Sunt eu vânzător de iubiri?

Preface

Sunt eu vânzător de iubiri?

Titlul acestei cărți este o metaforă.

După ce a scris șase romane de dragoste, cu aplecare către un erotism moderat, Mara Popescu-Vasilca a adunat, sub umbreluța ei de soare, mai multe mărturii trăite, ale unor personaje, despre anumite momente cheie care au constituit o schimbare în viața lor.

E vorba de un fel de mărturii realizate sub formă artistică, literară. Șirul acestor mărturisiri începe cu doamna Elena Grosu care descrie printre altele, momentul hotărâtor al istoriei românilor, din decembrie 1989, care a schimbat regimul totalitar, ducând la o democrație care s-a dovedit, în scurt timp, prost înțeleasă și prost aplicată unui popor care a trăit, jumătate de veac sub teroarea comunismului.

Suntem așadar la primul episod al acestei povești colective, într-un soi de narațiune intitulată "Constantin".

Momentul revoluției românilor începe, firesc, cu Piața Universității, acolo unde, în curtea Universității se împărțeau tinerilor și muncitorilor, arme pentru a înfrunta armata și a da jos regimul vechi, înlocuindu-l cu altul, lucru care s-a dovedit, mai târziu, la fel de nefast. În acest cadru zgomotos, doi bărbați se întâlnesc și încearcă să-și regleze unele diferende legate de bani. Acum se limpezesc lucrurile. Petru, cel care în trecut percepea pedepse pecuniare pentru responsabilii de magazine și restaurante, ca taxe de protecție, se delimitează de trecutul încărcat și se dovedește a fi un om dornic să facă pace cu el însuși și cu ceilalți, acționând cu braț ferm în această luptă inegală a populației civile cu armata și celelalte forțe de ordine care încercau să înnăbușe o mișcare de tip revoluționar a maselor nemulțumite de regimul existent. Petru dorea ca prin acest act de curaj să-și poată spăla trecutul și să primească o nouă identitate.

Petru tocmai încercase a-i tempera pe tinerii prea entuziasmați care s-au văzut deodată cu o armă în mână, neștiind ce să facă în această ipostază. Și Petru îi trage de pe tanc, pe cei doi tineri, trimițându-i acasă.

Al doilea episod, relatat de Dan, o are în centru pe Elena, mama lui, o femeie frumoasă, ca primăvara, mereu curată și proaspătă, are o înfățișare ca din povești.

O serie de relatări, mărturii, despre evenimente de foc, trăite de întreaga țară. Au trecut deja patru ani de la Revoluție în relatarea lui Dan. Într-o confruntare cu Costică, Dan află că acesta nu e tatăl lui biologic. Și alte secrete de familie pe care Costică i le dezvăluie abia acum, la 23 de ani. Șocul suferit e atât de puternic încât Dan e distrus. Este un moment foarte emoționant, o acceptare, o împăcare, soldată cu îmbrățișări și lacrimi calde. Acest moment duios îi unește și mai mult. Clipa propice mărturisirilor. Și confesiunea lui Costică în fața fiului pe care l-a crescut este emoționantă.

Stilul micilor narațiuni ale fiecărui personaj este caracterizat de acuratețe, se pare că toate personajele au darul povestitului, istoria se încheagă și devine coerentă. Sunt povești de viață adevărate.

E vorba despre iubire și de lipsa iubirii, de despărțire, de suferință, de regăsire, iubire pătimașă sau indiferență, sentimente pierdute pe drum, sentimente regăsite, de muncă istovitoare și tot ce implică termenul viață.

Poveștile sunt derulate pe nerăsuflate, fără pauze inutie. Ele decurg firesc, așa cum firesc curge sângele-n vene. Aproape pe neauzite.

