Oamenii din copaci

PREFAȚĂ

Sunt Ronald Kubodera – dar numai în revistele academice. Pentru toți ceilalți sunt Ron. Da, eu sunt Dr. Ronald Kubodera despre care ați citit cu siguranță în reviste și ziare. Nu, nu toate poveștile sunt adevărate – rareori sunt, desigur.

În cazul meu însă, cele mai importante sunt, iar eu sunt mândru de ele. Sunt mândru, de pildă, că am o rela­ție cu Norton (atenție, cu doar optsprezece luni în urmă nici nu ar fi fost nevoie să spun acest lucru), pe care îl cunosc încă din anul 1970, când am început să lucrez la laboratorul său din Bethesda, Maryland, afiliat Institutului Național al Sănătății. Norton nu primise încă Premiul Nobel, dar munca sa revoluționase deja comunitatea medicală, schimbând pentru totdeauna modul în care cercetătorii vor percepe domeniul virologiei și al imunologiei, precum și, trebuie spus, al antropologiei medicale. Sunt mândru și de faptul că după ce am construit o relație în calitate de colegi am început o relație la fel de intensă ca prieteni; într-adevăr, relația mea cu Norton este cea mai plină de însemnătate dintre toate pe care le-am cunoscut vreodată. Cel mai important însă, sunt mândru de faptul că după evenimentele din ultimii doi ani încă sunt prietenul său, iar el încă este prietenul meu.

Sigur, nu că aș fi avut ocazia să vorbesc sau să comu­nic cu Norton pe cât de des mi-ar plăcea – sau, fără îndoială, pe cât de des i-ar plăcea și lui. Este o senzație stranie și stingheră să nu-l am aproape. De fapt, până să mă mut aici² cu circa șaisprezece luni în urmă – cu o lună după pronunțarea sentinței lui Norton – nu cred că, în cursul natural al evenimentelor cotidiene și așa mai departe, au trecut mai mult de două zile fără să ne vedem. Poate nici chiar atât. (Nu iau în considerare, desigur, circumstanțele deosebite, cum ar fi concediile ocazionale cu soția mea de la vremea aceea sau călătoriile pe care le făceam independent unul de altul, la evenimente precum înmormântările și nunțile etc. Totuși, chiar și în acele situații făceam efortul de a comunica zilnic cu el, fie prin telefon, fie prin fax.) În esență, faptul că vorbeam cu Norton, lucram cu Norton, eram cu Norton constituia o parte integrantă a vieții mele cotidiene, la fel cum unii se uită la televizor în fiecare zi sau citesc ziarul în fiecare zi: este unul dintre acele ritualuri ușor de uitat, însă deloc nesemnificative, care te liniștesc că viața merge mai departe așa cum te aștepți. Însă atunci când un asemenea ritm e întrerupt din senin efectul este mai mult decât tulburător, este răvășitor. Așa m-am simțit în ultimul an și jumătate. Dimineața mă trezesc și îmi văd de treabă ca de obicei, dar seara amân invariabil mersul la culcare, umblu prin apartament, privesc în gol în noapte, mă întreb ce-am uitat. Bifez zecile de treburi mărunte pe care le-am realizat, fără să gândesc, într-o zi obișnuită – am deschis corespondența? am răspuns la scrisori? am respectat termenele-limită? am încuiat ușile? – până când, în cele din urmă, cu regret, urc în pat. Abia în pragul somnului îmi amintesc că însuși tiparul zilelor mele s-a schimbat, iar atunci încerc o scurtă clipă de melancolie. Ați crede că ar trebui să fiu deja în stare să accept circumstanțele schimbate ale vieții lui Norton și, prin extensie, ale vieții mele, dar ceva din mine re­zistă; la urma urmei, a făcut parte din rutina mea timp de aproape trei decenii.

Dacă viața mea este singuratică, ce-aș putea spune despre a lui Norton? Când mă gândesc la condițiile de care are parte mă cuprinde furia: Norton nu mai este tânăr, nici sănătos, iar închisoarea nu îmi pare deloc o pedeapsă adecvată sau rezonabilă.

Știu că această convingere este o opinie minoritară. Am pierdut șirul dăților când am încercat să-l explic pe Norton – omenia, inteligența și caracterul său extraordinar – prietenilor, colegilor și reporterilor (și judecătorilor, juraților și avocaților). Într-adevăr, în ultimele șaisprezece luni am avut multe prilejuri de a-mi reaminti de trădarea foștilor prieteni ai lui Norton, de cât de repede au uitat și au abandonat un om pe care afirmau că-l iubesc și-l respectă. Unii prieteni – oameni pe care Norton îi cunoștea și cu care lucra de decenii întregi – aproape au dispărut în neant de îndată ce a fost pus sub acuzare. Mai răi însă au fost cei care l-au părăsit după ce a fost găsit vinovat. Atunci mi-am adus aminte de cât de necinstiți și de duplicitari sunt majoritatea oamenilor.

Dar divaghez. Una dintre principalele greutăți ale încarcerării lui Norton este lupta cu monotonia intensă care a ajuns inevitabil să-i definească situația. Trebuie să recunosc, am fost puțin surprins când a început, la nici o lună după condamnare, să se plângă de o plictiseală debilitantă. Întotdeauna a fost unul dintre cele mai fierbinți visuri ale lui Norton – visul, cred, împărtășit de mulți oameni străluciți care au prea multe pe cap – ca timp de o lună sau un an să se afle într-un loc călduros fără absolut nici un angajament. Să nu aibă discursuri de ținut, articole de scris sau redactat, studenți de instruit, copii de îngrijit, cercetări de efectuat; doar o întindere goală și netedă de timp deschis pe care să fie liber să-l aglomereze cu orice și-ar dori. Norton a vorbit întotdeauna despre timp ca despre un ocean, o întindere goală și nesfârșită, asemenea unei oglinzi, și într-adevăr, acest vis – „timpul-ocean", îi spunea – a devenit un fel de glumă, o abreviere pentru discuțiile despre subiecte pe care spera să le urmărească într-o bună zi, dar de care nu avea cum să se ocupe în prezent. Așa că făcea jurăminte: în timpul-ocean va crește ferigi tropicale. În timpul-ocean va citi biografii. În timpul-ocean își va scrie memoriile. Nimeni, cu atât mai puțin Norton, nu s-a gândit vreodată că va avea într-adevăr timpul-ocean, dar acum desigur că îl are, minus locul călduros și toropeala plăcută și leneșă pe care o asociezi cu lenea binemeritată. Din păcate însă, se pare că Norton pur și simplu nu este pregătit să aibă timp liber; într-adevăr, este o adevărată tortură pentru el (deși, cu siguranță, mare parte din acest sentiment poate avea la origine împrejurările nefericite în care i s-a acordat acest timp liber). Într-o scrisoare recentă se confesa:

