Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Un adevar delicat
Un adevar delicat
Un adevar delicat
Cărți electronice364 pagini7 ore

Un adevar delicat

Evaluare: 4 din 5 stele

4/5

()

Informații despre cartea electronică

O operațiune contrateroristă cu numele de cod Natură Sălbatică
este organizată în cea mai prețioasă colonie britanică, Gibraltar.
Scopul ei: să captureze și să răpească un traficant care le procură
jihadiștilor arme de ultimă generație. Operațiunea este atât de delicată,
încât nici măcar șeful de cabinet al ministrului, Toby Bell, nu are
acces la informații.
Întrucât suspectează o conspirație cu efecte dezastruoase, Toby
încearcă s-o blocheze, dar este expediat la post în străinătate. Peste
trei ani, convocat de Sir Christopher Probyn, diplomat britanic pensionar,
la conacul lui părăginit din Cornwall, și urmărit cu neîncredere
de fiica acestuia, Emily, Toby trebuie să aleagă între conștiința sa și
datoria profesională.
Dacă singurul lucru necesar pentru ca răul să triumfe este ca oamenii
buni să nu facă nimic, cum ar putea să păstreze tăcerea?

„Cu Un adevăr delicat, se poate spune că le Carré s-a întors acasă.
Și este o revenire splendidă... Este cel mai încântător,
subtil și captivant roman din opera sa recentă.“
THE TIMES

„Nici un alt autor nu a cartografiat – fără milă pentru politicieni,
dar într-o manieră pasionantă pentru cititori – istoriile epocii sale,
cea publică și cea secretă, de la cel de-al Doilea Război Mondial
până la «Războiul împotriva Terorii».“
THE GUARDIAN

„Maestrul romanului modern de spionaj se întoarce...
John le Carré n-a fost niciodată un spion transformat în scriitor,
ci un scriitor care și-a găsit fundalul narativ în spionaj.“
DAILY MAIL
LimbăRomână
Data lansării8 iul. 2021
ISBN9786063378980
Un adevar delicat
Citiți previzualizarea

Citiți mai multe de la John Le Carre

Legat de Un adevar delicat

Cărți conex

Recenzii pentru Un adevar delicat

Evaluare: 4 din 5 stele
4/5

1 evaluare0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

    Previzualizare carte

    Un adevar delicat - John le Carre

    1.png

    A Delicate Truth

    John le Carré

    Copyright © 2013 David Cornwell

    Editura Litera

    tel.: 0374 82 66 35; 021 319 63 90; 031 425 16 19

    e-mail: contact@litera.ro

    www.litera.ro

    Un adevăr delicat

    John le Carré

    Copyright © 2021 Grup Media Litera

    pentru ediția în limba română

    Toate drepturile rezervate

    Editor: Vidraşcu şi fiii

    Redactor: Ovidiu Șerban

    Corector: Ionel Palade

    Copertă: Flori Zahiu

    Tehnoredactare şi prepress: Ofelia Coşman

    Seria de ficţiune a Editurii Litera este coordonată

    de Cristina Vidraşcu Sturza.

    Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

    le Carré, John

    Un adevăr delicat / John le Carré;

    trad. din lb. englezăși note: Andreea Năstase. –

    Bucureşti: Litera, 2021

    ISBN 978-606-33-7653-5

    ISBN EPUB 978-606-33-7898-0

    I. Năstase, Andreea (trad.; note)

    821.111

    Pentru VJC

    „Nici o iarnă nu poate-ncetini creșterea primăverii."

    Donne

    „Dacă cineva spune adevărul, poate fi sigur că mai devreme sau mai târziu va fi dat în vileag."

    Oscar Wilde

    1

    La etajul al doilea al unui hotel fără personalitate din Colonia Gibraltar a Coroanei Britanice, un bărbat suplu și agil, la aproape șaizeci de ani, mergea de colo colo prin cameră. Trăsăturile sale foarte britanice, deși plăcute și vădit onorabile, sugerau o fire colerică adusă la capătul răbdării. Un universitar tulburat, te-ai fi putut gândi observându-i gârbovirea cărturărească, pasul lung și șuvița grizonantă rebelă care trebuia disciplinată periodic cu zvâcniri din încheietura osoasă. Cu siguranță, puțini și-ar fi imaginat, chiar și în visele cele mai fanteziste, că era un funcționar de rang mijlociu al statului britanic, smuls de la biroul său aflat într-unul dintre cele mai prozaice departamente ale Foreign and Commonwealth Office ca să fie trimis într-o misiune ultrasecretă de o sensibilitate deosebită.

