Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Despre timp și apă
Despre timp și apă
Despre timp și apă
Cărți electronice337 pagini6 ore

Despre timp și apă

Evaluare: 0 din 5 stele

()

Citiți previzualizarea

Informații despre cartea electronică

Dacă previziunile oamenilor de ştiinţă cu privire la viitorul ocea¬nelor, al atmosferei, al sistemelor climatice, al gheţarilor şi al eco¬sistemelor din zona litorală se vor dovedi corecte, atunci va trebui să ne întrebăm ce cuvinte ar putea cuprinde aceste probleme de o asemenea amploare? Prin prisma cărei ideologii ar putea fi abordate? Cum să ne stăvilim aceste dorinţe, consumerismul şi materialismul care ameninţă să copleşească biosistemele funda¬mentale ale planetei?
Secolul XXI va fi martorul unor schimbări fundamentale în natura apei de pe planeta noastră. Gheţarii se vor topi. Nivelul oceanului planetar va creşte. Temperatura la nivel global va creşte, ceea ce va aduce secete şi inundaţii. Aciditatea oceanelor va atinge un nivel fără precedent în cincizeci de milioane de ani. Toate acestea în timpul vieţii unei persoane care se naşte acum şi va ajunge la nouăzeci de ani.
Schimbări care se petreceau într-o sută de mii de ani se desf㬺oară acum într-un secol. O asemenea viteză ţine de domeniul mitologiei; influenţează toată viaţa de pe Pământ, rădăcinile a tot ce gândim, alegem, producem şi credem. Are un impact asupra tuturor celor pe care îi cunoaştem şi îi iubim.


Sper că toată lumea va citi această carte. (...) Incredibil de bine concepută. (...) Scriitura lui Magnason este limpede ca cristalul. Sverrir Norland, Televiziunea Națională Islandeză

În această carte Magnason combină istoria personală și mitologia colectivă, reflecția eseistică și explorarea memo¬rialistică, geografia și mediul înconjurător, reușind performanța de a aduce aproape de fiecare dintre noi realita¬tea eluzivă a schimbărilor climatice, deopotrivă dureroase și periculoase.

Paolo Giordano, Corriere della Sera
Magnason adună cu spirit poetic emoții profunde stârnite de planeta noastră. Am fost adânc impresionat și inspirat de această carte. Darren Aronofsky

ANDRI SNÆR MAGNASON (n. 1973) este unul dintre cei mai cunoscuți scri¬itori islandezi contemporani. A câștigat Premiul pentru Literatură Islandeză atât pentru ficțiune și ficțiune pentru copii, cât și pentru non-ficțiune. În plus, scrie poezie, piese de teatru, nuvele și eseuri. În 2009 a regizat în colaborare documentarul Dreamland bazat pe cartea sa Dreamland: A Self-Help Manual for a Frightened Nation. În 2010 i s-a decernat Premiul Kairos al Fundației Alfred Toepfel pentru personalități remarcabile în cultura europeană și pentru înțelegere interculturală. A candi dat la alegerile prezidențiale din Islanda în 2006, fiind pe locul trei din nouă participanți.
Trăiește la Reykjavík împreună cu soția și cei patru copii.
LimbăRomână
Data lansării15 apr. 2021
ISBN9786063374265
Despre timp și apă
Citiți previzualizarea

Legat de Despre timp și apă

Cărți electronice asociate

Recenzii pentru Despre timp și apă

Evaluare: 0 din 5 stele
0 evaluări

0 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

    Previzualizare carte

    Despre timp și apă - Andri Snoer Magnason

    1.png

    On Time and Water

    Andri Snær Magnason

    Copyright © Andri Snær Magnason 2019

    Traducere engleză © Lytton Smith 2020

    Titlul ediției originale în limba islandeză: Um timann og vatnið

    Ediție publicată prin înțelegere cu Forlagið, www.forlagid.is

    Editura Litera

    tel.: 0374 82 66 35; 021 319 63 90; 031 425 16 19

    e-mail: contact@litera.ro

    www.litera.ro

    Despre timp și apă

    Andri Snær Magnason

    Copyright © 2021 Grup Media Litera

    Toate drepturile rezervate

    Editor: Vidrașcu și fiii

    Redactori: Teodora Nicolau, Ilieș Câmpeanu

    Corector: Georgiana Enache

    Copertă: Flori Zahiu

    Tehnoredactare: Marin Popa

    Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

    ANDRI SNÆR MAGNASON

    Despre timp și apă / Andri Snær Magnason;