Aici nu prea ai ce să faci, iar după un anumit punct, ai și mai puține lucruri la care să te gândești. Nu am crezut niciodată că aș putea să mă trezesc într-o asemenea stare, atât de epuizat, sincer, încât să mă simt stors, nu de sânge, ci de gânduri. Plictiseala – întotdeauna am crezut, sincer, că voi prețui o perioadă de vid neîncetat, că o voi umple cu ușurință. Dar timpul, am ajuns să înțeleg, nu ne este dat nouă să-l umplem cu hălci atât de mari și goale: vorbim despre gestionarea timpului, dar este tocmai opusul – viețile noastre sunt umplute cu ocupații fiindcă acele fâșii subțiri de timp sunt tot ceea ce putem stăpâni cu adevărat.³

Pare o idee înțeleaptă.

Dar în ciuda gravității evidente a situației în care se găsește acum Norton, există persoane suficient de temerare cât să sugereze că ar trebui să fie recunoscător pentru ceea ce ele consideră indulgența cu care a fost tratat, o sugestie care pare nu doar obtuză, ci și crudă. Unul dintre acești oameni este Herbert West (al cărui nume l-am schimbat cu reticență), alt colaborator de-al lui Norton de la începutul anilor ’80, care s-a oprit să-l viziteze pe Norton la Bethesda în drum spre o conferință la Londra. Asta se întâmpla înainte de proces, dar după punerea sub acuzare, când Norton era în arest la domiciliu și toți copiii fuseseră luați din grija sa. West, care mi se păruse întotdeauna mai tolerabil decât majoritatea foștilor colaboratori ai lui Norton, i-a făcut o vizită de vreo oră, iar la final m-a invitat să iau cina cu el la restaurant. Nu voiam în mod deosebit (și mi s-a părut extrem de nepoliticos să mă invite în fața lui Norton, care, la urma urmei, nu avea voie să părăsească locuința), dar Norton m-a îndemnat să merg, întrucât avea niște treburi de făcut și nu i-ar fi stricat puțină intimitate.

Prin urmare, m-am lăsat convins să ies la cină cu West; deși îmi era greu să nu mă gândesc la Norton singur în casă, am reușit să avem o discuție surprinzător de plăcută despre activitatea lui West și lucrarea pe care urma s-o prezinte la conferință, despre un articol pe care-l publicasem împreună cu Norton în New England Journal of Medicine înainte să fie arestat și despre câteva cunoștințe comune, până când West a spus, în timp ce ni se așezau deserturile în față:

– Norton a îmbătrânit mult.

– Se află într-o situație îngrozitoare, i-am răspuns.

– Da, îngrozitoare, a murmurat West.

– Este extrem de nedrept, am zis. Cum West tăcea, am vrut să-i mai dau o șansă repetând: Extrem de nedrept.

West a oftat și și-a tamponat colțurile gurii cu capătul șervetului, un gest forțat și efeminat, precum și ostentativ, odios de anglofil. (West studiase – cu decenii în urmă și numai doi ani – la Universitatea Oxford cu o bursă Marshall, lucru la care făcea aluzie cu un talent ieșit din comun în fiecare interacțiune socială și de afaceri.) Mânca o prăjitură cu afine, care îi pătase dinții cu movul livid al vânătăilor.

– Ron, a început el.

– Da? am zis.

– Tu crezi că a făcut-o?

Învățasem deja să mă aștept la întrebarea aceea, precum și să dau replica potrivită.

– Dar tu?

West mi-a zâmbit, apoi s-a uitat în tavan înainte să mă privească iar.

– Da, a spus. Tu nu, a adăugat peste câteva clipe, pu­țin întrebător.

Învățasem ce să răspund și la acest lucru.

– Nu e relevant dacă a făcut-o sau nu. Norton este o minte strălucită, iar pentru mine asta e tot ce contează; aș spune că și pentru istorie la fel.

S-a lăsat tăcerea.

În cele din urmă, West a zis sfios:

– Ar trebui s-o iau din loc curând. Am ceva de citit înaintea zborului de mâine.

– În regulă, am zis, după care ne-am terminat deserturile în tăcere.

Veniserăm cu mașina mea la restaurant, iar după ce am plătit cina (West a încercat să-mi facă cinste, dar am avut câștig de cauză), l-am condus înapoi la hotel. În mașină a făcut câteva încercări de conversație, care m-au înfuriat și mai tare.

În parcarea hotelului, după ce am stat în tăcere câteva minute, West nerăbdător, eu furios, a întins în cele din urmă mâna, iar eu i-am strâns-o.

– Bun, a zis.

– Mulțumesc pentru vizită, i-am spus imediat. Știu că lui Norton i-a făcut plăcere.

– Bun, a repetat West. Nu-mi dădeam seama dacă-mi apreciase sarcasmul sau nu; m-am gândit că nu. O să mă gândesc la el.

Din nou s-a lăsat liniștea.

– Dacă e găsit vinovat… a început West.

– Nu va fi, i-am spus.

– Dar dacă e, o să meargă la închisoare?

– Nu-mi imaginez așa ceva.

– Ei bine, dacă e, a insistat el – și mi-am amintit cât de neatractiv de ambițios, cât de lacom fusese ca om de știință, și cât de nerăbdător fusese să părăsească laboratorul lui Norton și să aibă unul propriu –, atunci măcar o să aibă o grămadă de timp-ocean, nu-i așa, Ron?