    Prenumele său fals, după cum insista să-și repete, uneori aproape cu glas tare, era Paul, iar numele, deloc greu de reținut, Anderson. Dacă deschidea televizorul, pe ecran apărea mesajul: „Bine ați venit, domnule Paul Anderson. Ce-ar fi să vă delectați cu un aperitiv din partea casei în Cotlonul Lordului Nelson!" Semnul exclamării în locul celui al întrebării, mult mai potrivit, era o sursă constantă de enervare pentru pedantul din el. Purta halatul din frotir alb oferit de hotel – de fapt, nu-l dăduse jos de când se închisese acolo, cu excepția momentelor când încercase zadarnic să doarmă sau, o singură dată, când se strecurase pe scări în afara orelor de masă ca să mănânce în braseria de la ultimul nivel, scăldată în vaporii de clor emanați de piscina de la etajul al treilea al clădirii de peste drum. Ca toate obiectele din cameră, halatul, prea scurt pentru picioarele lui lungi, mirosea a fum stătut de țigară și a dezodorizant cu levănțică.

    În timp ce mergea prin încăpere își exprima emoțiile cu toată vigoarea, neafectat de restricțiile tipice activității sale oficiale: acum trăsăturile i se crispau într-o sinceră perplexitate, peste o clipă se încrunta la oglinda mare fixată cu șuruburi pe tapetul ecosez. Din când în când își vorbea cu un aer ușurat sau mobilizator. Tot aproape cu glas tare? Ce importanță avea când erai închis într-o cameră goală unde nu avea cine să te asculte, în afara unei fotografii colorate ulterior, înfățișând-o pe scumpa noastră regină în tinerețe, călare pe un murg?

    Pe o masă cu blat de plastic zăceau rămășițele unui sendviș căruia îi pronunțase decesul încă de la sosire și o sticlă abandonată de coca-cola caldă. Deși îi venea greu, nu-și îngăduise nici un strop de alcool de când luase camera în posesie. Patul, pe care ajunsese să-l urască aprig, era destul de mare pentru șase oameni, dar îi era de ajuns să se întindă ca să-l străfulgere niște dureri de spate insuportabile. Avea deasupra o cuvertură de un rubiniu strălucitor din imitație de mătase, iar pe cuvertură se afla un telefon mobil cu aspect nevinovat, care, după cum primise asigurări, fusese modificat pentru a atinge cel mai înalt nivel de criptare; cu toate că era sceptic în aceste chestiuni, nu putea decât să presupună că așa stăteau lucrurile. De fiecare dată când trecea pe lângă el, privirea lui îl fixa cu un amestec de reproș, tânjire și frustrare.

    „Te informez cu regret, Paul, că vei fi complet incom­municado, cu excepția scopurilor operative, pe tot parcursul misiunii tale, îl avertizează vocea cu accent sud-african greoi a lui Elliot, care s-a autodesemnat comandant. „Dacă vreo criză nefericită ți-ar afecta simpatica familie în timp ce ești absent, membrii ei își vor transmite problemele către serviciul de asistență al departamentului tău, care va lua legătura cu tine. Reușesc să mă exprim limpede, Paul?

    „Da, Elliot, încetul cu încetul îți iese."

    Ajuns la fereastra panoramică imensă din capătul încăperii, se uită încruntat prin perdeaua murdară la legendara stâncă a Gibraltarului, care, pământie, zbârcită și îndepărtată, se încruntă la el ca o văduvă furioasă. Încă o dată, din obișnuință și nerăbdare, își cercetă ceasul nefamiliar și-i compară indicația cu cea a cifrelor verzi de la deșteptătorul cu radio de lângă pat. Ceasul din oțel, cu cadran negru, înlocuia Cartierul de aur pe care i-l oferise iubita lui soție la a douăzeci și cincea aniversare a căsătoriei grație moștenirii lăsate de una dintre numeroasele ei mătuși decedate.

    „Dar stai puțin! Paul n-are o blestemată de nevastă! Paul Anderson n-are nevastă, n-are fiică. Paul Anderson e un nenorocit de sihastru!"

    „Nu te putem lăsa să porți așa ceva, Paul, scumpule, îi spune cu o viață în urmă o femeie cu aer matern, de vârsta lui, într-o vilă de cărămidă roșie de lângă aeroportul Heathrow, unde ea și colega ei îl costumează pentru rol. „Nu cu inițialele astea drăguțe gravate pe el, nu? Ar trebui să spui că l-ai șterpelit de la un tip însurat, nu-i așa, Paul?

