Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Secretul contesei
Secretul contesei
Secretul contesei
Cărți electronice314 pagini4 ore

Secretul contesei

Evaluare: 4.5 din 5 stele

4.5/5

()

Informații despre cartea electronică

SERIA „SOCIETATEA DOAMNELOR CĂLĂTOARE”
Este într-adevăr prea mult pentru un bărbat obișnuit cu o viață de petreceri să se poarte ca un contabil scorțos doar pentru a moșteni averea pe care o merită. Dar Derek Saunders este nevoit să facă asta atunci când unchiul său, contele de Danby, îl amenință că îi taie toate fondurile dacă nu începe să se ocupe de treburile domeniului. Derek își descoperă astfel talentul pentru afaceri, dar și faptul că mătușa lui preferată a înființat, împreună cu niște prietene, Societatea Doamnelor Călătoare – o afacere nesăbuită și posibil frauduloasă. Iar când una dintre membre dispare fără urmă, ce poate face Derek decât să accepte provocarea de a o găsi? Prin urmare, ajunge să o însoțească pe cea mai enervantă femeie din lume în cel mai romantic oraș din lume, ca să o ajute să își găsească ruda pierdută.
India Prendergast încearcă să dea de urma verișoarei ei pornite într-o călătorie organizată de Societatea Doamnelor Călătoare. Ea este convinsă că organizația jecmănește femeile credule și că nu poate avea nici un pic de încredere într-un bărbat cu o reputație atât de scandaloasă ca Derek Saunders. Dar în timp ce se luptă să nu se lase vrăjită de zâmbetul lui păcătos și de farmecul Parisului, în loc să găsească o călătoare pierdută, India ar putea să-și piardă nu doar bagajul, ci și capul, și inima.
LimbăRomână
Data lansării9 ian. 2018
ISBN9786063369629
Secretul contesei
Citiți previzualizarea

Citiți mai multe de la Lorraine Heath

Legat de Secretul contesei

Cărți conex

Recenzii pentru Secretul contesei

Evaluare: 4.333333333333333 din 5 stele
4.5/5

9 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

    Previzualizare carte

    Secretul contesei - Lorraine Heath

    1.png

    Lorraine Heath

    Secretul contesei

    As an Earl Desires

    Lorraine Heath

    Copyright © 2005 Jan Nowasky

    Ediţie publicată prin înţelegere cu HarperCollins Publishers

    Alma este marcă înregistrată a Grupului Editorial Litera

    Tel.: 0374 82 66 35; 021 319 63 90; 031 425 16 19

    e-mail: contact@litera.ro

    Ne puteți vizita pe

    www.litera.ro

    Secretul contesei

    Lorraine Heath

    Copyright © 2018 Grup Media Litera

    pentru versiunea în limba română

    Toate drepturile rezervate

    Editor: Vidrașcu și fiii

    Redactor: Daniela Nae

    Corector: Maria Popa

    Copertă: Flori Zahiu

    Tehnoredactare și prepress: Ioana Cristea

    Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

    heath, lorraine

    Secretul contesei / Lorraine Heath

    trad.: Graal Soft – București: Litera, 2017

    ISBN 978-606-33-2348-5

    ISBN EPUB 978-606-33-6962-9

    I. Soft, Graal (trad.)

    821.111(73)-31=135.1

    Mamei mele, cea mai dragă prietenă şi

    cea mai mare admiratoare a mea

    Sper că raiul e plin de aparate de video pocher şi că nimereşti întotdeauna chintă roială. Deşi, la cum te cunosc, eşti la fel de prudentă când pariezi. Fiecare moment petrecut cu tine a fost minunat.

    Îţi mulţumesc, mamă, pentru zâmbete, râsete, amintiri.

    Cu toată dragostea,

    pentru totdeauna

    Capitolul 1

    Londra, 1879

    – Sincer, Sachse, nu ştiu cum îţi vei găsi o soţie potrivită dacă refuzi să ţi se ia măsurile pentru un rând nou de haine.

    Archibald Warner, al şaptelea conte de Sachse, o urmărea cu privirea pe Camilla Warner, văduva predecesorului său, cum se plimba încolo şi-ncoace prin faţa lui, vizibil agitată, frământându-şi mâinile delicate şi încruntându-se.

