GANDESTE CA UN ASTRONAUT

Introducere

În septembrie 1962, preşedintele John F. Kennedy a venit în faţa unui stadion înţesat de oameni la Universitatea Rice şi s-a angajat să trimită un om pe Lună şi să-l readucă în siguranţă pe Terra înainte de sfârşitul deceniului. Era o promisiune incredibil de ambiţioasă – un proiect revoluţionar prin excelenţă.

La momentul în care Kennedy şi-a ţinut discursul, nume­roase elemente tehnologice necesare unei aselenizări nici nu fuseseră încă dezvoltate. Nici un astronaut american nu lucrase în afara unei nave spaţiale.¹ Două nave spaţiale nu se cuplaseră niciodată în spaţiu.² Administraţia Naţională Aeronautică şi Spaţială (NASA) nu ştia dacă suprafaţa Lunii era îndeajuns de solidă încât să susţină o navă ce aselenizează sau dacă sistemele de comunicare aveau să funcţioneze pe Lună.³ Potrivit spuselor unui director din cadrul NASA, „nici nu ştiam cum să stabilim orbita [Pământului], darămite să proiectăm orbite spre Lună".⁴

Orbitarea Lunii – ca să nu mai vorbim de aselenizarea în sine – necesita o precizie fenomenală. Era ca şi cum ai fi aruncat o săgeată într-o piersică situată la o distanţă de 8,5 metri şi îi zgâriai uşor puful, fără să atingi fructul în sine.⁵ Mai mult decât atât, piersica – Luna – era în mişcare rapidă, brăzdând spaţiul. La întoarcerea pe Pământ, nava spaţială trebuia să intre în atmosferă în unghiul potrivit – ceea ce echivala cu localizarea unei anumite muchii a unei monede cu 180 de muchii –, pentru a evita o frecare prea puternică cu atmosfera, în urma căreia ar fi ars complet sau ar fi înaintat aşa cum saltă o piatră pe luciul apei.⁶

Pentru un politician, Kennedy era surprinzător de sincer în legătură cu provocările pe care le avea în faţă. Racheta uriaşă ce urma să-i ducă pe astronauţi pe Lună, explica el, avea să fie „confecţionată din noi aliaje metalice, unele dintre ele neinventate încă, capabile să facă faţă căldurii şi factorilor de stres de câteva ori mai mult decât până acum, înzestrate cu o precizie mai mare decât a unui ceas bine pus la punct şi trimisă „într-o misiune nemaiîncercată, către un corp ceresc necunoscut.⁷

Da, nici măcar metalele necesare construirii rachetei nu fuseseră inventate încă.

Am sărit în vidul cosmic şi am sperat că ne vor creşte aripi pe drum.

Ca prin minune, aripile şi-au făcut apariţia. În 1969, la mai puţin de şapte ani după angajamentul lui Kennedy, Neil Armstrong a făcut saltul uriaş pentru omenire. Un copil care avea şase ani pe vremea când fraţii Wright făceau primul zbor propulsat – ce a durat 12 secunde, pe o distanţă de 36,5 metri – ar fi avut 72 de ani atunci când zborul a devenit îndeajuns de sigur încât să trimită un om pe Lună şi să-l aducă în siguranţă înapoi pe Pământ.

Acest salt uriaş – realizat de-a lungul unei vieţi omeneşti – este considerat adesea triumful tehnologiei. Însă nu este aşa. Mai curând, este marele triumf al unui anumit proces de gândire pe care inginerii aerospaţiali l-au folosit pentru a transforma imposibilul în posibil. Este acelaşi proces de gândire care le-a permis acestor oameni de ştiinţă să aibă zeci de reuşite interplanetare din prima cu ajutorul navelor spaţiale supersonice, trimiţându-le la milioane de kilometri în spaţiul cosmic şi făcându-le să aterizeze într-un loc precis. Este acelaşi proces de gândire graţie căruia omenirea se apropie tot mai mult de colonizarea altor planete şi e pe cale să devină o specie interplanetară. Şi este acelaşi proces de gândire prin intermediul căruia turismul spaţial comercial accesibil va deveni noua normă.

A gândi precum un astronaut înseamnă a privi lu­mea în­tr-un mod diferit. Astronauții îşi ima­gi­nea­ză in­ima­ginabilul şi soluţionează insolubilul. Transformă eşecurile în triumfuri şi constrângerile în avantaje. Văd în inci­den­te mai curând puzzle-uri ce pot fi rezolvate decât obstacole insur­montabile. Sunt impulsionaţi nu de convingerea oarbă, ci de îndoiala de sine; obiectivele lor nu sunt rezultatele pe termen scurt, ci progresele majore pe termen lung. Ştiu că regulile nu sunt bătute în cuie, că standardele pot fi modificate şi că poate fi croită o nouă cale.

Unele observaţii pe care le voi împărtăşi în această carte se aplică tuturor ştiinţelor. Însă ideile capătă proporţii mai mari în ingineria aerospaţială, date fiind mizele implicate. La fiecare lansare, sute de milioane de dolari – şi, în cazul zborurilor cu echipaj, numeroase vieţi omeneşti – sunt în joc.

