Pasiunile unui conte

Prolog

Yorkshire, august 1815

Sophie l-ar fi ucis dacă ar fi descoperit vreodată ce plănuise să facă. Dar, cu siguranţă, avantajele cântăreau mai mult decât riscurile.

Simon St. James, al cincilea conte de Trask, se aplecă peste grumazul calului său şi scrută dealurile unduitoare şi acoperite cu grozamă ale peisajului din Yorkshire. Întregul corp îi fu cuprins de o stare de satisfacţie, iar muşchii i se încordară, având acel bine cunoscut sentiment ce punea stăpânire pe el înaintea următoarei provocări.

Bărbatul care se ocupa de afacerile lui, Henry Soames, se chircise jalnic pe iapa blândă pe care o călărea alături de murgul puternic al lui Simon. Îi aruncă o privire lui Simon, apoi scrută orizontul şfi­chiuit de vânturi.

– Se pare că inspectorul are dreptate, milord.

Un vânt puternic, surprinzător de rece chiar şi pentru văile din Yorkshire în verile târzii, acoperi cuvintele bărbatului. Simon îl înghionti cu genunchii pe Romulus, îndemnându-şi calul să se apropie de iapă, ca să nu strige pentru a acoperi rafalele ascuţite.

– Ai vorbit chiar tu cu omul, spuse Simon, rostind vorbele ca pe o afirmaţie, nu ca pe o întrebare.

Soames nu ar fi lăsat niciodată aşa ceva la voia întâmplării. Îl cunoştea prea bine pe Simon ca să rişte.

– Da, milord. Domnul Bedford a fost recomandat de Societatea Regală a Inginerilor. Sunt cel puţin trei filoane importante de cărbuni pe dealurile astea şi, de asemenea, există mari depozite de alte minerale.

Simon încuviinţă din cap.

– Excelent. Pământul ăsta ar trebui să furnizeze tot cărbunele de care este nevoie pentru noile fabrici din Leeds.

Simon îşi încleştă pumnii în pielea moale a mănuşilor de călărie, fără să-şi mai ascundă sentimentul de victorie pe care îl avea datorită faptului că avusese dreptate. Acum urma să pună piatra de temelie în drumul lui – piesa finală care avea să-i îndeplinească planul de a domina industria cărbunelui din Marea Britanie. În curând, urma să aibă o influenţă covârşitoare asupra fiecărei părţi din acest domeniu, de la producţia materiilor prime pe care să le vândă la produsele finite din magazinele din fiecare oraş din ţară.

Desigur, trebuia să rămână vigilent când avea să facă aceşti ultimi paşi şi să se asigure că iscusinţa stranie a lui Sophie de a isca tot felul de scandaluri nu avea să arunce pe apa sâmbetei toată munca lui.

– Generalul Stanton îţi va vinde sau îţi va arenda pământurile? întrebă Soames.

– Poate ar fi făcut-o în urmă câteva luni, dar, de curând, a promis că va adăuga moşia la zestrea nepoatei lui. Simon schiţă un zâmbet cinic. Ca să mai îndulcească hapul, se pare.

Chipul lunguieţ al lui Soames afişă expresia nedumerită a unui baset.

– Şi cum o să dobândeşti… Oh! Se cuvine să te felicit, milord?

Simon oftă.

– În sfârşit!

Îşi schimbă poziţia în şa, iritat de compătimirea făţişă a celuilalt bărbat. Când Romulus porni speriat, Simon atinse cu o mână liniştitoare gâtul puternic al murgului. Soames îşi întoarse privirea spre dealurile de calcar.

– O să iau legătura cu domnul Russell ca să începem imediat negocierile.

Ca de obicei, Soames îi simţise deja starea de spirit şi schimbă subiectul. Simon nu avea chef să vorbească despre Sophie ori să se gândească la schimbările majore care îi aşteptau pe amândoi – nu voia să facă asta până ce nu îşi dădea seama cât de mult se schimbaseră sentimentele lui pentru Sophie. În afară de asta, mai era Bathsheba, situaţie complicată care îl aştepta la Londra.

„Fiecare problemă la rândul ei."

Simon dădu aprobator din cap spre Soames. Jedediah Russell construise şi condusese cele mai de succes fabrici de textile din Bristol. Acum industria se muta la nord, ca să fie aproape de cărbune, iar Russell avea de gând să se mişte odată cu ea. Iar Simon era pe deplin hotărât să îi devină partener în construirea unui lanţ de ţesătorii în Leeds, chiar dacă alţi investitori îl curtau deja pe Russell.