Am fost atât de îngrozit de nerușinarea lui, încât m-am trezit incapabil să răspund. În timp ce eu stăteam cu gura căscată, West mi-a zâmbit, și-a mai luat o dată rămas-bun și a coborât din mașină. L-am urmărit cum a intrat în hotel pe ușile duble și a pătruns în holul foarte luminat, după care m-am întors acasă la Norton, unde îmi petreceam majoritatea nopților. În lunile următoare procesul a început și s-a terminat, stabilirea sentinței a început și s-a terminat, dar e inutil să spun că West nu a mai venit niciodată în vizită la Norton.

După cum spuneam, nu, oamenii nu sunt înțelegători cu situația actuală a lui Norton. Într-adevăr, lumea l-a condamnat și l-a respins înainte ca el să fie condamnat și respins oficial de un juriu alcătuit din presupușii săi egali – cum trebuie să te simți să fii un om de intelectul lui Norton și să ți se stabilească caracterul și să ți se scrie soarta de către doisprezece incompetenți (un jurat, din câte îmi amintesc, era funcționar la un punct de plată a taxelor rutiere, iar altul era spălător de câini) a căror decizie transformă practic fiecare dintre realizările tale anterioare în lucruri nesemnificative, dacă nu chiar în întregime lipsite de sens? Din acest punct de vedere, așadar, e vreun mister că Norton este acum deprimat, plictisit și nestimulat?

Ar trebui să spun câteva vorbe și despre prezentarea în presă a procesului lui Norton, fiindcă ar fi o greșeală să ignorăm atât esența, cât și întinderea acesteia. Dată fiind natura infracțiunilor de care a fost acuzat Norton, nu m-a surprins deloc că presa irosește pagini întregi pe povești care înfloresc, elaborat și cu o șocantă lipsă de respect față de adevăr, puținele fapte ale vieții lui personale cunoscute publicului. (E drept că au detaliat, oarecum fără voie, unele dintre realizările sale considerabile, dar asta numai pentru a scoate și mai mult în evidență presupusa lui ticăloșie.)

Îmi amintesc că în zilele acelea stăteam de veghe cu Norton în casa lui în timp ce își aștepta procesul (afară, un grup de reporteri de televiziune își petreceau zilele pe trotuar, la marginea peluzei lui Norton, mâncând și pălă­vrăgind în aerul de vară plin de insecte zumzăitoare de parcă ar fi fost la picnic), iar dintre numeroasele cereri de interviuri (neonorate, desigur) pe care le-am primit, o singură publicație – regretabil, Playboy – l-a invitat pe Norton să-și scrie propria apărare în loc să trimită un scriitor tinerel, salivând după glorie, să-i interpreteze viața și presupusele fărădelegi pentru cititori. (Inițial, oferta mi s-a părut o idee bună, în ciuda mediului, dar Norton se temea că orice ar fi scris ar fi fost manipulat și folosit împotriva lui ca o mărturisire. Avea dreptate, desigur, și așa a luat sfârșit ideea respectivă.) Pe de altă parte, gândul că nu-i era îngăduit să vorbească în apărarea sa îl înfuria și-l întrista.

Ironic este că, la scurt timp înainte să fie arestat, Norton chiar avusese de gând să-și scrie memoriile. La vremea aceea – în 1995 – se retrăsese pe jumătate din viața profesională, astfel că nu mai era forțat să se lupte cu diversele sarcini administrative și bătăi de cap de la laborator. Nu vreau să sugerez că nu mai era cea mai vitală și mai indispensabilă minte de acolo, ci pur și simplu că începuse să-și organizeze timpul altfel.

Cu toate acestea, Norton nu avea să se bucure de oportunitatea de a-și pune pe hârtie viața remarcabilă, cel puțin nu în condițiile pe care știu că le-ar fi preferat. Dar, după cum am spus mereu, mintea lui este din cele care pot depăși orice provocare. Așa că în aprilie, la două luni după ce a început ispășirea pedepsei, l-am întrebat în scrisoarea zilnică pe care i-o adresam dacă nu plănuia să-și scrie memoriile oricum. Aveau să fie o contribuție extraordinară pentru lumea literelor și a științei, i-am spus, și în plus putea în sfârșit să dovedească oricărei persoane interesate că nu era așa cum lumea fusese atât de dornică să-l prezinte. I-am explicat că aș fi fost onorat să transcriu la computer și, dacă-mi permitea, să-i editez ușor textul, așa cum mai făcusem înainte cu diverse lucrări pe care le trimisese unor reviste. Ar fi fost un proiect fascinant pentru mine, am scris, și unul care ar fi putut să-i țină de urât. O săptămână mai târziu, Norton mi-a trimis un bilet scurt:

Deși nu pot să spun că îmi doresc să-mi petrec probabil ultimii ani din viață încercând să-i conving pe alții că nu sunt vinovat de fărădelegile pe care mi le-au pus în spinare fără să ezite, am ales să încep, așa cum o numești tu, „povestea vieții mele". Încrederea mea [în tine] este… [foarte] mare.⁴

O lună mai târziu aveam prima fasciculă.

Sunt câteva lucruri pe care ar trebui să le spun pe post de introducere înainte de a invita cititorul să afle despre viața extraordinară a lui Norton. Fiindcă, la urma urmei, este o poveste în centrul căreia stă boala.

Norton, desigur, va povesti totul mai bine decât mine, însă aici îi voi oferi cititorului câteva detalii despre omul în cauză. Mi-a spus odată că în viața lui nu s-a produs nici un eveniment semnificativ până când nu a plecat din țară și nu a ajuns în U’ivu, unde avea să facă descoperiri ce urmau să transforme medicina modernă și să-i aducă Premiul Nobel. În 1950, la douăzeci și cinci de ani, a fă­cut prima călătorie în acea țară microneziană pe atunci obscură, o călătorie care avea să-i schimbe viața – și să revoluționeze comunitatea științifică – pentru totdeauna. Cât timp a stat în U’ivu a trăit cu un „trib pierdut care urma să fie numit populația Opa’ivu’eke de pe „Insula Interzisă Ivu’ivu, cum era ea cunoscută (în rândul u’ivuanilor, cel puțin), cea mai vastă din micul arhipelag. Acolo a descoperit o afecțiune – o afecțiune care nu mai fusese studiată niciodată – de care suferea populația autohtonă. În general, u’ivuanii aveau o speranță de viață foarte scurtă, lucru valabil și astăzi, însă pe Ivu’ivu Norton a întâlnit un grup de locuitori care depășeau cu mult speranța de viață normală: cu douăzeci, cincizeci, ba chiar și o sută de ani și peste. Această descoperire era cu atât mai remarcabilă din două motive: în primul rând, deși persoanele afectate nu îmbătrâneau fizic, se deteriorau psihic; în al doilea rând, afecțiunea lor nu era congenitală, ci dobândită.