În esenţă, lansarea unei rachete este explozia controlată a unei mici bombe nucleare – controlată fiind cuvântul-cheie. Racheta implică arderi de o forță incredibilă. Un singur pas greşit, un singur calcul eronat, iar urmările pot fi dezastruoase. „Se pot întâmpla o mie de lucruri atunci când porneşti motorul unei rachete, explică Tom Mueller, inginer-şef responsabil de propulsie la Space X, „şi doar unul dintre ele este bun.⁸

Tot ce considerăm de la sine înţeles pe Pământ este întors cu susul în jos în spaţiu, şi la propriu, şi la figurat. Există nenumăraţi factori potenţiali de eşec atunci când trimiţi nave spaţiale delicate – alcătuite din milioane de piese şi sute de kilometri de cabluri – să gonească prin mediul neiertător al spaţiului.⁹ Atunci când se strică ceva, cum se întâmplă în mod inevitabil, inginerii aerospaţiali trebuie să izoleze semnalul de zgomot şi să identifice potenţialii vinovaţi, care ar putea fi cu miile. Partea şi mai proastă este că aceste probleme se petrec adesea atunci când nava spaţială le este inaccesibilă oamenilor. Nu puteţi să ridicaţi capota şi să aruncaţi o privire înăuntru.

În epoca modernă, gândirea specifică ingineriei aerospa­ţiale este o necesitate. Lumea evoluează cu o viteză ameţitoare, iar noi trebuie să evoluăm încontinuu, odată cu ea, ca să ţinem pasul. Deşi nu toată lumea aspiră să calculeze coeficienţii de ardere sau traiectoriile orbitale, cu toţii ne confruntăm cu probleme complexe şi necunoscute în viaţa de zi cu zi. Cei care pot aborda aceste probleme – fără instrucţiuni clare şi contra­­crono­metru – se bucură de un avantaj extraordinar.

În ciuda beneficiilor sale uriaşe, presupunem adesea că gân­direa specifică unui astronaut depăşeşte capa­ci­­tatea muritorilor de rând, fără un tip special de geniu (de unde şi zicala des întâlnită: „Nu e inginerie aerospaţială). Ne identificăm cu Omul-Rachetă al lui Elton John care, deşi a fost ales pentru o misiune pe Marte, se lamentează de „toată ştiinţa asta pe care nu o înţeleg.¹⁰ De asemenea, em­pa­­tizăm cu Haim (Charles) Weizmann, primul preşedinte al Israelului, care a traversat cândva Atlanticul împreună cu Albert Einstein. În fiecare dimineaţă, stăteau câte două ore pe puntea vaporului, iar Einstein îi explica teoria relativităţii. La sfârşitul călătoriei, Weizmann a spus că era „convins că Einstein înţelegea relativitatea".¹¹

Această carte nu vă va oferi lecţii despre relativitate sau detaliile complexe ale propulsiei rachetelor – altfel spus, şti­inţa din spatele ingineriei aerospaţiale. Nu veţi găsi grafice pe aceste pagini. Nu sunt necesare abilităţi de calcul sau de ana­liză matematică. În spatele subiectului alunecos al ingine­riei aero­spaţiale se ascund observaţii esenţiale cu privire la creati­vitate şi la gândirea critică pe care oricine şi le poate însuşi fără un doctorat în astrofizică. Ştiinţa, după cum spunea Carl Sagan, este „un mod de a gândi într-o măsură mult mai mare decât un corp de cunoştinţe".¹²

La sfârşitul acestei cărţi, nu veţi fi astronaut. Dar veţi şti să gândiţi ca unul.

*

Termenul de ştiinţa rachetelor aparţine jargonului popular. Nici o specializare universitară nu se numeşte „ştiinţa rachetelor şi nici o slujbă nu poartă titulatura oficială de „specialist în ştiinţa rachetelor. În schimb, termenul este folosit colocvial cu referire la ştiinţa şi ingineria din spatele călătoriei în spaţiu, iar aceasta este definiţia largă pe care o voi folosi în această carte. Voi explora atât munca oamenilor de ştiinţă – exploratorii idealişti implicaţi în cercetarea cosmosului –, cât şi pe cea a inginerilor, proiectanţii pragmatici ai echipamentelor care fac posibilă călătoria în spaţiu.

Cândva m-am numărat printre ei. Am făcut parte din echipa operativă a proiectului Mars Exploration Rover, care a trimis două rovere pe Planeta Roşie în 2003. Am conceput scenariile operative, am contribuit la alegerea locurilor de amartizare şi am scris cod pentru realizarea de fotografii pe Marte. Până în ziua de azi, trecutul din ingineria aerospaţială rămâne cea mai interesantă parte a CV-ului meu. La conferinţele la care particip, persoana care mă prezintă spune în mod inevitabil: „Partea cea mai interesantă la Ozan este aceea că a fost astronaut". Asta produce rumoare, iar publicul uită imediat despre ce anume am venit să vorbesc. Îmi dau seama că mulţi dintre ei îşi spun: Vorbeşte-ne mai degrabă despre rachete.