Cărțile Marei Popescu-Vasilca, au calitatea, îndeobște, de a te lega de ele cu fire nevăzute. Creează dependență, adică. Nu poți rămâne indiferent, o dată ce ai făcut cunoștință cu ele. Și rămâi devotat prizonier, fără să te poți desprinde de ele. E o legătură tainică, autor-cititor, care nu sfârșește o dată cu terminarea lecturii. Și mereu ai dori să afli mai multe, să-i citești și altele. Vizita la cimitir, la mama lui, moartă într-un cumplit accident în Italia, este pentru Dan, un prilej de mare surpriză și de descoperire a adevărului. Lângă mormântul mamei se afla și cel al tatălui său biologic, Petre Mardare, omul care-l apărase la Revoluție și care-i luase arma din mână, trimițându-l acasă. Acum, băiatul află cine e tatăl lui cu adevărat.

Drame, destine sfâșiate, durere, lacrimi târzii. Și cei doi părinți ai băiatului, mormânt lângă mormânt și florile așezate frumos, și candelele aprinse de aceeași mână, mâna bunicii lui Dan. Toate faptele întrețesute într-o intrigă bine alcătuită. O lecție despre iertare și împăcare. Și peste toate acestea, elemente surpriză care te lasă interzis.

Și tot atunci, Dan îi mărturisește tatălui său Costică, faptul că el este vânzător de iluzii, vorbe și promisiuni, femeilor singure și nefericite. Că le oferă, ceea ce ele duc lipsă cel mai mult: un strop de tandrețe. Contra cost, firește. Agenda lui este plină de femei, pe care le programează periodic.

Capitolul 2 are ca protagonistă o femeie numită Gabriela. E vorba despre femeia rasată, frumoasă, matură, cu 23 de ani mai vârstnică decât Dan, cea care l-a primit în sanctuarul ei, numai pentru ca acesta să-i poată oferi plăcere, răsfăț, tandrețe, voluptate, bucurie carnală. Și aici, autoarea, cu minuțiozitate, descrie genul de relații pe care Dan, vânzătorul de plăceri îl oferă doamnelor dezamăgite de viață. O negustorie în cel mai bun înțeles al cuvântului, cu tocmeli, negocieri, cerere și ofertă. Autoarea, deși aduce multe precizări care ar putea fi socotite scandaloase, la marginea frivolității, printr-o echilibristică performantă, reușește să ocolească licențiosul și salvează scenele, prin artificii de stil sau o picătură de candoare strecurată, ce spală toată vulgaritatea și toate mecanismele pornografiei, existente pe toate canalele de resort.

"Eu, un tânăr ce vând iluzii și ea o doamnă singură, liberă, împrăștie liniște și dorință discret, elegant, abia sugerând focul din ea, încă nu știe bine cine sunt și nici dacă se va dărui mie sau va rămâne din nou singură, doar cu amintirile de care poate că nu va mai vrea să știe. Și iarăși o să trebuiască să facă ordine și curățenia unei nopți de minciună și de mărturisiri subtil travestite în vorbele ce nu ascultau, ieșeau, erau abia șoptite de teamă să nu fie luate în serios".

Și o firmitură de conștiință, dincolo de cinism, ca o adiere de lumină sacră, se trezește în Dan față de jocul lui perfid față de femeile care-l solicită și-l plătesc pentru jocurile lui sexuale: "Un joc oribil, plin de minciună și dezgust, eu care trebuie să las femeile să creadă că sunt unice, eu care nu am voie decât să le mulțumesc pe ele, eu care nu vreau decât banii lor, eu care nu las nimic în urmă, eu care nu vreau să văd femeia în toată splendoarea ei, vreau doar să o satisfac, pe ea, atât, apoi să plec fără să mai vreau să știu nimic. E trist, de multe ori îmi propusesem să nu o mai fac, dar piața mă cheamă continu, e cerere mare".

