Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Un lord perfect
Un lord perfect
Un lord perfect
Cărți electronice364 pagini5 ore

Un lord perfect

Evaluare: 4 din 5 stele

4/5

()

Citiți previzualizarea

Informații despre cartea electronică

Moștenitorul contelui de Hargate, Benedict Carsington, viconte de Rathbourne, este aristocratul perfect. Înalt și chipeș, el este renumit pentru manierele impecabile și pentru buna-creștere. Benedict cunoaște foarte bine regulile înaltei societăți și nu are nici o problemă să le respecte ‒ până când îi iese în cale EA.
Bathsheba Wingate face parte dintre Îngrozitorii DeLucey, o ramură a familiei ai cărei membri sunt cunoscuți pentru minciunile, înșelătoriile și escrocheriile lor. Nici nu-i de mirare că familia de rang înalt a soțului ei i-a renegat. Rămasă văduvă, ea este hotărâtă să-i asigure fiicei sale o viață stabilă și o educație aleasă. Nimeni și nimic nu o poate împiedica pe Bathsheba să-și ducă planurile la bun sfârșit ‒ până când îi apare în cale EL.
Viața pare să-și urmeze cursul firesc, dar nu pentru mult timp. Impetuoasa și neastâmpărata fiică de doisprezece ani a Bathshebei îl atrage pe nepotul lui Benedict într-o adevărată aventură, și copiii pleacă în căutarea unei comori vechi de o sută de ani. Pentru a le da de urmă, Benedict și Bathsheba trebuie să pornească într-o misiune de salvare ce îi obligă să stea primejdios de mult timp unul în preajma celuilalt. Situația în care se trezesc prinși nu poate să conducă decât spre un adevărat scandal dacă lumea bună află de fuga lor împreună. Dar curând Benedict ajunge la concluzia că a cădea de pe piedestalul pe care l-a ridicat societatea, numindu-l Lordul Perfect, în brațele fermecătoarei Bathsheba este un preț pe care este dispus cu dragă inimă să-l plătească.
LimbăRomână
Data lansării10 aug. 2017
ISBN9786063369162
Un lord perfect
Citiți previzualizarea

Citiți mai multe din Loretta Chase

Legat de Un lord perfect

Cărți electronice asociate

Recenzii pentru Un lord perfect

Evaluare: 4 din 5 stele
4/5

4 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

    Previzualizare carte

    Un lord perfect - Loretta Chase

    1.png

    Lord Perfect

    Loretta Chase

    Copyright © 2006 Loretta Chekani

    Alma este marcă înregistrată a Grupului Editorial Litera

    O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România

    tel.: 021 319 63 93; 0752 101 777

    Alma este marcă înregistrată a Grupului Editorial Litera

    O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România

    tel.: 021 319 63 93; 0752 101 777

    Un lord perfect

    Loretta Chase

    Copyright © 2017 Grup Media Litera

    pentru versiunea în limba română

    Toate drepturile rezervate

    Editor: Vidrașcu și fiii

    Redactor: Mira Velcea

    Corector: Maria Popa

    Copertă: Flori Zahiu

    Tehnoredactare și prepress: Ioana Cristea

    Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

    chase, loretta

    Un lord perfect / Loretta Chase.

    trad.: Graal Soft – București: Litera, 2017

    ISBN 978-606-33-2030-9

    ISBN EPUB 978-606-33-6916-2

    I. Soft, Graal (trad.)

    821.111(73)-31=135.1

    Pentru Walter

    Capitolul 1

    Salonul Egiptean, Picadilly, Londra, septembrie 1821

    El se sprijini de cadrul ferestrei, oferindu-le celor din sala de expoziţie o imagine excelentă din spate a siluetei înalte, bine proporţionate, înveşmântate în haine scumpe. Părea să aibă braţele încrucişate la piept şi atenţia îndreptată spre fereastră, deşi sticla groasă îi oferea doar o imagine neclară spre Picadilly.

    În orice caz, era clar că expoziţia dinăuntru – despre minunile pe care Giovanni Belzoni le descoperise în Egipt – nu reuşise să îi menţină interesul.

    Femeia care îl studia pe furiş hotărâse că era modelul perfect al aristocratului plictisit.

    Extrem de încrezător. Postură perfectă. Îmbrăcat impecabil. Înalt. Brunet.

    El îşi întoarse capul, prezentând profilul patrician aşteptat.