– Aşa să faci, Soames! Pot să mă întâlnesc cu Russell în Bath, înainte să plec spre Somerset. Se prea poate să îi fac o vizită mătuşii mele cât timp mă aflu prin partea aceea de ţară.

Peste o săptămână, Simon urma să meargă la nunta celui mai bun prieten, marchizul de Silverton. Moşia miresei era la doar vreo douăzeci de kilometri depărtare de Bath şi de elegantul conac de la oraş al mătuşii lui, Lady Eleanor St. James, şi al surorii mai mici al acesteia, Lady Jane. Nu le mai văzuse din ziua Sf. Mihail şi le era dator cu o vizită, chiar dacă mai curând ar fi umblat prin Whitechapel în cămaşă de noapte decât să petreacă o zi în cel mai plictisitor oraş din Anglia. Dar, dacă putea să se vadă cu Russell, călătoria se dovedea utilă.

– Îi scriu imediat, milord.

Simon aruncă o ultimă privire lungă peste dealurile unduitoare care aveau să îi aparţină cât de curând, apoi se întoarse şi plecă spre cabana de vânătoare de pe moşia vecină cu proprietatea lui Stanton. Pământurile familiei St. James erau lângă cele ale familiei Stanton de generaţii întregi, la fel ca familiile, în vremuri de război şi de pace.

Iapa lui Soames mergea la galop uşor lângă murgul lui Simon.

– Lord Trask?

Simon îi aruncă o privire secretarului său. Chipul sinistru al omului parcă era şi mai lunguieţ.

– Da?

– Domnul Russell o să dorească nişte garanţii că poţi oferi resursele necesare în afacerea asta. Cărbunele de pe moşia Stanton este vital pentru planurile tale. Cum o să…?

Soames lăsă incomoda întrebare în aer.

Simon pufni scurt şi amuzat şi lovi uşor cu cravaşa în coastele calului. Romulus o luă la goană prin pământul noroios, ridicând bulgări mari în urma lui.

– O să fac tot ce trebuie, Soames! strigă el peste umăr.

Londra

Femeile din viaţa lui sigur urmau să îl trimită direct la azilul de nebuni, începând cu cea care avea să devină fosta lui amantă. Simon îşi dădu seama că ar fi trebuit să aibă un sentiment de vinovăţie pentru încheierea relaţiei, dar, în mod ciudat, nu simţea nimic. De fapt, relaţia lor se terminase cu câteva luni înainte şi nu se mai culcaseră împreună… Nici nu îşi amintea când o făcuseră ultima dată când. În orice caz, Bathsheba nu era genul de femeie care să cerşească mila unui bărbat.

Cunoscută în înalta societate mai degrabă drept văduva contesă de Randolph, Bathsheba era o femeie încântător de frumoasă, până în 30 de ani, mică de înălţime, dar cu sâni plini şi rotunzi şi cu şolduri unduitoare. Rebelul ei păr arămiu fusese îmblânzit fără milă în cel mai la modă stil, încadrând un chip care avea frumuseţea senină a unui înger pictat nu de Tiţian, ci de un alt pictor renascentist al cărui nume îl uitase.

Totuşi, spre deosebire de un înger, ochii îi licăreau precum cuburile de gheaţă, iar marginile a ceea ce trebuiau să fie două buze ademenitor de pline căpătau o ascuţime de rău augur când o supăra cineva. Bathsheba îşi cunoştea propria valoare şi, de la moartea soţului ei, care pierise într-o cursă de trăsuri în urmă cu doi ani, avea grijă ca toţi cunoscuţii ei să afle acest lucru.

Ea rămase în picioare în faţa lui, în mijlocul budoarului în stil francez, cu pumnii mici încleştaţi pe şoldurile abia acoperite de un halat din mătase, cu ochii verzi ca smaraldele pe care el i le oferise cu o lună înainte.

El, pe de altă parte, se rezemase confortabil de spătarul canapelei, convins că luase decizia corectă.