    trad. din lb. engleză de Irina Dubský. –

    București: Litera, 2021

    ISBN 978-606-33-7295-7

    ISBN EPUB 978-606-33-7426-5

    I. Dubský, Irina (trad.)551.58

    „În cele din urmă, vom păstra doar ceea ce iubim, vom iubi doar ceea ce înțelegem și vom înțelege doar ceea ce am fost învățați."

    Baba Dioum

    Îți doresc să trăiești vremuri interesante

    Ia seama la ce vezi.

    Thorvaldur Thorsteinsson

    Ori de câte ori am oaspeți din străinătate cărora le arăt orașul Reykjavík, îmi face plăcere să-i plimb cu mașina de-a lungul bulevardului Borgartún, căruia îi spun „Bulevardul Visurilor Sfărâmate". Le atrag atenția asupra clădirii Höfdi, casa albă de lemn unde a avut loc întâlnirea dintre Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov în 1986, o casă pe care mulți o asociază cu sfârșitul comunismului și prăbușirea Cortinei de Fier. În imediata vecinătate a acestei clădiri se află o construcție din sticlă și marmură, de culoare neagră, asemănătoare cu o cutie, care a găzduit cândva sediul Băncii Kaupthing. Falimentul acestei bănci, care a avut loc în 2008, a fost al patrulea asemenea eveniment ca mărime din istoria capitalismului – prin raportare nu doar la populația islandeză, ci măsurat în dolari americani: 20 de miliarde de dolari americani.¹

    Nu vreau să mă bucur de nefericirea altora, dar mă miră că, înainte să ajung la mijlocul vieții, am avut ocazia să asist la prăbușirea a două mari sisteme de gândire: comunismul și capitalismul. Fiecare dintre acestea fusese susținut de persoane care escaladaseră culmile establishmentului, ale guvernului și ale culturii, persoane care se bucurau de stimă direct proporțional cu poziția lor față de vârful piramidei. În cadrul acestor sisteme, oamenii făceau tot posibilul să mențină aparențele cu sacrificii maxime. La 19 ianuarie 1989, secretarul general al Partidului Unității Socialiste din Germania de Est, Eric Honecker, a declarat: „Zidul va rămâne în picioare cincizeci, ba chiar o sută de ani de acum înainte. Zidul avea să se prăbușească în luna noiembrie a acelui an. Directorul general al Băncii Kaupthing a afirmat într-un interviu la televiziune, acordat pe 6 octombrie 2008, după ce banca primise împrumuturi de urgență din partea Băncii Centrale a Islandei: „Ne merge foarte bine, iar Banca Centrală poate fi sigură că îi vom restitui împrumutul (…), o spun fără nici o ezitare. Trei zile mai târziu, Kaupthing dădea faliment.

    Când se prăbușește un sistem, limbajul este eliberat de orice restricții. Cuvintele menite să cristalizeze realități rămân suspendate, lipsite de conținut. Manualele școlare își pierd actualitatea peste noapte, iar ierarhiile deosebit de complexe se estompează. Brusc, oamenii descoperă că nu mai găsesc formulările adecvate și nu mai pot articula concepte care să le oglindească realitatea. Între fostul sediu al Băncii Kaupthing și ceea ce a fost cândva clădirea Höfdi se întinde o peluză năpădită de iarbă. În mijlocul ei se ridică un crâng pipernicit: șase molizi și niște sălcii ciufulite. Stând pe iarbă în mijlocul acestui pâlc, între cele două clădiri, mi-am ridicat privirea spre cer și m-am trezit întrebându-mă ce sistem urmează să se prăbușească și ce idee de proporții urmează să prindă rădăcini.