    În vreme ce răposatul conte fusese mai bătrân decât toţi bărbaţii pe care îi cunoscuse Arch – nu-l văzuse niciodată pe individ, însă, din ce-i ajunsese la urechi, era bucuros că se întâmplase aşa –, văduva era cu doi ani mai tânără decât Arch însuşi. Şi era cea mai frumoasă femeie pe care îi fusese dat să o vadă vreodată. În acea zi, purta o rochie elegantă, din mătase de un roz pal, care îi sublinia silueta suplă şi îi scotea în evidenţă pielea ca de alabastru. Era ca la ea acasă în reşedinţa lui – clădirea făcuse parte din proprietăţile soţului ei – şi chiar îşi scosese pălăria înainte să intre în bibliotecă. Lumina soarelui inunda încăperea şi făcea să-i strălucească pletele şatene strânse în creştet. Sub atingerea suavă a luminii, părul îi sclipea şi părea că şuviţele îi sunt poleite cu aur.

    Fusese o gazdă exemplară în tot sezonul de baluri, însoţindu-l la aproape toate ieşirile în societate, prezentându-l ducelui cutare şi contelui cutare, marchizului X, vicontelui Y. Cunoştea istoricul fiecărei familii nobile şi chiar detalii din vieţile lor pe care mulţi ar fi preferat să nu le ştie. Nu avea nevoie să consulte cărţile de etichetă ca să ştie exact ierarhia, cine şi unde se cuvine să stea în funcţie de rang, în aşa fel încât nimeni de la masă să nu se simtă insultat. Pe el îl uimea din cale-afară cât de bine stăpânea ea regulile de etichetă şi protocol, capitol la care el se cam încurca. Nici că ar fi putut să îi fie mai recunoscător pentru sprijinul ei… obişnuit. După-amiaza aceea era una dintre rarele excepţii. Îşi făcuse apariţia la reşedinţa lui cu doar câteva clipe în urmă şi nici nu apucase bine să îi prezinte omagiile că începuse să-l mustre pentru că nu avea nici un chef să i se ia măsurile pentru haine noi. Ar fi stat mai degrabă în bibliotecă – numărul mare de cărţi aflate la dispoziţia sa se dovedise a fi, deocamdată, unicul avantaj al noului său titlu nobiliar – ca să termine romanul început deunăzi.

    Se întrebase adesea dacă s-ar cuveni ca, în momentele în care Camilla se lansa într-una din tiradele ei, să o avertizeze că servise o vreme în armata Maiestăţii Sale şi că e destul de priceput la mânuirea puştii.

    – Sachse, ai auzit vreun cuvânt din tot ce-am spus?

    O privi fix în ochii ei căprui, hotărât şi serios. Se preocupa atât de mult de lucrurile care pentru el nu aveau nici o însemnătate! Şi totuşi grija ei exagerată îl intriga.

    – Poate că ar fi mai nimerit să mă însor cu tine şi n-o să mai trebuiască să îmi bat capul cu o garderobă nouă.

    „Şi nici cu alte lucruri. Ideea nu e rea."

    Felul în care îşi dădu ochii peste cap păru să arate că ea era de altă părere.

    – Nu te poţi însura cu mine. Sunt stearpă. Trebuie să iei o femeie care să-ţi dăruiască un moştenitor.

    În ciuda obişnuitului ei simţ practic, el nu putu să nu remarce, ca de fiecare dată, ezitarea şi tremurul din vocea ei când rosti cuvântul stearpă. Se străduia din răsputeri să nu se trădeze, dar el îşi dăduse seama cu mult timp în urmă că totul era doar un rol pus în scenă după îndelungi repetiţii, ca de altfel întregul ei comportament. De cele mai multe ori, situaţia îl irita. Îl deranja gândul că ea nu are suficientă încredere în el ca să i se arate aşa cum este. Ce-i făcuse oare bătrânul conte de ajunsese să se considere doar o actriţă pe scenă?

    – Aşadar, continuă ea, trebuie să fii aici după-amiază, când va veni croitorul şi să nu găseşti iar vreo scuză ca să pleci de acasă înainte de sosirea lui.

    – Nu prea mă interesează să-mi găsesc o femeie care ar da atâta importanţă croielii hainei mele.