Să fim sinceri: suntem îndrăgostiţi de inginerii aerospa­țiali. Îi dispreţuim pe politicieni, ne batem joc de avo­caţi, dar îi adorăm pe isteţii în halate de laborator care proiectează rachete şi le lansează în oceanul cosmic într-o simfonie perfect coordonată. În fiecare joi seară, Teoria Big Bang – un serial de televiziune despre un grup de astrofizicieni excentrici – s-a aflat în mod constant în topurile americane. Zeci de milioane de oameni râd în hohote atunci când Leslie îi dă papucii lui Leonard fiindcă acesta preferă teoria coardelor în detri­mentul gravitaţiei cuantice în bucle. Vreme de trei luni, peste trei milioane de americani au ales Cosmos, şi nu Burlacul duminică seara, preferând materia întunecată şi găurile negre în locul dramei unei ceremonii cu trandafiri.¹³ Filmele despre ingineria aerospaţială – de la Apollo 13 la Marţianul, de la Interstellar: Călătorind prin Univers la Figuri ascunse – se află în permanenţă în topul încasărilor şi sunt premiate cu nenumărate statuete aurite.

Deşi îi glorificăm pe inginerii aerospaţiali, există un decalaj enorm între ceea ce au înţeles aceştia şi ceea ce înţelege restul lumii. Gândirea critică şi creativitatea nu ne vin natural. Ezităm să avem ambiţii mari şi să dansăm cu incertitudinea şi ne temem de eşec. Aceste elemente erau necesare în epoca paleolitică, deoarece ne fereau de alimentele otrăvitoare şi de prădători. Dar aici, în epoca informaţiei, sunt viruşi.

Companiile eşuează deoarece se uită întruna în oglinda retrovizoare şi recurg la aceleaşi seturi de strategii. În loc să rişte să dea greş, menţin starea de fapt. În viaţa noastră de zi cu zi, nu ne folosim muşchii gândirii critice şi, în schimb, îi lăsăm pe alţii să tragă concluziile. Drept urmare, cu timpul, aceşti muşchi se atrofiază. Fără disponibilitatea publică informată de a pune la îndoială afirmaţiile încrezătoare, democraţia se degradează şi dezinformarea se extinde. Odată ce faptele alternative sunt relatate şi redistribuite, ele devin adevărul. Pseudoştiinţa devine imposibil de distins de ştiinţa adevărată.

Cu această carte, îmi propun să creez o armată de non-as­tronauți care abordează problemele de zi cu zi la fel ca un astronaut. Veţi deveni stăpâni pe pro­pria viaţă. Veţi pune la îndoială ipotezele, stereotipurile şi tipa­rele prestabilite de gândire. Acolo unde alţii vor vedea obsta­cole, voi veţi vedea ocazii de a modela realitatea după bunul vostru plac. Veţi aborda problemele raţional şi veţi genera soluţii inovatoare, care redefinesc statu-quoul. Veţi veni echipaţi cu un set de instrumente care vă permite să identificaţi dezinformarea şi pseudoştiinţa. Veţi croi drumuri noi şi veţi găsi soluţii la problemele viitorului nostru.

Ca lideri de afaceri, veţi pune întrebările potrivite şi veţi folosi setul adecvat de instrumente pentru a lua decizii. Nu veţi urma tendinţele, nu veţi adopta cel mai nou moft şi nu veţi face anumite lucruri doar pentru că le fac şi concurenţii voştri. Veţi explora limitele şi veţi realiza ceea ce alţii au crezut că este imposibil. Vă veţi alătura unui grup de instituţii de elită care încep să implementeze gândirea ingineriei aero­spa­ţiale în modelul lor de afaceri. Wall Street foloseşte acum aşa-numiţi experţi financiari pentru a transforma investiţiile dintr-o artă într-o ştiinţă.¹⁴ Gândirea specifică ingineriei aerospaţiale este folosită, de asemenea, de marii comercianţi, ajutându-i pe aceştia să aleagă următorul produs atrăgător pe o piaţă incertă.¹⁵

Această carte este deosebit de practică. Nu doar că pro­po­vă­duieşte beneficiile gândirii specifice ingineriei aero­spa­ţia­le. Ea vă oferă strategii concrete, prin care puteţi valorifica această gândire, fie că vă aflaţi pe platforma de lansare, în sala de şedinţe sau în sufragerie. Pentru a dovedi aplicabilitatea largă a acestor principii, cartea împleteşte anecdote captivante din ingineria aerospaţială cu episoade similare din istorie, afaceri, politică şi drept, pentru a ilustra mentalitatea specifică ingine­riei aerospaţiale.

Pentru a vă ajuta să puneţi în practică aceste principii, am creat mai multe resurse gratuite pe site-ul meu, o prelungire importantă a acestei cărţi. Vizitaţi ozanvarol.com/rocket pentru a găsi următoarele:

•Un rezumat al ideilor principale din fiecare capitol.

•Fişe de lucru, provocări şi alte exerciţii care să vă ajute să implementaţi strategiile discutate în carte.