    Oamenii de știință au demonstrat că fundamentele vieții, ale Pământului însuși, se destramă. Principalele curente ideologice ale secolului XX s-au raportat la planetă și la natură ca la niște surse de materii prime ieftine și inepuizabile. Oamenii au pornit de la premisa că atmosfera este capabilă să preia continuu emisiile poluante, că oceanele pot absorbi la nesfârșit deșeurile, că solul se poate regenera perpetuu dacă primește îngrășăminte, că animalele se vor retrage constant, pe măsură ce rasa umană va contina să colonizeze tot mai multe teritorii.

    Dacă previziunile oamenilor de știință cu privire la viitorul oceanelor, al atmosferei, al sistemelor climatice, al ghețarilor și al ecosistemelor din zona litorală se vor dovedi corecte, atunci va trebui să ne întrebăm ce cuvinte ar putea cuprinde asemenea probleme grave? Prin prisma cărei ideologii ar putea fi abordate? Ce ar trebui să citesc? Milton Friedman, Confucius, Karl Marx, Apocalipsa după Ioan, Coranul, Vedele? Cum să ne stăvilim aceste dorințe, consumerismul și materialismul care amenință să copleșească inevitabil biosistemele fundamentale ale planetei?

    Cartea de față vorbește despre timp și apă. Secolul care ne stă înainte va fi martorul unor schimbări fundamentale în natura apei de pe planeta noastră. Ghețarii se vor topi. Nivelul oceanului planetar va crește. Temperatura la nivel global va crește și va aduce după sine perioade de secetă și de inundații. Aciditatea oceanelor va atinge un nivel fără precedent în cincizeci de milioane de ani. Toate acestea se vor petrece în timpul vieții unei persoane care se naște acum și care va ajunge la vârsta de nouăzeci și cinci de ani, așa cum a ajuns bunica mea.

    Cele mai puternice forțe ale Terrei s-au desprins de erele geologice și acum se schimbă la scară umană. Schimbări care se petreceau într-un interval de o sută de mii de ani se desfășoară acum într-un secol. O asemenea viteză are dimensiuni mitice, influenând viața de pe Pământ, rădăcinile a tot ce gândim, alegem, producem și credem. Are un impact asupra tuturor acelora pe care îi cunoaștem și îi iubim. Ne confruntăm cu schimbări mai complexe decât cele cu care s-au obișnuit mințile noastre. Aceste schimbări depășesc toate experiențele noastre anterioare, trec dincolo de cea mai mare parte a limbajului și a metaforelor la care recurgem pentru a ne orienta în realitate.

    Comparați-o cu încercarea de a înregistra sunetele care însoțesc o erupție vulcanică. Majoritatea dispozitivelor n-ar înregistra altceva decât o confuzie sonoră, o mulțime de paraziți, zgomot alb. Pentru majoritatea oamenilor, expresia „schimbare climatică" este doar zgomot alb. E mai simplu să ne formăm opinii cu privire la chestiuni minore.

    Putem înțelege pierderea a ceva de valoare, putem înțelege ce se întâmplă când un animal este împușcat sau când un proiect depășește limitele stabilite ale unui buget. Dar când vine vorba despre domeniul infinitului, al sacrului, despre coordonatele fundamentale ale vieților noastre, reacționăm total diferit. E ca și cum creierul nu se poate racorda la o asemenea scară.

    Acest zgomot alb este menit să ne deruteze. Vedem titluri din presă și avem impresia că înțelegem cuvintele din care sunt formate: „topire a ghețarilor, „temperaturi record, „acidificare a oceanelor, „nivel crescut al emisiilor poluante. Dacă oamenii de știință nu se înșală, acești termeni trimit spre evenimente de o gravitate fără precedent în istoria umanității. Dacă ar fi să-i înțelegem pe deplin, acești termeni ne-ar influența direct acțiunile și alegerile. Dar se pare că 99% din semnificație se destramă în zgomot alb.