Autoarea pune pe tapet teme recurente, cum sunt: iubirea, comunicarea, comuniunea, prietenia, trădarea, erotismul, arta seducției, relațiile familiale,

Fiecare subcapitol poartă numele unei femei sau al unui bărbat. După care, acesta, în calitate de protagonist, își derulează povestea. Rezultă o narațiune a protagonistului sau a celor din jur despre el/ea. Unele capitole și subcapitole sunt destul de coerente, altele trenează acțiunea.

De data aceasta avem de-a face cu Luminița. În multe din aceste fragmente de viață autoarea strecoară meditații, reflecții și experiențe ale personajelor, cu caracter psihologic. Ex. "felul în care stă părul este mai mult decât oglinda stării de spirit, este chiar semnătura propriei personalități", etc.

Evenimentele din viața lui, îl obligă pe Dan să se maturizeze. Are 28 de ani și a rămas singur, tatăl lui s-a stins, nu înainte însă, de a-i lăsa prin testament, restaurantul și toate ale sale.

Etalarea iubirilor lui, cu plată și programare este un procedeu narativ puțin întâlnit, ca și această îndeletnicire erotică. Mulți ar fi scandalizați pentru asta.

Toate experiențele erotice ale personajului principal precum și ale celorlalte personaje sunt analizate din punct de vedere psihologic, sunt căutate cauzele, procedeele și urmările acestor aventuri, deloc galante, care să-i justifice pe protagoniști.

Ba chiar, aflăm lucruri despre cum poți trăi fericirea, odată ce ai descoperit-o: a fost nevoie de atât de mult timp ca să înțeleg că fericirea este rezultatul succesului egal în toate cele patru dimensiuni fundamentale ale existenței noastre, dimensiune spirituală, cea fizică, cea intelectuală și cea emotivă.

Fiecare personaj își derulează povestea, își descarcă sufletul, fără să aștepte rezolvări imediate, important e că s-a spovedit. Și poate că acesta e substratul, să prezinte aceste cazuri pentru ca tinerii să poată înțelege anumite situații, precum și riscurile la care se expun. Inclusiv despre suferința din dragoste. Din acest punct de vedere, cartea aceasta este instructivă.

Printre toate mărturiile personajelor cărții se strecoară și amintiri răsfrânte, din anii copilăriei, ai studenției, în diferitele ipostaze trăite de Daniel și care acum, se doresc relatate cu lux de amănunte.

Ele dau savoare narațiunii.

Există însăși scene cutremurătoare prin tristețea lor, cum e cea de la ziua lui Nicolla, când Dan este invitat și asistă la drama acestui cuplu. Rodica, soția lui este bolnavă grav fără speranță, e o reuniune tristă, de bun rămas. Daniel se roagă fierbinte, cu lacrimi, ca Dumnezeu s-o mai lase în viață, face promisiuni, e disperat. Tustrei se cunosc din copilărie și moartea femeii avea să strice echilibrul și armonia creeată între ei, în atâția ani.

Până și natura participă la drama acestui cuplu. Imediat începe o furtună cu un potop asurzitor.

Ceea ce este cu adevărat uimitor în acest roman e faptul că există mai mulți naratori: când Brândușa, când Nicolla, când Daniel când Elena, când Iulia. etc. Romanul nu e lipsit de surprize majore. Dan află că el și Nicolla sunt frați, având același tată biologic. Urmează o altă surprinză când o cunosc pe doamna Mardare, bunica lor, mama lui Petru.

Toate acestea au darul de a spori misterul familiei. Autoarea știe să creeze atmosferă. În relatările bunicii, se află întreaga istorie dramatică a familiei. Ceea ce povestește bunica e o adevărată lecție de viață. Și nu e singura. Din ele respiră o sinceritate crudă, nemistificată. Fără ca băieții s-o cunoască sau să se cunoască între ei, ea a fost prezentă la toate evenimentele familiei. I-a vegheat pe băieți din umbră, a suferit, a plâns, a amuțit de durere. A iertat și s-a împăcat cu sine și cu ceilalți. Și-a împărțit dragostea pentru fiul ei, Petru Mardare și nevoia de a-și cunoaște nepoții și strănepoții.