    – Nu haina o va impresiona, ci ceea ce spune despre tine.

    – Şi cam ce-ar spune despre mine?

    – Că te interesează lucrurile la modă şi ai mijloacele necesare să ţi le procuri. Eşti elegant. Te mândreşti cu felul în care te arăţi în lume. Vei fi un soţ desăvârşit.

    – Spui că o femeie poate să-şi dea seama de atâtea lucruri doar uitându-se la o haină? întrebă el neîncrezător.

    – Niciodată să nu subestimezi importanţa unei ţinute. Desigur, pe lângă haina pe care o porţi, mă vei avea pe mine lăudându-ţi tăria de caracter, iar vorbele mele calculate vor fi mult mai credibile dacă arăţi ca scos din cutie.

    La aceste cuvinte, el puse cartea deoparte şi se ridică de pe scaun cât era de lung. Ea se dădu un pas înapoi. Aşa făcea mereu. Păstra distanţa între ei tocmai când cea mai mare dorinţă a lui era să se apropie – fizic şi sufletesc deopotrivă. Îl intriga pentru că părea să trăiască în turnul ei de fildeş, izolată precum Rapunzel, iar el se întreba dacă pletele castanii i-ar cădea până în pământ dacă i-ar desface agrafele din coafura studiată.

    – De ce eşti aşa de interesată să mă însor? întrebă el.

    – Vreau să ai un moştenitor, să nu pierzi tot ce ai obţinut de la bătrânul Sachse, odihnească-se în iad!

    La auzul răspunsului, Arch chicoti, deşi bănuia că adevărul era cu totul altul. Ea n-ar fi câştigat nimic dacă el ar fi avut un moştenitor. În plus, Arch deja îşi dăduse seama că nu o interesa un lucru dacă nu-i ieşea şi ei ceva. Avea să îi îngăduie, deocamdată, să se prefacă, să se poarte de parcă urmărea întocmai ce declarase. În timp, îşi va da seama care sunt adevăratele ei intenţii.

    – Camilla, nu voi pierde nimic din ce am dobândit, cel puţin nu până mor. Iar atunci nici că o să-mi pese de ce-o să se întâmple.

    Se îndepărtă de el, iar temperatura din cameră păru să scadă, făcându-l să se înfioreze. Nu ştia cum de reuşea să îşi arate atât de clar nemulţumirea. Cert e că reuşise.

    – Cum e posibil să nu apreciezi tot ce-ai obţinut? întrebă ea.

    – Ba apreciez.

    Ea se întoarse.

    – Nu-i adevărat. Îţi baţi joc. Îşi coborî privirea. Iar prin asta îţi baţi joc de mine.

    Tânjea să o atingă, să o consoleze, dar pricepuse destul de repede că nu e genul de femeie care să aprecieze un asemenea gest, aşa că îşi duse mâinile la spate.

    – Nici nu m-aş gândi vreodată să te iau în batjocură, Camilla. Pur şi simplu nu mă simt în largul meu cu tot ce am obţinut absolut întâmplător datorită faptului că am venit pe lume – sau, în cazul meu, pentru că nu s-au născut persoane mai importante decât mine.

    Arborele lui genealogic ajungea până la cel de-al treilea frate al celui de-al doilea conte de Sachse. Poziţia în care se afla se datora faptului că în familie se născuseră foarte puţini băieţi, iar cei câţiva moştenitori veniţi pe lume avuseseră ghinionul de a trece pe lumea cealaltă.

    Ea îşi ridică privirea pentru a o întâlni pe a lui.

    – Unii ar complota şi ar ucide ca să obţină ce ai tu.

    – O viaţă de huzur.

    – O viaţă de gentleman, de aristocrat, de conte.

    El îşi plecă uşor capul, nevoit să accepte justeţea observaţiei ei.

    – Ar trebui să apreciez mai mult ceea ce am.

    – Chiar aşa.

    Arch scoase un oftat slab, hotărât să se mai lupte un pic pentru dreptul de a nu-şi înnoi garderoba.

    – Nu înţeleg de ce-i aşa de important să îmi fac haine noi când sezonul e pe sfârşite.

    – Haine de vânătoare ai? întrebă ea.