    Probabil sintagma „zgomot alb" nu este o metaforă inspirată; fenomenul seamănă mai mult cu o gaură neagră. Nici un om de știință nu a văzut vreodată o gaură neagră, care poate avea o masă egală cu masa a milioane de sori și care poate absorbi complet lumina. Găurile negre pot fi detectate dacă privim dincolo de ele, la nebuloasele și la stelele din apropierea lor. Când vine vorba despre discutarea unor elemente care afectează toată apa de pe ­Pământ, toată suprafața Pământului, întreaga atmosferă a planetei, proporțiile gigantice ale problemei absorb toate sensurile. Singura posibilitate de a trata subiectul este ocolirea lui, depășirea lui prin lateral sau pe dedesubt, dintr-o perspectivă trecută sau viitoare, personală și științifică în același timp, și prin folosirea unui limbaj mitologic. Trebuie să scriu despre anumite subiecte fără a scrie despre ele. Trebuie să merg înapoi pentru a înainta.

    Trăim într-o vreme când gândirea și limbajul au fost eliberate de lanțurile ideologice. Trăim în epoca acelui blestem chinezesc, cu siguranță tradus incorect, dar care nu-și pierde valabilitatea din această cauză: „Îți doresc să trăiești vremuri interesante!"

    Un mic tezaur

    Mi-am obținut licența în literatură la Universitatea din Islanda în 1997. În vara aceea am lucrat în subsolul Institutului pentru Studii Medievale Árni Magnússon. Institutul se afla în spatele unei uși încuiate, în campusul universității; nu știu de ce, dar, în ciuda faptului că studiasem ani întregi chiar în această clădire, nu pășisem niciodată dincolo de acea ușă. Era un misterios prag dintre lumi, aidoma așa-numitelor stânci ale elfilor unde se spune că ar locui „oameni ascunși" ai Islandei. Auzisem povești despre oameni care trecuseră dincolo de această ușă, dar nu se mai întorseseră niciodată. Spațiul de dincolo de ușă, ce promitea savanților liniștea și răgazul necesare adâncirii în studiu, ascundea adevărate comori, precum manuscrise ale unor saga islandeze. Gestul de a apăsa soneria acestei uși părea la fel de îndrăzneț ca activarea unei alarme de incendiu. Nu avusesem curajul să apăs pe acel buton până în ziua când m-am trezit cuprins de o dorință arzătoare de a afla ce se ascunde acolo. Am sunat și am fost poftit înăuntru.

    Dincolo de ușă domneau liniștea și semiîntunericul. Aerul era încărcat de mirosul cărților – dar și de o liniște copleșitoare pentru un tânăr. Am simțit un fior de neliniște. Mă aflam dincolo de ușă, printre cărturari adânciți în studiul vechilor manuscrise, unii dintre ei contemporani cu bunicii mei. M-am simțit mărunt ca un pigmeu când discuția din jurul cafetierei s-a concentrat asupra întrebării dacă Thorvald fusese în Skagafjördur în ’86: n-aveam nici cea mai vagă idee dacă se refereau la anul 1186, 1586 sau 1986. Teama de a nu fi considerat incult sporea odată cu incoerența mea. M-am simțit simultan neinstruit și analfabet (voiam să spun deopotrivă?).