Bunica e cea care a păstrat tradițiile și obiceiurile religioase, cei patru – Brândușa, nepoții și bunica se așează la masă, nu înainte de a se ruga și a binecuvânta bucatele și a-și face fiecare cruce. E o reuniune emoționantă. Dumnezeu i-a reunit și i-a așezat la aceeași masă, după ani și ani de neștiință unul de celălalt, înfruptându-se din cele mai bune bucate gătite de bunica, mama lui Petrică Mardare.

Daniel, tânărul frumos care vinde plăcere femeilor, își derulează viața, dramele și femeile care trec prin viața lui, fără să lase urme. Cele de care, însă, îi pasă, se eliberează de dependența de el și-și continuă, fiecare, destinul.

După despărțirea de Gabriela care a ales despărțirea de el, dată fiind diferența enormă de vârstă, Dan, expert în artele iubirii, (ars amandi), își găsește suportul afectiv la Daniela.

Când a trecut prin atâtea experiențe erotice, ce emoții mai poate simți Daniel? Însă femeia venise ca să-i arate superbii sâni nou-nouți, pentru ca el să fie primul care să se bucure de ei.

Într-una din zile, Daniel are parte de o experiență traumatică. Citind în ziar știrea că Gabriela s-a căsătorit cu o zi înainte, de emoție își pierde temporar vederea.

După consultul unui specialist și asigurările doctorilor că își va reveni, la întors acasă, are neplăcuta surpriză de a o găsi pe soția lui, Daniela, cu un bărbat tânăr în pat. Șocat peste măsură, reacționează, nu violent, ci dimpotrivă, amintindu-și că și el, la rândul lui, a practicat astfel de sporturi cu femeile care simțeau nevoi fizice și angajau bărbați să le rezolve situația, îi acordă circumstanțe tânărului intrus, care fusese angajat de Daniela să simuleze actul sexual pentru a-l face gelos pe Dan.

Însă, se întâmplă un lucru, cel puțin absurd. În loc să se răzbune și să-i aplice o corecție bărbatului, Dan îl îmbrățișează și hotărăște să-i acorde ajutor, lui și familiei sale, angajându-i pe membrii familiei acestuia la restaurantul lui. Astfel, o faptă condamnabilă în sine, are un final fericit și e un motiv de purificare a sufletului personajului principal.

Altă surpriză majoră este vizita Iuliei, prima dragoste a tatălui său, Constantin Vădescu, acasă la Dan, împărtășindu-i acestuia, cu emoție, povestea dragostei dintre ea și tatăl lui, cel care-l înfiase și-l crescuse cu dragoste. Și ca un epilog, autoarea adaugă testamentul pe care, tot Iulia i-l lasă, constând într-un tablou, aparent stângaci și banal, în spatele căruia se afla un veritabil tablou al unui pictor clasic, de o valoare inestimabilă.

Mara Popescu-Vasilca a realizat și în această carte, o poveste Veritabilă despre oameni, despre dragoste, trădare și iertare, care va servi eventualilor cititori drept pilde și învățături despre viață.

CEZARINA ADAMESCU

15 Aprilie 2022

Scriitoare, Critic literar și Dramaturg,

Poetă, Prozatoare, Eseistă.

Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania

Membră a Asociației Scriitorilor Costache negri

Membră a Asociației Scriitorilor din Maramureș

Membră a Ligii Scriitorilor de Expresie Română de Pretutindeni

One

Capitolul 1

Oare când este momentul

potrivit să spunem

adevărul

fără să ne întrebăm

dacă am făcut bine?

Este o dimineață de toamnă târzie, cu cerul plumburiu de octombrie 1976. Iarna își anunță venirea, a trimis-o mai întâi pe ea, doamna Toamnă ca să ne bucure cu bogăția și culorile ei ca apoi să vină ea, domna Iarnă și să ne trezească la viață, să prindem putere luptându-ne cu frigul și viforul.