    Nu era ce aşteptase ea.

    Nu putea să respire.

    Benedict Carsington, vicontele Rathbourne, se întoarse dinspre fereastra cu panouri grele şi vederea distorsionată pe care o oferea spre scena plină de viaţă de afară – cu cai, trăsuri şi trecători în Picadilly. Cu un oftat uşor, îşi întoarse privirea întunecată spre sala de expoziţie, unde era expusă Moartea.

    „Mormântul lui Belzoni", care prezenta descoperirile exploratorului în Egipt din urmă cu câţiva ani, se dovedise a avea un succes răsunător încă de la început, pe 1 mai. Chiar dacă nu cu totul convins, Benedict fusese unul dintre cei nouăsprezece mii de participanţi din ziua inaugurării. Aceasta era a treia vizită a sa, şi încă o dată, ar fi preferat mai curând să se găsească altundeva.

    Egiptul antic nu manifesta asupra lui aceeaşi fascinaţie pe care o avea asupra multora dintre rudele lui. Până şi nerodul lui frate, Rupert, căzuse sub farmecul expoziţiei, poate pentru că locul acela oferea atât de multe şanse pentru salvări miraculoase de la moarte. Dar cu siguranţă Rupert nu era motivul pentru care Lord Rath­bourne petrecea încă o după-amiază lungă în Salonul Egiptean.

    Motivul se afla în celălalt capăt al încăperii: nepotul de treisprezece ani al lui Benedict şi finul său, Peregrine Dalmay, conte de Lisle şi singurul fiu al cumnatului lui Benedict, marchizul de Atherton. Băiatul copia sârguincios modelul lui Belzoni al interiorului celei de-a Doua Piramide a cărei intrare exploratorul o descoperise cu trei ani în urmă. Sârguinţa, spuseseră tuturor profesorii lui Pere­grine – şi o repetaseră constant tatălui lui – nu era una dintre cele mai evidente trăsături de caracter ale lui Lord Lisle.

    Totuşi, când era vorba despre lucruri egiptene, Peregrine era exagerat de perseverent. Ajunseseră în urmă cu două ore, şi interesul lui nu dădea vreun semn că avea să se încheie. Orice alt băiat ar fi fost înnebunit să iasă şi să se implice în vreo activitate fizică cu vreo oră şi trei sferturi în urmă.

    Însă, dacă ar fi fost vorba despre orice alt băiat, Benedict nu ar fi venit în persoană în Salonul Egiptean. Ar fi trimis un slujitor care să joace rolul de dădacă.

    Peregrine nu era orice alt băiat.

    Arăta ca un înger. Avea o înfăţişare frumoasă şi un ten alb. Păr blond-deschis. Ochi limpezi, cenuşii, cu totul lipsiţi de prihană.

    Un grup de boxeri aflaţi în subordinea „gentlemenului" Jackson fuseseră angajaţi ca să îi ţină pe regina Caroline şi pe simpatizanţii ei la distanţă de încoronarea regelui, din iulie. Indivizii, adunaţi împreună, ar fi putut să ajute la păstrarea liniştii câtă vreme moştenitorul lui Lord Atherton era prin preajmă.

    În afara lor – sau a vreunei mari forţe militare – singurul muritor care avea o influenţă reală asupra tânărului Lord Lisle era Benedict – adică singurul în afară de tatăl lui Benedict, contele de Hargate. Dar Lord Hargate putea să intimideze pe oricine – cu excepţia soţiei lui – şi cu siguranţă nu s-ar fi înjosit să aibă grijă de băieţi buclucaşi.

    „Trebuia să-mi aduc o carte", se gândi Benedict. Înăbuşindu-şi un căscat, îşi îndreptă privirea spre reproducerea făcută de Belzoni a unui basorelief din mormântul unui faraon şi încercă să înţeleagă ce anume găsea Peregrine, alături de atâţia alţi oameni, atât de interesant.

    Benedict vedea trei rânduri de siluete primitive. O linie de bărbaţi ale căror bărbi se cârlionţau spre capăt, cu toţii aplecaţi în faţă şi cu braţele strânse împreună. Semne hieroglifice singuratice între siluete. Coloane de hieroglife deasupra capetelor lor.