    Slujbele mele din timpul vacanțelor de vară fuseseră până atunci numai în aer liber – lucrări de pavaj și de grădinărit. Îi compătimeam pe cei care lucrează în birouri pentru lipsa de libertate. De dincolo de zidurile institutului mă surprindeam uitându-mă pe geam la tovarășii mei îmbrăcați lejer, care tundeau gazonul din jurul universității, în timp ce mintea mea hoinărea și mai departe, dincolo de ei, în lumea largă. John Thorbjarnarson, fratele vitreg al mamei, de profesie biolog, mă invitase să vin să-l ajut să studieze obiceiurile de împerechere ale anacondelor în pădurile de mangrove din Venezuela. Aveam să lucrăm și cu o echipă de oameni de știință în pădurea tropicală amazoniană, numărând ouăle de crocodil din Rezervația de Dezvoltare Sustenabilă Mamirauá, ca parte a eforturilor de a salva caimanul negru, Melanosuchus niger, cel mai mare prădător din America de Sud.² Nivelul apelor din pădurea tropicală fluctuează aproximativ zece metri pe an, așa că aveam să locuim în case plutitoare. „E o bucurie unică să te trezești dimineața și să auzi delfini zbenguindu-se chiar în fața ușii tale", îmi spusese John.

    La momentul respectiv, Margrét, iubita mea, aștepta primul nostru copil, așa că ar fi fost un gest iresponsabil din partea mea să o pornesc într-o asemenea aventură. S-ar putea spune că ajunsesem la o răscruce. Trenul pornise spre Venezuela și spre pădurea tropicală amazoniană fără mine, iar eu rămăsesem ca un fel de martor al propriei mele existențe, ros de îndoiala dacă, de fapt, cercetarea și solitudinea scrisului mi se potriveau cu adevărat.

    Într-una din zile mi s-a cerut să inventariez o expoziție de manuscrise aflată într-o galerie micuță de la etajul superior. De expoziție se ocupa filologul Gísli Sigurdsson. M-a invitat să mergem împreună. Am ajuns la subsol, în fața unei uși masive de oțel, iar el a scos trei chei. Când a deschis ușa, am fost surprins să văd că aici sălășluiau manuscrisele: aici se afla inima istoriei culturale islandeze. De jur împrejurul meu erau giuvaiere istorice demne de venerație. Erau pergamente care datau din jurul anului 1100, descriind evenimente din vremuri de mult apuse. Erau originalele manuscriselor cu saga islandeze, povestind despre vikingi, regi și cavaleri, împreună cu texte juridice străvechi. Gísli s-a apropiat de un raft și a deschis o cutie. A scos de acolo un manuscris micuț și mi l-a înmânat cu atenție.

    „Ce este cartea aceasta?", am întrebat eu în șoaptă.

    Nu știu de ce simțeam nevoia să vorbesc în șoaptă. Pur și simplu spațiul acela mă îndemna să folosesc un ton șoptit.

    „E Codex Regius. Konungsbók, Cartea Regelui."

    Am simțit cum mi se înmoaie genunchii, ca lovit de trăsnet. Codex Regius, care conține antologia poetică Edda, este cea mai de preț comoară a Islandei, poate chiar a întregii Europe nordice: a doua sursă majoră a mitologiei nordice și cel mai vechi manuscris al celebrelor poeme Völuspá, Hávamál și Thrymskvida. O sursă fundamentală de inspirație pentru Wagner, Borges și Tolkien. M-am simțit pe parcă l-aș fi avut pe Elvis Presley în brațe.

    Manuscrisul nu arăta impresionant. Judecând după conținutul și influența sa, ar fi trebuit să fie aurit și strălucitor. În realitate, era mic și de culoare închisă, aidoma unei cărți de magie. Avea patina secolelor, dar nu era scorojit; era un pergament cafeniu superb, cu litere simple, deslușite, din care lipseau înfloriturile grafice, cu excepția câtorva letrine de început. Era cea mai veche ilustrare a dictonului că o carte nu trebuie judecată după copertă.

    Filologul a deschis cu grijă manuscrisul și mi-a arătat un S foarte clar în mijlocul paginii.

    „Citește ce scrie", mi-a zis el, așa că m-am străduit să deslușesc textul până când am reușit să-l citesc: Sól tér sortna sígur fold í mar... („Soarele se întunecă, pământul se scufundă, stelele strălucitoare se sting de pe boltă, marea cenușă va arde și o căldură dogoritoare se va înălța până la ceruri.")

