Încotro ne îndreptăm

Alteritatea ostilă

După o serie de experimente textuale materializate, până acum, în proze scurte incluse în diferite volume colective, Pavel Nedelcu plonjează pentru prima dată î n apele fic țiunii de cea mai largă respira ție. Ș i o face, s ă o spun de-a dreptul, fără să își ia colacii de salvare obiș nui ți. Nu pariază, bunăoară, nici pe o poveste alertă ș i fluent ă, nici pe descrierea minuţ ios-empatic ă a unor medii sociale considerate pitorești sau a unor personaje reprezentative, care să aib ă toate șansele să devină memorabile. În schimb, mizează serios pe o serie de convenții metaficţionale pe care unii prozatori optzeciști le considerau must- uri ale narațiunii, în timp ce, dimpotrivă, nu puțini dintre reprezentanții ultimelor promoții literare de la noi nu conteneau (și, în unele cazuri, nu contenesc încă) să le dezavueze.

Surprinzător, prin urmare, în acest debut datat 2022 – și care marchează editorial cel de-al doilea premiu obținut la Concursul „Primul roman", organizat de Editura Litera în cursul anului trecut – vom regăsi numeroase strategii și trucuri narative trecute de câteva decenii în lista de convenții structurale sau formale specifice postmodernismului. Pe de o parte, putem astfel identifica: fragmentarea voită a fabulei, prin lungi divagații cu rost sociopolitic, identitar, dar mai ales meta-literar; schimbarea unghiurilor de percepție a unora dintre evenimentele care îl au drept protagonist sau la care asistă, ca martor, aparent banalul Franz; micile structuri poietice, ritmate și rimate, strecurate în discursul auctorial pentru a îndepărta atenţia de la unele scene, dialoguri sau figuri esenţiale în schema epică; „spoiala subțire a déjà-vu-urilor" ce funcționează ca un nou semnal de alarmă în privința raporturilor realitate–ficţiune, autentic–contrafactual etc.; repetarea cu minime (sau medii) variații simbolice a unor scene sociale ori domestice, însă neapărat pentru un plus de edificare a sensurilor ficțiunii; cultivarea palinodiei sau a retractării, dar și a concentrărilor tip epitomă, prin intermediul cărora naratorul îi întinde o mână de ajutor cititorului impacient ori neatent; apelul lucid la confuziile, suprapunerile și alterările identitare, menite a complica și mai tare ițele acțiunii – oricum amânate dinadins; transferul de conștiinţă dinspre personajele umane înspre cele obiectuale (precum, să spunem: tavanul meditativ, glonțul Excalibur, rămas prizonier în rama de fier a acoperișului din sala de așteptare a Gării, cartoful pai separatist ori gazele din aerul matinal respirat de domnul Franz); propunerea urmată de descâlcirea analitică a mai multor variante de final pentru același nod factual (v. cele trei versiuni asupra furtului taburetului de sub pianina Steinway) ș.a.m.d.