    În rândul din mijloc, patru siluete trăgeau o barcă în care se aflau alte trei siluete. Nişte şerpi foarte lungi jucau un rol în această scenă. Mai multe coloane de hieroglife deasupra capetelor lor. Poate că siluetele vorbeau între ele? Semnele erau versiunea egipteană a bulelor de deasupra capetelor caricaturilor din ziarele satirice din prezent?

    În partea de jos, alt rând de siluete mărşăluia sub coloane de hieroglife. Acestea aveau trăsături şi coafuri diferite. Probabil străini. La capătul rândului se afla un zeu pe care Benedict îl recunoştea: Thot, cel cu capul de ibis, zeul înţelepciunii. Chiar şi Rupert, pe care se irosise complet o educaţie costisitoare – Lord Hargate ar fi putut să hrănească nişte capre cu banii aceia şi acelaşi rezultat –, putea să îl recunoască pe Thot.

    Restul semnificaţiilor erau la cheremul imaginaţiei, iar Benedict îşi păstra imaginaţia, şi multe altele, sub un control strict.

    Îşi întoarse atenţia spre partea opusă a încăperii.

    Avea vizibilitate bună. Pentru majoritatea lumii bune, noutatea expoziţiei se pierduse. Până şi cei inferiori lui ar fi preferat mai curând să petreacă o după-amiază afară decât printre conţinutul unor morminte vechi.

    Benedict o văzu clar.

    Prea clar.

    Pentru o clipă, fu orbit de claritate, precum un om care ieşea dintr-o peşteră în miezul zilei.

    Stătea într-o parte, asemenea siluetelor de pe peretele din spatele ei. Studia o statuie.

    Benedict văzu bucle negre sub borul pălăriei de un albastru-deschis. Gene lungi şi negre pe o piele sidefie. O gură ca o prună coaptă.

    Privirea lui călători în jos.

    Simţi o apăsare în piept.

    Nu putea să respire.

    Regulă: Privirea vulgară, grosolană şi ignorantă.

    Se sili să îşi întoarcă ochii.

    *

    Fata stătea lângă umărul lui Peregrine. El încercă să o ignore, dar îi stătea în lumină. Ridică privirea şi o întoarse iute spre albumul de schiţe – atât cât să vadă că fata ţinea braţele încrucişate şi buzele ţuguiate în vreme ce se uita lung la desenul lui. Peregrine cunoştea privirea aceea. Era privirea de profesor.

    Trebuia să fi luat privirea lui iute ca pe o invitaţie, pentru că începu să vorbească.

    – Mă întreb de ce ai ales modelul piramidei, spuse ea. E numai linii şi unghiuri. Atât de neinteresant de desenat. Mumia din sarcofag ar fi mult mai distractivă. Dar acum înţeleg unde e problema. Nu stai prea bine la desen.

    Foarte încet şi intenţionat, Peregrine îşi întoarse capul şi ridică privirea spre ea. Iniţial se sperie când privi mai atent. Avea ochii atât de albaştri, că păreau ochi de păpuşă, nu adevăraţi.

    – Poftim? spuse el cu vocea glacial de politicoasă pe care o învăţase de la unchiul lui.

    Tatăl lui era marchiz, un nobil al regatului, iar unchiul lui avea în prezent doar titlul onorific de viconte Rathbourne, dar unchiul Benedict avea calităţi mult mai impresionante. Era cunoscut pentru ele. Se spunea că, dacă era cu adevărat binevoitor, Lord Rathbourne putea să îngheţe uleiul fierbinte în doi timpi şi trei mişcări.

    Politeţea glacială nu funcţionă atât de bine în cazul lui Peregrine.

    – În cartea domnului Belzoni există o secţiune transversală perfectă a piramidei, spuse ea, de parcă el ar fi implorat-o să continue. Nu ai vrea mai degrabă să ai o amintire cu una dintre mumii? Sau cu zeiţa cu cap de leu? Mama ar putea să-ţi facă o copie excelentă. Desenează splendid.

    – Nu vreau o amintire, spuse tăios Peregrine. O să fiu explorator şi, într-o bună zi, o să aduc acasă grămezi de asemenea lucruri.

    Faţa încetă să-şi mai ţuguieze buzelor. Privirea severă dispăru.

    – Un explorator ca domnul Belzoni, vrei să spui? întrebă ea. Oh, asta ar fi ceva măreţ.

    Oricât ar fi încercat, Peregrine nu reuşi să-şi potolească entuziasmul în stilul clasic al lui Lord Rathbourne.

