincolo sau că au fost vizitați de spiritele celor plecați. Au auzit cerințele acestei lumi. Li s-a ordonat să spună și altora ce au văzut și au auzit. Așa că au răspândit mesajul primit. Ei atrag în continuare adepți care se încred în cuvântul lor și încep să trăiască potrivit preceptelor propovăduite de aceștia. Îi numim pe acești oameni profeți sau înțelepți. Prin ei se nasc noi și noi religii.

    Apoi, se întâmplă altceva. Povestea pe care aceștia o spun este memorată de discipoli. La început, este transmisă pe cale orală. Dar, cu timpul, povestea este așternută pe hârtie. Apoi devine ceea ce numim Sfânta Scriptură sau scrierea sacră. Biblia! Cartea Sfântă! Iar aceasta devine cel mai puternic simbol religios. Este o carte în sensul cel mai concret. A fost scrisă de oameni. Îi putem urmări parcursul în istorie. Dar, prin conținutul său, se transmite lumii un mesaj de dincolo. Cartea devine o punte ce unește clipa cu eternitatea. Face conexiunea dintre om și divinitate. De aceea este citită cu venerație și studiată intens. Și tocmai de aceea credincioșii nu acceptă batjocorirea sau distrugerea Bibliei.

    Istoria religiei este povestea acestor profeți și învățători și a mișcărilor pe care ei le-au inițiat, dar și a scripturilor care au fost scrise despre ei. Subiectul este unul presărat cu controverse și divergențe. Scepticii se întreabă dacă unii dintre acești profeți au existat cu adevărat și au mari îndoieli asupra afirmațiilor legate de viziunile acestora. Nimic de zis, dar riscăm să pierdem din vedere esențialul. Ceea ce rămâne incontestabil este faptul că acești profeți există în poveștile spuse despre ei, povești care au încă o mare semnificație pentru miliarde de oameni și în ziua de azi.

    În această carte vom prezenta poveștile pe care religiile ni le spun despre ele însele, fără a ne întreba în permanență dacă lucrurile chiar s-au întâmplat așa. Dar, pentru că ar fi greșit să ignorăm complet această întrebare, vom dedica următorul capitol încercând să ne imaginăm ce se petrecea atunci când acești profeți și înțelepți au avut anumite viziuni și au auzit anumite voci. Unul dintre acești profeți a fost Moise.

    Capitolul 2

    Ușile

    Să presupunem că te afli în deșertul Sinai din Egipt, într-o dimineață a anului 1300 î.Hr. În fața ta apare un bărbat desculț, cu barbă, care stă în genunchi în fața unui rug de spini. Îl privești cum ascultă atent cu urechea aplecată spre tufiș. Apoi începe să-i vorbească. Ascultă din nou. Într-un târziu se ridică în picioare și pornește cu pas hotărât. Numele lui este Moise, unul dintre cei mai cunoscuți profeți din istoria religiei și fondator al religiei iudaice. Povestea ce avea să fie scrisă despre el vorbește despre faptul că în această zi despre care am pomenit mai sus un zeu i-a vorbit lui Moise dintr-un tufiș în flăcări și i-a poruncit să călăuzească o seminție de sclavi în afara Egiptului și către libertate, către Țara Sfântă Palestina.

    Pentru tine, observatorule, rugul nu arde cu flacără nemuritoare. Este aprins de coacăze roșii strălucitoare. Și, cu toate că observi cât de concentrat este Moise atunci când ascultă, nu poți auzi ce i se spune, dar îi poți auzi răspunsurile. Și totuși, nu ești tocmai surprins de ceea ce vezi. Surioara ta are conversații însuflețite cu păpușile ei. Ai și un văr care vorbește cu un prieten imaginar, care pentru el este la fel de real ca și propriii părinți. Poate că ai avut ocazia să auzi persoane cu probleme psihice angrenate în conversații intense cu parteneri nevăzuți. Deci ești obișnuit cu ideea că există oameni care aud voci pe care nimeni altcineva nu le poate auzi.

    Să ne îndreptăm atenția pentru o clipă de la Moise la vorbitorul invizibil care i se adresează. Încearcă să-ți închipui o realitate invizibilă dincolo de timp și spațiu și care poate comunica direct cu ființa umană. Zăbovește asupra acestui gând și vei înțelege ideea centrală a religiei. Există în Univers o putere dincolo de ceea ce este accesibil simțurilor noastre fizice și care s-a făcut cunoscută unor oameni speciali care propovăduiesc mai departe mesajul primit. Deocamdată, nu putem nici accepta, nici contrazice acest enunț. Încercăm doar să-l definim. Există undeva acolo o forță invizibilă pe care o numim Dumnezeu și care comunică cu noi! Aceasta este afirmația. Pe măsură ce vom avansa în acest volum, vom descoperi că diferite religii au alte versiuni ale acestei afirmații, dar și ce anume s-a încercat a ni se transmite. Cele mai multe religii tratează această forță invizibilă ca pe un dat. Cele mai multe religii susțin că forma uneia sau alteia de venerare este cel mai bun răspuns la existența acestei forțe.