Niciodată nu s-au apropiat oamenii mai mult de viața veșnică așa cum au făcut-o cu descoperirea lui Norton. Și totuși niciodată nu ne-a scăpat mai repede printre degete o promisiune atât de minunată: un secret descoperit, un secret pierdut, și totul în numai un deceniu.

În același timp, activitatea lui Norton reflecta miș­cări seismice din alte domenii în afară de medicină: cele aproape două decenii petrecute în sânul tribului dăduseră naștere unui nou domeniu al antropologiei medicale moderne, iar scrierile sale din anii petrecuți acolo reprezintă acum elemente fundamentale ale multor programe universitare.

Tot în U’ivu⁵ i-au început și necazurile. Dintre numeroasele lucruri care au definit călătoriile lui Norton prin U’ivu, unul a stat la originea a ceea ce avea să devină dragostea lui nesfârșită pentru copii. Ivu’ivu, pentru acei cititori care nu cunosc insula, are un peisaj pe cât de frumos, pe atât de intimidant. Totul acolo este mai mare și mai pur și mai extraordinar decât ți-ai putea imagina, iar în fiecare direcție se întinde o priveliște mai spectaculoasă decât cea precedentă: într-o parte, o întindere nesfârșită de apă, atât de nemișcată și de intens colorată încât nu poți să te uiți prea mult la ea; în cealaltă, pliuri lungi și adânci de munți, cu vârfurile care dispar în spuma ceții. De la vizita sa inițială pe Ivu’ivu, Norton a angajat u’ivuani care să-i fie ghizi, să-l conducă în căutarea unor priveliști și obiecte pe care nu le mai văzuse până atunci. Decenii mai târziu, la rugămințile lor fierbinți, i-a luat cu el în Maryland pe copiii și nepoții lor, crescându-i ca pe ai lui, oferindu-le genul de educație de care n-ar fi avut cum să beneficieze în U’ivu. De asemenea, a adus acasă mulți orfani, copii mici și mai mari care trăiau în condiții înfiorătoare, fără vreo speranță să-și schimbe vreodată viața.

Până să-și dea seama, acumulase peste patruzeci de progenituri. Mulți dintre acești copii, adoptați în trei rânduri de-a lungul a aproape trei decenii, s-au întors în Micronezia, unde sunt acum medici, avocați, profesori universitari, căpetenii, educatori și diplomați. Alții au ales să rămână în Statele Unite, unde și-au găsit de lucru sau își continuă studiile. Și alții, regret să o spun, s-au pierdut în sărăcie și droguri și criminalitate. (Când ai patruzeci și trei de copii, nu te poți aștepta ca toți să fie povești de succes.) Dar acum, desigur, nici unul nu mai este al lui Norton. Iar Norton, prin alegerea lor, nu mai este al lor: abandonarea lui aproape în masă în timpul greu­tăților cu care s-a confruntat recent a fost absolut șocantă. La urma urmei, acesta a fost un om care le-a oferit adăpost, o limbă, educație – toate instrumentele de care aveau nevoie pentru ca într-o bună zi să-l trădeze, ceea ce s-a și întâmplat. Copiii lui Norton au învățat prea bine mesajul Occidentului și al Americii; de undeva au auzit că acuzațiile de perversitate sunt un argument invincibil, acuzații cărora nici măcar un laureat cu Premiul Nobel, o minte respectată, nu le poate face față cu succes. E mare păcat; odinioară mi-au fost dragi unii dintre ei.

Al doilea lucru pe care ar trebui să-l spun este că, în ciuda interesului meu evident față de această narațiune, ea nu este povestea mea. În primul rând, eu sunt un tip liniștit. În al doilea rând, nu mă interesează oricum să-mi depăn povestea – la urma urmei, există mult prea multe povești în zilele noastre. Și totuși aș dori să spun câteva vorbe despre procesul compilării și editării acestor pagini. Sarcinile mele de redactor au fost de fapt minimale. Ar trebui să precizez și că fiecare dintre secțiuni (cărora eu le-am dat titluri) este în realitate o serie de fascicule distincte pe care le-am primit de la Norton cât timp era închis. Fiecare era prefațată de o scrisoare, dar de vreme ce acele scrisori sunt mai degrabă de natură personală, nu am considerat potrivit să le includ aici. Fiindcă acest text a fost creat inițial în fascicule, se va observa că uneori are o calitate spontană, degajată, și că presupune din partea cititorului o anumită cunoaștere a vieții și activității autorului. De vreme ce eu sunt persoana care îl cunoaște cel mai bine pe Norton (și de vreme ce cartea a fost de fapt scrisă pentru mine, la cererea mea), am considerat că este responsabilitatea mea să adaug note de subsol acolo unde am crezut că informațiile suplimentare ar putea ajuta cititorul să înțeleagă povestea lui Norton. (Ocazional am adăugat și note ca un mod de augmentare a cronicilor lui Norton. De asemenea, am tăiat – rațional – pasaje care în opinia mea nu îmbogățesc narațiunea sau nu au o relevanță deosebită; aceste ștergeri nu vor diminua portretul general pe care și l-a pictat Norton aici.)

În sfârșit, consider că este cinstit să răspund la o între­bare pe care Norton mi-a adresat-o în scrisoarea de însoțire a primei fascicule, și anume ce speranțe am de la acest proiect. Răspunsul nu este unul complicat: nu vreau altceva decât să repar reputația lui Norton, să-i reamintesc lumii că ceea ce a precedat ultimilor doi ani este incomparabil mai important decât ceea ce poate sau nu să se fi întâmplat preț de câteva luni scurte. Poate că e o naivitate din partea mea. Dar trebuie să încerc: să fac mai puțin pentru un om care a oferit atât de multe lumii științei și medicinei ar fi, pe scurt, de neiertat.