•Un loc în care să vă înscrieţi la buletinul meu informativ săp­tă­mânal, unde împărtăşesc ponturi şi resurse supli­mentare ce vin în sprijinul principiilor din carte (cititorii îl numesc „singurul e-mail pe care îl aştept cu nerăbdare în fiecare săptămână").

•Adresa mea personală de e-mail, unde îmi puteţi trimite comentarii sau mă puteţi saluta.

*

Deşi numele meu apare pe prima copertă, această carte se da­to­rează mai multor oameni. Valorifică experienţa mea în cadrul echipei operative a misiunii Mars Exploration Rover, interviurile pe care le-am luat mai multor ingineri aerospaţi­ali şi deceniile de cercetări în diverse domenii, inclusiv ştiinţe şi afaceri. Călătoresc frecvent ca să le vorbesc despre gândi­rea spe­cifică ingineriei aerospaţiale profesioniştilor din numeroa­se industrii – drept, comerţ cu amănuntul, farmaceutice, servicii fi­nan­ciare, printre altele –, rafinându-mi în permanenţă propria gândire despre modul în care se aplică aceste principii în alte domenii.

Am ales să prezint în această carte nouă principii fundamentale din ingineria aerospaţială. Am lăsat deoparte alte idei, concentrându-mă asupra celor care au cea mai mare relevanţă în afara explorării spaţiului. Voi explica unde oamenii de ştiinţă ating aceste idealuri şi unde dau greş. Veţi învăţa din triumfurile şi frământările ingineriei aerospaţiale – atât din momentele ei cele mai grandioase, cât şi din catastrofele sale.

La fel ca rachetele, această carte presupune mai multe etape. Prima etapă – lansarea – este dedicată stimulării gân­di­rii. Gândirea revoluţionară este presărată cu incertitu­dini, aşa că vom începe de acolo. Vă voi împărtăşi strategii pe care astronauții le folosesc ca să danseze cu incerti­tu­di­nea şi să o utilizeze în avantajul lor. Voi aborda apoi învă­ţa­rea de la zero – ingredientul din spatele fiecărei inova­ţii revo­lu­ţi­o­nare. Veţi descoperi cea mai mare greşeală pe care o fac afa­ce­rile în ceea ce priveşte generarea ideilor; cum regulile in­vi­zibile vă constrâng gândirea; şi de ce cheia originali­tă­ţii este mai cu­rând să scazi decât să aduni. Vom discuta apoi despre ex­pe­ri­mentele de gândire şi gândirea revoluţio­nară – strategii folo­site de astronauți, de afacerile inova­toare şi de in­ter­preţii de talie mondială pentru a se transforma din ob­ser­vatori pasivi în factori ce intervin activ în realitatea lor. Pe parcurs, veţi învăţa de ce e mai sigur să zburaţi mai aproa­pe de Soare, cum folosirea unui singur cuvânt poate spori creativi­tatea şi ce ar trebui să faceţi mai întâi atunci când urmăriţi un obiectiv îndrăzneţ.

Cea de-a două etapă – accelerarea – se concentrează asupra propulsării ideilor create în prima etapă. Vom explora mai întâi modul în care să vă reformulăm şi rafinăm ideile şi motivul pentru care găsirea răspunsului corect începe cu adresarea întrebării potrivite. Apoi vom examina cum să identificaţi neajunsurile ideilor voastre schimbându-vă abordarea standard: nu îi veţi mai convinge pe ceilalţi că aveţi dreptate, ci vă veţi dovedi vouă înşivă că vă înşelaţi. Vă voi arăta cum să testaţi şi să experimentaţi ca un astronaut, pentru a vă asigura că ideile voastre au cele mai mari şanse la aterizare. Pe parcurs, veţi descoperi o strategie imbatabilă de antrenament pentru astronauţi, pe care o puteţi folosi pentru a da lovitura la următoarea prezentare sau lansare de produs. Veţi afla că ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler poate fi explicată prin intermediul aceluiaşi tip de defect de proiectare care a dus la prăbuşirea în 1999 a sondei Mars Polar Lander. De asemenea, veţi descoperi că aceeaşi strategie simplă care a salvat sute de mii de nou-născuţi prematuri a salvat şi misiunea Mars Exploration Rover după ce a fost sistată. În sfârşit, vă voi dezvălui ce vă poate învăţa unul dintre conceptele ştiinţifice cel mai greşit înţelese despre comportamentul uman.

A treia şi ultima etapă este realizarea. Veţi afla de ce ingredientele finale pentru descătuşarea potenţialului vostru deplin includ atât succesul, cât şi eşecul. Veţi descoperi de ce mantra „eşuează iute, eşuează des" poate fi o reţetă pentru dezastru. Vă voi dezvălui cum aceeaşi defecţiune care a dus la prăbuşirea unui colos industrial a provocat şi explozia unei navete spaţiale. Vă voi explica de ce companiile susţin doar de formă că învaţă din eşec, când de fapt nu aplică acest lucru şi în practică. Vom descoperi beneficiile uimitoare ale tratării succesului şi eşecului în acelaşi fel şi de ce interpreţii de top văd în succesul neîntrerupt un avertisment.