Pe de altă parte, ne întâmpină, până aproape de final, auto-demistificarea continuă din partea autorului (ca instanţă producătoare de text și care încearcă de la bun început să îi stabilească și codul de lectură). De aici, desigur, avertizarea repetată a cititorului că se află în faţa unei speculații extinse, produsă de o conștiință scripturală liberă să își aleagă procedeele, tehnicile și convenţiile, fie ele cele specifice literaturii mainstream sau celei de consum. Între ele, spre exemplu, chiar anticiparea semnificaţiilor metaficţionale printr-o uvertură cu aparență utilitară și alonjă teoretică, numită chiar Instrucţiuni de utilizare a produsului și încheiată cu un avertisment fără drept de apel, pe care vocea auctorială o va repeta atât de mult încât o va transforma în laitmotiv romanesc: „Literatura este speculație: ca speculație, literatura e perfect inutilă". Ca și cum aceasta n-ar fi de ajuns, scriitorul apelează și în textul propriu-zis la numeroase inserţii auctoriale, care intenționează, de bună seamă, să își atragă cele mai variate categorii de cititori prin diferite strategii tip captatio benevolentiae, ba chiar să îi plaseze într-o poziție activă faţă de textul pe care, la rigoare, îl pot completa sau adăugi: „La punctul acesta, sau poate chiar mai devreme, cititorul să aleagă unde crede că ar fi mai credibil (eventual să adauge o continuare a discursului agentului nostru pe paginile goale de la sfârșitul cărții – dacă vor fi, totul depinde de tipar), tânărul ar izbucni în plâns de rușine, iar domnul Franz l-ar bate cu o mână pe umăr, Hai, gata, nu-i nimic, s-a întâmplat, mai greșește omul!". Nu lipsesc, bineînțeles, nici spoiler-ele false, nici reverențele jucăușe făcute înaintea unui cititor versat (spre exemplu, în romane poliţiste sau în ficțiuni noir), nici micile exerciţii tip mimarea umilinţei: „Însă cum cea de față nu este o scriere obișnuită (o putem afirma cu umilința celor care știu că nu pot plăcea majorității și că, probabil, în afară de un grup foarte restrâns de prieteni, nimeni nu le va aprecia străduința de a părea, dacă nu de a fi, întrucât suntem cu toții doar niște pitici pe spatele giganților trecutului, de a părea deci, măcar înaintea acestui grup, diferiți și originali), nici înjurăturile domnului Franz nu vor fi redate aici." etc. etc.

Chiar și astfel avertizat, unui cititor neechipat corespunzător nu îi va fi prea comod excursul cu detentă frecvent intertextuală și mize prioritar autoreferenţiale, pe care Nedelcu îl aseamănă, de altfel, în mai multe rânduri cu un urcuș greoi pe un trunchi de copac gigantic, așadar, cu o explorare primejdioasă, cu atât mai mult cu cât beneficiază de ajutorul (pe alocuri nenecesar al) unui ghid cățărător care stabilește de la bun început un raport clar de Putere între el și bietele insecte pedestre care au plecat de la rădăcină și se îndreaptă spre vârful arborelui majestuos, pentru a admira împrejurimile. Mai mult, nu uită să le amintească în mai multe rânduri ţelul în fond înălțător (sic!) al acestui efort curat ascensional, dimpreună cu regulile minimale de conduită lectorială – pardon, alpinistică! – obligatorie. Iată, spre ilustrare, doar unul dintre fragmentele în care, dincolo de aparenţe, prozatorul le face cu ochiul cunoscătorilor teoriilor lui Ihab Hassan despre natura și structura prozei postmoderne: „Intriga lucrării de față este ca un trunchi de copac, divagațiile nu sunt de sine stătătoare, ci se leagă de acest trunchi ca ramurile unei coroane. A face un tur complet al acestui copac, a vă cățăra până în vârful său și a o face conștienți de existența fiecărei ramuri cere sacrificiu și răbdare. Ceea ce poate am uitat să adaug în acea digresiune (dar o voi face aici, dacă tot mi s-a dat ocazia) este că ordinea în care ne vom muta de pe o ramură pe alta poate părea deseori perfect întâmplătoare. În conformitate cu tendințele literaturii moderne (oare?), am observat că o structură rizomatică a narațiunii are mai multe șanse să fie apreciată decât una liniară. Pe scurt, e la modă! În acest tip de narațiune, autorul deconstruiește structura tradițională a scrierii, până la punctul în care cititorul nu mai poate anticipa despre ce va fi vorba în următorul capitol. Este adevărat că, în acest mod, puterea autorului se multiplică, cea a cititorilor se reduce, însă nu are rost să ne scandalizăm, din moment ce, de când lumea e lume, cine a avut multă putere a căutat să și-o sporească tot mai mult, iar cei care au avut puțină și-au pierdut-o, până la urmă, și pe aceea."