    – Nu.

    – Şi ce-o să porţi când o să mergi la vânătoare?

    – N-aveam de gând să merg.

    – Cum crezi că poţi fi o gazdă exemplară dacă nu inviţi oaspeţi la conacul de la ţară?

    – Nu mi-am dat seama că trebuie să organizez ceva la conac.

    Ea închise ochii, de parcă şi-ar fi pierdut răbdarea cu un copil prostuţ. Iar el fu aproape gata să alunge distanţa dintre ei, să o ia în braţe şi să-i demonstreze că nu semăna nici pe departe cu un copil şi era un bărbat în toată puterea cuvântului. Însă, când Camilla deschise ochii şi îl fixă cu o privire aspră, răsuflă uşurat că nu se mişcase din loc. Nu era intimidat de ea, dar nu ştia să înfrunte mânia unei femei. Prefera să menţină buna dispoziţie în conversaţiile cu femeile din anturajul lui, însă lângă Camilla întotdeauna se simţea nesigur.

    – Ba sigur că vom invita lume. Am făcut deja câteva invitaţii neoficiale, iar după ce ne vom stabili la reşedinţa de la ţară, le voi pune pe hârtie şi le voi transmite oficial. Nu vom avea mulţi oaspeţi pentru că abia ai dobândit titlul, dar ne vom folosi de lunile dintre cele două sezoane ca să-ţi câştigi locul în rândul celor influenţi.

    – Şi ca să-mi găsesc o soţie.

    – O să vedem ce variante avem. Oamenii se simt în largul lor la ţară.

    – Nu crezi că lumea se va întreba de ce împarţi casa cu un burlac?

    – Sunt văduvă. Nu am nevoie de însoţitoare. În plus, o am pe secretarea mea pe post de companion. Sachse Hall este o proprietate suficient de mare, tu vei ocupa o aripă a clădirii, iar eu voi locui în cealaltă.

    – Aveai acelaşi aranjament cu cel de dinaintea mea? întrebă el încet. Tu locuiai într-o parte a clădirii, iar el stătea în cealaltă?

    Ştia că nu îl priveşte, dar îi era greu să se abţină să n-o iscodească, rugându-se ca lucrurile să fi stat întocmai.

    Camilla îşi plecă genele aurii şi o uşoară roşeaţă îi coloră gâtul ca de fildeş şi obrajii palizi. El era învăţat cu fetele de la ţară, zdravene şi rezistente. Ea părea atât de fragilă, însă numai până când începea să vorbească.

    – Era soţul meu. Făceam ce-mi cerea.

    – Şi ce-ţi cerea?

    Ea îşi ridică brusc bărbia, pironindu-l cu privirea. Întotdeauna îl uimea repeziciunea cu care trecea de la o răceală glacială la înflăcărare.

    – Asta nu te priveşte.

    Sigur că nu-l privea, dar era ros de curiozitate. Înainte să se poată scuza cum se cuvine pentru purtarea-i nepotrivită, uşa se deschise uşor, iar majordomul intră în încăpere. Lui Arch încă i se părea enervant să aibă atâţia servitori. Deşi erau discreţi şi tăcuţi, nu reuşea niciodată să se simtă complet singur. Bănuia că şi pentru ei era neplăcut. Conversaţiile şi acţiunile se întrerupeau la apariţia lui, ceea ce îl determina să se scuze că îi deranja. Lucru care, îl avertizase Camilla, era de neconceput. Nu te scuzi în faţa servitorilor.

    – Ce este, Gibson? întrebă Arch.

    – Milord, aveţi un vizitator.

    Majordomul îi întinse tăviţa de argint cu o carte de vizită. Arch aruncă o privire, apoi încuviinţă din cap.

    – Invită-l înăuntru, Gibson.

    Camilla păşi spre el imediat ce Gibson părăsi încăperea.

    – Cine e?

    – Domnul Spellman.

    – Avocatul? Ce-o fi vrând?

    Ea aruncă o privire spre uşă de parcă se aştepta să se năpustească monstrul lui Frankenstein. El îi citise chiar săptămâna trecută Frankenstein de Mary Shelley. Îi citise multe cărţi bune de când se cunoscuseră. Cu toată încântarea cu care îl asculta, nu se lăsase niciodată convinsă să-i întoarcă favorul. Asta îl dezamăgise, deşi îşi dădea seama că nu ar trebui. Camilla prefera să fie servită, nu cea care serveşte. Era unul dintre farmecele ei cele mai enervante.