La sfârşitul celei de-a treia etape, în loc să lăsaţi lumea să vă modeleze gândurile, vă veţi lăsa gândurile să modeleze lumea. Şi, în loc să gândiţi pur şi simplu neconvenţional, veţi putea schimba convenţiile după bunul-plac.

*

Acesta este momentul din introducere când ar trebui să dez­vălui o poveste personală legată de motivul pentru care scriu această carte. Pentru o carte ca aceasta, o poveste logică ar presupune să fi primit un telescop în copilărie, să mă fi îndrăgostit de stele, să fi urmat o carieră îndelungată în ingineria aerospaţială și să fi continuat o pasiune care a culminat cu această carte – o poveste drăguță, liniară.

Dar povestea mea nu arată deloc așa. Și nici măcar nu voi încerca să o fac să arate perfect, schimbându-i forma. Nu am primit un telescop când eram mic – să zicem că a fost mai mult un binoclu ieftin, dar n-am reuşit niciodată să-l folosesc (lucru care ar fi trebuit să fie un semn). Am avut o carieră în ingineria aerospaţială – până când mi-am dat demisia. Cum am ajuns aici, după cum veți vedea în următoarele pagini, a fost o combinație fericită de noroc, mentorat excelent, câteva decizii bune și poate una sau două erori de transcriere.

Am venit în America din toate motivele clișeizate. În copilăria mea petrecută la Istanbul, America părea să fie suma tuturor calităților. Viziunea mea era modelată de show-urile americane eclectice, selectate pentru a fi traduse în turcă. Pentru mine, America era vărul Larry din Vărul din străinătate, care-l ia pe Balki, vărul lui din Europa de Est, sub aripa sa în casa lui din Chicago, unde fac un „dans al bucuriei" pentru a sărbători norocul care i-a lovit. America erau ALF și familia Tanner, care adăpostesc un extraterestru blănos ce tot încearcă să le mănânce pisica.

Mă gândeam că, dacă America avea un loc pentru cei ca Balki și ALF, poate că ar fi avut un loc și pentru mine.

Am fost crescut într-un mediu modest și am vrut să am oportunități mai bune în viață. Tatăl meu a început să muncească la vârsta de șase ani pentru a-l ajuta pe tatăl său, șofer de autobuz, și pe mama sa casnică. Se trezea înainte de răsărit să ia ziarele proaspăt ieșite de sub tipar și să le vândă înainte să meargă la școală. Mama a crescut în Turcia rurală, unde bunicul meu, fost crescător de oi, era profesor la o școală publică. Împreună cu bunica mea, și ea profesoară, a construit școala la care predau, cărămidă cu cărămidă.

În copilărie, sursa noastră de electricitate nu era fiabilă, iar penele de curent erau întâmplări înspăimântător de frecvente pentru un băiețel. Pentru a mă distrage, tatăl meu a inventat un joc. Aprindea o lumânare, lua mingea de fotbal și simula cum Pământul (mingea de fotbal) se învârtea în jurul Soarelui (lumânarea).

Acestea au fost primele mele lecții de astronomie. Am fost fascinat.

Noaptea, eram ocupat să visez la cosmos cu mingi de fotbal pe jumătate dezumflate. Dar în timpul zilei eram elev într-un sistem de educație extrem de conformist. În școala primară, profesorul nostru nu ne numea „Osman sau „Fatma. Fiecărui elev îi era atribuit un număr, nu departe de felul în care sunt marcate vitele cu fierul încins pentru a fi identificate. Eram 154 sau 359 (numărul meu, pe care nu-l voi divulga, este singurul PIN bancar pe care l-am avut vreodată – blestemate fie alertele bancare care-mi tot spun să-l schimb frecvent). Purtam aceleași ţinute la școală – o uniformă albastru-aprins, cu un guler alb apretat – și toți băieții aveau aceeași tunsoare.

În fiecare zi de școală, declamam imnul național, urmat de jurământul standard al elevilor, în care promiteam să ne dedicăm existența națiunii turcești. Mesajul era inconfundabil: subjugă-te, suprimă-ți calitățile distincte și adoptă conformismul pentru binele suprem.

Misiunea de a îmbrăţişa acest conformism eclipsa toate celelalte priorități educaționale. În clasa a IV-a, am săvârşit păcatul grav de a nu mă tunde, lucru care a atras imediat mânia directorului școlii, un bărbat cât un buldozer, mult mai potrivit să fie director de închisoare. Mi-a văzut părul puțin mai lung decât standardul în timpul unei inspecții și a înce­put să respire greu, ca un rinocer rămas fără suflare. A luat o cla­mă de păr de la o fată și mi-a înfipt-o în păr, ca să mă facă pu­blic de ruşine – o pedeapsă pentru nonconformism.

Conformismul din sistemul educațional ne-a salvat de cele mai rele tendințe, acele ambiții individualiste enervante de a avea visuri măreţe și de a găsi soluții interesante la problemele complexe. Elevii apreciaţi nu erau cei cu opinii contrare, copiii creativi sau inovativi. Mai curând, erau cei care făceau pe plac figurilor cu autoritate, cultivând tipul de supunere care le-ar fi fost de ajutor în câmpul de muncă industrial.