– Deci, aşa se termină. Vocea ei melodioasă răsună înaltă şi subţire, de parcă muşchii gâtului îi erau încordaţi. Simon, aş vrea să ştiu de ce ai hotărât să te descotoroseşti de mine aşa, dintr-odată, de vreme ce nu am făcut nimic ca să merit o asemenea insultă. Ce efect crezi că va avea asta asupra reputaţiei mele după ce m-ai curtat cu atâta stăruinţă? Ce Dumnezeu vor crede prietenii noştri?

Uluit, Simon îşi înăbuşi un hohot de râs. O curtase? Bathsheba ştia prea bine ce fusese între ei. Se folosiseră unul de altul şi o făcuseră cu vârf şi îndesat. Era absurd să sugereze altceva. Ea ştia asta, la fel ca toţi prietenii lor. Dintre toate persoanele pe care le cunoscuse în viaţa lui, Bathsheba Randolph era fiinţa care se asemăna cel mai puţin cu o fecioară rănită.

Desigur, existau lucruri de care avea să îi fie dor. Nopţile de pasiune înflăcărată, animate de discuţii spirituale în care analizaseră slăbiciunile înaltei societăţi. Dar Bathsheba devenise posesivă şi acaparatoare, de parcă se aştepta să primească mai mult decât putea el să îi ofere. Chiar şi fără schimbările pe care Sophie urma să le aducă în viaţa lui, timpul petrecut alături de voluptuoasa contesă ajunsese la final.

Se îndepărtă de canapea şi începu să se plimbe pe covorul moale de la Savonnerie, oprindu-se în faţa ei. Pielea strălucitoare a cizmelor lui lungi aproape că atingea vârful degetelor ei de la picioare, cu unghii vopsite într-o nuanţă ţipătoare. Ea fu nevoită să dea capul pe spate ca să-i întâlnească privirea.

– Hai, Bathsheba! Nu face o dramă din asta! Ştii că, mai devreme sau mai târziu, totul trebuia să se termine între noi.

El se uită în jos şi zâmbi spre chipul ei frumos. Era ciudat că nu observase niciodată că, atunci când devenea furioasă, chipul ei parcă se ascuţea.

– Nu înţeleg de ce, răspunse ea. Am făcut ceva care să te nemulţumească? Te-am stânjenit în vreun fel?

– Acum te prefaci că nu pricepi, draga mea. De fapt, reacţia ta îmi spune clar că o continuare a relaţiei noastre ar însemna să stricăm ceea ce a fost – şi sper să fie în continuare – o prietenie dintre cele mai frumoase.

Ea se îndepărtă brusc, de parcă ar fi plesnit-o. Un val de un roşu aprins i se ridică dinspre gât spre obraji până la rădăcina părului ro­şiatic. Ochii ei se făcură mici ca două gămălii de furie întunecată.

– Numeşti prietenie ce a fost între noi? Cum îndrăzneşti? Când ţi-am dăruit atât de mult fără să aştept altceva în schimb decât…

Bathsheba răsuflă întretăiat şi îşi muşcă buza, probabil ca un răspuns la uimirea evidentă de pe chipul lui.

– Draga mea contesă de Randolph, începu el, folosind intenţionat titlul, în speranţa că Bathsheba avea să îşi recapete demnitatea. Am fost întotdeauna sincer cu tine. Atunci când am început relaţia, am căzut de acord că nu exista un viitor dincolo de prietenie. Nici un viitor dincolo de plăcerea reciprocă. Sunt întristat să descopăr că ai crezut altceva.

Ea se încruntă, dar mânia din privire începu să i se risipească, transformându-se într-o tristă circumspecţie. Simon se aştepta ca ea să asculte de glasul raţiunii. La urma urmei, Bathsheba nu era o persoană exagerat de sensibilă.

După câteva clipe, ea încuviinţă scurt din cap.

– Bine. El zâmbi aprobator. Ştii că poţi să fii sigură de prietenia mea. Trebuie să vii în continuare la mine când ai nevoie de sfaturi financiare sau când vrei să discuţi despre investiţiile tale. Întotdeauna le voi acorda atenţia cuvenită propriilor mele interese.

Dumnezeule, acum vorbea ca un politician, nu ca un iubit! Nici măcar ca un fost iubit.

– Mulţumesc, milord, zise Bathsheba cu o voce exagerat de politicoasă, încuviinţând încă o dată din cap.

Chipul ei îşi recăpătase masca obişnuită a frumuseţii de alabastru.