Efortul unei asemenea căţărări – să o recunosc și eu direct: uneori plină de riscuri – merită însă cu prisosinţă. Pentru că, la capătul aventurilor deconcertante ale personajelor de prim-plan, ce se intersectează după o logică deloc arbitrară (aparentul trio reprezentat de domnul Franz, Robert Buch și doamna Nadia, supravegheați, din umbră, de Soldat și profesorul Kandinsky), cititorul va înțelege pe deplin frumusețea cu totul atipică a acestei cărţi care își blurează voit semnificaţiile, în spatele unei faconde auctoriale în definitiv înșelătoare. Și, cel mai probabil, o va relua, odată ce va înțelege că Încotro ne îndreptăm nu e nici metaroman, nici ficțiune detectivistică, nici thriller psihologic, nici comedie intenționat strâmbă a narațiunii înseși – cu toate că are câte ceva din toate acestea. Și, cum repetita iuvant (ni se amintește la un moment dat chiar în text), reluarea ansamblului, cu o atenție sporită la indiciile strecurate abil, fie în descrierile de spații și opere (inclusiv muzicale), fie în replicile eroilor, topite de la bun început în discursul auctorial, este o operație mai mult decât necesară. Doar astfel cititorul va putea așeza la locul potrivit, în derutantul puzzle narativ proiectat de Pavel Nedelcu, personajele secundare ori de fundal pe care le-a crezut iniţial insignifiante (v. bunăoară Șeful Firmei Allclean, Șeful Firmei Upercut, Managerul General, falsul terorist, președintele comisiei doctorale etc.), dar și piesele epice cu rol-cheie în descifrarea psihologiei chinuite a eroului: atacul eșuat al Chelului, oprit de agenţii Franz și Caravaggio, Groaznicul accident de la gară, întâlnirea lui Franz cu soldatul Albert, ședința de susținere a doctoratului în istorie a lui Robert Buch, apariţiile lui Alexander Semănătorul sau cântecele tulburătoare la pianina Steinway pe care de la un moment dat le poate executa chiar Franz. Și doar astfel va putea raporta cum se cuvine ingenioasele trimiteri ekphrastice și muzicale la evenimentele cu potenţial traumatic din biografia absolut excepţională a falsului agent de pază.

Nu în ultimul rând, numai la o relectură sagace va putea capta înțelesurile de profunzime ale intertextului kafkian, care, departe de a submina sau dilua istoria de bază, îi concentrează și anticipează sensurile. Transformând-o într-o disertaţie tulburătoare pe marginea consecințelor dezastruoase pe care le are abuzul repetat de autoritate, fie ea familială ori socioprofesională, asupra unei psihologii (hiper)sensibile. În fond, nu e deloc întâmplător faptul că, în chiar miezul acestui roman straniu și sensibil, Pavel Nedelcu strecoară o propoziție care a făcut istorie: Sunt fiul unui nimeni. Înainte de orice altceva, Încotro ne îndreptăm mi se pare o carte despre sfâșierea interioară continuă, deruta alimentată de o alteritate ostilă și conflictele insolvabile ale unui eu traumatizat exact de cei care ar trebui să îl protejeze. Adică, pe scurt, despre criza identitară perpetuă.

Emanuela ILIE

INSTRUCȚIUNI DE UTILIZARE A PRODUSULUI

1. Fiecare produs livresc are propriul ritm de consum.

2. În cazul acestui produs, se recomandă utilizarea, prin citire, a nu mai mult de zece pagini pe zi.

3. Este posibil ca unele paragrafe, secțiuni sau pagini să necesite mai multe lecturi.

4. Dacă prin citire sau recitire consumatorul nu va ajunge la un sens satisfăcător, la o direcție clară, la un într-acolo, atunci scopul produsului a fost...

5. Producătorul își conjugă orice responsabilitate în cazul în care produsul nu va fi pe placul consumatorului. De declinare se ocupă autorul.

6. Opinia comună este că produsele livrești de calitate se citesc repede sau ușor. Din fericire, scrierea literar-artistică nu corespunde întotdeauna acestor...

7. Opinia comună este că, în scrierea creativă, anumite standarde și norme se impun; autorul a lucrat însă, deseori, împotriva lor – pentru că literatura nu este...