    – A venit să discute chestiuni financiare, îi spuse Arch.

    Domnul Spellman trimisese vorbă în ajun că ar avea nevoie să îl reţină pe conte câteva minute.

    – Ce-ar putea fi în neregulă cu situaţia ta financiară?

    – Nimic, din ce ştiu.

    Se îndreptă iute spre el, îi îndepărtă o scamă imaginară de pe haină, îi îndreptă reverele jachetei, care nu aveau nevoie să fie netezite, şi-l bătu pe umăr.

    – Ţine minte, eşti administratorul propriilor afaceri. Sunt banii tăi, îi poţi întrebuinţa după bunul-plac, iar cheltuielile se fac în feluri pe care e cu neputinţă ca un avocat obişnuit să le înţeleagă.

    El îi prinse încheieturile, oprindu-i mâinile care se mişcau necontenit. O expresie de teamă i se aşternu pe chip, dar reuşi să o mascheze cu repeziciune, iar el decise să o ignore. Indiferent dacă ea îşi dădea seama sau nu, felul în care o tratase bătrânul Sachse îl privea şi pe el, pentru că nu putea alunga ceea ce nu reuşea să înţeleagă pe deplin.

    – Ce cheltuieli? întrebă el.

    – Archie, mă doare.

    Nu pricepea cum era posibil să o doară, dar faptul că i se adresă într-o manieră familiară îl făcu să înţeleagă că într-adevăr era supărată. El slăbi strânsoarea şi nu fu deloc surprins când ea se depărtă suficient de mult ca el să n-o mai poată atinge. Începu să îşi îndrepte veşmintele, iar el ştiu că nu va primi răspuns la întrebarea despre cheltuieli, deşi ea părea să ştie despre ce este vorba. Această femeie era un mister. Din fericire, Arch era mereu dornic să dezlege misterele. Atenţia îi fu atrasă de un zgomot venit dinspre uşă. Lawrence Spellman păşi în încăpere, ţinând în mână o geantă de piele uzată.

    – Milord.

    – Domnule Spellman.

    Avocatul o salută pe Camilla înclinând din cap.

    – Contesă, nu mă aşteptam să vă găsesc aici.

    Ea îşi ridică bărbia.

    – Petrec destul de mult timp cu contele. Cum altfel să-l instruiesc cu privire la îndatoririle ce-i revin?

    – O atitudine admirabilă, dar vă asigur că pot foarte bine să îi împărtăşesc tot ce are nevoie să ştie.

    – Atunci sunteţi la curent cu faptul că Lady Jane Myerson a fost văzută în public fără mănuşi?

    Arch strânse din buze cât putu ca să-şi ascundă zâmbetul, iar asta nu doar pentru că mâinile descoperite erau, din punctul de vedere al Camillei, scandaloase, ci şi fiindcă Spellman nu-şi mai găsea cuvintele. Aşadar, prima rundă a confruntării îi revenea ei. Bărbatul îşi înclină capul ca şi cum căzuse pe gânduri.

    – Nu eram la curent, dar n-aş spune că e tocmai un comportament de condamnat.

    – Ba bine că nu. O doamnă în toată puterea cuvântului şi expune mâinile în public numai când mănâncă sau când cântă la pian pentru invitaţi. Lady Jane Myerson şi-a făcut cunoscut interesul faţă de conte. Dacă n-aş fi eu să-l îndrum, ar putea face greşeala de a o considera potrivită ca soţie, în condiţiile în care nu are deloc calităţile necesare.

    Spellman oftă, semn că ar fi gata să accepte că azi nu va ieşi învingător.

    – În acest caz, contele e norocos că vă are alături pentru a-l îndruma.

    – Domnule Spellman, credeam că aţi venit să discutăm despre chestiuni financiare, nu despre viaţa mea socială.

    Arch nu şi-o amintea defel pe Lady Jane Myerson. Poate o va invita să iasă împreună doar din dorinţa de a o enerva pe Camilla.