Mă învârt nervos prin restaurant, nu-mi găsesc locul. Sunt ca o umbră ce mă strecor printre mese, scaunele par oameni opriți să vadă, și eu printre ei adun bucăți din sufletul meu trist și-i las să fie martori, să aștepte cuminți. Este devreme, e ora șase, ora la care trebuie să vină Petre așa cum spusese la telefon. Și dintr-o dată camera capătă viață. Ușa se deschide și liniștea a fost acoperită de pașii lui veniți de nicăieri. Îi număr pașii întoarcerii pentru a patra oară, în minte, cu sufletul la gură cu vorbe care se lipesc de mine.

-Ai adus banii? mă întreabă fără să mă privească. Ia geanta, se îndreaptă spre ușă. Se oprește brusc.

- Ne vedem peste trei luni bătrâne.

Rămân cu mâinile goale, cu privirea ațintită spre locul unde Petre pleacă spre mașina parcată în fața restaurantului. Era cu un Audi, de câte ori vine, are altă mașină. E a patra oară de când îi dau bani. Ar fi trebuit să chem poliția să-l prindă în restaurantul meu dar nu pot, îmi este teamă de faliment.

Aud mișcare în bucătărie, au început să vină salariații, se aude ușa din spate. Privesc pe fereastră, Petre plecase, rămăsese doar spectacolul străzii cu frunzele care și-au reînceput dansul în voia vântului, singurul maestru rămas la pupitrul partiturii toamnei ce le învârte, apoi le dansează, sunt venite de peste tot și de nicăieri. Număram întoarcearea ei în anii pe care-i am, patruzeci și trei. În sufletul meu nu mai sunt note muzicale, cuvinte frumoase, sunt doar întrebări și tristeți care s-au lipit de mine până acum odată cu trecerea timpului.

Ies în grabă, mă urc în mașină și plec disperat la madam Mardare, este singurul meu refugiu. Nu mai bat la ușă, intru direct, mă îndrept spre bucătărie unde o găsesc pe mama lui Petre la aceeași masă cu teancul de bani în față, în aceeași poziție de când îl plătesc. Asta o fost a patra oară într-un an.

-Sunteți singură doamna Mardare?

Nu mai aștept răspunsul, mă apropii de ea. Îmi face semn să mă așez, are privirea ațintită undeva sus, nu știu ce vede acolo.

-A plecat? o întreb în timp ce mă uit împrejur.

Tace, este speriată. Aștept să se liniștească, se uită la banii din fața ei. Din ochi i se scurg lacrimi, multe, șiroaie.

- Este a patra oară de când îi dai banii Constantine, n-ai de gând să-l dai pe mâna poliției?

-Nu. Aș vrea, dar nu pot, ce să fac, cum să-mi răscumpăr băiatul?

- Trebuia să-l refuzi de când a ieșit din pușcărie ultima oară.

Lasă privirea tristă în jos de parcă îi este rușine. Săracu Petrișor nu s-a schimbat, tot așa a rămas. Când o aud că-i spune Petrișor, îmi vine să o cert, dar nu pot. Vai de mama lor de soartă ce-au mai avut și oamenii ăștia. Oftează din străfundul sufletului ei amărât de mamă nefericită.

-Îți amintești Costică, când ți-a cerut bani pentru prima oară și tu ai adus copilul la mine ca să-l ascunzi, știind că aici nu-l va căuta poliția? Vezi că a mai trecut un an și nu s-a potolit? Am auzit că a fost în Italia acum doi ani, nu știu cum a făcut, am auzit ă are o fată italiancă, cică este îndrăgostită lulea de el, că e deștept, isteț și frumos. Se învârte numai printre oameni mari, ce naiba face nu înțeleg, nici nu știu. Îmi spusese odată că era șofer la unul care se ocupa de import-export cu Italia de la minister, aiurea, baliverne. A furat sau a făcut el ceva necurat că după aia l-au băgat iar la pușcărie. E cunoscut ca un cal breaz acolo, nu se mai teme, îl cunosc gardienii, e la drept comun, nu cu politicii, lor nu le fură mașinile că nu erau personale, erau ale statului.

