Ursula, o mamă judecată de copii

Maria Popescu

Ursula, o mamă judecată de copii

First published by George Vasilca & Maria Popescu 2022

Copyright © 2022 by Maria Popescu

All rights reserved. No part of this publication may be reproduced, stored or transmitted in any form or by any means, electronic, mechanical, photocopying, recording, scanning, or otherwise without written permission from the publisher. It is illegal to copy this book, post it to a website, or distribute it by any other means without permission.

This novel is entirely a work of fiction. The names, characters and incidents portrayed in it are the work of the author's imagination. Any resemblance to actual persons, living or dead, events or localities is entirely coincidental.

Maria Popescu asserts the moral right to be identified as the author of this work.

Maria Popescu has no responsibility for the persistence or accuracy of URLs for external or third-party Internet Websites referred to in this publication and does not guarantee that any content on such Websites is, or will remain, accurate or appropriate.

Designations used by companies to distinguish their products are often claimed as trademarks. All brand names and product names used in this book and on its cover are trade names, service marks, trademarks and registered trademarks of their respective owners. The publishers and the book are not associated with any product or vendor mentioned in this book. None of the companies referenced within the book have endorsed the book.

Second edition

ISBN: 978-1-7781504-2-5

This book was professionally typeset on Reedsy

Find out more at reedsy.com

Contents

Preface

1. CAPITOLUL 1

2. CAPITOLUL 2

3. CAPITOLUL 3

4. CAPITOLUL 4

5. CAPITOLUL 5

6. CAPITOLUL 6

7. CAPITOLUL 7

8. CAPITOLUL 8

9. CAPITOLUL 9

10. CAPITOLUL 10

11. CAPITOLUL 11

12. CAPTOLUL 12

13. CAPITOLUL 13

14. CAPITOLUL 14

About the Author

Also by Maria Popescu

Preface

Gustul binelui pe buze

Cartea ‘‘Ursula, o mamă judecată de copii’’ este cel de-al șaselea roman care face parte din colecția ‘‘Dragostea arză-o-ar focul’’, și care reprezintă o colecție extraordinară de romane despre femei și pentru femei cu subiecte diferite, cu personaje diverse dar care la un moment dat au toate un punct comun, fierbinte, care arde: Dragostea!

Aflată la o vârstă matură, a celei de-a doua tinereți, doamna Mara Popescu Vasilca brodează în romanele sale personaje și povești trăite sau povestite de cei din jur cu firul de aur al priceperii, imaginației și creativității sale debordante într-o țesătură de o excepțională calitate ce îmbină experiența sa de viață cu

înțelepciunea dobândită oferind cititorului adevărate lecții de viață. Astfel cititorul colecției ‘‘Dragostea arză-o-ar focul’’ pe lângă plăcerea absolută a lecturii se va simți câștigat, îmbogățindu-se cu o experiență de viață parcă trăită chiar de el substituindu-se în pielea personajelor și primind subtil o înțeleaptă lecție pe care o va adăuga în bagajul său valoric.

Cartea ‘‘Ursula, o mamă judecată de copii’’ reprezintă o uluitoare lecție de viață, ce împletește într- un buchet vast, sentimente, trăiri și frământări învelite în voalul opac al prejudecății, dar și o analiză perpetuă a propriei conștiințe . Deși subiectul cărții are o latură profund moral-creștină și una profund meditativ-psihologică, cartea te cucerește încă de la început, fiind ușor de citit, adresându-se cititorului universal într-un limbaj deloc sofisticat care te ajută să o parcurgi filă după filă.

Autoarea ne invită în sufletul răvășit al unei femei lovite de soartă, Ursula, care forțată de împrejurări nefaste ajunge să își calce în picioare propria conștiință vânzându-și trupul pentru a supraviețui

și a-și crește cei trei copii. Cel mai aprig judecător al faptelor sale reprobabile este propria-i conștiință care o mustră neîncetat.Cu toate că Ursula se simte cumplit de vinovată și chiar se auto denigrează, dragostea maternă răstoarnă munți și reprezintă o puternică motivație pentru a învinge orice, trecând peste rețineri, vijelii și suferințe. Evident această mamă are un caracter atât de puternic încât luptă chiar și împotriva propriei conștiințe, urmărind doar scopul care o motivează.