    Să ne întoarcem la Moise și să analizăm reacția lui la acea revelație din deșert. Pentru tine, rugul nu era în flăcări și nici nu puteai auzi vocea lui Dumnezeu din el. Și atunci cum se face că Moise a simțit dogoarea flăcărilor și a ascultat cu atenție ce îi poruncea vocea, ca apoi să se supună poruncii? Să fi fost toate acestea doar rodul imaginației lui și motivul pentru care tu nu ai văzut ce se întâmpla? Sau poate mintea lui era conectată cu o altă inteligență aflată dincolo de înțelegerea ta? Dacă religiile se nasc în urma experiențelor mentale ale profeților și înțelepților și dacă ești dispus să le dai măcar ascultare, și să nu le respingi ca fiind niște simple fantasmagorii, atunci va trebui să ai în vedere faptul că unii oamenii sunt deschiși unor realități față de care ceilalți muritori sunt surzi și orbi.

    O posibilă explicație ar fi aceea că mintea umană operează la două niveluri diferite. Închipuie-ți un apartament la parter, sub care se află o pivniță sau un demisol. Când visăm, experimentăm diferența dintre cele două niveluri. În timpul zilei, mintea trează se situează la primul nivel, iar omul trăiește viața așa cum și-a planificat-o. Dar când se stinge lumina și mintea intră în starea de adormire, se deschide ușa de la demisol și visele noastre sunt bombardate de fragmente de dorințe neexprimate și de temeri uitate. Prin urmare, dacă putem lăsa deoparte pentru o clipă întrebarea dacă există în Univers mai mult decât se vede cu ochiul liber, putem măcar admite că și noi suntem mai mult decât ce trăim în mod obișnuit și conștient. Există un subsol în mintea umană numit subconștient, iar când dormim, ușa acestuia se deschide și prin ea pătrund imagini și voci pe care le numim vise.

    În istoria religiei vom descoperi oameni care au avut revelații fiind absolut treji, ceea ce oamenilor obișnuiți nu li se întâmplă decât în somn. Îi numim pe acești oameni profeți sau idealiști, dar există și un alt fel de a-i defini, de pildă, ca pe niște artiști creatori care, în loc să-și transpună viziunile pe pânză sau pe hârtie, se simt îndemnați să traducă aceste viziuni în mesaje menite să convingă milioane de suflete să creadă în ceea ce au văzut sau au auzit ei. Moise este un exemplu arhicunoscut în ceea ce privește această acțiune misterioasă. Ceva a luat legătura cu el de undeva și datorită acelei întâlniri istoria poporului evreu s-a schimbat pentru totdeauna. Dar ce anume a fost acel ceva și de unde a apărut? Să se fi aflat în interiorul lui? Să se fi aflat în afara corpului său fizic? Să fi fost și una, și alta?

    Pornind de la exemplul întâmplării cu Moise de pe muntele Sinai și folosind metafora ușii dintre conștientul și subconștientul minții noastre, îmi permit să sugerez o abordare ce oferă trei moduri diferite de înțelegere a experienței religioase.

    Într-o situație de tipul acesta, ușa dintre subcon­știent și conștient se deschide. Ce urmează poate fi asociat unui vis. Profeții cred că aceste viziuni vin din afara lor, dar ele vin, în realitate, din propriul subcon­știent. Vocea pe care o aud este cât se poate de reală. Cineva le vorbește. Dar este propria voce, care vine din interiorul propriei minți. Iată motivul pentru care nimeni altcineva nu aude această voce.

    Sau poate că, într-o experiență profetică, se deschid două uși. Subconștientul sau mintea visătoare poate avea acces la lumea supranaturală de dincolo. Dacă există o altă realitate acolo, sau o minte dincolo de a noastră, nu este exclus ca acestea să încerce să ia legătura cu noi. Ce li se întâmplă profeților când trăiesc o revelație este că se întâlnesc cu acea realitate de dincolo și cu acea inteligență care comunică cu profetul. Iar acesta transmite lumii, la rândul lui, ce i s-a comunicat.

    Există o poziție de mijloc între teoria unei singure uși și cea a celor două uși. Da, e posibil ca în subconștientul uman să existe două uși. Iar mintea umană poate avea întâlniri autentice cu ceea ce se află acolo. Dar știm, pe de altă parte, că oamenii pot fi superficiali atunci când vine vorba să înțeleagă alți oameni, astfel încât e nevoie de o oarecare circumspecție privind declarațiile pe care le fac în legătură cu revelațiile despre mintea divină. Vor fi existând, poate, două uși ce conduc în subconștientul uman, dar cea care se deschide spre lumea de dincolo este doar ușor crăpată, nu complet deschisă, deci nu putem fi siguri de ceea ce vor fi văzut sau auzit profeții.