-Eu trebuie să plec, doamna Mardare, am treabă, trebuie să mă ocup de aprovizionare. Lumea, e săracă, abia facem câteva ciorbe din cartofi, fasole, linte, carne, cu oasele rase de carne. Nu știu până când o să mai țină sărăcia asta.

-Auziți, domnule Costică, dar acum fiind vorba între noi, de unde aveți atâția bani ca să-i dați lui Petrică?

-Doamna Mardare, vă spun, da aici trebuie să rămână.

-Vai de mine, cum să nu, doar suntem în familie, ne cunoaștem de atâția ani. Nici dumneata nu i-ai spus copilului de existența mea și a lui Petre. Vezi că am respectat cuvântul dat?

Mă apropii de ea, mă uit împrejur și încep să-i mărturisesc ca unui duhovnic. Nu știu de ce am încredere în ea, poate pentru că este bunica lui Daniel.

-Banii ăștia sunt de la vechiul proprietar al Restaurantului Perla, Miron, pe care mi i-a lăsat mie, la care am lucrat de cum am ajuns în capitală. L-am îndrăgit și ascultat ca pe un tată, nu aveam pe nimeni, așa că el fiind singur și-a mângâiat sufletul trist cu prezența mea. Era văduv și nu avusese copii. Eu nu i-am ieșit din cuvânt, pot să spun chiar că l-am iubit așa cum nu l-am iubit pe tatăl meu pe care nu-l cunosc prea bine. Era mereu ocupat cu gospodăria, nu avea timp de noi, ne număra la masă să vadă dacă nu cumva lipsește careva, apoi mânca uitându-se bucuros la mama, mândru că avea ce pune pe masă, asta era datoria lui. Cum spuneam am lucrat, mâncat și dormit cu omul care m-a ajutat mai ceva decât pa tatăl pe care abia mi-l mai amintesc. Nu ne-am mai văzut de mult timp, erau vremuri grele și la țară ca și la oraș.

Mama, o femeie care l-a iubit pe tata cu patimă, a călcat peste voia ei să caute fericirea în altă parte, ăsta a fost ales de părinți, pe ăsta îl iubea în legea ei. Căuta taina iubirii când mergea cu sapa care, o însoțea ca un blestem, tăioasă, să rupă iarba, și coada să-i lase urma muncii în palme, crezând că munca este secretul vieții și al morții. Nu lăsa să se vadă că are un suflet sensibil, că este o căutătoare în destinul ei complicat. În credința ei căuta răspuns pe la icoanele din biserica satului cu sfinți strâmbi pe pereții vechi, pictați de oamenii din sat așa cum s-au priceput. Acolo ea își deschidea sufletul, căuta să se descopere pe ea, căuta adevăruri ale dorinței de împlinire, a durerii dar nu renunța la viața ei. Mă-ntreb, ce-a fost în sufletul ei când am plecat, câte lacrimi o fi lăsat pe brazdă mergând cu sapa în mână?

-Offff, domana Mardare, au trecut mulți ani da și pe mine m-au măcinat de tristețe, de lipsa de casă, de locul unde crescusem.

-Așa e viața Costică, facem ce ne cere ea, nu ce vrem noi.

Mai oftez odată ca să-mi ușurez sufletul și continui povestea cu binefăcătorul meu, patronul restaurantului. Într-o duminecă, dis de dimineață, înainte să plece la biserică, m-a sculat și m-a luat cu el în fundul grădinii, acasă la el, unde stăteam și eu. Părea speriat, se tot uita prinprejur să vadă dacă nu cumva ne vede cineva. Da mie îmi era și mai frică, știi de ce?

