#selfie, de la descoperirea la mascarea feței

Cuprins.

Ghid de lectură sau #iluminare

Prolog la părțile finale

#in

Mesaj din Podgorica: Atac DDoS la față

...să ne eliberăm de toate acestea

Flux de #selfie, flux de viruși

Extensia reconstructivă a sinelui și (inter)fața mașinală

Pchyho-selfie

Starea de tranziție

Curgeri printre coduri

Somnambulii sunt printre noi

Ocuparea Rețelei

Tragerea în chip

Două povești despre destrupare și (în)corporare

Creierul trans-uman

Riscul infectării

Mascarea feței și mașina auto-reproducătoare

Între izolare și infodemie

Eu Selfie

#out

Credit Foto: Seriu Aursulesei

Ghid de lectură sau #iluminare

Am citit prima ediție a cărții lui Rareș Iordache, Selfie, descoperirea feței , în 2015. Îmi dau seama acum, citind și recitind această a doua ediție, că nu am înțeles mare lucru atunci. Ca reprezentantă simptomatică a generației X ale cărei raporturi cu lumea digitală se rezuma, de regulă, la un cont de Facebook și la căutări Google, nici nu aveam, în 2015, cum să înțeleg prea multe. E drept, însă, că lectura acelei prime ediții a lăsat o urmă în mintea mea de genul „e acolo ceva ce merită investigat", iar în anii următori atenția mea s-a îndreptat din ce în ce mai mult spre noile tehnologii, mai ales prin prisma fascinației față de dezvoltarea fulminantă a industriei ICT locale. Și totuși, a trebuit să vină o pandemie ca relația mea cu lumea nouă digitală să fie reevaluată: necesitatea este cel mai eficient trigger al schimbării. 

Îmi este evidentă acum eroarea epistemică inițială: aplicarea modelului analogiei, al similitudinii pentru a înțelege raportul dintre real și virtual nu doar că limitează cunoașterea, ci te orientează pe piste false. Veți spune: „greșeală de începător; știm deja de decenii că mediul tehnologic transformă substanțial mesajul!". Și ați avea dreptate să spuneți asta. Recunosc, propria cultură profesională filosofică construită timp de 20 de ani a cedat în fața judecății de simț comun: ca să înțelegem ceva nou, trebuie să găsim o asemănare cu ceva ce există deja. 

Dar lumea virtuală doar pare că se aseamănă cu lumea reală. Și aici intervine cartea lui Rareș: Selfie, descoperirea feței – varianta 2021 – are marele merit de a denunța iluzia similitudinii dintre real și virtual, obligându-ne să gândim în cadre și termeni care se articulează sub ochii noștri. Așa se explică impresia inițială de ermetism a cărții. Începeți să citiți și vi se pare că nu găsiți corespondent în realitate pentru cele scrise. Ce trebuie să faceți este să rezistați, cu orice preț, tentației de a închide cartea. Trageți aer în piept și luați-o de la început: iluminarea se apropie, promit!

Odată câștigată familiaritatea cu scriitura, veți trăi câte o revelație la fiecare trei paragrafe. Este uimitoare forța de cuprindere și sinteză a cărții: atât de multe lucruri pe care le știți, în fapt, dar care, până acum, nu au fost niciodată atât de pregnant (inter)conectate. Selfie, viralitate, față, de-materializare, mașinal, mască, fețe, virus, cyberspațiu și cybertimp, avatar, pandemie, flux, indexare, contagiune, zombi, somnambulism, Second Life, hipnoză, Selfiecity, informație, metadate, virtual, destrupare, net-art, hacker, trans- și post- umanism, (in)securitate, rețea, web 2.0, risc, contaminare, patogenie, replicare, auto-reproducere, infodemie, cybersociabilitate, intersubiectivitate... Toți acești termeni sunt invocați, analizați, puși în context. Căutările identitare ale sinelui devenit selfie sunt simultan pretextul și scopul scriiturii, nu puteau lipsi din ecuație referințele la o seamă de teorii psihologice și sociologice.