    Râde la gluma femeii, mai hotărât ca oricând să fie băiat de comitet; o privește scriind „Paul pe o etichetă adezivă și încuindu-i ceasul într-o casetă, laolaltă cu verigheta lui, pentru „durata, știi tu, cum îi spune.

    „Cum Dumnezeu am ajuns în locul ăsta mizerabil?

    Am sărit sau am fost împins? Sau un pic din amân­două?

    Descrie, te rog, în câteva ture bine gândite ale camerei, împrejurările precise în care ai ajuns să faci această călătorie improbabilă de la monotonia binecuvântată la izolarea totală pe o rămășiță stâncoasă a Imperiu­lui britanic."

    – Ce mai face scumpa și suferinda dumitale soție? întreabă nu tocmai bătrâioara crăiasă a zăpezii de la direcția de personal, acum rebotezată pompos Resurse Umane dintr-un motiv necunoscut speciei umane, după ce l-a convocat fără vreo explicație în iatacul ei semeț într-o seară de vineri, când toți cetățenii cumsecade se grăbesc spre casă.

    Cei doi sunt vechi adversari. Dacă au ceva în comun e sentimentul că au rămas atât de puțini din soiul lor.

    – Mulțumesc, Audrey, nu e suferindă deloc, mă bucur s-o spun, îi răspunde cu lejeritatea pe care o rezervă pentru asemenea întâlniri primejdioase. Scumpă, da, suferindă, nu. E în continuare în remisiune totală. Și tu? Ai o sănătate înfloritoare, nu-i așa?

    – Deci e lăsabilă, sugerează Audrey, ignorându-i întrebarea politicoasă.

    – Vai, nu! În ce sens? – continuând pe aceeași linie glumeață.

    – În sensul următor: te-ar interesa cumva patru zile, posibil, doar posibil, cinci – petrecute în cel mai deplin secret în străinătate, într-un loc cu climă salubră?

    – Din întâmplare, m-ar interesa într-o măsură deloc neglijabilă, Audrey. Actualmente, fiica noastră adultă stă la noi, așa că n-ai fi putut alege un moment mai bun, dat fiind că e nici mai mult, nici mai puțin decât doctoriță, spune el neputându-și stăpâni mândria, însă Audrey rămâne neimpresionată de realizările fiicei lui.

    – Nu știu despre ce e vorba și nici nu trebuie să știu, îl informează răspunzându-i la o întrebare pe care el n-a formulat-o. La etaj e un ministru delegat tânăr și dinamic, pe nume Quinn, de care poate ai auzit. Vrea să te vadă imediat. E un tip nou, în caz că vestea n-a ajuns până în pustietatea Urgențelor Logistice, achiziție recentă de la Apărare – nu-i o recomandare prea grozavă, dar asta e.

    Oare unde bate? Bineînțeles că vestea a ajuns până la el. Doar citește ziarele! Se uită la Newsnight. Fergus Quinn, deputat, Fergie pentru toată lumea, e un scandalagiu scoțian, o autointitulată bête intellectuelle¹ din grajdurile Noului Partid Laburist. La televizor e vocal, belicos și alarmant. Mai mult, se mândrește cu rolul de biciuitor al birocrației guvernamentale în numele poporului – o virtute lăudabilă dacă privești din afară, dar deloc liniștitoare dacă se întâmplă să fii un birocrat din Whitehall.

    – Vrei să zici acum, în clipa asta, Audrey?

    – Asta înțeleg că vrea să spună prin „imediat".

    Anticamera ministerială e goală, personalul a plecat de mult. Ușa ministerială de mahon, solidă ca una de fier, e întredeschisă. Oare să bată și să aștepte? Sau să bată și s-o împingă? Face puțin din amândouă, aude:

    – Nu sta acolo. Hai, intră și închide ușa după dum­neata.

    Se conformează.

    Corpul masiv al tânărului și dinamicului ministru e sugușat într-un smoching bleumarin. Stă cu mobilul la ureche în fața șemineului de marmură umplut cu celofan roșu pe post de flăcări. La fel ca la televizor, în carne și oase e îndesat, cu gâtul gros, cu părul roșcat tuns scurt și niște ochi iuți și lacomi pe fața de pugilist.