Deși nu o scuză pentru faptele sale, scriitoarea ne prezintă subtil motivația, situația ei atât din punct de vedere social, moral, intelectual, cultural cât și familial. Deși este o femeie de la țară, fără studii, săracă, bătută de soartă trecută prin greutăți și părăsită cu 3 copii, aceasta nu își abandonează copii și nu renunță

la a lupta cu viața prin orice mijloace. Având o inteligență nativă aceasta știe cum să își educe copii, să-și protejeze copiii ani la rând, știe cum să își investească banii câștigați, știe să se autoeduce atât comportamental, profesional , urmând liceul și apoi o facultate cât și vestimentar, având gusturi alese și știind să își aleagă potrivit ocaziei îmbrăcămintea.

Scriitoarea Mara Popescu Vasilca reliefează foarte bine comportamentul uman care tinde sa pună rapid o etichetă și să acuze pripit fără să pătrundă adânc în tainele complexe și întortochiate ale cauzelor, observând doar efectul , deseori orbiți de preconcepții, de judecată societății sau chiar de îndoctrinare.

Fără să vrem și chiar fără să știm, toți suntem uneori judecători ai clipei, rod al propriilor valori și ale propriilor convingeri, etichetarea comportamentală fiind cel mai des întâlnită.

Jonglând printre personajele sale aflate în diverse ipostaze, autoarea realizează cu măiestrie profile psihologice atât masculine cât și feminine care iubesc, trădează și iartă. Fără să ne dăm seama,

citind cartea ajungem să ne transpunem în pielea personajelor și să-i înțelegem, să-i compătimim, să-i iertăm și să ne bucurăm alături de ei. Calitatea extraordinară și amprenta unică a scriitoarei Mara Popescu Vasilca constă tocmai în filigramarea atentă a personajelor și prezentarea acestora într-o lumina blândă, evitând să-i judece! Ea imprimă suflul blândeții, cu care înmiresmează întreaga poveste, împreună cu acceptarea, respectul, răbdarea și speranța!

Cartea scoate în evidență un mare adevăr potrivit căruia în fiecare om oricât de rău ar părea la prima vedere există și ceva bun! Depinde de noi dacă vrem să vedem și latura pozitivă sau dacă suntem

dispuși sau capabili să descoperim și acea parte.Tocmai acea parte pozitivă o descoperă scriitoarea Mara Popescu Vasilca în personajul Ursulei, arătând câte calități poate sa aibă totuși un om care greșește. Datorită scriitoarei Mara Popescu Vasilca înțelegem rolul absolut magnific al cunoașterii acea cupola care se deschide și ne luminează universul, aflăm rolul majestic al comunicării care rezolva și aplanează conflicte, înțelegem rolul sacru al familiei care unindu-se devine mai puternică, de nezdruncinat și pătrundem în cotloanele nebănuite ale dragostei și ale iubirii necondiționate.

Autoarea, pe tot parcursul cărții însoțește cititorul cu un pozitivism magnetizant și o speranță că lucrurile se pot îndrepta spre bine. Demn de admirat este faptul că această carte reprezintă și o pildă convingătoare pentru cei care se confrunta cu situații ce par fără ieșire sau cu o auto judecată drastică a conștiinței crezându-se suflete pierdute, dar iată că scriitoarea Mara Popescu Vasilca le dovedește că întotdeauna există o ieșire.

Scriitoarea Mara Popescu Vasilca este creștină și credința sa în Dumnezeu nu este ascunsă cititorului ci dimpotrivă îi este relevată cititorului prin mici rugăciuni, exemple creștine, pasaje din Biblie și pilde. Învățătura moral creștină nu este impusă și lasă cititorului chiar o poartă deschisă ca sa observe singur ca se poate trăi și fără morala creștină dar că, mai devreme sau mai târziu, tot vine o vreme în care tu singur iți dorești sa-ți întorci fața spre Dumnezeu. Uneori, chiar dacă divinitatea își face simțită prezența în viața ta, știi, simți și totuși ignori, parcă refuzând să te gândești, însă tocmai pentru că Dumnezeu există, în clipele cele mai grele EL este alături de tine și face chiar miracole la care nu te aștepți.

Pana scriitoarei seamănă iubire și pace chiar și în cele mai ciudate situații , iubirea de semeni, iubirea de aproape, respectul pentru biserică, iubirea de părinți, milostenia, generozitatea, etc, făcându-ne să înțelegem cât de important este acest sentiment IUBIREA! Omul este clădit să se hrănească cu iubire și are nevoie de iubire! Personajul principal Ursula, își găsește sensul adevărat al vieții prin iubire, atunci când primește iubire pentru ca odată cu aceasta începe să se ierte pe sine, să se accepte, să se aprecieze și să dăruiască iubire la rândul sau fără a-i mai fi teamă că va fi rănită.