Simon înăbuşi fără milă urma de vinovăţie care, în cele din urmă, se risipi prin cotloanele minţii lui. Avea puţine motive să se simtă vinovat. Bathsheba primise multe de la el, atât cadourile generoase pe care i le oferise, cât şi îndrumarea financiară care îi dublase averea în ultimii doi ani în care îi fusese amantă. Ea nu avea nici un motiv să se plângă, iar el nu avea de ce să regrete.

– Minunat, draga mea!

Simon tresări în sinea lui când rosti acel răspuns stupid. „Idiotule!" Scoase un săculeţ de catifea din buzunarul vestei şi îi goli conţinutul în palmă. O revărsare de smaralde strălucitoare i se împleti printre degete.

– Bathsheba, aş fi recunoscător dacă ai accepta asta ca un mic simbol al respectului şi mulţumirii mele. Vreau să ştii cât sunt de sincer când spun că voi preţui întotdeauna prietenia noastră.

Chipul ei se făcu alb ca varul. Întinse mâna şi luă încet brăţara dintre degetele lui, apoi îşi retrase mâna, strângând în pumn scumpa şi delicata bijuterie.

– Mulţumesc, milord.

El îi studie îndelung privirea nedesluşită, apoi se întoarse pe călcâie şi se îndreptă cu paşi mari spre uşa budoarului.

– O să te văd prin oraş, milord?

Vocea ei pluti prin încăpere şi alunecă asemenea unei eşarfe de mătase fine peste ceafa lui.

Simon îşi înăbuşi impulsul de a-şi încovoia umerii. În schimb, întoarse privirea zâmbind.

– Nu. Plec la Bath în după-amiaza asta, apoi la Somerset.

Ochii ei se aprinseră cu o curiozitate ascuţită.

– La Bath? Nu te duci niciodată la Bath în perioada aceasta a anului. Nu mergi niciodată la Bath, dacă poţi să faci asta.

– Totuşi, mă duc la Bath.

Simon răspunse intenţionat pe un ton rece. Ea îşi dăduse seama că totul se terminase între ei. Făcu un pas spre el, apoi încă unul. El întinse mâna şi apăsă pe clanţă.

– Asta are legătură cu afacerile, nu-i aşa? Simon, te cunosc mai bine decât te cunoşti tu. Pui ceva la cale şi nu vrei să fiu implicată şi eu. Crezi că o să-ţi stau în drum.

Mâna lui încremeni pe clanţă. Cât de multe îi dezvăluise Bath­shebei în agoniile plăcerii? Rareori vorbeau despre speculaţiile lui comerciale, dar ea avea talentul de a scoate informaţii de la un bărbat, mai ales când era vorba de bani.

Simon îi aruncă o privire peste umăr, conştient de frumuseţea şi de firea ei acaparatoare. Simţi în piept o frustrare rece şi grea, din pricina ei, dar mai ales din cauza lui însuşi.

– Îmi pare rău, Bathsheba, dar afacerile mele nu te mai privesc. Cel mai bine ar fi să nu uiţi acest lucru, spuse el încet, încercând să îşi ascundă asprimea din voce.

Ea scoase un şuierat uşor printre dinţii încleştaţi, dar ochii ei se aprinseră cu o reacţie care îl izbi ca o lovitură. Simon se întoarse, închise uşa în urma lui şi traversă holul casei fostei lui amante.

„Fără regrete."

La urma urmei, afacerile erau întotdeauna pe primul loc.

Capitolul 1

Bath, octombrie 1815

Sophie Stanton simţi o smucitură bruscă la încheietură, iar şnurul cu mărgele al săculeţului i se adânci dureros în piele înainte să se rupă. Se întoarse să pună mâna pe micul derbedeu murdar care îi scăpă printre degete.

– Opreşte-te! Hoţul! strigă ea.

Se întoarseră câteva capete. Cumpărătorii distinşi de pe Milsom Street îşi întinseră gâtul în timp ce Sophie îşi apucă fustele din batist şi se avântă pe urmele băiatului cât putu de repede.

„La naiba!"

O luă la goană pe stradă printre oamenii uimiţi, încercând să nu îl piardă din ochi pe băiat. Era iute ca vântul, dar şi ea era la fel. Nu putea să îl lase să scape. Altfel, nu avea să îşi mai vadă niciodată brăţara din aur. Era pe fundul săculeţului, pusă acolo pentru o vizită la bijutier, ca să fie curăţată şi pentru o reparaţie minoră. Dar, în loc să meargă direct la bijutier, zăbovise în faţa vitrinei de la Barratt şi devenise ţinta perfectă a unui hoţ îndrăzneţ.