Poate ar fi bine să fiu mai explicită: la cine mă gândesc când spun „voi"? Dacă Rareș asumă ca interlocutor, pe parcursul cărții, cititorul ideal – acel „tu sau „#tu – ghidul de lectură aici de față se orientează spre cititorii reali, mai precis spre profilurile potențialilor cititori. Mă includ cu bucurie în acest „voi": cartea asta parcă a fost scrisă pentru mine! Dar #selfie, de la descoperirea la mascarea feței nu se adresează doar reprezentanților generației X: „voi" îi cuprinde la fel de bine pe reprezentanții generațiilor Y și Z. Știu, veți spune că punerea la un loc a naivilor și nativilor digitali este ridicolă. E adevărat, perspectivele de lectură vor fi radical diferite. Am, însă, convingerea că această carte va permite crearea unui numitor comun transgenerațional, fie în virtutea „naturii" noastre cyber-avatarice, fie în acord cu prevestita întoarcere la umanism.

Mara Rațiu

Prolog la părțile finale

Vei fi nevoit să faci un efort, treaba aceasta te va secătui de puteri. Ceea ce vine din experiența ta nu-ți va fi suficient. Imaginație, procese, forme, rezultate, cine știe. Ești într-o simultaneitate a dării cu acceptarea. Te oferi complet și accepți golirea ta în fața unei mult visate (re)construcții. Este o chestiune atemporală care îți vizează conturul, ți-l (re)definește după noile norme. Norma, aflată într-un orizont al existenței tale, dar fără să o atingi. Te atinge în direct materializarea ta, iar fața îți este prima formă. Este imperativ să ai măcar o idee despre asta, altfel, nu ai cum să reziști acestui tsunami de date care te va anihila rapid, te va destrupa, goli de esență și te va repoziționa într-un alt tip de univers de care nu aveai habar. Ai visat reconstrucții transcendentale și ai primit în schimb determinații. E tare, mecanismul, știu, de asta sunt aici, să te însoțesc lin în drumul tău. Vei trece de la descoperiri și dezvăluiri la dramatismele morții tale.

Aș putea să-ți spun că ți-a fost aruncat un văl care maschează perfect natura întregului proces. La fel de bine, ți-aș putea spune că ceea ce ți se întâmplă este o necesitate. Să nu te temi, determinația poate fi, trebuie să fie, încă o altă deschidere către un dincolo de limita ființei tale. Faptul că ești acolo nu mai are legătură cu nimic din tine sau din timpul tău. Da, e non-spațial, este un vid de date care te absorb și îți sfâșie existența. Ai avut impresia că lucrurile vor sta altfel, că vei ajunge acolo unde te îndrumau visele tale. Halucinant cum te poți pierde. Este nevoie să înțelegi necesitatea unui spațiu lipsit de spațiu într-un timp lipsit de timp.

Convenționalism. Ce ești, de fapt? Hai să pornim de aici, mereu vom porni din acest punct. Să fie doar vorba despre faptul că ești un subiect care (își) îmaginează, prin asta producându-și proiecții creatoare? Aceasta ar putea (fi) cauza depășirea depășirii pe care o faci atunci când te uiți în oglindă și încerci să-ți auto-evaluezi imaginarul. Fictiv pur. Te rog să-ți tragi un scaun, să te așezi și să-ți aprinzi o țigară. E vremea să începem peripluul nostru prin care vei ajunge la mirarea de a exclama că ești doar o replică. Totul este mișcat de această forță mișcătoare ce produce scântei în minte. Drumul lung până la un potențial rezultat duce la pierderea unei cantități semnificative de energie pe care speri să o recuperezi când vei fi (re)construit complet, cu o altă față. Posibilitățile nelimitate sunt eliminate rând pe rând și, treptat vei simți că ești doar un alt creier în container. Mi-e teamă mereu de acest rezultat. Ești prins în iluzii, nu poți estima dacă ai o vedere din afara containerului sau ești mereu prins în mrejele acesti limitări. Tocmai de aceea vei accepta cu brațele deschise distrugerea feței tale cu speranța că vei ajunge într-o altă sferă, una care te vei putea manifesta nelimitat. Oare, să ai conștiința acestei stări sau să fie vorba doar despre un produs al fanteziilor tale? Vom vedea pe parcurs dacă vei rezista.