    – Nimic nu ar fi mai măreţ, spuse el. Sunt mai bine de o mie cinci sute de kilometri de explorat pe Nil, iar oamenii care au fost acolo spun că nu vezi decât ceva similar vârfului aisbergului, pentru că majoritatea lucrurilor minunate sunt îngropate sub nisip. Şi, de îndată ce învăţăm să citim hieroglifele, vom şti cine a construit ce şi când anume. Vezi tu, în clipa asta, Egiptul antic este ca Evul Mediu: un mare mister. Dar eu voi fi unul dintre cei care îi vor descoperi secretele. Va fi ca descoperirea unei întregi lumi noi.

    Ochii albaştri de păpuşă ai fetei se făcură mari.

    – Oh, atunci este o misiune nobilă. Vei lumina Evul Mediu al Egiptului. Şi eu voi pleca în misiune. Când mă fac mare, voi fi cavaler.

    Peregrine aproape că îşi băgă degetul în ureche ca să se asigure că nu îi era înfundată. Totuşi, îşi aminti că unchiul lui era prin apropriere şi, imaginându-şi privirea pe care i-ar fi trimis-o Lord Rath­bourne, rezistă impulsului. În schimb, spuse:

    – Îmi cer iertare. Poţi să mai spui o dată? Cred că am auzit că ai de gând să te faci cavaler – adică în armură strălucitoare şi toate cele.

    – Asta am spus, răspunse ea. Precum Cavalerii Mesei Rotunde. Viteazul domn Olivia, asta o să fiu, plecând în misiuni periculoase, făcând fapte nobile, îndreptând nedreptatea…

    – E ridicol, spuse Peregrine.

    – Nu, nu e, replică ea.

    – Ba sigur că e, insistă Peregrine – cu răbdare, pentru că ea era fată şi probabil nu avea nici o noţiune de logică. În primul rând, toată povestea asta cu regele Arthur şi Cavalerii Mesei Rotunde e un mit. Are la fel de multe fundamente istorice pe cât aveau egiptenii pentru sfincşii şi zeii lor cu cap de ibis.

    – Un mit! Minunaţii ochi albaştri se făcură şi mai mari. Şi cum stă treaba cu cruciadele?

    – N-am spus că nu au existat niciodată cavalerii, răspunse Peregrine. Au existat şi există. Dar magia, monştrii şi minunile sunt doar mituri. Beda Venerabilul nici măcar nu îl menţionează pe Arthur.

    El continuă, citând referiri istorice despre simplul comandant războinic care ar fi putut sau nu să fie sursa de inspiraţie pentru legendarul Arthur. Peregrine explică faptul că, de-a lungul secolelor, se dezvoltase o poveste romantică şi, în paralel, creaturi mitice, minuni şi diferite alte asocieri religioase fuseseră aso­ciate cu povestea, căci Biserica era marea putere şi implica religia în orice.

    Apoi îi prezentă opiniile sale despre religie, aceleaşi păreri care îl făcuseră să fie dat afară de la o şcoală la alta. Totuşi, din respect pentru creierul ei de femeie mai slab şi mai puţin educat, îi prezentă o versiune mai simplă şi mai scurtă.

    Când se opri să-şi tragă sufletul, ea îi spuse dispreţuitor:

    – Asta e doar opinia ta. Nu ştii. Se poate să fi existat Sfântul Graal. Se poate să fi existat Camelot.

    – Ştiu că nu a existat nici un dragon, spuse el. Aşa că nu poţi să omori nici unul. Şi, chiar dacă ar exista, nu ai putea.

    – Au existat cavaleri! ţipă ea. Şi pot să fiu cavaler!

    – Nu, nu poţi, răspunse el, mai răbdător ca niciodată, pentru că fata era aşa înduioşător de confuză. Eşti fată. Fetele nu pot să fie cavaleri.

    Ea îi smulse caietul de schiţe din mâini şi i-l aruncă în cap.

    Dezastrul nu ar fi avut loc dacă Bathsheba Wingate şi-ar fi concentrat toată atenţia asupra fiicei ei.

    Dar nu era atentă.

    Încerca disperată să nu se uite la aristocratul plictisit… la picioa­rele lungi ale căror muşchi erau superb subliniaţi de pantalonii scumpi din stofă… la cizmele a căror strălucire întunecată se potrivea cu ochii lui… la umeri largi care se sprijineau de cadrul ferestrei… la maxilarul arogant şi nasul impertinent… la ochii întunecaţi şi plictisiţi.