Mara Popescu Vasilca își alege elegant cuvintele, care curg precum niște izvoare limpezi, fiind foarte atentă la estetică și la detaliile pe care le clădește cu iscusință, ca să asigure o vizualizare imaginativă a scenelor în mintea cititorului. Scenele de dragoste pe care le prezintă în romanul ‘‘Ursula, o mamă judecată de copii’’ sunt pline de delicatețe, evitând vulgaritatea, folosindu-se precum un dirijor de bagheta sa magică, sunetul iubirii izvorăște din puterea instrumentelor pe care le folosește, cuvinte gingașe așezate cu priceperea magicianului care vor dezvolta apoi intuitiv filmul ce se va derula în imaginația cititorului.

Evenimentele se succed cu repeziciune, creând ipostaze din cele mai interesante, răsturnări de situații și întâmplări neașteptate iar cititorului îi este stârnită curiozitatea și îi este ținut treaz interesul de a continua lectura pentru că încă de la început i-a fost imprimat acel timbru radiant de speranță, acea dorință subtilă

de întoarcere către divinitate, așteptând să se întâmple un miracol.

Cartea ‘‘Ursula, o mamă judecată de copii’’ este acel roman în care plângi și te bucuri cu personajele, romanul pe care nu poți să-l lași din mână sperând într-un final pozitiv. Doamna Mara Popescu Vasilca nu vrea sa își dezamăgească cititorul care are o dorință aproape organică spre un final fericit și bineînțeles îi oferă într-o explozie de bucurie acel ‘‘happy end în full’’rezolvând toate problemele povestii.

Scriitoarea Mara Popescu Vasilca este o persoană de o fină eleganță,distinsă și rafinată, plină de energie pozitivă și cu o sete extraordinară de creație care se află într-o perioadă extrem de prolifică! Ea are un suflet inocent, plin de iubire pentru cei din jur, plin de dragoste și bunătate, iar scrierile sale poartă un

suflu tineresc, proaspăt și vesel cu care își impregnează cărțile într-o manieră autentică și originală.

Autoarea, deși are o experiență respectabilă în școala vieții și este o persoană plină de ințelepciune, ea nu impune în romanele sale aceste lecții de viata ci le sugerează foarte subtil și abil cu un talent scriitoricesc rar întâlnit. Aceasta lasă viitorimii un roman plin de invataturi. Una dintre acestea este de a nu-ți judeca

părinții pentru că doar ei știu cum te-au crescut, respectul pentru truda și sacrificiile părinților este sfânt orice ar fi! O altă învățătură foarte importantă este aceea că morala creștină nu înseamnă îndoctrinare ci mai degrabă iertare și acceptare, în acest sens chiar și preotul poate sa greșească interpretând scrierile

biblice.Caracterul unui om și personalitatea sa sunt două lucruri diferite, iar omul se poate schimba se poate îndrepta se poate autoeduca chiar dacă a greșit.

Am citit romanul în câteva ore fără oprire, mânată de o nestăvilită poftă de a afla ce se întâmplă mai departe, acest lucru înseamnă ca și eu asemeni altor cititori am fost sedusă de scriitura doamnei Mara

Popescu Vasilca, o scriitură blândă, caldă, fermecătoare și convingătoare care pune suflet, pricepere și eleganță în firul poveștii care ne surprinde!

Cu mult tact și finețe scriitoarea ne conduce spre esența din care izvorăsc scrierile sale sclipitoare și înțelegem într-un sfârșit, pentru ca la finalul lecturii romanului simțim că persistă insistent gustul binelui pe buze, aroma bunătății și a dăruirii de bine, a îmbunării, a umanizării și a înțelegerii spiritului divin

care nu are alt scop decât făurirea de bine!

Într-o lume tulbure în care valorile morale ce le credeam sacre, de neclintit și sfinte sunt date peste cap și dezumanizarea a devenit o armă împotriva umanității, scriitoarea Mara Popescu Vasilca vine să împartă prin blândețe și bunătate lecții de viață care ar putea salva. Este strigătul mut și răgușit al nostru al tuturor, al părinților, al celor ce asistăm neputincioși la distrugerea valorilor sacre și care așteptăm un miracol sau o chemare la luptă!Mara Popescu Vasilca a început deja lupta cu singura sa armă, o armă magică, a penelului îmbibat în cerneala iubirii de oameni!

Recomand cu tot sufletul această extraordinară carte ‘‘Ursula, o mamă judecată de copii’’ ce reprezintă un valoros tezaur literar și un far moral, ce va lumina și va dăinui cu siguranță peste vremi și va servi ca moștenire generațiilor viitoare! Citind această carte vă veți simți mai bogați, mai liberi de prejudecăți, mai încrezători și mai fericiți cu propria viata!