    – Da, milord. Trebuie totuşi să vă spun din nou că nu mi se pare potrivit să fie de faţă contesa în timp ce discutăm astfel de chestiuni.

    – Dar ce-i rău în asta? întrebă Arch.

    Spellman se uită în jur, căutând parcă răul pe care l-ar face prezenţa Camillei sau evitând, poate, să-i privească în ochi.

    – Aspectele despre care trebuie să discutăm o privesc pe contesă.

    – Şi preferi să mă vorbeşti de rău pe la spate, în loc să-mi spui pe şleau ce ai de zis? replică ea pe un ton acru.

    Arch se întrebă de ce îşi imagina din start tot ce e mai rău şi că Spellman îi va aduce critici în loc de laude.

    – Găsesc că locul unei femei nu este printre gentlemeni, spuse Spellman.

    – Ţin să vă contrazic, domnule Spellman, replică Arch înainte ca ea să poată spune ceva. Din moment ce vă aflaţi aici ca să discutăm despre chestiuni care o privesc pe contesă, consider că dumneaei trebuie să fie de faţă şi să audă despre ce este vorba.

    – Milord, mă văd nevoit să insist…

    – Nu, domnule Spellman, îl întrerupse. Insist. Haideţi să trecem la treabă.

    – Prea bine, milord, cum doriţi.

    După ce îi aruncă o privire Camillei, care i-o întoarse cu trufie, Spellman traversă încăperea, îşi puse geanta pe birou şi le făcu semn celor doi să ocupe scaunele din faţa sa. Camilla se aşeză prima, iar Arch o urmă. Luă loc şi Spellman, suspinând adânc.

    – Milord, a sosit momentul să decideţi dacă doriţi să îi acordaţi contesei bani de cheltuială şi, dacă sunteţi de acord, despre ce sumă e vorba. Trebuie totuşi să vă avertizez că nu aveţi nici o obligaţie, nici măcar să îi asiguraţi un acoperiş deasupra capului.

    Arch simţi încordarea Camillei şi aproape că văzu cum i se zbârleşte părul de pe ceafă. În schimb, el adoptă o poziţie relaxată. Se rezemă de spătar şi îşi întinse picioarele.

    În timp ce strategia Camillei era să-şi expună întregul arsenal în faţa adversarului, stilul lui Arch era să-şi arate armele doar în momentul în care trebuia să le folosească. Îşi dădea seama că adesea lăsa impresia că nu era în stare să se ocupe de propriile afaceri, dar simţea că e în avantaj prin simplul fapt că nu îşi dezvăluia nici atuurile, nici slăbiciunile.

    – Şi de ce, Doamne iartă-mă, n-aş vrea să trăiască în bunăstare, domnule Spellman?

    – Celălalt conte nu i-a acordat suficientă importanţă ca să o treacă în testament.

    – Nu mă îndoiesc că a fost o scăpare. Contele era înaintat în vârstă. Şi-a modificat în vreun fel testamentul după ce s-a însurat cu contesa?

    – Nu, milord.

    – I-ai atras atenţia asupra acestei scăpări?

    – Nu, milord. Nu se cuvenea să pun la îndoială acţiunile contelui.

    – În schimb, mi se pare că le pui la îndoială pe ale mele.

    – Deoarece mi-e teamă că situaţia scapă de sub control. Spellman cotrobăi prin geantă şi scoase un teanc de hârtii. Iată listele de cumpărături făcute anul acesta din diverse magazine londoneze. Contesa a cumpărat în fiecare lună cel puţin 24 de rochii, cam tot atâtea perechi de pantofi, o duzină de pălării, pelerine, iar lista continuă…

    – Şi nu vei putea acoperi aceste cheltuieli când va veni momentul plăţii? întrebă Arch.

    Ştia că magazinele de lux – şi nu se îndoia că exact astfel de magazine frecventa Camilla – îşi deranjau clienţi importanţi cu notele de plată numai la sfârşit de an.

    Spellman se înroşi.

    – Sigur că le voi putea achita.

    – În cazul acesta, chiar nu văd care e problema.