-Nu știu Costică, de ce?

-Pentru că luase cu el o lopată. Mergeam în urma lui să nu cumva să vrea să mă omoare și să mă și îngroape acolo unde nu era nici țipenie de om.

-Doamne ferește și apără. Chiar așa erai de speriat? De ce nu l-ai întrebat unde te duce?

-Nu puteam, și știi de ce? Pentru că ar fi putut să creadă că eu nu am încredere în el. Nu aveam nici un motiv să mă tem, da știi cum e omul, se gândește în fel și chip.

Apoi ne-am apropiat de un măr bătrân, a scuipat în palme și s-a apucat de săpat. Eu nu-l scăpam din ochi. De-o dată, lasă sapa și-mi spune în șoaptă:

-Vino aproape Costică să vezi ce avem aici.

Piciorele-mi păreau de plumb, au început să-mi curgă lacrimile pe obraz, nu mă mai puteam mișca. A înțeles, și s-a apropiat râzând.

-Haide bre să vezi ce comoară avem, nu cumva îți este frică?

A pus mâna pe mine, a văzut privirea mea speriată. A înțeles că îmi este frică de el cu adevărat. M-a îmbrățișat.

- Offf, Doamne, cum de nu m-am gândit măi băiete, măi, hai la pieptul meu, de mine să nu-ți fie frică tu ești ca și copilul meu, ai auzit?

-Ne-am apropiat de locul unde erau îngropați banii și cocoșei de aur moșteniți de la familia lui care era înrudită cu familia bulibașei din Tecuci. Într-o cutie din fier era toată averea lui, ascunsă.

Așa că după ce a murit, mi-au rămas mie. Acuma aștept să se întâmple ceva, cine știe ce, vreo minune, ca să-i pot folosi, să cumpăr restaurantul, cum știi și matale, acuma este al Statului fir-ar să fie.

-Vai de mine, și dacă au să vină țiganii să-i ceară înapoi?

-Nu mai vine nimeni, stai liniștită, dacă nu au venit până acum.

-Da dacă băiatul meu știe, și de aia vine să-ți ceară bani?

-Nu, nu cred. Acum eu trebuie să plec, am treabă.

-Bine, stai să-i pun în geanta asta, ca să nu înțeleagă că-l păcălești și că-i dai mereu aceiași bani pe care el îi aduce la mine și eu ți-i dau înapoi ție. Dacă ar ști că eu, mama lui fac așa ceva cred că…, cine știe ce ar face.

Mă uit la ea, îi las câteva bancnote și plec. Așa făceam mereu, știam că are pensie de urmaș și pensia ei, nu o ducea rău. Stătea cu chirie chiar în casa lor pentru că au fost bogați, fusese naționalizată. Acum locuia cu alte două familii. Nu se împrietenise, o priveau cu ură știind că ea fusese proprietară și că fusese bogată. Erau comuniști, săraci și sărăntoci. Nici măcar nu răspundeau la salut. Ea se bucura, știa că nu le face plăcere și de aia îi tot saluta pe unde-i întâlnea ca să-i sâcâie. Îi înțelegea, și viețile lor fuseseră afectate din cauza situației economice. Pe unde te duceai, vedeai cozi lungi, oameni triști și sacoșe goale. Produsele erau puține, cine apuca, bine, cine nu mai venea și altă dată la coadă la pâine, la zahăr și alte produse greu de găsit pe piață. Se dădeau pe baza unor cartele, ca să fie raționalizate, să nu fie risipă dar nici îndestulare.

Vremuri grele domnule, trebuia să fie un consum rațional, așa cum hotărâse conducerea, nu cât ar fi avut nevoie omul ca să trăiască decent, ținând cont că erau la sfârșitul secolului XX-lea. A fost o