Această cultură a urmării regulilor, a respectării vârstni­­ci­lor și a memorării pe de rost lăsa prea puțin loc pentru imagina­ție și creativitate. Pe acestea a trebuit să le cultiv de unul singur, mai ales cu ajutorul cărților. Cărțile erau refugiul meu. Am cumpărat câte mi-am putut permite și am avut grijă de ele cât le-am citit, să fiu sigur că nu le îndoi paginile sau cotorul. Mă pierdeam în lumile fictive create de Ray Bradbury, Isaac Asimov și Arthur C. Clarke și trăiam prin intermediul personajelor lor fictive. Devoram fiecare carte de astronomie pe care o găseam și îmi acopeream pereții cu postere cu oameni de știință, precum Einstein. De pe casetele vechi Betamax, îmi vorbea Carl Sagan în seriile originale Cosmos. Nu eram prea sigur despre ce vorbește, dar îl ascultam oricum.

Am învățat singur să scriu cod și am construit o pagină web numită Space Labs, o scrisoare de dragoste digitală dedicată astronomiei. Scriam, într-o engleză stricată, elementară, tot ce știam despre spațiu. Chiar dacă talentul meu de a scrie cod nu m-a ajutat să obţin întâlniri, s-a dovedit a fi crucial mai târziu în viață.

Pentru mine, ingineria aerospaţială s-a dovedit a fi sinonimă cu evadarea. În Turcia, calea mea era prestabilită. În America – frontiera ingineriei aerospaţiale – posibilitățile erau infinite.

La 17 ani, am prins viteză să evadez. Am fost admis la Universitatea Cornell, la care Sagan, eroul meu din copilărie, predase ca profesor de astronomie. Mi-am făcut apariția la Cornell cu un accent pronunțat, cu blugi europeni strâmți și cu o pasiune jenantă pentru Bon Jovi.

Cu puțin înainte de a ajunge la Cornell, am cercetat să văd ce anume făcea departamentul de astronomie. Am descoperit că un profesor de astronomie, Steve Squyres, era responsabil de un proiect finanțat de NASA, de a trimite un rover pe Marte. Acesta lucrase și în subordinea lui Sagan, după ce absolvise. Era prea frumos să fie adevărat.

Nu era nici un anunț pentru un loc de muncă, dar i-am trimis lui Squyres un e-mail cu CV-ul meu și mi-am exprimat dorința arzătoare de a lucra pentru el. Aveam cele mai mici așteptări – ați putea spune că așteptam un miracol –, dar mi-am amintit unul dintre cele mai bune sfaturi primite vreodată de la tatăl meu: „Nu poți câștiga la loterie dacă n-ai cumpărat bilet".

Așa că am cumpărat un bilet. Dar habar nu aveam în ce mă băgam. Spre marea mea mirare, Squyres mi-a răspuns și m-a invitat la un interviu. Mulțumită abilității mele de a scrie cod, pe care mi-o dezvoltasem în liceu, am obținut un loc de muncă incredibil, ca membru al echipei de operațiuni în cadrul misiunii care urma să trimită două rovere, numite Spirit și Opportunity, pe Marte. Mi-am verificat numele de trei ori pe oferta de lucru, ca nu cumva să se fi produs vreo încurcătură teribilă.

Cu doar câteva săptămâni înainte, eram în Turcia şi visam la spațiu cu ochii deschiși. Acum aveam locuri în primul rând la acțiune. M-am conectat cu Balkiul din mine și am făcut dansul bucuriei. Pentru mine, speranţa pe care trebuia să o reprezinte America – spiritul și oportunitatea sa – nu mai era doar un clișeu.

Îmi amintesc prima dată când am intrat în aşa-numita „Cameră Marte" de la etajul al treilea al Clădirii Științelor Spațiale de la Cornell. Toți pereții erau acoperiţi cu scheme și fotografii ale suprafeței marțiene. Era un loc dezordonat, fără ferestre, luminat de becuri fluorescente mohorâte, care-ți induceau dureri de cap. Dar îmi plăcea la nebunie.

A trebuit să învăț cum să gândesc ca un astronaut – și repede. Mi-am petrecut primele câteva luni ascultând atent conversații, citind munți de documente și încercând să decodez înțelesul unui întreg set nou de acronime. În timpul meu liber, lucram și la misiunea Cassini-Huygens, care a trimis o navă spațială să studieze planeta Saturn și împrejurimile sale.

Cu timpul, entuziasmul meu pentru astrofizică a început să scadă. Am început să simt un decalaj profund între teoria pe care o studiam la ore și aspectele practice ale lumii reale. Întotdeauna am fost mai interesat de aplicațiile pragmatice decât de conceptele teoretice. Mi-a plăcut să învăț despre procesul de gândire implicat în ingineria aerospaţială, dar nu mi-a plăcut substanţa cursurilor de matematică și fizică pe care a trebuit să le urmez. Eram ca brutarul căruia îi place să întindă aluatul, dar căruia nu-i plac şi fursecurile. Aveam colegi mult mai buni la partea teoretică decât mine și credeam că abilităţile de gândire critică pe care le dobândisem prin experiență ar fi putut fi mai de folos în practică decât munca mecanică de a dovedi din nou că E este egal cu mc².