Ronald Kubodera

Palo Alto, California

În Palo Alto, California, unde sunt titularul catedrei John M. Torrance din Departamentul de Imunologie al Facultății de Medicină de la Universitatea Stanford

A. Norton Perina către Dr. Ronald Kubodera, 24 aprilie 1998

A. Norton Perina către Dr. Ronald Kubodera, 3 mai 1998

Când vorbesc aici despre U’ivu, mă refer la țară în ansamblul ei, nu la insula individuală; după cum va deveni clar, Norton și-a petrecut cea mai mare parte a timpului pe Ivu’ivu.

Memoriile lui A. Norton Perina

EDITATE DE DR. RONALD KUBODERA

PARTEA I. PÂRÂUL

I

M-am născut în 1924 lângă Lindon, Indiana, acel gen de localitate rurală mică și deloc remarcabilă care începuse să se reproducă în liniște, dar insistent, în tot Vestul Mijlociu cu vreo douăzeci de ani înainte de nașterea mea. Prin asta vreau să spun că orășelul, așa cum mi-l amintesc eu, era excepțional numai prin lipsa detaliilor distinctive. Erau silozuri și șoproane roșii (majoritatea locuitorilor erau fermieri) și magazine universale și biserici și preoți și doctori și profesori și bărbați și femei și copii: schița unei societăți americane, însă una fără înflorituri, fără decorațiuni, fără accesorii. Erau câțiva bețivi și nebunul satului, și câini și pisici, și un târg al comitatului care se ținea în tandem cu Locust, o localitate situată la câțiva kilometri mai la vest, care nu mai există acum. Orășenii – eram o mie opt sute – se nășteau și mergeau la școală și își făceau treburile și deveneau fermieri și se însurau cu locuitori din Lindon și își lărgeau familiile. Când vedeai pe cineva pe stradă, îi făceai un semn de salut, dacă erai bărbat, îți coborai borul pălăriei puțin. Anotimpurile se schimbau, tutunul și porumbul creșteau și erau culese. Acesta era Lindon.

Eram patru în familie: tata, mama, Owen și cu mine.⁶ Locuiam pe un teren de o sută de pogoane, într-o casă încovoiată a cărei singură caracteristică notabilă era o scară centrală masivă, grandioasă pe vremuri, pe care generații succesive de termite o transformaseră într-o ruină dantelată.

La vreun kilometru și jumătate în spatele casei curgea un pârâu șerpuit, prea mic și încet și inconsecvent ca să merite un nume propriu. În fiecare martie și aprilie, după dezgheț, își depășea limitările și devenea un râu în toată puterea cuvântului, umflat și violent, cu litri după litri de zăpadă topită și apă adusă de ploile de primăvară. În timpul acelor luni, însăși natura pârâului se schimba. Dintr-odată nemilos și hotărât, smulgea din rădăcini floricele stelate de mac canadian și cimbrișor de pe malurile-i năpădite de iarbă și le ducea la vale, unde rămâneau părăsite în hățișurile unui baraj pe care vreun necunoscut l-a construit cu multă vreme în urmă. Plevuștile, locuitorii pârâului cât era anul de lung, se luptau să urce în amonte și se înecau. Fiindcă în acel unic anotimp pârâul avea glas, un muget scandalizat de apă curgând șiroaie, plină de forță; cursul îngust, atât de placid și de lipsit de caracter în mod normal, devenea în acele luni un lucru înfricoșător și imprevizibil, iar noi eram avertizați să ne ținem departe.

În fierbințeala lunilor de vară, pârâul – care nu pornea de pe proprietatea noastră, ci de la familia Mueller, care locuia la vreo opt kilometri mai la est – seca din nou și se prefăcea într-o șuviță sfioasă de apă, strecurându-se temător pe lângă ferma noastră. Aerul de deasupra vibra de zgomotul norilor de țânțari și libelule bâzâitoare, iar lipitorile înaintau alene pe fundul lui mâlos și moale. Obișnuiam să mergem la pescuit acolo, și la înot, după care urcam la loc pe colina ce ducea spre casa noastră, scărpinându-ne rănile lăsate de țânțari pe brațe și picioare până deveneau un amalgam de piele moartă și sânge viu.

Tata nu se aventura niciodată până jos, la pârâu, dar mamei îi plăcea să stea pe iarbă și să privească apa cum îi curgea peste glezne. Când eram foarte mici o strigam – „Uită-te la noi! –, iar ea ridica visătoare capul și ne fă­cea cu mâna, cu toate că era la fel de probabil să ne facă nouă cu mâna pe cât să salute, să spunem, un puiet de stejar din apropiere. (Mama vedea foarte bine, dar se purta adesea ca o persoană nevăzătoare; se deplasa prin lume ca un somnambul.) Când Owen și cu mine aveam vreo șapte-opt ani (în orice caz, când eram prea mici ca să ne pierdem orice iluzie în privința ei), devenise deja un obiect al compătimirii, mai întâi, și la scurt timp după aceea, al batjocurii. Îi făceam cu mâna, cum stătea pe malul apei, cu brațele încrucișate sub genunchi, iar apoi, când ne făcea și ea cu mâna (cu tot brațul, nu doar cu mâna, ca un mănunchi de alge fluturând sub apă), ne întorceam cu spatele, vorbeam tare unul cu altul, ne prefăceam că n-o vedem. Mai târziu, la cină, când ne întreba ce-am făcut la pârâu, ne prefăceam uluiți, perplecși. „La pârâu? Dar noi n-am fost acolo! Noi ne-am jucat toată ziua pe câmp.

– Dar v-am văzut acolo, spunea.

„Nu, îi replicam la unison, scuturând din cap. „Pro­babil au fost alți doi băieți. Alți doi băieți care semănau cu noi.

– Dar… începea ea, și chipul îi îngheța pentru o clipă, cuprins de confuzie, înainte să se liniștească. Probabil că da, murmura nesigură, uitându-se în farfurie.