8. Literatura nu explică nimic, deși uneori poate da impresia.

9. Literatura este speculație: ca speculație, literatura e perfect inutilă.

Prima sală, dreptunghiulară, de mărimea unei arene sportive, este acoperită de bolți uriașe de sticlă. În mijlocul ei se găsesc două rânduri de scaune de metal, cu spătarele orientate în direcții opuse. Călătorii așezați sunt nevoiți să stea spate în spate: o parte privesc înspre gara propriu-zisă, ale cărei peroane paralele, atunci când nu sunt ocupate de trenuri, permit observarea șinelor, ceilalți admiră labirintul de magazine întins pe două etaje, până la ieșirea (sau intrarea, în funcție de direcția călătorului) principală. Aceasta din urmă mărginește o altă încăpere enormă (a doua sală dreptunghiulară a gării), acoperită de aceleași bolți de sticlă prin care soarele trece orbitor, făcându-i pe călători să-și ducă mâna căuș la frunte.

Etajul al doilea al clădirii, susținut de stâlpi de marmură, nu este foarte larg. Arhitecții i-au circumscris suprafața, limitând-o la o zonă centrală în care să nu încapă mai mult de un restaurant și standul de muzică și filme al singurei librării din stație (cărțile aflându-se la parter). Arhitectura gării oferă călătorilor, prin prezența constantă a luminii pătrunzând prin acoperișul de sticlă de la intrarea, respectiv ieșirea din clădire, senzația că se află nici în afara, nici înăuntrul ei: lucru, până la urmă, de o importanță marginală pentru un călător grăbit care, în afară de întârzierea propriului tren, nu are nici vreme, și nici suficientă profunzime sau răbdare, dacă acestea (mai) sunt elementele ce ajută la formarea unei opinii complete în societatea noastră, să observe și altceva, cum ar fi aceste subtilități arhitectonice. Pentru călătorul obișnuit, ce contează este funcționalitatea clădirii. Ar putea fi și un buncăr pătrat de ciment, pe pereții căruia firele instalației electrice să se întindă, la vedere, în tuburi de plastic, purtând electricitatea spre becuri și panouri, spre tonomatele de cafea sau bancomate, spre vitrinele fiecărui magazin.

Doar pentru cei care intră pentru prima dată în această gară, sau pentru cei care nu o frecventează decât foarte rar – turiști cu ghiozdane în spate, îmbrăcați prost, nedormiți, cu părul zbârlit, oameni de afaceri nevoiți să ia un tren intercity în loc să-și folosească mașina personală, imobili pe toată durata călătoriei în scaunul lor, în cămășile perfect apretate, cu privirea pe geam sau în telefoanele mobile sau în tablete sau în mici laptopuri sau în acte de hârtie, pe care le scot din mape de plastic sau de carton sau din vreun buzunar al genților de piele ce îți transmit sobrietate și importanță, pentru grupurile de elevi gălăgioși, puși pe șotii, pentru artiștii în continuă căutare de inspirație și alte categorii de persoane reflexive sau pur și simplu străine locului –, doar pentru ei, spuneam, clădirea nu înseamnă numai un buncăr de ciment cu semnele cofrajelor la vedere, rece și întunecos, sinistru ca o peșteră. Gara oferă artă și divertisment, prin pereții săi trebuind să treacă, așadar, ca printr-o sită, vibrația nestăvilită a vieții. Pentru majoritatea călătorilor descriși mai sus gara înseamnă primul sau ultimul contact cu orașul, un salut de bun venit sau bun-rămas, unul nu mai puțin important decât celălalt.

În gară totul trebuie să se desfășoare, așadar, ca la carte. De aceea nu sunt admise greșeli în rândul personalului. Toți vizitatorii sunt considerați clienți și este de-a dreptul strigător la cer ca, dintr-o eroare care, în această societate, este numită lipsă de profesionalism, să se creeze vreodată disconfort clientului. O rețea nevăzută de roboți umani lucrează pe sub scoarța de ciment și gresie și leduri a pereților, în spații întunecoase ale căror uși se deschid și se închid misterios. Rețeaua asigură clienților cel mai bun tratament și cea mai atractivă reclamă. Fără să înțelegi de ce, cobori din tren și te îndrepți spre un magazin oarecare. Să fi fost vorba despre o alegere personală, sau ai fost stimulat, în mod direct sau indirect, conștient sau inconștient – pentru unii, e vorba despre aranjarea vitrinelor, pentru alții, de amplasarea propriului local (magazinul care se află mai aproape de cele două săli aflate la extremitățile gării este mai vizibil decât, spre exemplu, librăria, care rămâne mereu în penumbră, sub pilaștrii centrali care susțin etajul), de panourile luminoase ce îl anunță, de promptitudinea unei echipe de vânzători –, să cumperi?