Sophie o luă pe aleea lungă de promenadă care traversa centrul oraşului Bath, neluând în seamă exclamaţiile uluite ale celor trei doamne îmbrăcate sobru când trecu pe lângă ele. Dacă ar mai fi avut energie, ar fi plâns. Una dintre ele era Lady Connaught, care sigur avea să o informeze pe Lady Eleanor despre ultima ei aventură înainte de lăsarea serii.

Dar panica puse stăpânire pe Sophie. Ferindu-se şi luând-o la goană pe stradă, încercă din răsputeri să îl prindă din urmă pe băiat. Inima ei, care deja îi sărea din piept de la atâta osteneală, bătea cu şi mai multă putere la gândul că putea să îi piardă pe băiat şi, mai ales, mult iubita şi nepreţuita bijuterie, amintire de la mama ei.

Chiar în faţa ei, băiatul se strecură pe o alee din apropierea unei cafenele. Sophie ocoli iute cafeneaua, apoi se opri brusc lângă o grămadă de gunoi care bloca parţial aleea.

Băiatul se oprise în faţa unui zid înalt, unde se înfunda strada din spate. Scruta zidul din priviri, căutând un reazem pentru picior în cărămida zgrunţuroasă, când Sophie apăru în spatele lui.

– Opreşte-te, băiete! îi spuse ea cu răsuflarea întretăiată, aplecându-se în faţă ca să îşi tragă sufletul.

Vocea ei răsună puţin mai tare decât un chiţăit, aşa că nu se aşteptă ca băiatul să îi acorde vreo atenţie. Dar copilul încremeni, apoi se întoarse uşor, de parcă îl înfrunta pe diavolul însuşi.

Se priviră unul pe altul, de o parte şi de alta a aleii mizere. Mirosul de gunoi ce se ridica în aer din coşurile pline şi sprijinite de zid o făcu pe Sophie să îşi dorească să nu fi mâncat atât de mult la micul dejun. Pietrele de sub picioarele ei erau alunecoase şi umede, pătate din loc în loc cu ceva maroniu şi lipicios, ce o murdărise până la glezne. Nici măcar nu voia să se gândească ce putea să fie, dar bănuia că ghetele noi şi scumpe din piele de ied erau distruse.

Înăbuşindu-şi enervarea provocată de faptul că îşi distrusese încălţările, Sophie se îndreptă de spate şi, privindu-l pe băiat de la înălţimea ei – care nu era prea mare –, păşi hotărâtă prin noroi. Dar se opri de îndată ce zări privirea îngrozită de pe chipul tras şi micuţ.

Trase uimită aer în piept şi îşi impuse să rămână neclintită cât îl studie pe derbedeul din faţa ei.

Era mic de statură, la fel ca un copil de cinci sau şase ani, dar chipul lui părea cu câţiva ani mai mare – aproape de vârsta pe care o avusese ea când îi murise tatăl. O bluză tricotată grosolan, cu câteva numere mai mare, se deschidea larg prin şnururile înnodate peste pieptul lui osos. Pantalonii din pânză de sac se terminau cu un tiv zdrenţuit, care i se strângea în jurul gleznelor, iar picioarele goale erau acoperite cu atâta murdărie, că abia mai păreau umane.

I se strânse inima în piept de milă când îi văzu membrele costelive. Apoi îi privi faţa micuţă şi îngrozită şi i se tăie respiraţia, uluită de ceea ce vedea. Era un copil frumos, cu trăsături atât de delicate, simetrice şi bine conturate, încât îşi închipui că se uita la chipul unui înger. Un înger care fusese abandonat de Creatorul lui în străfundurile iadului. Ochii lui mari, albaştri înfrânară lacrimile.

– Nu-ţi fie frică, băiete, spuse ea cu o voce blândă. Nu o să-ţi fac nici un rău. Încercă să schiţeze un zâmbet, mâhnită de frica ce se citea pe chipul băiatului. Poţi să păstrezi banii şi săculeţul dacă vrei, dar înăuntru este o brăţară pe care tata i-a dat-o mamei acum mulţi ani. Aş fi foarte tristă dacă aş pierde-o. Crezi că ai putea să o scoţi şi să mi-o dai?