Acest dialog avea loc de mai multe ori pe lună. Pentru noi era un joc, însă unul tulburător. Mama noastră ne cânta în strună oare? Dar expresia care-i străbătea chipul – de îngrijorare reală, de teamă că, așa cum spuneam pe vremea aceea, nu era sănătoasă, că nu era în stare să se încreadă în vederea sau memoria ei – părea prea reală, prea spontană. Am ales să credem că se prefăcea, fiindcă era prea înfricoșător să ne gândim serios la varianta alternativă, că ar fi fost nebună sau, mai rău, cu adevărat imbecilă. Mai târziu, în camera noastră, Owen și cu mine o imitam („Dar… dar… dar… voi erați!") și râdeam, dar după aceea, întinși în paturile noastre, tăcuți, gândindu-ne la implicațiile jocului, ne simțeam tulburați. Eram mici, însă amândoi știam (din cărți, de la cei de-o vârstă cu noi) ce se presupune că trebuie să facă o mamă – să te certe, să te învețe, să te instruiască, să te disciplineze dacă e nevoie – și, mai mult, amândoi știam că mama nu era aptă de nici una dintre acele sarcini. Ce vom deveni noi când vom fi mari, ne întrebam, sub bagheta unei asemenea femei? De ce era atât de incapabilă? O tratam cum tratează majoritatea băieților animalele mici: cu blândețe când ne simțeam fericiți și generoși, cu cruzime când nu ne simțeam așa. Era îmbătător să știm că aveam pute­rea de a-i face umerii să se relaxeze, de a-i face buzele să se despartă într-un zâmbet nesigur, dar și de a o face să se bosumfle, să-și frece palma iute de picior, cum făcea când era agitată sau nefericită sau confuză. În pofida îngrijorărilor noastre, nu vorbeam niciodată despre ele cu voce tare; singurele discuții pe care le aveam despre ea aveau o nuanță de batjocură sau scârbă. Îngrijorarea ne făcea să ne apropiem mai mult unul de altul, ne făcea tot mai îndrăzneți și tot mai insuportabili. Sigur, ne gândeam noi, aveam s-o împingem în punctul în care adultul adevărat pe care-l ținuse ascuns atât de bine avea să iasă la iveală. Ca majoritatea copiilor, presupuneam că toți adulții au, firește, un simț al intimidării, al autorității.

În afara lipsei sale de substanță, erau câteva privințe fundamentale în care mama mea ar putea fi considerată un părinte ratat. Era o bucătăreasă neglijentă (broccoliul ei gătit la aburi era ca de cauciuc, când vârai în gură un buchețel, îți trosneau între dinți carcasele crocante ale unor gândăcei minusculi nevăzuți, puiul ei fript scârțâia de sânge) și o menajeră doar ocazională – tata îi cumpărase un aspirator, dar a stat nebăgat în seamă în dulapul cu paltoane până când Owen și cu mine l-am disecat într-o bună zi să-i studiem componentele. Nici nu părea s-o intereseze ceva. Nu am văzut-o niciodată să citească sau să scrie sau să picteze sau să grădinărească, toate acestea fiind preocupări despre care (chiar și atunci) știam că au o valoare și un interes intrinseci. În după-amiezile de vară o găseam uneori stând în sufragerie, cu picioarele strânse sub ea, ca o fetiță, cu un zâmbet prostesc pe față, uitându-se fix, dar cu ochi goi, la o constelație vastă de fire de praf scoase în evidență de o fâșie de lumină.

Odată am văzut-o rugându-se. M-am dus în sufragerie într-o după-amiază după școală și am găsit-o în genunchi, cu palmele lipite, cu capul drept. Buzele i se mișcau, dar nu auzeam ce spune. Arăta ridicol, ca o actriță care juca în fața unui teatru gol, și mi s-a făcut jenă pentru ea. „Ce faci? am întrebat, iar ea a ridicat privirea cuprinsă de panică. „Nimic, mi-a zis speriată. Dar eu știam ce face și știam și că mă minte.

Ce altceva mai pot să spun? Pot să spun că era vagă, că se lăsa dusă de val, probabil chiar proastă. Dar aici trebuie să adaug că a rămas o enigmă pentru mine, ceea ce este un lucru dificil de realizat pentru orice ființă umană. Și sunt alte lucruri pe care mi le mai amintesc despre ea: era înaltă și grațioasă, și, cu toate că nu-i pot recompune în detaliu trăsăturile, știu că era oarecum frumoasă. O fotografie veche și neclară, în sepia, pe care Owen o are atârnată în birou, confirmă acest lucru. Probabil că atunci nu era considerată la fel de frumoasă pe cât ar fi considerată acum, fiindcă avea un chip înaintea timpului ei – prelung, alb, înfiorat: un chip care promitea inteligență, mister, profunzime. Astăzi ar fi descrisă drept captivantă. Dar tatăl meu probabil că o considera foarte frumoasă, de vreme ce nu mă pot gândi la nici un alt motiv pentru care s-o fi luat de nevastă. Tatei, în rarele ocazii când vorbea cu femeile, îi plăceau femeile educate, deși nu le găsea absolut deloc atrăgătoare sexual. Asta se întâmpla fără îndoială din cauză că femeile inteligente îi aminteau de sora lui, Sybil, care era medic în Rochester și pe care o admira enorm. Așa că îi rămăsese frumusețea. M-a dezamăgit când mi-am dat seama, în adolescență, că tatăl meu s-a însurat cu mama doar pentru frumusețea ei, dar asta a fost înainte să-mi dau seama că părinții ne dezamăgesc în multe privințe și că e mai bine să nu ne așteptăm la nimic de la ei, fiindcă cel mai probabil nu vor putea să se ridice la nivelul așteptărilor noastre.

De cele mai multe ori însă, mama era de necunoscut. Nici măcar nu știu exact de unde era de loc (de undeva din Nebraska, am impresia), dar știu că provenea dintr-o familie săracă, iar tatăl meu, cu averea lui relativă și firea deloc exigentă, o salvase. Lucru curios, cu toată sărăcia ei, nu părea deloc consumată sau muncită; nu părea nici epuizată și nici îndârjită. Mai degrabă dădea impresia că ar fi una dintre acele femei răsfățate care plutesc din casa părintească până la pension și apoi în brațele soțului. (Strălucirea care părea s-o înconjoare în fotografia lui Owen, moartea ei timpurie și tăcută, mișcările ei lente și adormite, toate mă fac să mi-o amintesc luminoasă, protejată, răzgâiată, deși sunt conștient că nu era.) Din câte știu eu, nu avea studii (când ne citea observațiile profesorilor cu voce tare în fața tatei, se poticnea la unele cuvinte: „Ex-, ex-em-pu", silabisea înainte ca eu sau Owen să-i strigăm cuvântul – Exemplar –, îngâmfați și nerăbdători și rușinați), și era foarte tânără când a murit.