Deşi am continuat să lucrez pentru misiunile legate de Marte și Saturn, am început să explorez și alte opțiuni. Am constatat că eram mult mai atras de fizica societății și am decis să mă înscriu la Drept. Mama mea s-a bucurat mai ales pentru că nu trebuia să-și mai corecteze prietenii atunci când îi cereau fiului ei astrolog să le interpreteze horoscopul.

Chiar și după ce mi-am schimbat traiectoria, am adus cu mine trusa de instrumente pe care o dobândisem în cei patru ani de astrofizică. Folosind aceeași gândire critică, am absolvit primul facultatea de Drept, cu cele mai multe puncte din istoria acesteia. După absolvire, am obţinut un post râvnit, de funcționar al Curții de Apel a Statelor Unite, și am practicat avocatura timp de doi ani.

Apoi m-am orientat spre mediul academic. Voiam să aduc informațiile despre gândirea critică și creativitate obținute din ingineria aerospaţială în educație. Inspirat de frustrările mele legate de sistemul educațional conformist din Turcia, am sperat să-mi motivez studenţii să viseze îndrăzneț, să con­teste presupunerile și să modeleze activ o lume aflată într-o evo­lu­ție rapidă.

Dându-mi seama că influenţa mea la clasă era limitată la studenții înscriși, am lansat o platformă online pentru a împărtăși aceste informații restului lumii. În articolele mele săptămânale, care au ajuns la milioane de oameni, scriu despre contestarea înțelepciunii convenționale și despre reimaginarea statu-quoului.

Adevărul este că nu aveam nici o idee încotro mă îndreptam, până când nu am ajuns acolo. Privind înapoi acum, îmi dau seama că finalul era acolo de la bun început. Un fir comun a existat acolo în tot timpul acela, găsindu-și calea fără greş în toate demersurile mele. Câtă vreme am rătăcit de la ingineria aerospaţială spre Drept, apoi spre scris și spre discursurile în fața diverselor audiențe, scopul atotcuprinzător a fost tot timpul acela de a dezvolta un set de instrumente pentru a gândi ca un astronaut și pentru a le împărtăși celor­lalţi ceea ce am învățat. Traducerea conceptelor dificile într-un limbaj accesibil presupune deseori ca cineva din exterior să privească înăuntru – cineva care știe cum gândesc inginerii aerospaţiali, care poate diseca procesele lor, dar care este suficient de departe de lumea aceea.

Acum mă regăsesc la graniţa dintre interior și exterior, dându-mi seama că mi-am petrecut din greşeală toată viața pregă­tin­du-mă pentru a scrie această carte.

*

Scriu aceste cuvinte într-o perioadă în care dezbinările din lume au atins un punct culminant. În ciuda acestor conflicte pământeşti, din perspectiva ingineriei aerospaţiale, avem mai multe lucruri care ne unesc decât ne dezbină. Când priveşti Pământul din spaţiul cosmic – un punct alb cu albastru într-un univers negru –, toate graniţele pământeşti dispar. Fiecare lucru viu de pe Terra poartă urmele Big Bang-ului. După cum scria poetul roman Lucreţiu, „Cu toții am izvorât din sămânța cerească. Fiecare persoană de pe Pământ este „ținută gravitațional pe aceeași piatră umedă, lată de 12 742 de kilometri, care se mișcă prin spațiu, explică Bill Nye. „Nu e o opțiune să mergi mai departe singur. Suntem împreună în această călătorie."¹⁶

Vastitatea universului ne pune grijile pământești în contextul potrivit. Ne unește printr-un spirit uman comun – unul care a privit spre același cer nocturn milenii la rând, văzând la trilioane de kilometri prin stele, privind cu mii de ani în urmă și punându-şi aceleaşi întrebări: Cine suntem? De unde venim? Și încotro ne îndreptăm?

Nava spațială Voyager 1 a decolat în 1977 pentru a zugrăvi primul portret al sistemului solar exterior, fotografiind Jupiter, Saturn și mai departe. Când și-a îndeplinit misiunea la marginea sistemului nostru solar, Sagan a venit cu ideea de a-i întoarce camerele și de a le îndrepta spre Pământ, pentru o ultimă imagine. Fotografia acum emblematică, cunoscută drept Pale Blue Dot, înfăţişează Pământul ca un pixel mărunt – un abia perceptibil „fir de praf suspendat într-o rază de soare", în cuvintele memorabile ale lui Sagan.¹⁷

Avem tendinţa de a ne vedea în centrul tuturor lucrurilor. Dar, din perspectiva spațiului cosmic, Pământul este „un punct singuratic în marea beznă cosmică ce-l înconjoară. Reflectând asupra semnificației mai profunde a fotografiei Pale Blue Dot, Sagan spunea: „Gândiți-vă la râurile de sânge vărsate de toți acei generali și împărați care, în glorie și triumf, au vrut să devină stăpânii trecători ai unei fărâme din acest punct. Gândiți-vă la cruzimile nesfârșite săvârşite de locuitorii dintr-un colț al acestui pixel asupra locuitorilor dintr-un alt colț, cu care se asemănau mult.