    Am simțit un fior pe șira spinării: era Ragnarök însuși, sfârșitul lumii așa cum este zugrăvit în profeția formulată în poemul Völuspá. Propozițiile se înlănțuiau într-o linie continuă, nefiind divizate în versuri, așa cum se întâmplă în general cu poemele când sunt tipărite în cărți. Intrasem în contact direct cu autorul acestor cuvinte care le așternuse pe pagină cu mai bine de șapte sute de ani în urmă. Dezvoltasem o sensibilitate exacerbată în relație cu ceea ce mă înconjura, temându-mă până și să tușesc, ca nu cumva să-l scap din mână, simțindu-mă vinovat și că respiram atât de aproape de această carte. Poate că era o reacție exagerată; la urma urmelor, acest manuscris stătuse cinci sute de ani în locuințe umede, cu acoperiș de iarbă, și fusese transportat de călăreți în cufere de lemn peste torente învolburate reci ca gheața; în 1662 fusese trimis cu vaporul în Danemarca, fiind oferit în dar regelui Frederic al III-lea. Am avut un sentiment intens, o legătură strânsă cu vremuri străvechi. De fapt, vorbeam aceeași limbă cu autorul manuscrisului. Oare avea să mai dureze încă șapte sute de ani? Până în 2700? Oare limba și civilizația noastră aveau să mai supraviețuiască atât de mult?

    Specia umană a păstrat destul de puține dintre mitologiile sale antice sacre: idei despre forțele și zeii care guvernau cerurile și despre geneza și sfârșitul lumii. Avem mitologia greacă, mitologia romană, egipteană și budistă. Au supraviețuit viziunea hindusă asupra lumii, cea iudeo-creștină, cea islamică, precum și fragmente din viziunea aztecă. Iar mitologia nordică reprezintă o astfel de viziune despre lume; din acest motiv, Codex Regius are o valoare mai mare decât Mona Lisa. Majoritatea cunoștințelor noastre despre zeii nordici, despre Valhalla și Ragnarök, își trag seva din această carte. Manuscrisul reprezintă o sursă inepuizabilă de inspirație, un izvor al credințelor și artei. Din el se ivesc spectacole de dans modern, formații de hard-rock și chiar producții hollywoodiene clasice, cum ar fi Thor: Ragnarök, creație a studiourilor Marvel, un film în care Thor și Hulk, prietenul lui, își unesc forțele împotriva trădătorului Loki, a uriașului Surtur, a zeiței Hela și a înfricoșătorului lup Fenris.

    Am așezat manuscrisul într-un lift micuț și l-am trimis la etajul superior. Între timp, am urcat în goană niște scări înguste ca să-l întâmpin. L-am pus cu grijă pe un cărucior pe care l-am împins de-a lungul unui coridor lung. L-am încuiat atent într-o vitrină de sticlă, unde era la fel de bine protejat ca un bebeluș născut prematur într-un incubator. Toată săptămâna am fost chinuit de vise ciudate. În aproape toate se făcea că eram în centrul orașului și pierdusem cartea. M-am întâlnit la un moment dat cu o îngrijitoare care împingea de-a lungul coridorului un cărucior cu ustensile de curățenie; în fața ochilor minții a început să mi se deruleze un cataclism cultural – vedeam cum manuscrisul cade într-o căldare cu apă și săpun, ieșind apoi la suprafață perfect curat, cu paginile albe. O tabula rasa.