Tenul fantomatic al copilului începu să îşi recapete culoarea, iar groaza lui păru să se risipească sub tonul liniştitor al vocii ei. Aruncă iute o privire dincolo de Sophie, de parcă încerca să îşi măsoare capacitatea de a trece pe lângă ea ca să ajungă în stradă. Sophie se mişcă încet spre mijlocul aleii, lăsând clar de înţeles că avea să-i zădărnicească orice încercare de a fugi. Băiatul se retrase încet spre zid, iar expresia de panică îi reveni pe chip.

Ea se încruntă. Pentru un hoţ de stradă, copilul părea incredibil de sfios. Sophie însă petrecuse mult timp alături de mama în acţiunile de caritate prin Londra şi ştia că majoritatea derbedeilor îşi ascundeau frica în spatele unei măşti de bravadă.

– Nu o să-ţi fac nici un rău, promit, repetă ea. Şi nu o să te dau pe mâna poliţistului. Zâmbi şi făcu un pas mic în faţă, întinzând mâna cu palma în sus într-un gest de alinare. De fapt, mi-ar plăcea să te ajut… Dacă o să mă laşi.

Băiatul se lipi de zid, aproape dispărând în hainele prea mari. Sophie avu o strângere de inimă şi făcu din nou un pas în faţă, hotărâtă să ajute copilul înspăimântat.

– Eu mă numesc Sophie Stanton. Pe tine cum te cheamă?

El şovăi şi o privi serios în ochi. Privirea ei păru să-l fi încurajat pentru că băiatul îşi îndreptă corpul mărunţel şi dădu să vorbească.

– N… numele meu e T…

Răspunsul lui bâlbâit fu întrerupt de o izbitură puternică, atunci când o uşă din peretele de lângă ei se deschise şi se trânti de cărămizi. O spălătoreasă – evident, de la cafenea – se ivi în uşă brusc şi aruncă pe alee conţinutul unei găleţi mari.

Sophie sări şi îşi înăbuşi un strigăt înfiorat când conţinutul rânced din găleata de lături se împrăştie peste rochia ei. În aceeaşi clipă, băiatul o zbughi. Sărind în faţă, ea îl prinse de mânecă, dar copilul găsi un reazem în zid şi se ridică deasupra ei. Sophie îl ţinu preţ de o clipă, dar materialul bluzei i se rupse între degete. El se trase înapoi, se chinui să se caţăre pe zid şi dispăru într-o clipită.

– Vai, domnişoară, ce sperietură am tras! Ce faceţi pe aleea asta mizerabilă? ţipă spălătoreasa.

– La naiba!

De data asta, Sophie nu se mai abţinu şi blestemă. Băiatul speriat începuse să aibă încredere în ea, iar acum probabil că nu avea să îl mai vadă niciodată.

Şi nu avea să mai vadă nici brăţara nepreţuită care fusese în familia ei vreme de generaţii întregi şi pe care o purtase aproape în fiecare zi de când mama ei i-o oferise când împlinise 17 ani.

Tristeţea pe care tot încercase să o alunge de la nunta fratelui ei o cuprinse, în cele din urmă, precum ceaţa umedă şi rece din Londra. Cum de permisese să se întâmple aşa ceva? Mama ei ar fi fost devastată, iar restul familiei ar fi văzut în comportamentul ei încă un exemplu al neatenţiei faţă de lucrurile cu adevărat importante.

În ultimele zile, făcuse un talmeş-balmeş şi îşi dezamăgise la nesfârşit familia. Ei îşi doreau să o vadă fericită şi aşezată la casa ei, dar, fără nici un motiv anume, Sophie părea pur şi simplu incapabilă să se supună. Şi nu ştia cum să îndrepte lucrurile.

– Dumnezeule, domnişoară, lăsaţi-mă să vă ajut!

Spălătoreasa scoase o cârpă murdară din brâul şorţului şi şterse energic partea din faţă a rochiei lui Sophie. Picăturile urât mirositoare se întinseră şi brăzdară corsajul şi talia ţesăturii de un verde crud.

– Mulţumesc, dar nu e nevoie, rosti Sophie cu glasul sugrumat. E o rochie foarte veche. O port numai când merg la cumpărături.