Ingineria aerospaţială ne învață despre rolul nostru limitat în cosmos și ne aminteşte să fim mai buni și mai blânzi unii cu ceilalți. Suntem în această viață pentru o clipă efemeră, având unul dintre cele mai scurte roluri. Haideți să facem aceste roluri scurte să conteze.

Când veţi învăța să gândiți ca un astronaut, nu veți schimba doar felul în care priviţi lumea. Veți fi motivați să schimbați lumea însăși.

PRIMA ETAPĂ. Lansarea

În această primă etapă a cărţii, veţi învăţa cum să valo­ri­­ficaţi puterea incertitudinii, cum să vă fundamentaţi raţio­namentele pornind de la principiile de bază, cum să realizaţi progrese cu ajutorul experimentelor mentale şi cum să folosiţi gândirea inovatoare pentru a vă trans­forma viaţa şi afacerea.

1. Valorificarea incertitudinii. Superputerea îndoielii

Geniul ezită.

— CARLO ROVELLI

Cu aproximativ 16 milioane de ani în urmă, se crede că un asteroid uriaş s-ar fi ciocnit cu suprafaţa pla­ne­tei Marte. Coliziunea a mişcat din loc un fragment de rocă şi l-a lansat într-o călătorie de pe Marte spre Terra. Acesta a ate­rizat în Allan Hills, Antarctica, acum 13 000 de ani, şi a fost descoperit în 1984, în cursul unei expediţii cu snowmobilul. Fiind primul meteorit colectat în Allan Hills în 1984, a primit numele ALH 84001. Roca ar fi fost catalogată, studiată şi apoi uitată imediat – dacă nu ar fi avut un secret uimitor, ce părea a fi ascuns înăuntru.¹

Milenii la rând, omenirea s-a aplecat asupra aceleiaşi în­tre­bări: suntem singuri în Univers? Strămoşii noştri şi-au aţintit gânditori privirea spre cer, întrebându-se dacă sunt locuitori cosmici de rând sau cazuri excepţionale. Pe măsură ce tehnologia a progresat, am ascultat semnale transmise din Univers, în speranţa că vom capta un mesaj din partea altei civilizaţii. Am trimis nave spaţiale în sistemul solar, în căutarea unor semne de viaţă. În ambele cazuri, nu am avut succes.

Până pe 7 august 1996.

În acea zi, oamenii de ştiinţă au dezvăluit faptul că găsi­seră molecule organice de origine biologică în ALH 84001. Numeroase instituţii de presă s-au grăbit să anunţe că aceste descoperiri dovedeau existenţa vieţii pe o altă planetă. CBS, de pildă, a relatat că oamenii de ştiinţă „detectaseră structuri unicelulare pe meteorit, probabil, fosile minuscule, şi dovezi chimice ale unei activităţi biologice anterioare. Altfel spus, viaţă pe Marte.² Primele relatări realizate de CNN citau o sursă de la NASA care spunea că aceste structuri semănau cu nişte „viermişori, sugerând că erau rămăşiţele unor organisme complexe.³ Puhoiul mediatic a iscat o isterie existenţială pe tot globul, care l-a determinat pe preşedintele de atunci, Bill Clinton, să ţină un important discurs public pe marginea acestei descoperiri.⁴

Dar exista o mică problemă. Dovezile nu erau concludente. Lucrarea ştiinţifică aflată la baza acestor ştiri îşi recunoştea in­cer­titudinile inerente. O parte din titlul ei era „Posibilă activi­tate biogenă relictă în meteoritul ALH 84001 de pe Marte (subli­nierea îmi aparţine).⁵ Rezumatul preciza explicit că tră­săturile observate în cazul meteoritului „ar putea fi aşadar rămăşiţe fosile ale unui biom marţian din trecut, dar atrăgea atenţia asupra faptului că „formarea anorganică este posibilă. Altfel spus, era posibil ca moleculele să fi fost produsul activi­tăţii nonbiologice (de exemplu, al unui proces geologic precum eroziunea), şi nu al bacteriilor de pe Marte. Lucrarea conchidea că dovezile sunt doar „compatibile cu viaţa.

Însă aceste nuanţe au fost tratate superficial în multe dintre traducerile la mâna a doua puse la dispoziţia publicului de către instituţiile mediatice. Incidentul a devenit celebru, inspirându-l pe Dan Brown să scrie un roman, Conspiraţia, despre o uneltire pe marginea vieţii extraterestre găsite pe un meteorit de pe Marte.

Însă totul a ieşit cum e mai bine – cel puţin din perspectiva capitolului unei cărţi despre incertitudine. După mai bine de două decenii, incertitudinea persistă. Cercetătorii dezbat în continuare dacă bacteriile de pe Marte sau activitatea anorganică sunt responsabile de existenţa moleculelor observate la nivelul meteoritului.⁶

Am fi tentaţi să spunem că presa a înţeles greşit, însă ar fi acelaşi tip de exagerare ce a dominat ştirile iniţiale despre meteorit. Mai exact, putem spune că oamenii au făcut o greşeală clasică, încercând să facă un lucru