    În spatele lui se înalță portretul de patru metri al unui făuritor al Imperiului din secolul al optsprezecelea, cu colanții de rigoare în epocă. Preț de o clipă de răutate provocată de încordare, comparația dintre cei doi bărbați atât de diferiți e irezistibilă. Deși Quinn se prezintă oricui stă să-l asculte drept un om din popor, amândoi au bosumflarea de nemulțumire a privilegiatului. Amândoi își lasă greutatea pe un picior, flexându-și celălalt genunchi. Oare tânărul și dinamicul ministru e pe cale să lanseze un raid de pedepsire a francezilor atât de detestați? Oare, în numele Noului Laburism, va condamna nechibzuința gloatei urlătoare? Nu face nici una, nici alta; după ce spune ritos în telefon: „Te sun mai încolo, Brad", tropăie până la ușă, o încuie și se întoarce.

    – Mi s-a zis că ești un membru experimentat al Ser­vi­ciului, așa-i? spune acuzator, cu accentul său de Glas­gow atent cultivat, după o inspecție din cap până-n picioare ce pare să-i confirme temerile cele mai rele. Cap limpede, orice înseamnă asta. Douăzeci de ani de colindat prin străinătate, potrivit Resurselor Umane. Discret până-n măduva oaselor, greu de descumpănit. O recomandare impresionantă. Nu c-aș crede neapărat ce mi se povestește pe-aici.

    – Sunt foarte amabili, răspunde el.

    – Și ești retras la bază. Lăsat la vatră. Sănătatea soției te-a împiedicat să mai pleci în misiuni, am dreptate?

    – Dar numai în ultimii ani, domnule ministru, îi răspunde, deloc recunoscător pentru „lăsat la vatră". În momentul de față, mă bucur să vă informez că pot călători.

    – Iar activitatea dumitale actuală constă în…? Te rog să-mi aduci aminte.

    E pe punctul de-a o face, subliniindu-și numeroasele responsabilități indispensabile, dar ministrul îl întrerupe nerăbdător:

    – În regulă. Uite care-i întrebarea. Ai avut vreo ex­periență directă cu munca de culegere de informații? Dumneata personal, îl avertizează, ca și când ar exista și un alt dumneata mai puțin personal.

    – În ce sens „directă", domnule ministru?

    – Chestii de capă și spadă, ce altceva?

    – Din păcate, numai în calitate de consumator. Oca­zional. Al produsului muncii respective. Nu al mijloacelor folosite pentru a-l obține, dacă aceasta este întrebarea dumneavoastră.

    – Nici măcar când colindai prin străinătate în misiunile alea pe care nimeni n-a catadicsit să mi le detalieze?

    – Din păcate, posturile în exterior tind să aibă un profil economic, comercial sau consular, explică el, recurgând la arhaismele pe care le scoate din rezervă ori de câte ori se simte amenințat. Evident, din când în când aveam acces la câte un raport secret – nici unul de nivel înalt, mă grăbesc să adaug. Aceasta este, mă tem, toată legătura mea cu domeniul.

    Ministrul pare însă încurajat de lipsa lui de expe­riență conspirativă, căci un zâmbet de satisfacție i se întinde pe chipul lătăreț.

    – Dar ești un tip de încredere, nu? Neexperimentat, poate, dar de încredere.

    – Păi, așa îmi place să cred, spune el cu modestie.

    – Ai avut de-a face cu CT-ul?

    – Poftim?

    – Contraterorismul, omule! Ai avut de-a face cu ei sau nu? – îi vorbește ca unui idiot.

    – Mă tem că nu, domnule ministru.

    – Dar te preocupă? Da?

    – Ce anume, domnule ministru? – cât de prevenitor e în stare.

    – Bunăstarea țării noastre, pentru numele lui Dumnezeu! Siguranța concetățenilor noștri, oriunde s-ar afla! Valorile noastre centrale în vremuri de restriște. În regulă, patrimoniul nostru, dacă vrei – folosind cuvântul ca pe un șut în rotula conservatorilor. Doar nu ești vreun liberal moale ca o cârpă care se gândește pe ascuns că teroriștii au dreptul să arunce în aer nenorocita asta de lume, nu?

    – Nu, domnule ministru, pot afirma cu toată certitudinea că nu, bâiguie el.

    Departe de a-i împărtăși stinghereala, ministrul face totul pentru a i-o intensifica:

    – Așa deci. Dacă ți-aș spune că misiunea extrem de delicată pentru care m-am gândit la dumneata implică privarea inamicului terorist de mijloacele de a lansa un atac premeditat asupra țării noastre, să înțeleg că nu ai da bir cu fugiții?