    Marketingul nu era punctul forte al medievaliștilor de la institut, așa că am petrecut zile în șir singur cu aceste comori, în timp ce turiști porneau spre Gullfoss și Geysir ca să viziteze gheizere și cascade. Era un adevărat privilegiu să petreci timp în compania acestei veritabile Mona Lisa islandeze, dar beneficiile nu se opreau aici. Cele mai valoroase giuvaiere ale institutului erau expuse alături de Cartea Regelui: Grágás, care cuprindea legile epocii vikingilor; Mödruvallabók, în care se găseau cele mai renumite saga islandeze; Flateyjarbók, cu cele două sute de file de piele de vițel, bogat ilustrate. Uneori mă aplecam asupra vitrinelor și încercam să citesc textele de pe paginile deschise. Cartea Regelui era cea mai lizibilă, iar literele se distingeau destul de clar, așa încât am reușit să deșlușesc următoarele cuvinte străvechi: Ungur var eg fordum, fór eg einn saman („Când am fost tânăr și mi-am croit propriul drum, m-am rătăcit. Când am ajuns în tovarășia semenilor mei, m-am considerat bogat. Omul este o bucurie pentru om.").

    Era chiar săptămâna în care Margrét și cu mine ne-am dus în goană la maternitate în toiul nopții, de unde m-am întors ținându-mi în brațe întâiul născut. Până atunci nu mai atinsesem ceva atât de nou și de delicat. Și nici ceva atât de vechi și de delicat. Visele în care se făcea că eram în oraș au continuat, dar acum se făcea că mă trezeam aproape gol, doar în lenjeria de corp, și-mi pierdusem și fiul, și manuscrisul.

    În încăperea de lângă sala securizată unde se găseau manu­scrisele se aflau alte comori: o colecție de benzi cu înregistrări făcute de folcloriști pe tot teritoriul Islandei între 1903 și 1973. Doar acolo puteai asculta cea mai veche înregistrare din Islanda, pe un cilindru cu ceară, fonograful lui Edison, în 1903. Erau voci de bătrâne, de fermieri și de marinari care cântau cântece de leagăn, declamau versuri străvechi și depănau povești. Până atunci nu mai auzisem niciodată ceva la fel de straniu și de frumos în același timp, astfel încât m-a străfulgerat ideea că aceste voci din vremuri de demult trebuiau să ajungă fără întârziere la urechile publicului larg. Sarcina mea principală din vara aceea a constat în colaborarea cu folclorista Rósa Thorsteinsdóttir în vederea realizării unei selecții din arhivă pentru compilarea unui CD.

    Ori de câte ori montam benzile negre pe magnetofon și-mi puneam căștile, intram într-o mașină a timpului. Mă aflam în sufrageria unei femei născute în 1888. Se auzea tic-tacul ceasului din bucătărie, iar ea recita niște versuri pe care le învățase de la bunica ei, care venise pe lume în 1830 și care, la rândul ei, le învățase de la bunica ei, născută la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în timpul marii erupții a vulcanului Laki – versuri pe care ea însăși le învățase de la bunica ei, născută în 1740. Înregistrarea fusese făcută în 1969, așa că ciclul acoperea aproape 250 de ani. Provenea dintr-o lume în care cei vârstnici îi învățau pe tineri. Estetica vetustă a versurilor nu mai corespundea ideii noastre despre frumusețea unui cântec. Tonul vocii și stilul de a cânta nu semănau cu nimic din ce întâlnisem vreodată. Am înregistrat niște fragmente pe o bandă, le-am dat prietenilor mei să le asculte și i-am pus să ghicească proveniența muzicii. Au zis că e vorba de nativi americani, de crescători de reni din populația Sami, de călugări tibetani sau de rugăciuni în arabă. După ce i-am lăsat să enumere cele mai exotice culturi care le-au trecut prin minte, le-am spus: „Înregistrarea a fost făcută aici, în Westfjords, în 1970. Omul care cântă s-a născut în 1900".

    Acasă, când bebelușul meu era agitat, puneam aceste înregistrări, iar el se potolea imediat. (M-am gândit la un moment dat să realizez un studiu asupra posibilului efect sedativ al recitării versurilor străvechi asupra bebelușilor.)