    Se putea prea bine ca Bathsheba să fie o domnişoară zvăpăiată de şaisprezece ani, când, de fapt, era o doamnă respectabilă cu dublul vârstei şi se putea să nu fi văzut vreodată în viaţa ei un aristocrat chipeş, când, de fapt, cunoscuse numeroşi alţii şi chiar se măritase cu unul. Nu era ea şi nu ştia şi nici nu îi păsa cine era.

    Doar rămăsese nemişcată multă vreme, încercând să îşi concentreze atenţia asupra egiptenilor, nu asupra lui, uitând de minutele care treceau şi în timpul cărora Olivia ar fi putut să recreeze cu uşurinţă unele dintre cele mai chinuitoare scene din Apocalipsa lui Ioan.

    Bathsheba uită până şi că avea o fiică în vreme ce stătea acolo captivată, cu inima bătând cu atâta putere, că nu îi mai lăsase timp sau loc să respire. De aceea, nu reuşise să observe indiciile necazului înainte să fie prea târziu.

    Trosnetul, scheunatul furios şi vocea familiară ţipând: „Eşti un neghiob de zile mari!" îi spuseră că era prea târziu, chiar în momentul în care rupseră vraja. Se grăbi spre gălăgie şi smulse caietul de schiţe din mâinile Oliviei înainte ca fiica ei să îl azvârle prin cameră – şi să strice un obiect nepreţuit, fără îndoială.

    – Olivia Wingate, spuse Bathsheba, atentă să păstreze tonul scăzut al vocii, în speranţa de a atrage cât mai puţini spectatori cu putinţă. Sunt şocată, profund şocată.

    Era o minciună îngrozitoare. Bathsheba ar fi fost şocată doar dacă Olivia ar fi reuşit să petreacă o jumătate de oră printre fiinţe civilizate fără să se dea în spectacol. Ea se întoarse spre băiatul că păr auriu, ultima victimă a fiicei ei. El se ridică în şezut pe podea, lângă scaunul lui răsturnat, dar nu făcu nimic altceva. Le privea, cu ochi cenuşii îngrijoraţi.

    – Îi spuneam că voi deveni cavaler când voi fi mare şi el a zis că fetele nu pot să fie cavaleri, spuse Olivia, cu vocea tremurând de furie.

    – Lisle, sunt uimit de dispreţul tău grosolan faţă de o regulă fundamentală a supravieţuirii umane, se auzi o voce incredibil de profundă de undeva din dreapta Bathshebei.

    Sunetul i se îndreptă spre baza şirei spinării, apoi se repezi în sus şi vibră într-un loc teribil de sensibil, în gâtul ei.

    – Sunt convins că ţi-am spus de mai multe ori, continuă vocea. Un gentleman nu contrazice niciodată o doamnă.

    Bathsheba îşi întoarse capul spre voce.

    Ah, desigur. Dintre toţi băieţii din lume, Olivia trebuise să îl atace fix pe al lui.

    Ea era genul de femeie care provoca accidente şi din simpla traversare a străzii. Era genul de femeie care trebuia să fie precedată de semne de avertizare. De la depărtare, îţi tăia răsuflarea.

    Acum se afla foarte aproape.

    Iar acum…

    Odată, în timpul unei pozne din tinereţe, Benedict căzuse de pe acoperiş şi îşi pierduse pentru puţină vreme cunoştinţa.

    Acum, când căzu şi se adânci în ochii de indigoul mării, îşi pierdu cunoştinţa. Lumea dispăru, mintea îi dispăru şi nu rămase decât imaginea pielii de sidef şi a buzelor asemenea prunelor coapte, a mării fără fund în care el se îneca… şi apoi, un roz asemenea răsăritului de soare străluci pe obrajii minunat definiţi.

    O roşeaţă. Ea roşea.

    Creierul lui reîncepu să funcţioneze.

    Făcu o plecăciune.

    – Îmi cer iertare, doamnă, spuse el. Îmi pare rău să o spun, dar această fiară tânără e departe de a fi pe deplin civilizată. Ridică-te, domnule, şi cere iertare doamnelor că le-ai supărat.

    Peregrine se ridică iute, cu o înfăţişare indignată.