    – Dimpotrivă. M-aș simți… ei bine…

    – Cum te-ai simți?

    – Recunoscător. Privilegiat. Mândru, de fapt. Dar, desigur, întru câtva surprins.

    – Surprins de ce, aș vrea să știu? – ca și când ar fi fost insultat.

    – Păi, nu se cade să întreb, domnule ministru, dar de ce eu? Sunt sigur că ministerul are o mulțime de oa­meni cu experiența pe care o căutați.

    Fergus Quinn, om din popor, se întoarce spre fereastra imensă și, cu bărbia împinsă agresiv înainte peste cravata de seară, care la ceafă se profilează dizgrațios printre pliurile de grăsime, contemplă pietrișul auriu de pe terenul de paradă al Gărzilor Călare în lumina amurgului.

    – Dacă ți-aș spune în plus că până la sfârșitul vieții care ți-a fost lăsată de la Dumnezeu nu vei dezvălui prin faptă, vorbă sau alte mijloace că o anumită operațiune antiteroristă a fost luată în calcul, darămite executată – căutând indignat o cale de ieșire din labirintul verbal în care s-a vârât singur –, asta te-ar face să te bagi sau să te ții deoparte?

    – Domnule ministru, dacă mă considerați omul potrivit, voi accepta bucuros misiunea, oricare ar fi aceasta. Și vă dau cuvântul de onoare în ceea ce privește discreția mea permanentă și absolută, insistă el, ușor îmbujorat din cauza iritării; nu i se întâmplă prea des ca loialitatea să-i fie scoasă la lumină și examinată în fața lui.

    Cu umerii încovoiați în cel mai fidel stil churchillian, Quinn rămâne în cadrul ferestrei, de parcă i-ar aștepta nerăbdător pe fotografi să-și termine treaba.

    – Sunt anumite punți care trebuie să fie negociate, îi anunță sever propriei sale reflexii. E o anumită undă verde pe care trebuie s-o dea niște persoane esențiale de pe strada aceea – își împinge capul de taur înspre Downing Street. Când o primim – dacă o primim, în nici un caz înainte – vei fi informat. Din acel moment, pentru perioada pe care o consider necesară, vei fi ochii și urechile mele pe teren. Este exclus să îndulcești pilula, ai înțeles? Să nu te prind cu înfloriturile sau glumițele voastre de diplomați. O să-mi raportezi direct exact așa cum vezi lucrurile. Perspectiva clară prin ochii vechiului profesionist care ar trebui să fii. Mă auzi?

    – Perfect, domnule ministru. Vă aud și înțeleg foarte bine ce spuneți – propria-i voce îi vorbește dintr-un nor îndepărtat.

    – Ai vreun Paul în familie?

    – Mă scuzați, domnule ministru?

    – Fir-ar să fie! E o întrebare simplă, ce naiba! E vreun bărbat în familia dumitale pe care-l cheamă Paul? Da sau nu? Frate, tată, de unde să știu eu?

    – Nici unul. N-am nici un Paul în preajmă.

    – Și nici o Pauline? Versiunea feminină. Paulette, poate?

    – Nici una, cu siguranță.

    – Dar Anderson? Nici un Anderson? Numele de fată Anderson?

    – Din nou, nu după știința mea, domnule ministru.

    – Văd că ești într-o formă rezonabilă. Fizic, vreau să spun. O plimbare în pas vioi pe un teren accidentat n-o să-ți înmoaie picioarele așa cum ar păți alte persoane de pe-aici?

    – Merg într-un ritm susținut. Și sunt pasionat de grădinărit – din același nor îndepărtat.

    – Așteaptă să te sune un tip pe nume Elliot. Elliot o să-ți dea primul indiciu.

    – Oare Elliot este numele de familie sau cel de bo­tez? se aude întrebând pe un ton suav, ca de maniac.

    – De unde mama mă-sii să știu eu? Operează într-un secret absolut, sub egida unei organizații cunoscute drept Ethical Outcomes. Sunt nou-veniți, dar lucrează cu cei mai buni tipi din branșă, din câte am fost asigurat.

    – Scuzați-mă, domnule ministru, dar despre ce bran­șă este vorba?

    – Furnizori privați de servicii de apărare. Unde ai fost în ultimii ani? Ăsta e ultimul răcnet. În zilele noastre, războiul a trecut pe firmă, dacă n-ai observat. S-a dus vremea armatelor regulate profesioniste. Au o ierarhie greoaie, sunt prost echipate, au câte un comandant de brigadă pentru fiecare duzină de soldați în teren și costă o avere. Du-te să lucrezi doi ani la Apărare dacă nu mă crezi.