Îi urez distinsei doamne, scriitoarea Mara Popescu Vasilca multă putere de muncă și energie creatoare ca să ne încânte mulți ani de acum înainte, cu noi și minunate povești de viață ! Așteptăm cu mult interes noi romane la fel de valoroase!

Mihaela CD

membru al Uniunii Scriitorilor din Canada, TWUC

Presedinte World Poets Association Canada

One

CAPITOLUL 1

Urmăm calea destinului în viață,

sau o facem noi așa cum ne pricepem?

Zi de toamnă, vântul mă înconjoară ca pe o femeie dezbrăcată ce-așteaptă să-i lipească el veșmânt de frunze pe trup, să mă îmbrace în culorile toamnei ruginii ca gândul, roșu ca dragostea și verde ca speranța. Și-apoi să vină ploaia care stă la pândă, să mă desfrunzească, să mă spele de păcate și să mă întrebe?

- De cine vrei să te ascunzi tu, femeie, de mine, de ei, de ceea ce ești? Simt cum mă biciuie cu picăturile-i ce cad peste mine, mă lovesc pe fața-mi pe care nu o ascund de ea, ploaia, care vrea să afle cine sunt.

-Știai că va veni ziua în care va trebui să dai socoteală?

-Da, asta știam de la început. Eram conștientă. Nu, nu îmi este teamă, așa cum nu m-am temut de ce am făcut, atunci.

-Cum o să fie când va trebui să le spui adevărul copiilor?

- Nu am să fug când momentul va sosi. O să-mi asum toată responsabilitatea, nu o să uit nimic, o să vreau doar să pot să mă îndrept sigur spre mințile și sufeletele lor, eu, să pot să le spun, ei, să poată să mă asculte.

-Au să fie mari, îmi spune ploaia. Au să înțeleagă de ce?

-Așa cred. Odată cu ei am să mă ridic, o să mă purific la flacăra fierbinte a sacrificiului, a datoriei de a face ceva în numele dragostei, dragostei de copii, uitând de mine.

Picăturile de ploaie pare că s-au mai potolit. Nu mă mai dor. A rămas doar durerea din suflet. Doar acolo, ea, nu poate să ajungă. Mă uit în sus, pare că văd chip de femeie cu voal de pânză din stropii ei, că mă privește din înalturi, că vrea să mă ajute. Îmi spune cu tristețe.

- În fond, sunt multe femei care se culcă cu bărbați pentru plăcerile proprii, fără bani. Tu primești bani, dar nu ai dreptul să te bucuri de acele imposibile momente nedorite. Bărbații care vor doar să te aibă plătesc și pleacă.

O aud spunându-mi ca într-un vis. Eu îi răspund, mutând privirea spre pământ, nu mai am curajul să o privesc. Îi spun:

- Până la urmă erau mai cinsiți decât cei care mint.

Și așa, ea, femeia, căuta și căuta până când nu mai găsea pe nimeni dispus să o vrea, atunci ea se considera fără noroc. Poate că dacă am ști și ce să facem, nu am mai suferi.

Aud un oftat, de acolo, de sus, printre picăturile fine, ca o boare, pare că a înțeles și că mă mângâie. Continuă.

- Așa e și vântul cu mine, mă aruncă, mă duce unde vrea el, mă izbește de lucruri necunoscute și mă poartă printre crengile copacilor ca apoi să mă alerge peste câmpii și deșerturi, tot el, să mă facă să ard de dorul lui, să-l chem, să-l doresc, să-l rog să se întoarcă, să hălăduim așa ca gândul, ca voi, oamenii.

Prind curaj, vorbesc cu ploaia despre cum să le spun copiilor.

-Am să calc peste tăcere, cuvântul meu trebuie ales să nu-i rănească, din vorbele mele am să scot doar umbra, să nu stârnesc furtuna, sau, cum spui tu, Ploaie, odată cu vântul, să poată să cadă lacrimi din ochii mei. Ale tale sunt lacrimi?

-Da, lacrimi ale pamântului, ale lumii, unele sunt de tristețe și disperare adunate de mine ca să le duc departe, să le las să cadă din înălțime, ca să le-nghită pământul. Dar sunt și cele de fericire, cu care ud grădinile, umplu albiile râurilor, stropesc florile, adăp animalele și pe voi.

-Și unde le ții până când le trimiți la noi?

-Când nu mai pot de greu, le pun pe un nor. Să știi că și lacrimile tale au fost strânse.

-Mai sunt?

-Mai sunt, uite, vezi norul acela, cu chip de copiii? Acolo sunt lacrimile tale.

-Credeam că s-au terminat.