    – Dar…

    – Nu va face nimic de genul acesta, spuse frumuseţea. I-am explicat Oliviei la infinit că atacul fizic nu este răspunsul potrivit pentru neînţelegeri decât dacă viaţa îi este pusă în pericol. Ea se întoarse spre fată, o roşcată cu faţă pistruiată care nu semăna deloc cu mama ei – dacă era mama ei –, cu excepţia ochilor. Era pusă în pericol viaţa ta, Olivia?

    – Nu, mamă, spuse fata, cu ochi albaştri scăpărători, dar a spus…

    – Te-a ameninţat acest tânăr în vreun fel? întrebă mama ei.

    – Nu, mamă, răspunse fata, dar…

    – A fost o simplă diferenţă de opinie? întrebă mama ei.

    – Da, mamă, dar…

    – Ţi-ai pierdut cumpătul. Ce ţi-am spus despre a-ţi pierde cumpătul?

    – Trebuie să număr până la douăzeci, răspunse fata. Şi, dacă nu mi-am revenit până atunci, să mai număr o dată până la douăzeci.

    – Ai făcut aşa?

    Un oftat.

    – Nu, mamă.

    – Fii bună şi cere-ţi iertare, Olivia.

    Fata strânse din dinţi. Apoi trase adânc aer în piept şi răsuflă. Se întoarse spre Peregrine.

    – Domnule, vă cer din suflet iertare, spuse ea. M-am purtat groaznic, de nedescris şi înfiorător. Sper că prăbuşirea bruscă de pe scaun nu v-a provocat vreo rană definitivă sau care să vă lase desfigurat. Sunt atât de profund ruşinată. Nu doar că am atacat şi poate schilodit o persoană nevinovată, dar mi-am compromis mama. Vedeţi dumneavoastră, caracterul meu nestăpânit este o nenorocire de pe urma căreia sufăr de la naştere. Fata se prăbuşi în genunchi şi îl luă de mână. Poţi fi atât de bun, de generos, amabile domn, încât să mă ierţi?

    Peregrine, care ascultase discursul cu o uluire crescândă, rămase, poate pentru prima dată în viaţa lui, gură cască.

    Mama îşi dădu peste cap ochii ei revoltător de albaştri.

    – Ridică-te, Olivia.

    Fata se apucă de mâna lui Peregrine, cu capul plecat.

    Peregrine îi aruncă lui Benedict o privire panicată.

    – Poate înţelegi acum nebunia de a le contrazice pe doamne, îi spuse Benedict. Nu te uita la mine pentru salvare. Sper că va fi o lecţie pentru tine.

    Starea asta de blocaj fiind ceva complet străin de caracterul lui Peregrine, băiatul îşi reveni iute.

    – Oh, ridică-te, îi spuse îmbufnat fetei. Era doar un caiet de schiţe. Fata rămase nemişcată. Cu voce temperată, el adăugă: Unchiul are dreptate. Şi eu ar trebui să îmi cer iertare. Ştiu că ar trebui să fiu de acord cu orice spun femeile sau oamenii mai mari ca mine, dintr-un motiv sau altul. Dacă există un motiv potrivit. Desigur, nimeni nu a explicat vreodată regula logicii. În orice caz, abia dacă m-ai lovit. Am căzut doar pentru că mi-am pierdut echilibrul atunci când m-am ferit. Nu că ar conta. Nu e ca şi cum o fată ar putea să facă vreun rău prea mare.

    Capul Oliviei se ridică şi ochii ei îi aruncară scântei scăpărătoare. Băiatul continuă, deloc impresionat, ca întotdeauna:

    – Ştii, e nevoie de exerciţiu, şi fetele nu au niciodată parte de aşa ceva. Dacă ai exersa, măcar ţi-ai întări braţul. De aceea profesorii sunt atât de buni la asta.

    Chipul fetei se îmblânzi. Se ridică, aparent subiectul distrăgându-i atenţia.

    – Tata mi-a povestit întotdeauna despre profesorii englezi, îi spuse ea. Vă bat foarte des?

    – Oh, tot timpul, răspunse Peregrine.

    Ea ceru detalii. El i le oferi.

    În acest răstimp, Benedict îşi recăpătă calmul. Sau, cel puţin, părea. În vreme ce copiii cădeau la pace, îşi lăsă atenţia să revină la impresionanta mamă.

    – Scuzele ei nu erau necesare, îi spuse el. Totuşi, a fost foarte... hmm... tulburător.