    – Ah, dar vă cred, domnule ministru – uluit de aceas­tă ponegrire a armatei britanice, dar dornic să-i facă pe plac interlocutorului său.

    – Încerci să-ți vinzi casa, așa-i? Prin Harrow sau cam pe-acolo.

    – În Harrow, într-adevăr – a trecut deja de pragul surprinderii. North Harrow.

    – Probleme cu lichiditățile?

    – Ah, nu, nici vorbă, slavă Domnului! exclamă, recunoscător să fie adus, chiar și numai pentru câteva clipe, la subiecte mundane. Am făcut unele economii, iar soția a primit o moștenire modestă care include o proprietate la țară. Avem de gând să ne vindem casa câtă vreme prețurile sunt ridicate și să ne restrângem puțin până ne putem muta.

    – Elliot o să spună că vrea să-ți cumpere casa din Harrow. N-o să se prezinte ca venind din partea Ethical sau a vreunei alte firme. A văzut anunțul în vitrina agentului imobiliar, s-a uitat la casă pe dinafară, i-a plă­cut, dar sunt niște chestiuni pe care vrea să le discutați. O să sugereze un loc și o oră pentru întâlnire. O să accepți orice îți propune. Așa lucrează tipii ăștia. Alte întrebări?

    Pusese vreuna?

    – Între timp, te porți cât se poate de firesc. Nici o vorbă nimănui. Nici aici, la Externe, nici acasă. S-a înțeles?

    Nu s-a înțeles. Absolut deloc. Însă răspunde „Da" din toată inima, ca hipnotizat, și habar n-are cum a ajuns acasă în seara aceea, după o vizită revigorantă de vineri seara la clubul său din Pall Mall.

    Aplecat deasupra computerului în timp ce soția și fiica lui sporovăiesc vesele în camera de alături, cel desemnat să devină Paul Anderson caută Ethical Outcomes pe internet. Vă referiți la Ethical Outcomes Incorporated din Houston, Texas? În lipsă de alte in­formații, da, la asta se referă.

    Cu echipa noastră internațională alcătuită din spe­cialiști în geopolitică posedând o calificare de excepție, oferim analize de risc inovatoare, profunde, avangardiste pentru entități naționale și corporative de prim rang. Noi, cei de la Ethical, ne mândrim cu integritatea și promptitudinea noastră, precum și cu aptitudinile informatice la nivelul provocărilor momentului. Gărzi de corp și negociatori pentru luarea de ostatici disponibili imediat. Marlon vă va răspunde la solicitările personale și confidențiale.

    Adresă de e-mail și căsuță poștală tot din Houston, Texas. Număr gratuit pentru solicitările personale și confidențiale adresate lui Marlon. Nici un nume de director, funcționar, consilier sau specialist în geopolitică posedând o calificare de excepție. Nici un Elliot, prenume sau nume de familie. Compania-mamă a Ethical Outcomes este Spencer Hardy Holdings, o corporație multinațională printre ale cărei interese se numără petrolul, grâul, cheresteaua, carnea de vită, proiectele imobiliare și inițiativele nonprofit. Aceeași companie-mamă finanțează fundații evanghelice, școli religioase și misiuni de propovăduire a Bibliei.

    Pentru informații suplimentare despre Ethical Out­comes, introduceți codul. Cum nu are un asemenea cod și are sentimentul că intră pe un teritoriu unde n-are nici un drept să se afle, pune capăt cercetărilor.

    A trecut o săptămână. În fiecare dimineață la micul dejun, pe tot parcursul zilei la birou, în fiecare seară când vine de la serviciu joacă rolul Omului Absolut Normal conform instrucțiunilor și așteaptă apelul care s-ar putea să vină sau nu, ori să vină când se așteaptă mai puțin: exact așa se întâmplă într-o dimineață devreme, când soția lui încă doarme sub efectul medicamentelor, iar el își face de lucru prin bucătărie în cămașa cu carouri și pantalonii de catifea reiată, spălând vasele de cu seară și spunându-și că trebuie neapărat să se ocupe de gazonul din spatele casei. Telefonul sună, el răspunde cu un „Bună dimineața!" voios – este Elliot, care a văzut, desigur, anunțul din vitrina agentului imobiliar și e interesat să cumpere casa.

    Doar că numele lui nu e Elliot, ci Illiot, grație accentului său sud-african.