Pe de altă parte, era tânără în toate privințele. În amin­tirile mele este persistent copilăroasă, nu doar în ce privește comportamentul, ci și ca înfățișare. Părul ei, de pildă: oricare ar fi fost ocazia, îl purta lăsat liber, revărsându-i-se pe spate în volute lejere, șerpuitoare. Chiar și când eram mic, această coafură a ei mi se părea problematică; o vedeam drept încă o dovadă a caracterului ei copilăros întreținut cu migală și nepotrivit – părul lung, zâmbetul stupid, distant, felul în care privirea i se abătea de la a ta în clipa în care începeai să vorbești cu ea, toate aceste lucruri nefiind deloc admirabile la o femeie cu presupusele ei responsabilități.

Mi se pare deconcertant acum, în timp ce enumăr aceste detalii ale vieții mamei mele, cât de puțin știu și cât de puțin curios am rămas în privința ei. Presupun că fiecare copil tânjește să-și înțeleagă originile părintești, dar eu n-am considerat-o niciodată o persoană destul de interesantă ca să mă gândesc la ea. (Sau ar trebui să inversez acest raționament?) Pe de altă parte, nici n-am crezut vreodată în idealizarea trecutului – la ce bun? Owen a devenit ulterior mult mai interesat de mama noastră și chiar a trecut printr-o perioadă, în timpul facultății, în care a încercat să-i găsească rudele și să-i completeze o biografie informală. A abandonat însă proiectul după câteva luni și a devenit foarte defensiv în privința asta când îl întrebam câte ceva, așa că nu pot decât să bănuiesc că ne-a găsit rudele materne fără prea mari probleme, a înțeles că sunt niște bădărani și a renunțat scârbit la tot demersul (încă era un elitist declarat la vremea aceea, suficient cât să facă exact acest lucru).⁷ Ea a contat întotdeauna pentru el într-un fel pe care eu nu am reușit niciodată să-l înțeleg. Dar Owen este poet, și cred că i s-a părut important să aibă aceste detalii la dispoziție, spre o utilizare ulterioară, oricât ar fi fost de mediocre sau de dezamăgitoare în ultimă instanță.

În orice caz. Era luna iulie a anului 1933. Ezit să spun „Era o zi ca oricare alta", fiindcă sună atât de melodramatic și de profetic, precum și de-a dreptul imposibil de crezut. Însă chiar este adevărat. Așadar: era o zi ca oricare alta. Tata era plecat cu amicul său, Lester Drew, un mic fermier, făcând ce fac doi mici fermieri când se întâlnesc. Owen și cu mine strângeam o găleată de lipitori pe care aveam de gând să le punem într-o plăcintă pe care să i-o oferim apoi Idei, bucătăreasa cu jumătate de normă, o femeie acră pe care o detestam amândoi. Mama își bălăngănea picioarele în pârâu.

Timp de câteva săptămâni după aceea, Owen și cu mine am fost rugați să încercăm să ne amintim – ni s-a părut ceva schimbat la ea în după-amiaza aceea? Părea apatică sau bolnavă sau deosebit de epuizată? Ne-a spus că s-ar simți amețită sau slăbită? Răspunsul era întotdeauna nu. Într-adevăr, dacă vă pot spune foarte puține despre acțiunile sau dispoziția mamei din ziua aceea, probabil e din cauză că semănau foarte bine cu ceea ce ajunseserăm să acceptăm drept comportamentul ei normal. Pe cât de exasperantă era mama noastră, nu am putut-o acuza niciodată de inconsecvență. Chiar și ultima zi din viața ei a urmat același ritm de nepătruns pe care numai ea îl putea descifra.

În dimineața următoare, Owen și cu mine am dormit până târziu, cum făceam de obicei vara. Când m-am trezit – Owen încă dormea în patul de alături –, se instalase deja canicula. Nu ni se cerea mare lucru. Spre deosebire de alți copii, de la noi nu se aștepta nimeni să facem vreo treabă în casă; zilele ne aparțineau și le puteam umple oricum doream. În consecință, lunile de vară ni le petreceam cu activități neînsemnate – torturând broscoii de la pârâu, furând caise din pomii lui Lester Drew, furișându-ne prin iarba înaltă și aspră după vreo familie de marmote. Dimineața ne trezeam când voiam, mâncam ce ni se lăsase la bucătărie și plecam să punem în aplicare planurile zilei. Uneori, tata era acolo împreună cu Lester Drew, rulându-și câte o țigară între degete, cu o farfurie de piersici roșii feliate sclipind între ei bolnăvicios, precum carnea crudă. Ei mormăiau la noi, și noi la ei, și ne așezam la masă în liniște.

Erau acolo când am intrat în bucătărie în dimineața aceea, dar mai erau încă doi oameni cu ei: John Naples, medicul orașului, și reverendul Cunningham, preotul, și vorbeau cu toții în șoaptă. Când am intrat, conversația lor s-a întrerupt. Tatăl meu era un bărbat impasibil, stoic și deloc predispus la sentimentalism. (Avea o față mare și pătrată și ochii de un oliv tern, precum al caperelor.) Așadar, de fiecare dată când dădea dovadă de vreun fel de emoție, era motiv de teamă sau cel puțin de curiozitate. De fapt, îmi amintesc expresia lui din dimineața aceea – un amestec de surprindere, consternare și perplexitate – chiar mai bine decât îmi amintesc chipul lui.

– Mama voastră a murit, a spus tata.

Părea calm și grav și vorbea pe un ton normal care îi contrazicea expresia – într-adevăr, vocea lui m-a liniștit.

– Cum ai putut, Joseph, l-a mustrat reverendul Cun­ningham.

– E mai bine să audă așa, direct, a spus tatăl meu.