Însă dincolo de buna funcționare a punctelor de vânzare ce le permit satisfacerea unor dorințe, călătorii au nevoie și de acel scut invizibil, deși omniprezent, la adăpostul căruia să se simtă protejați: scutul, spre exemplu, al pereților propriei case sau al propriului autoturism atunci când afară se revarsă o ploaie torențială: siguranța, sau iluzia ei, diferența nu e atât de mare pe cât se poate crede.

În această gară, siguranța nu este oferită doar de grupurile de polițiști care patrulează de-a lungul sălilor, ce aruncă priviri circumspecte oricărei ființe. Asta pentru că dumnealor, fiind angajații Statului, nu-și pot permite să piardă vremea prin gări în permanență.

Nici militarii, cu mitraliera lor grea, lustruită până la orbire, uniformă și ghete până la genunchi, nu patrulează prin gară decât în situații extreme, cu ocazia vreunui atentat. Aceștia însă, dacă e să ne luăm după statistici (și e), mai mult înfricoșează decât liniștesc, iar asta nu datorită aspectului lor grav sau a privirii de gheață: înspăimântătoare e însăși apariția unui militar, neobișnuită în societatea actuală, certitudine pre- sau post-mergătoare unui grav incident..

Astfel, cei care se ocupă permanent de siguranța călătorilor în gara noastră, exercitând cu loialitate și profesionalism această unică sarcină, sunt cavalerii negri ai firmei private de pază și protecție UPERCUT. De obicei în număr de zece, agenții se pot dubla sau tripla în situații de suprapopulare a gării, cu ocazia organizării unor evenimente sau în perioada concediilor, când spațiul devine neîncăpător din motive de la sine înțelese.

Agenții de pază Upercut sunt percepuți de călători cu simpatie. În orice caz, cu mai multă simpatie decât polițiștii sau militarii. Din statisticile întocmite de reporteri curioși la fața locului, efectuate pe baza răspunsurilor călătorilor la interviuri, rezultă că explicația acestei afinități se datorează modului în care este perceput Statul. Întrucât nu (mai) reprezintă Statul, ci o structură a acestuia privatizată, adică o așchie ruptă din trunchiul inițial, firma privată s-a apropiat tot mai mult de cetățean, renunțând la profesionalismul sec, învechit al lemnului din care, altădată, făcea parte.

Acesta ar putea fi, dacă suntem gata să-l admitem ca atare, motivul pentru care se observă călători atât de dezinhibați, încât își pun mâinile pe umerii agenților, trăgându-i lângă ei ca pe niște frați de pahar. Cei care nu sunt în pas cu tehnologia modernă, incapabili să urmărească tabelele electronice, îi întreabă pe acești agenți de mersul trenurilor sau de una dintre cele patru ieșiri posibile din labirintul în care au nimerit, Mă scuzați, Spuneți, vă rog, Cum se iese, dom’le, de-aici, Spre trenuri, sau spre oraș, Păi, spre oraș, unde să fie stație de autobuz, În cazul ăsta, drept înainte, Mulțumesc, domnule Franz, Cu plăcere, răspunde agentul de pază surâzând politicos. În membrele sale persistă, preț de câteva secunde, o exaltare izvorâtă din conștientizarea propriului rol social. Un polițist nu ar ști să furnizeze mai bine aceleași informații și, chiar dacă ar ști, se gândește domnul Franz, niciun călător nu ar dori să i se adreseze.