    Oare Elliot este un membru al echipei internaționale alcătuite din specialiști în geopolitică posedând o calificare de excepție? E posibil, deși nu pare. În biroul gol de pe o străduță murdară de lângă Paddington Street Gardens, unde cei doi bărbați se întâlnesc nouăzeci de minute mai târziu, Elliot poartă un costum sobru și o cravată cu dungi cu parașute minuscule. Trei inele cabalistice îi împodobesc cele mai groase degete, atent manichiurate, ale mâinii stângi. Are o țeastă lucioasă, tenul măsliniu, ciupit de vărsat și o musculatură facială remarcabilă. Privirea lui, care când își examinează oaspetele drăgăstos, când alunecă în lături spre pereții murdari, este incoloră. Vorbește într-o engleză atât de elaborată, încât s-ar crede că primește note pentru corectitudine și pronunție.

    Elliot scoate dintr-un sertar un pașaport britanic aproape nou, își linge degetul mare și frunzărește paginile cu un aer de stăpân.

    – Manila, Singapore, Dubai: astea sunt doar câteva dintre orașele unde ai participat la conferințe de-ale statisticienilor. Înțelegi, Paul?

    Paul înțelege.

    – Dacă vreun băgăcios de pe locul de alături din avion vrea să știe de ce mergi în Gibraltar, îi spui că e încă o conferință de-a statisticienilor. După asta îi zici să-și vadă dracului de treabă. Gibraltarul e băgat tare în pariurile pe internet, și nu toate operațiunile sunt cușer. Boșilor care se ocupă cu asta nu le place ca angajații lor să vorbească peste rând. Acum trebuie să te întreb, Paul, și te rog să-mi răspunzi foarte sincer: ai vreo îngrijorare în ceea ce privește povestea ta de acoperire?

    – Păi, poate una singură, Elliot, recunoaște el după un moment de reflecție.

    – Spune-mi care, Paul. Să n-ai nici o reținere.

    – Ei bine, faptul că sunt britanic – și încă un func­ționar de la Externe care nu lucrează de azi, de ieri în administrație – și intru pe un teritoriu britanic important sub altă identitate… ei bine, e puțin – caută disperat cuvântul potrivit – e puțin cam dubios, să fiu sincer.

    Ochii mici și rotunzi ai lui Elliot se întorc spre el și-l fixează fără să clipească.

    – Vreau să spun, n-aș putea să-mi folosesc numele real și să-mi încerc norocul? Amândoi știm că trebuie să mă dau la fund. Dar dacă se întâmplă ca, în pofida calculelor noastre, să dau totuși peste un tip pe care-l cunosc, sau, mai important, peste un tip care mă cunoaște, atunci măcar pot să fiu cine sunt. Eu, adică. În loc să…

    – În loc să ce, mai precis, Paul?

    – Păi, în loc să mă dau drept un fals statistician pe nume Paul Anderson. Dacă respectivul mă cunoaște, cum ar putea să creadă o asemenea poveste vânătorească? Sincer, Elliot – simte căldura urcându-i în obraji, dar e incapabil s-o oprească –, guvernul Maiestății Sale are ditamai serviciul triplu² în Gibraltar! Ca să nu mai pomenesc de prezența substanțială a oamenilor de la Externe și de stația de ascultare uriașă. Și de tabăra de antrenament a Forțelor speciale. E nevoie ca un singur tip la care nu ne-am gândit să sară de după o ușă și să mă ia în brațe ca pe un amic pe care nu l-a mai văzut de mult ca să mi se ducă pe apa sâmbetei toată povestea de acoperire. Că veni vorba, ce știu eu despre statistică? Nimic! Nu vreau să-ți pun la îndoială competența, Elliot. Și, bineînțeles, o să fac tot ce trebuie. Doar întrebam.

    – Asta e totalitatea neliniștilor tale, Paul? se interesează Elliot, părând sincer preocupat.

    – Da. Absolut. Doar voiam să subliniez chestiunea asta.

    Ar vrea să n-o fi făcut, dar cum naiba să arunci logica pe geam?