Se dădu înapoi, întrebându-se de ce simţea nevoia să-i dea explicaţii unei slujnice ştirbe.

De fapt, rochia – precum ghetele – era nouă, tocmai primită de la croitoreasa ei preferată din Londra. Se îndoia serios că, dacă era lăsată la înmuiat în oţet, s-ar fi curăţat revoltătoarele pete de pe batistul delicat.

Sophie flutură un gest de rămas-bun spre femeie, se întoarse şi se îndepărtă în grabă de pe alee. Se avântă iute pe stradă, fără să se mai uite în stânga sau în dreapta. Şi se izbi de pieptul foarte tare şi foarte lat al unui bărbat.

– Ce naiba?

O voce gravă se auzi deasupra capului ei. Sophie trase adânc aer în piept, iar fiecare terminaţie nervoasă din corpul ei deveni sensibilă, aproape dureroasă. Apoi auzi un mormăit exasperat şi mult prea cunoscut.

– M-am gândit eu că eşti tu. Sophie, porţi ochelarii! Asta înseamnă că te ajută să nu orbecăi ca un elefant într-un magazin de porţelanuri. Ce Dumnezeu făceai pe aleea aia?

Chiar dacă rămânea fără ochelari, Sophie era în stare să recunoască oriunde vocea aceea răguşită şi mirosul de tutun scump.

Simon, contele de Trask.

Bărbatul pe care îl iubea nebuneşte de la 12 ani. Acelaşi bărbat care uneori o irita atât de tare, încât abia mai reuşea să gândească. Tonul acela de reproş din vocea lui întotdeauna o scotea din minţi, aşa că se chinui câteva secunde ca să reziste impulsului de a-l înghionti în braţ. Cu mult timp în urmă, aflase că un ghiont dat contelui avea acelaşi efect cu un pumn dat într-o stâncă.

Sophie îşi aranjă ochelarii, se îndreptă din spate, ajungând chiar sub bărbia lui. Micul ei grup de admiratori devotaţi îi spusese în multe feluri – înger divin, zână, spirit al pădurii. Numai Simon era în stare să îi spună că era ca un elefant într-un magazin de porţelanuri.

– Un hoţ a fugit cu săculeţul meu. Pur şi simplu încercam să-l recuperez, răspunse ea cu dramul de demnitate pe care îl mai avea.

Ochii lui negri căpătară o expresie tăioasă de îngrijorare.

– Te-ai rănit? O apucă de braţ şi o trase spre el ca să se uite mai bine. Ai căzut?

Ea clătină din cap.

– Nu, sunt bine. Hoţul era doar un băieţel.

Chipul lui fu cuprins de o expresie stranie când trase adânc aer în piept. „Exact ca un copoi", îşi spuse Sophie supărată în gând.

– De unde vine mirosul ăsta?

Ea începu să se burzuluiască sub privirea lui critică, apoi oftă resemnată.

– De la mine. O spălătoreasă a ieşit pe alee şi a aruncat o găleată de lături peste mine.

El pufni.

– Tipic. Ei bine, nu poţi să umbli pe străzile din Bath mirosind aşa! Trebuie să te duc acasă înainte să te vadă cineva.

Şansele ca aşa ceva să nu se întâmple erau practic inexistente de vreme ce câţiva oameni pe care Sophie îi cunoştea trecuseră pe lângă ea în ultimele câteva minute, scrutând-o cu o curiozitate lacomă. Nici nu îndrăznea să îi spună lui Simon despre toţi ceilalţi care o văzuseră alergând ca o nebună pe străzile oraşului.

– Da, Lord Trask.

Simon făcu semn unei trăsuri care se apropia de pe cealaltă parte a străzii.

– Oh, nu te zbârli aşa, Sophie! Ştii că mamei tale nu i-ar plăcea să ştie că ai defilat pe străzi arătând aşa.

Oh, Doamne! Nu avea nici un rost să încerce să se arate demnă în preajma afurisitului. El o cunoştea mult prea bine.

– Da, Simon, răspunse ea, înăbuşind tonul morocănos care ameninţa să i se strecoare în voce.

Traversară împreună, spre trăsura care aştepta. Îl văzu cum aruncă o privire scurtă pe stradă şi tresări când observă că Nigel Dash, unul dintre cei mai vechi prieteni ai lui, flutură un salut nesigur spre ei din uşa unui magazin de pânzeturi. Simon aproape o zvârli în trăsură. El detesta bârfa şi scandalurile, iar escapada ei din ziua aceea urma să le provoace pe ambele.