    Îngăduiți-mi să fac din nou apel la metafora ușilor pentru a arunca iar o privire peste ceea ce s-a petrecut cu Moise în deșert și peste cele trei abordări diferite asupra religiei sugerate de această metaforă. Dacă iei în considerare teoria unei singure uși, rezultă că Moise a avut un vis care i-a dat puterea și hotărârea de a-și asuma rolul de eliberator al poporului său de sub sclavia din Egipt, o poveste asupra căreia ne vom apleca mai mult într-un alt capitol. Experiența a fost una autentică. S-a întâmplat. Dar a fost una apărută exclusiv din subconștient. O bună analogie privind această abordare a religiei ar fi vechile săli de cinema pe care le adoram, copil fiind. Pe atunci, filmele erau înregistrate pe pelicule de celuloid. În spatele sălii de cinema, deasupra balconului, se afla o cabină din care se proiectau filmele pe ecranul de pânză montat pe peretele opus al sălii. Ceea ce vedeam se afla în fața noastră, dar totul era proiectat de fapt dintr-un aparat care se afla în spatele nostru. Un mod de a privi religia este ca o proiecție a temerilor și dorințelor subconștientului nostru pe ecranul vieții. Religia este încă acolo și pare să aibă o viață proprie. Dar ea provine de fapt din adâncurile imaginației noastre. Este un produs sută la sută uman.

    Te poți opri aici și poți accepta această abordare, sau poți accepta mare parte a acestei descrieri și păși mai departe la ideea celei de-a doua uși. Fără nici o modificare legată de latura umană a experienței religioase, este posibil să credem că și aceasta a fost dăruită tot de Dumnezeu. Noi nu am putut auzi vocea percepută de Moise pentru că era vorba de mintea divinității care comunica direct cu mintea lui Moise. Invizibilă și imperceptibilă nouă, a fost o autentică întâlnire cu o altă realitate. Nu putem înțelege fenomenul în deplinătatea lui, dar putem să vedem rezultatele acestuia.

    Ideea unei a doua uși poate căpăta un sens în plus. Știind cât este de ușor pentru oameni să perceapă greșit interacțiunile cu alți oameni, ei vor fi rezervați când vine vorba de afirmațiile legate de întâlnirile cu Dumnezeu și le vor trata cu scepticism și pudoare. Ceea ce înseamnă că e de dorit să ne folosim capacitățile în legătură cu afirmațiile religioase și să nu luăm absolut de bun tot ce ni se prezintă.

    Poți fi, așadar, ateu, credincios sau credincios rațional. Gândindu-te la aceste chestiuni, îți vei da seama că, odată cu trecerea anilor, poziția ta se va schimba, la fel ca în cazul multor oameni. Te las să-ți faci o părere despre cum să interpretezi în cel mai bun mod poveștile prezentate în această carte. Sau poate să rămâi indecis până la ultima pagină. Poți să decizi că nu e nimic de decis, o atitudine numită agnosticism, cuvânt provenit din grecescul ce înseamnă „incognoscibil sau „imposibil de cunoscut.

    Până acum am vorbit despre religie în termeni generali. Acum a sosit momentul să studiem fiecare religie în parte. O întrebare interesantă ar fi de unde să începem sau ce ordine ar trebui urmată? Spre deosebire de istoria științei sau a filosofiei, religia nu poate fi abordată strict din punct de vedere cronologic. Fenomene diferite s-au întâmplat în același timp în locuri diferite, deci nu putem urmări o simplă linie continuă în desfășurarea evenimentelor. Vom fi nevoiți să facem un slalom, atât cronologic, cât și geografic.

    Avantajul acestei abordări este că vom înțelege cât de variate sunt răspunsurile pe care diferitele religii le-au dat marilor întrebări pe care umanitatea le-a ridicat încă de la începuturi. E posibil ca întrebările să fi fost aceleași – „Este cineva acolo? Ce se întâmplă cu noi după moarte?" –, dar răspunsurile au fost diferite. Tocmai de aceea este istoria religiilor atât de fascinantă.

    Din fericire, există totuși un punct de plecare evident pentru călătoria noastră. Hinduismul, cea mai veche și, în multe privințe, cea mai complexă dintre religiile existente. Deci vom începe în India.

    CAPITOLUL 3

    Roata

    O temă populară în literatura științifico-fantastică este cea a eroului care călătorește înapoi în timp, pentru a schimba evenimentele cu un efect catastrofal asupra istoriei omenirii. La începutul unei astfel de povești, pe calea ferată gonește un tren ce are la bord un terorist nebun. În momentul în care trenul ajunge în dreptul unui baraj imens, acesta aruncă trenul în aer și provoacă un potop de apă cât să înece un întreg oraș. Din fericire, un departament guvernamental secret a perfecționat o modalitate de a trimite oamenii înapoi în timp.

    Enjoying the preview?
    Page 1 of 1