    Elliot își umezește buzele, se încruntă și, într-o engleză atent fracturată, îi răspunde:

    – Este un fapt indiscutabil, Paul, că nimănui în Gi­bral­tar n-o să-i pese nici cât negru sub unghie cine ești atât timp cât îți fluturi pașaportul britanic și te menții tot timpul sub radar. Totuși: boașele tale o să fie în linia de tragere în eventualitatea că ajungem în scenariul cel mai prost, lucru pe care sunt obligat să-l iau în considerare. Hai să luăm cazul ipotetic în care operațiunea este anulată într-o manieră pe care nu au prevăzut-o planificatorii ei extrem de competenți, printre care sunt mândru să mă număr. „Au avut pe cineva în interior?, ar putea să se întrebe unii și alții. „Și cine-i fraierul ăsta cu mutră de tocilar, Anderson, care stătea ascuns în camera lui citind cărți zi și noapte? Unde poate fi găsit Anderson ăsta, într-o colonie mare cât un nenorocit de teren de golf? Dacă s-ar ivi o situație ca asta, presupun c-ai fi recunoscător că te-ai prezentat sub alt nume decât cel adevărat. Mulțumit acum, Paul?

    „Sunt într-al nouălea cer, Elliot. N-aș putea fi mai fericit. Sunt complet în afara elementului meu, totul e ca un vis, dar merg cu tine până la capăt." Totuși, sesizând iritarea lui Elliot și temându-se că informarea detaliată pe care urmează s-o primească va începe într-o atmosferă proastă, decide să fie mai prietenos:

    – Dar cum se integrează în planul ăsta un tip cu o calificare înaltă ca tine, dacă nu-s prea curios?

    Vocea lui Elliot pare să răsune dintr-un amvon:

    – Îți mulțumesc sincer pentru întrebare, Paul. Eu sunt soldat; asta e viața mea. Am luptat în războaie mari și mici, în majoritate pe continentul african. În timpul unei încleștări din acestea am avut norocul de a întâlni un bărbat ale cărui surse de informații sunt legendare, ca să nu spun supranaturale. Contactele din întreaga lume i se destăinuie ca nimănui altcuiva, având certitudinea că el va folosi informațiile pentru propășirea libertății și principiilor democratice. Operațiunea Natură Sălbatică, ale cărei detalii ți le voi furniza imediat, este rodul gândirii lui.

    Declarația plină de mândrie a lui Elliot suscită întrebarea evidentă, deși slugarnică:

    – Aș putea întreba, Elliot, dacă acest om extraordinar are un nume?

    – Paul, acum și pentru totdeauna ești parte din familie. Prin urmare, îți voi spune fără reținere că fondatorul și forța motrice a companiei Ethical Outcomes este un domn al cărui nume, strict confidențial, este Jay Crispin.

    Se întoarce la Harrow cu taxiul.

    Elliot a zis: „De acum înainte, păstrează toate chi­tanțele". Îl plătește pe taximetrist, păstrează chitanța.

    Caută pe Google numele Jay Crispin.

    Jay are nouăsprezece ani și trăiește în Paignton, Devon. E chelneriță.

    J. Crispin, Veneer Makers, a venit pe lume în Shore­ditch în 1900.

    Jay Crispin organizează audiții pentru manechine, actori, muzicieni și dansatori.

    Dar despre Jay Crispin, forța motrice a companiei Ethical Outcomes și creierul operațiunii Natură Săl­batică, nici un cuvânt.

    Blocat din nou la fereastra imensă a celulei sale din hotel, bărbatul care trebuie să-și spună Paul emise un șir de obscenități absurde, mai mult conform modei actuale decât în stilul lui. „Futu-i – și apoi „Să-mi bag. Încă niște „futu-i, slobozite într-o răpăială plictisită înspre telefonul mobil de pe pat și încheiate cu o rugăminte – „Sună, porcărie mică, sună –, numai ca să descopere că undeva înăuntrul sau în afara capului său același telefon, ieșit din muțenie, îi răspundea cu ciripitul lui enervant: Tri-la, tri-la, tri-la-la.

    Neîncrezător, rămase la fereastră. „E grecul bărbos și gras de alături, cântă la duș. Sunt amorezii nesătui de la etaj: el geme, ea urlă, eu halucinez."

    Apoi simți că singura lui dorință era să se culce și să se trezească după ce se termina totul. Însă era deja lângă pat, cu telefonul criptat lipit de ureche, fără să scoată o vorbă, în ideea aberantă că altfel s-ar pune în primejdie.

    – Paul? Ești acolo, Paul? Sunt eu. Kirsty, mă ții minte?

    Kirsty, dădaca cu jumătate de normă pe care n-o văzuse niciodată. Vocea – obraznică, imperioasă – era singura trăsătură pe care i-o cunoștea; restul și-l imagina. Uneori avea impresia că detectează un

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1