Se uitase drept la mine ca să-mi dea vestea. Acum privea în altă parte și vorbea cu un punct de deasupra capului reverendului Cunningham.

– Presupun că vă veți îngriji de trupul neînsuflețit, domnule reverend. Faceți cum… cum voia să se facă.

Apoi și-a plesnit palmele laolaltă într-un gest precis, ca o concluzie, și a ieșit pe ușa din spate în curte. Lester, după ce mi-a aruncat o privire lungă și îndurerată, l-a urmat cu pas grăbit, lăsându-mă cu reverendul Cun­ningham, care ofta, și cu John Naples, care se încrunta.

– Tu! mi-a spus Naples. N-ai un frate pe undeva?

Știa că am. În vara precedentă, Owen și cu mine prinseserăm o mulțime de șerpi de iarbă și-i vârâserăm, unul câte unul, lunecoși ca niște panglici, în cutia de scrisori a clinicii lui Naples. Era o distracție copilărească, dar el se înfuriase și nu ne-a iertat niciodată. Era un tip mânios și plin de ranchiună, coroziv din pricina dezamăgirii pe care o simțea față de lumea întreagă, genul de om care pe stradă stârnește norișori de praf în direcția copiilor pur și simplu fiindcă știe că micuții au puține mijloace de a reacționa.

– Nu te interesează să știi cum și-a dat sufletul mama ta? m-a întrebat.

– Naples! a intervenit reverendul Cunningham, însă doctorul nu l-a băgat în seamă.

– Țânțarii ăia care se îngrămădesc la pârâul vostru. Este opinia mea medicală că sunt purtătorii unei tulpini de gripă chinezească. Țânțarii sunt purtători de boli, iar mama voastră a cutreierat printr-o cloacă mișunând de bacterii și și-a provocat singură decesul. S-a lăsat pe spate pe scaun, satisfăcut, și a pufăit din pipă. Iar dacă tu și cu fratele tău n-o să evitați pârâul ăla, o să aveți parte de aceeași moarte și voi.

Reverendul Cunningham îl privea uluit.

– Chiar așa, Naples, a spus, iar apoi, epuizându-și re­sur­sele cu acea unică mustrare, a ieșit și el pe ușa din spate.

Nu am fost surprins și nu mă așteptasem la multe din partea lui – nu doar fiindcă era preot, ci fiindcă părea atât de pipernicit. Avea genul de față care era memorabilă prin absență mai degrabă decât prin prezență: obraji atât de scobiți și cadaverici, încât arătau ca și cum cineva ar fi vârât o lingură, i-ar fi scos carnea din două mișcări iuți și l-ar fi trimis în plata Domnului.

Naples a ridicat din umeri. El, spre deosebire de ceilalți, nu părea să aibă vreo intenție de a pleca. Owen și cu mine remarcaserăm că atunci când le vorbeam adulților de parcă ar fi fost puțin înceți la minte, ba chiar inferiori – ca și cum ar fi fost o pacoste pe care învățaserăm s-o tolerăm – erau deseori suficient de șocați cât să ne ofere informații și să ne vorbească pe un ton pe care nu l-ar fi folosit niciodată în mod normal cu un copil. Tehnica aceasta nu dădea rezultate în privința lui Naples; aroganța lui îi conferea un fel de neclintire care se dovedea foarte neconvenabilă.

– Ce naiba e gripa chinezească? am început.

Naples a pufăit din pipă.

– N-o să înțelegi, mi-a zis privindu-mă de sus.

– Eu cred că ați inventat-o.

– Iar eu cred că ești un țânc impertinent. Și tu și frate-tău.

– Chiar ați inventat-o, nu-i așa?

– Ai grijă, băiete.

– Dar ce este?

Au mai urmat câteva runde la fel – eu întrebând, Naples amenințând – până când, în cele din urmă, a oftat și a cedat.

– Un fel de boală transmisibilă prin aer, răspândită de țânțari. Unul a pișcat-o pe mama voastră, și ea s-a îmbolnăvit și a murit.

Părea o explicație logică, așa că am tăcut. Preț de un minut n-am mai scos o vorbă, fiecare dintre noi, îmi închipui, meditând la decesul ei cumva dezamăgitor. Dar apoi Naples și-a adus aminte că fusese manipulat să-mi răspundă la întrebare și și-a revenit.

– Sunt surprins că maică-ta nu s-a sinucis. Dumnezeu mi-e martor că eu așa aș fi făcut dacă aș fi fost părin­tele tău.

Ochii îi străluceau de triumf și anticipare.

Nu m-au deranjat cuvintele lui, dar probabil că mi-a pus tăcerea pe seama indignării; satisfăcut, și-a scuturat scrumul din pipă într-un mic mușuroi ordonat pe masă și a ieșit pe ușa din față, trântind-o în urma lui. În timp ce mergea pe alee îl auzeam fluierând, până ce sunetul s-a estompat și apoi a dispărut cu totul, lăsând în loc doar torsul unui roi de insecte de vară. Era prima dată când cineva îmi vorbise ca unui adult.

Trebuie să spun că tot John Naples, acest doctoraș îngâmfat de mâna a cincea dintr-un biet orășel, a fost cel care mi-a stârnit cu adevărat interesul față de boli. A făcut-o fără să-și dea seama – nu cred că mi-a povestit despre moartea mamei în termeni atât de lipsiți de menajamente fiindcă intenționa să-mi vorbească precum unui adult; de fapt, era un om crud și meschin și sunt sigur că încerca doar să mă șocheze până la lacrimi –, dar prin explicația lui aspră și eronată m-a făcut să întrezăresc pentru prima oară lumea bolilor și enigmele ei riguroase și strălucite.

Chiar și la vârsta aceea, pe Owen îl interesau cuvintele: citea dicționare și tot soiul de cărți și adora orice fel de jocuri de cuvinte – anagrame, calambururi, palindromuri. Se putea distra toată ziua cu șiruri de rime pe care le descoperise sau crease singur. Cu toate că și mie îmi plăcea să citesc, eu n-am iubit niciodată sportul limbii așa cum o făcea Owen. Asta fiindcă pentru mine limba nu avea o inteligență nativă proprie – era creată de om și omul îi dădea sens, așadar scrierile istețe îmi păreau adesea nu cu