    – E groaznică, îi spuse doamna. Am încercat de mai multe ori să o vând la ţigani, dar nu au luat-o.

    Răspunsul îl surprinse. Frumuseţea se cupla atât de rar cu isteţimea. Alt bărbat s-ar fi cutremurat. Benedict se opri doar o fracţiune de secundă şi zise:

    – Atunci îndrăznesc să spun că nu există nici o şansă să îl ia pe el. Nu că ar fi al meu, ca să vreau să scap de el. Nepotul meu. Unica progenitură a lui Atherton. Eu sunt Rathbourne.

    Ceva se schimbă. În înfăţişarea ei apăru o umbră care nu existase până atunci.

    Poate i se păruse. Ea putea să fie frumoasă ca păcatul şi putea să aibă simţul umorului, dar nu însemna că nu ţinea la o anumită decenţă.

    – Poate se plimbă prin preajmă vreo cunoştinţă comună care să ne facă cunoştinţă cum trebuie, spuse el şi aruncă o privire prin galerie.

    În clipa aceea, înăuntru se mai aflau trei oameni, nici unul pe care să îl fi cunoscut sau pe care să-şi fi dorit să îl cunoască. Oamenii se uitară în altă parte când privirea lui zăbovi asupra lor.

    Apoi îşi reveni în fire şi se întrebă în gând ce diferenţă făcea o introducere potrivită. Ea era o femeie măritată, iar el avea reguli când venea vorba despre femeile măritate. Dacă s-ar fi gândit să devină şi mai familiar cu ea nu ar fi însemnat decât să încalce acele reguli.

    – Mă îndoiesc că am avea vreo cunoştinţă comună, spuse ea. Eu şi dumneavoastră ne mişcăm în cercuri diferite, domnule.

    – Suntem amândoi aici, spuse el, limba lui învingând Regulile privind Femeile Măritate.

    – La fel şi Olivia, spuse ea. După expresia de pe chipul ei, pot spune că mai sunt nouă minute şi jumătate până să rostească una dintre ideile care-i trec prin minte, ceea ce ne lasă nouă unsprezece minute până la haos. Sunt nevoită să o iau de aici.

    Ea se întoarse.

    Mesajul transmis fu destul de clar. La fel de clar ca o găleată de apă îngheţată aruncată peste faţa lui.

    – Văd că sunt concediat, spuse el. O reacţie potrivită pentru impertinenţa mea.

    – Asta nu are nimic de-a face cu impertinenţa, îi spuse ea fără să se întoarcă spre el, ci cu instinctul de autoconservare.

    Îşi luă fiica şi plecară.

    El o urmă foarte îndeaproape afară din încăpere.

    De necrezut.

    Totuşi, adevărat.

    Benedict chiar dăduse să o ia în direcţia aceea, cu inima bătând cu putere, când Lady Ordway apăru brusc pe o uşă şi se grăbi spre el într-o învălmăşeală de panglici, dantelă şi pene. Toate acestea, dată fiind sarcina ei avansată, creau efectul unei găini agitate cu pui.

    – Spune-mi că nu văd... cum le zice, spuse ea. Chestiile alea pe care le vezi în deşert – nu oazele, Rathbourne, ci atunci când vezi o oază acolo unde nu e.

    El îşi întoarse privirea lipsită de expresie spre chipul ei voios, netot şi frumos.

    – Cred că miraj este cuvântul pe care îl cauţi.

    Ea încuviinţă din cap, iar panglicile, dantela şi penele pălăriei dansară pe capul ei.

    Părea că o cunoştea dintotdeauna. Era cu şapte ani mai mică decât el. Cu opt ani în urmă, fusese cât pe ce să se însoare cu ea, nu cu Ada, sora lui Atherton. Benedict nu era sigur că lucrurile ar fi ieşit mai bine dacă ar fi făcut-o. Ambele femei erau la fel de frumoase, de nobile, de înstărite şi de inteligente. Ambele erau mai înzestrate în toate categoriile mai puţin ultima.

    Totuşi, foarte puţine femei aveau capacitatea de-a oferi o adevărată stimulare intelectuală. În orice caz, Benedict era mult prea conştient că el fusese cel care îşi dezamăgise fosta soţie.