Forța care reușește să îți alimenteze întreg schematismul este imaginația ta. Cu ea pleci la drum și de la ea pornește manifestarea dorinței de neantizare reală. Ai nevoie de un stimul, iar acesta este actul dării, cel despre care ți-au spus deja. Sistemul devine operațional atunci când acest act este pus în mișcare, iar imaginația ta bolnavă te aduce la starea febrilă se a confirma necesitatea gestului. Da, este un paradox al necesității: este nevoie să te oferi pentru a crede că te poți recupera la un alt nivel.

Câte cuburi încap într-un cub? Câte vreau, deoarece eu sunt făuritorul cubului. Ei bine, asta îți este deviza cu care tragi ușa după tine la plecare. Tu ești cel care dictează și controlează totul. Nu ai nici cea mai mică idee despre faptul că lumile alternative sunt forme exprimabile în spații și timpuri distincte care îți vor rupe existența în zeci de cioburi în care te vei uita pentru a-ți regăsi reflexia. Prizezi constat o supra-doză a afirmării tale, a vederii fețelor tale, și pierzi contactul dintre punțile de legătură cu diferitele tale lumi. Vei uita complet că cele mai multe dintre ele nu implică contact real, deoarece nu se pune problema vreunui anume tip de materializare. Mai curând, vei avea parte din plin de dematerializări.

Voi numi fețele tale drept avatarurile tale. Privindu-te în oglindă, cel real și copia ta, vei fi incapabil să discerni limitele fețelor, să sesizezi unde anume începe una și continuă celelalte. Forma ta copiată devine încet reală, dar vei fi nevoit să distingi dimensiunile existenței sale. O poți face într-un sens cartezian: singura certitudine a acestor lucruri este tocmai faptul că ele există. Mă tem, totuși, că nu este suficient, că vom fi nevoiți să cernem sita pentru a mai recupera ceva din tine. Asta dacă îți dorești și tu, deși, vei vedea că vom ajunge în pasul în care vei fi complet debusolat.

#in

Ești aici pentru că nu crezi că este doar un freamăt temporar, ai simțit că mâna tastând gândește altfel, că ai renunțat să-ți folosești ochii cu adevărat și că te dor dacă o faci Îți dorești asta, deși nici tu nu ai idee exact ce înseamnă dorință. Te simți precum Neo pe Nabucodonosor, vrăjit dureros că există o lume reală dincolo de mai-mult-decât-mașina care ai devenit. Acum, e mai mult, căci ți-ai mascat fața cu alte fețe, distrugându-ți identitatea. Dar asta s-ar putea să nu îți cadă bine, deși o intuiai și doreai cu mult înainte, de la prima vedere a cyborgului: mi-aș dori și eu să pot face asta . Oare ți-ai dorit tu-cel-real sau ai dat crezare dorinței ca ceva ce vor alții de la tine? Trebuia să o știi, nu? Alții vor doar să experimenteze...pe tine, cu tine, pe ei. Vor doar să renunțe la ei din plictisul realității, e prea puțin ce le oferă și, nu-i așa, versiunea virtuală a lor e mult superioară versiunii reale. Nu crezi? Aruncă un ochi în oglindă și conectează-te apoi la rețea! Vei descopei un univers al unui tu care-și va pierde esența printre nimicuri.

Nu te-ai gândit o clipă că scripturile profetice ale lui Asimov au devenit cumva realitate, după un timp de experimente fumate în laboratoarele pitite bine? Nu erau sateliți, nu era tehnologie și nu vorbea nimeni despre Big Brother, Big Data sau fluxuri informaționale. Scurgerile se petreceau cu dosare pe sub mână, nicidecum prin hacker art sau atacuri DDoS. E ca atunci când te-ai uitat la filmul despre Vladimir Vetrov sau Oleg Gordievsky, spioni ruși care au scos la iveală practicile KGB-ului, au cotrobăit prin arhivă, au dat peste dosare importante ale securității din URSS. Ca să ajungi la sens,