În primul rând, se crede că polițiștii sunt neciopliți: răspund în doi peri, de parcă i-ar deranja întrebările. În al doilea rând, nu au numele la vedere, așa cum prevede uniforma Upercut, printat în piept sub o bandă protectoare de plastic: Franz L. Afișarea numelui creează o legătură imediată cu oricine, te introduce înainte de a deschide gura: Sunt Franz și patrulez în gară în folosul cetățeanului, dacă aveți nevoie de mine este de ajuns să mă strigați, pe când nu același lucru s-ar putea spune despre un polițist (căci despre militari nici nu încape vorba; nimănui nu i-ar trece prin cap să ceară informații unei autorități atât de îndepărtate, poate doar celor aparținând generației pentru care era o obișnuință să fii înconjurat de soldați: cumva, în adâncul nostru, chiar dacă nu avem pregătire militară, înțelegem afrontul pe care i l-am aduce întrebând un soldat cum se iese din gară, similar aceluia adus, se spune, de un tânăr imigrant cu mustață, părul încâlcit și ochi rătăciți primarului orașului atunci când, în timpul unui discurs de campanie electorală, l-a întrerupt pentru a-l întreba unde se plătește factura la curent). În lipsa altor informații, unui militar sau polițist nu i te poți adresa decât repetându-i funcția, așa că, între domnule polițist și domnule Franz, desigur că a doua variantă este de preferat unui dialog, fie el și unul formal, întrucât definește interlocutorul și îl izolează, îl sensibilizează atrăgându-i atenția. În plus, a rosti domnule polițist nu e atât de ușor, tonul poate varia în funcție de sentimentele emițătorului față de autoritatea oficială, uneori denotând ironie, superioritate sau dezgust.

Diferențele nu se opresc însă aici, pentru că nici polițiștii, nici militarii nu patrulează, vreodată, de unii singuri. Există un cod comun tuturor forțelor de ordine, care, la un anumit articol și alineat, declară, printre altele, după un amplu spațiu dedicat definiției patrulării, cum se execută corect această tehnică de supraveghere. Ea trebuie să se desfășoare cel puțin în compania unui alt camarad, superior, egal sau inferior în grad, nu din motive de socializare (dialogul este strict interzis, pentru că distrage de la scopul patrulării), ci pentru a nu da semne de slăbiciune: un singur polițist sau militar este mai vulnerabil decât un grup de doi–trei.

Agenților de pază nu li se cere asta în mod explicit, însă ei respectă oricum regula însoțirii, chiar dacă, și aici rugăm cititorii să rețină detaliul (nici noi nu știm de ce, dar pare important), chiar dacă, spuneam, în timpul patrulării, agenții comunică și glumesc între ei, cum nu ar face-o vreodată reprezentanții ascetici ai Statului. De unde rezultă, reluând ideea de mai sus, că marele avantaj al expunerii numelui în piept este următorul: în timpul patrulării, un călător aflat înaintea unui grup de polițiști s-ar adresa generic unuia dintre ei, Domnule polițist, pe când altfel se pune problema când, din grupul de agenți de pază, doar unul este selectat și strigat pe nume pentru a răspunde nelămuririlor.

Să ne imaginăm că la această chemare de domn polițist ar răspunde tot grupul care patrulează sau că, din pricina nedumeririi, niciunul dintre membrii grupului nu ar face-o. S-ar crea situații stânjenitoare, polițiști și călători deopotrivă ar încremeni în perfectă tăcere, ca niște modele înaintea unui fotograf. Domnul Franz își amintește de acel polițist care, cu multă vreme în urmă, a izbucnit în râs în mijlocul unei asemenea situații: un râs atât de puternic, încât un geam din acoperișul boltit al gării s-a făcut țăndări, cioburile ucigând apoi, în căderea lor spectaculoasă, câțiva turiști care fotografiau prima sală de așteptare.

În timp ce domnul Franz își lasă mintea să rătăcească astfel, căci ceea ce am relatat mai sus este doar transcrierea gândurilor sale (de unde altundeva să fi cunoscut în mod detaliat aceste informații inedite despre organizarea forțelor de ordine, private sau de Stat?), corpul îi patrulează prin gară cu brațele încrucișate, iar privirea îi joacă ager de la un capăt la celălalt al pereților, apoi dinspre centrul sălii de așteptare către pereți și înapoi, așa cum prevede Manualul Agenților de Pază. Acest manual este recapitulat în fiecare an în