    – Cred că a fost un miraj, spuse Lady Ordway. Sau un vis. Cu toate creaturile astea ciudate prin preajmă, te poţi crede cu uşurinţă într-un vis. Făcu un semn spre obiectele din jurul ei. Dar era cu adevărat Bathsheba DeLucey. Ei bine, a fost Bathsheba DeLucey, căci s-a măritat înaintea mea. Nu că membrii familiei Wingate o vor recunoaşte vreodată. Pentru ei, ea nu există.

    – Ce obositor, spuse el, ignorând numele ce îi erau cunoscute. Fără îndoială, familiile se luptă pentru vreo banalitate străveche.

    Era sigur că fusese la şcoală cu Wingate. Acela era numele de familie al contelui de Fosbury, nu-i aşa? Cât despre cei din DeLucey, Benedict nu îşi amintea să fi cunoscut pe vreunul. Totuşi, ştia că tatăl lui se cunoştea cu capul familiei, contele de Mandeville. Lord Hargate cunoştea pe oricine trebuie să fie cunoscut şi ştia tot ce trebuia să ştie despre ei.

    – E departe de-a fi o banalitate, spuse Lady Ordway. Şi te rog să nu-mi spui că nu e creştineşte să arunci păcatele bătrânilor asupra copiilor. În cazul ăsta, dacă accepţi copiii, vor veni şi bătrânii la pachet, şi sunt atât de groaznici, după cum prea bine ştii.

    – N-am cunoscut-o pe doamnă niciodată în viaţa mea, spuse Benedict. Nu ştiu nimic despre ea. Copiii au avut o creată, şi am fost nevoiţi să intervenim.

    Îi aruncă o privire lui Peregrine, care reîncepuse să deseneze, deloc afectat de cele mai recente întâmplări. Tinerii erau atât de rezistenţi.

    Benedict, în schimb, abia de respira.

    Bathsheba. O chema Bathsheba.

    I se potrivea.

    Şi Lady Ordway se uită la nepotul lui. Coborî vocea şi îi explică:

    – Se trage din ramura decăzută a familiei DeLucey.

    – Cu toţii avem aşa ceva, spuse Benedict. De exemplu, cei din familia Carsington îl au pe fratele meu, Rupert.

    – Oh, banditul acela, spuse ea, cu acelaşi zâmbet şi cu acelaşi ton pe care le foloseau cele mai multe femei atunci când vorbeau despre Rupert. Îngrozitorii DeLucey sunt cu totul altă poveste. Cu o reputaţie foarte proastă. Imaginează-ţi-l pe Lord Fosbury când al doilea lui fiu, Jack, a spus că vrea să se însoare cu una din neamul lor. Ar fi ca şi cum tu i-ai spune lui Lord Hargate că ai de gând să te însori cu o ţigancă. Ceea ce e chiar este, oricât s-au străduit să facă o doamnă din ea.

    Oricine ar fi încercat să facă din Bathsheba Wingate o doamnă reuşise. Benedict nu identificase nimic de rând în conversaţia sau în manierele ei, iar el avea o ureche foarte bună pentru nuanţele care îi trădau până şi pe cei mai bine şcoliţi impostori şi prefăcuţi.

    Presupusese că vorbea cu cineva din clasa lui. Cu o doamnă.

    – Fără îndoială, aşa l-au atras pe sărmanul Jack în capcana de şoareci, continuă Lady Ordway. Dar căsătoria nu le-a îmbogăţit familia, aşa cum au sperat. Când Jack s-a însurat cu ea, Lord Fosbury i-a tăiat toate veniturile. Jack şi mireasa lui au ajuns la Dublin. Acolo i-am văzut ultima dată, nu cu mult înainte ca el să moară. Copilul seamănă cu el.

    În clipa aceea, doamna crezu de cuviinţă că era nevoie să îşi tragă răsuflarea şi să îşi facă vânt cu evantaiul. Măsurile fiind insuficiente, se folosi de cea mai apropiată bancă. În clipa când ea îl invită să i se alăture, Benedict se supuse fără vreo şovăială.

    Era nătângă, purta mult prea multe zorzoane şi rareori spunea ceva ce merita să fie ascultat – şi trebuia să asculţi, pentru că făcea parte din rândul celor care consideră sinonime „conversaţia şi „monologul. Pe de altă parte, era o veche cunoştinţă, un membru din cercul lui social, şi era măritată cu unul dintre aliaţii lui politici.

    Şi, mai important de atât, îl împiedicase să încalce

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1