    Mă fascina ideea captării timpului. Mi-am dat seama că o mare parte din ce era în jurul meu avea să dispară curând, asemenea femeilor ale căror voci se auzeau de pe benzile acelea negre și lucioase. Cinci dintre bunicii mei trăiau încă și, în vara aceea, am început să le adun poveștile fără o ordine anume: bunicul Jón era născut în 1919, bunica Dísa în 1925, bunica Hulda în 1924, bunicul Árni (cel de-al doilea soț al bunicii Hulda) în 1922, iar bunicul Björn în 1921. Generația lor aparținea unui punct de cotitură al istoriei, fiind născuți imediat după Primul Război Mondial și trecând prin Marea Depresie. Au trăit și experiența celui de-al Doilea Război Mondial, precum și multe alte schimbări marcante ale secolului XX. Unii se născuseră înainte de epoca mașinilor și a curentului electric, în vremuri de sărăcie și chiar de foamete. Colecția de benzi înregistrate m-a inspirat să le iau interviuri și apropiaților mei. Am folosit o cameră video ușor de manevrat, un dictafon, apoi, când tehnologia a avansat, un smartphone. Nu știu ce anume căutam, pur și simplu încercam să adun orice nimeream, ceva de care să se bucure și generațiile viitoare. Îmi realizam propria arhivă: Institutul Andri Magnason.

    O conversație din viitor

    Sunt în vizită la bunicii mei Hulda și Árni, în Hladbær. Stăm cu toții în bucătărie: pârâul Ellidaá unduiește în fața casei și oamenii fac jogging de-a lungul malului. Câteva troiene refuză să părăsească pantele muntelui Bláfjöll, deși grădina este în floare. Deschid un calculator și încarc un video pe care vreau să îl arăt mamei și bunicii mele, un film pe care nu l-a mai văzut nimeni de zeci de ani. Descoperisem o casetă de 16 mm veche în debaraua lor și o convertisem în format digital. Materialul fusese filmat de bunicul Árni în 1956 – un film mut alb-negru. Calitatea imaginii este impecabilă. Se văd niște copii bine-crescuți care stau în sufrageria acestei case de la numărul 3 pe strada Selás, această casă mare și albă pe care străbunicul meu a ridicat-o pe malul râului. Copiii beau coca-cola din niște păhăruțe; apare bunica Hulda, zâmbitoare, aducând un tort impresionant de bezea, împodobit cu lumânări aprinse. La capătul mesei, cele două surori gemene în vârstă de zece ani stau una lângă cealaltă, râzând și suflând cu putere în lumânări. E și străbunica de față, în costum tradițional islandez, privind întreaga scenă. În următorul film apar niște copii dansând în cerc în curte; cu siguranță joacă jocul „într-o vale verde". Mama și bunica Hulda urmăresc materialul și identifică personajele din imagini. Aniversarea zilei de naștere a unor copii înregistrată pe o bandă de film de 16 mm este ceva cu totul deosebit. Din perioada aceea nu există materiale înregistrate nici măcar despre activitatea guvernului islandez.

    Și iată-ne acum, în 2018, în aceeași bucătărie, după mai bine de șaizeci de ani. Mama are șaptezeci și ceva de ani, bunica Hulda nouăzeci și patru, iar fetița mea cea mai mică zece. Bunica Hulda este aproape la fel cum o știu eu dintotdeauna: numai că a renunțat de curând la golf. Are o memorie perfectă. Acum câțiva ani, un bărbat care încerca să mi-o laude a făcut observația că este extrem de ageră. Ageră? am zis eu pe jumătate jignit. Ce vrei să spui prin „ageră? Mereu a avut o gândire agilă. Cu siguranță nu se consideră o persoană în vârstă. Să ne gândim, de exemplu, la simțul umorului care o caracterizează. „Ce șal frumos!, am remarcat eu odată cu privire la un șal albastru pe care-l avea pe umeri. „Da, mi l-a croșetat o bătrânică! „O bătrânică? am întrebat eu. „Da, a răspuns ea. „E cu vreo zece ani mai tânără decât mine! Telefonul începe să sune și bunica Hulda se grăbește să răspundă. Ne așezăm să mâncăm clătite, iar radioul bâzâie discret în

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1