Înainte să urce, Simon îi dădu vizitiului câteva indicaţii scurte. Se aşeză cât mai departe de ea, se înghesui într-un colţ al trăsurii şi aproape că îşi scoase capul pe fereastră. Sophie mirosea urât, dar era iritată de felul în care reacţiona el.

Din păcate, incidentul acela era un lucru obişnuit pentru ea. Simon o cunoştea de când era o copilă şi, cu siguranţă, avea despre ea o părere un pic mai bună decât despre o fetiţă şleampătă de 12 ani, care cădea mereu din copac şi ajungea în lac. În ultima vreme, de fiecare dată când vorbea cu ea, părea că îi făcea observaţie sau o certa. Refuza să priceapă că Sophie era deja o femeie matură – doar îşi făcuse ieşirea în societate în urmă cu patru ani.

Nu că ar fi contat cu adevărat, din moment ce el nu avea să o privească niciodată altfel decât ca pe o rudă sâcâitoare. O vedea mai degrabă ca pe o soră. Gusturile lui Simon înclinau spre tinere matroane şi văduve voluptuoase şi sofisticate din înalta societate, nu spre domnişoare costelive, care purtau ochelari şi care, în mod evident, nu ştiau să se poarte. Singurul lucru pe care îl avea în comun cu bine-cunoscutele cuceriri era că şi ea îl adora. Totuşi, din fericire pentru mândria ei, nu o făcea la fel de făţiş precum toate celelalte.

Îi aruncă o privire piezişă, studiindu-l pe ascuns pe bărbatul care întotdeauna o făcea să se înfierbânte toată. Simon avea doar câţiva centimetri peste înălţimea medie, dar trupul lui era tare şi musculos ca al unui sportiv înrăit. Umerii lui laţi şi braţele puternice întindeau superb haina frumos croită, în vreme ce picioarele lui viguroase, în pantaloni şi cu cizme de călărie, ocupau cea mai mare parte din trăsura micuţă.

Cei care erau invidioşi atât pe iscusinţa lui pe câmpul de luptă, cât şi, bănuia Sophie, în dormitor spuneau zeflemitori că Simon arăta ca un fierar cu părul negru tăciune, ochii negri şi fioroşi şi fizicul musculos. Dar Sophie credea că el arăta absolut perfect şi, dacă nu ar fi avut tendinţa înnăscută să o enerveze, cu siguranţă şi-ar fi petrecut tot timpul în compania lui, agitându-se ca o şcolăriţă îndrăgostită până peste cap.

– Sophie.

Vocea lui adâncă o făcu să sară pe banchetă.

– Da?

– De ce l-ai urmărit pe băiat? Puteai să te răneşti, ca să nu mai vorbesc de bârfele pe care ar putea să le atragă faptele tale. Tinerele cuviincioase nu umblă de colo, colo după hoţi.

Sophie încremeni şi aruncă disperată o privire în jur ca să găsească un motiv prin care să îşi explice purtarea năvalnică. Nu putea să îi spună, pur şi simplu, că îşi pierduse brăţara de aur. Încă nu putea. Şi mai ales nu lui.

Ea făcu ochii mari, sperând că poate părea distrasă şi nevinovată.

– Ştiu, Simon. Dar, ah, brăţara din coral era înăuntru! Cea pe care mi-a dat-o Robert după ce a murit papa.

„Te rog, Doamne, nu mă pedepsi că spun o asemenea minciună îngrozitoare!"

El se răsuci pe banchetă şi se uită la ea, iar chipul lui frumos fu îmblânzit de o expresie înţelegătoare. Care înrăutăţi şi mai tare lucrurile.

– Îmi pare rău, Puck. Ai avut ghinion.

Îi luă mâna şi şterse cu blândeţe o pată de murdărie de pe încheietură, degetele lui aspre înteţindu-i bătăile inimii.

– Nu-mi spune Puck!

Răspunsul veni de la sine. El începuse să îi spună aşa cu mulţi ani în urmă, când o asemuise cu spiriduşul neastâmpărat dintr-una dintre operele bardului, cea care îi plăcea cel mai puţin.

– Sunt sigur că Robert ar putea să găsească altă brăţară la fel,