    – Problema e că sunt foarte multe cumpărături. Celălalt conte era extrem de cumpătat, dar acum, la trei ani de când a murit, cheltuielile casei Sachse au crescut din cale-afară. Tocmai din acest motiv am considerat că se cuvine să mă interesez care e situaţia, să nu fiu luat pe nepregătite la finele anului, aşa cum am păţit la fiecare sfârşit de an înainte să preluaţi frâiele. Contesa obişnuieşte să facă achiziţii necugetate şi deloc necesare, milord, iar adevărul este că nu mai are dreptul să cheltuiască averea contelui. Până acum, am trecut cu vederea acest lucru, pentru că se cuvine ca o femeie să aibă totuşi cele necesare traiului. Însă acum decizia vă aparţine.

    Arch o privi pe Camilla. Înţelegea să fi cheltuit mai mult anul trecut, după ce se încheiase perioada de doliu. Dar fusese uimit să afle că aceste cheltuieli crescuseră chiar din primii doi ani de la moartea bătrânului conte. Multă lume îi povestise cât de riguros ţinuse doliul de doi ani. Nimeni n-o criticase că renunţase rapid la ţinutele pe jumătate cernite. Era totuşi o femeie tânără şi devenise una dintre favoritele de la casa Marlborough, reşedinţa familiei regale. În ochii lor, era perfectă. Toţi păreau că ţin la fericirea ei la fel de mult ca Arch. Din ce-i ajunsese la urechi, bătrânul Sachse nu gândise tocmai la fel. Poate că decisese să cumpere lucruri pe care încă nu putea să le poarte, împinsă de un sentiment de libertate ce o cuprinsese după decesul soţului. Arch se întreba de câte ori îi ceruse, oare, socoteală fostul conte pentru astfel de cumpărături. Din moment ce Spellman lucrase pentru defunct, presupunea că avocatul era în temă cu felul în care predecesorul său administra totul. Dar la Londra apăruse acum un nou conte şi era cazul ca toată lumea să accepte şi să se obişnuiască de acum cu modul lui de viaţă.

    – Ai nevoie de toate astea, Camilla? întrebă el încet.

    Ea se întoarse, iar el văzu cum cutele de îngrijorare ce-i brăzdau fruntea se adâncesc.

    – Da, Sachse. Vezi tu…

    El ridică mâna, întrerupând şirul explicaţiilor. Dacă ajungea la concluzia că există o problemă legată de cheltuieli, aveau să discute doar ei doi despre asta, fără ca altcineva să fie de faţă. Îşi concentră din nou atenţia asupra lui Spellman.

    – Am cu ce să plătesc toate acestea?

    Spellman îi răspunsese deja, dar Arch fu de părere că trebuia să repete. Intuia ce va spune avocatul, dar voia să se asigure că acesta ştia la fel de bine care e răspunsul. Era un vechi obicei de pe vremea când preda la şcoala de băieţi Haywood: testa cunoştinţele elevilor punându-le întrebări.

    – Da, milord. Dispuneţi de suficienţi bani, dar asta nu va dura la…

    – Atunci achită facturile atunci când vine momentul, domnule Spellman.

    Avocatul îşi aşeză mâinile peste documente.

    – Sigur că asta intenţionam să fac. Dar cred că ar fi de datoria dumneavoastră să stabiliţi o sumă-limită anuală pentru cheltuielile contesei. Asta în cazul în care decideţi să-i permiteţi să facă vreo cheltuială.

    – Contesa a spus deja că tot ce a cumpărat îi e trebuincios. Iar cumpărăturile necesare nu se pot limita.

    – Bine, dar două duzini de rochii…

    Arch îl reduse la tăcere pe Spellman cu o privire aspră, îndelung exersată, cu care obişnuia să facă o clasă plină de băieţandri neascultători să tacă mâlc. Apoi se ridică încet.

    – Nu sunteţi în măsură să vă îndoiţi de contesă şi de cumpărăturile pe care le face. Şi nu e treaba dumneavoastră să bateţi Londra în lung şi-n lat urmărind-o. Aveţi datoria să achitaţi notele de plată care vă parvin şi să îmi transmiteţi situaţia financiară. Dacă nu vă descurcaţi, o să găsesc pe altcineva care să se ocupe de afacerile mele.

    Spellman stătea în picioare, vizibil iritat şi tremurând de parcă încerca să se elibereze

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1