-Nu, și nici nu e bine, omul care nu are lacrimi, plânge numai înăuntrul lui, acolo unde doar el știe ce amar poartă.

-Au să mă certe cu vorbe grele?

O aud spunând rar, ca o povață din înalturi…

-Și dacă vorbe grele au să-ți spună, tu să te răzvrătești și învăluiește-ți trupul în mantia adevărului, apoi puneți-o pe umeri și pleacă din calea lor. Nu e momentul potrivit să te asculte.

Iar se-ntețește ploaia, pare că simte ceva, se apropie vântul. Îmi spune repede cuvinte, caut să le înțeleg.

-Nu se mai aude bine. Mă uit în sus, de unde abia mai ajung vorbele ei la mine.

-S-alegi amurguri, când soare nu lucește. Să nu auzi nici gândurile lor dacă te vor judeca.

Să nu auzi nici noaptea cum se lasă.

Ei poate ar vrea să te golească de viață, supărați pentru ce ai făcut.

Ce simți acum femeie?

mai ai păcat cu tine?

putut-am oare eu să ți le iau cu mine?

ce pot să-ți spun? Că-n vis am fost cu tine.

Acum te las, te du, te du cu bine…

Nu m-am lăsat până când nu i-am spus și eu ce gândesc, crezând că ea, ploaia nu știe.

-Și ei caută, și caută, până când declară că sunt celibatari convinși din două motive, unul că nu mai au apetit sexual, și nici instrument, și altul că nu mai arată destul de bine ca să mai fie aleși dintre cei mulți…

Tresar, adormisem în parcare cu capul pe geamul portierei în care bătea ploaia. Curge din înalturi, pare că e rupere de nori. Am așteptat să se oprească, am ațipit…

* * *

Las mașina în fața blocului. Mă grăbesc să urc, sunt obosită și preocupată. Aici este apartamentul în care îmi desfășor activitatea. Aici lucrez… Ce lucrez?… Ei, asta e, ce lucrez??? De câte ori vin aici sunt cu sufletul îndoit, știu că nu e bine și că de câte ori descui această ușă mai adaug pe lista păcatelor, altele, proaspete, cu gust de dezgust și nevoință. Când îi pășesc pragul intru într-o lume care nu-mi aparține, una pe care a trebuit să o cunosc de nevoie, de mare nevoie atunci când credeam că până și Dumnezeu mă uitase. Singură, în prag de disperare când singurul lucru pe care-l aveam ca forță erau, copii. Mă duc direct la frigider, îmi iau pachetul cu restul de pizza, îl pun în geantă și ies repede, nu privesc împrejur de silă. Îmi trag pălăria pe ochi și ies cu pași grăbiți spre locul unde era mașinuța mea și pornesc spre locul pe care-l iubesc ca pe un pridvor al unei biserici, al cărui prag nu am curaj să-l trec de multă vreme. Aici stau doar sâmbăta și dumineca. Singură, singurătatea e prietena mea, cea de la sfârșitul săptămânii, când mă recunosc, sunt eu Ursula. Un loc curat, pare sfințit de Mântuitorul pe care-l știu din copilărie de când ne ducea mama la biserică, îl vedeam acolo deasupra altarului cu mâinile întinse spre noi, și eu așa l-am păstrat, El va fi ultima mea salvare. Dar nu de frica Lui îl port cu mine , ci de frica de oameni, de cei care nu mă vor ierta, mă vor judeca și-mi vor da grea pedeapsă.

Aici iubesc tăcerea nopții, câteodată timpul pare că nu mai trece, că stă cu mine, că așteaptă ca să am timp, că-mi dă din timpul lui, din veșnicie, ca să pot să cresc și să mă ostenesc pentru a avea o față cu care să pot să ies în lume, să nu-mi mai fie rușine de mine și de faptele mele. Stau în pat, în veșmântul de înnoptat, înveșmântată în întuneric, nu în cel al nopții, ci al sufeltului. Privesc spre cer din patul pe jumătate gol și mă înfior de bine, amestec binele cu tristețea, cu visele, cu gândurile și planurile învechite pentru viitor. Cu gândul mă duc acolo sus unde știu că nu e noapte, că ne veghează El, îi cer doar ajutor să pot termina ce am început ca să pot închide ușa locului cu păcate, să o ferec cu lanțuri grele așa ca și păcatele mele, să nu mai poată intra nimeni după mine, să fiu eu ultima femeie de pe pământ care a trebuit să o facă atunci când Dumnezeu a uitat-o.

Văd cerul înstelat din patul dorințelor mele ascunse, neîmplinite, sunt tăcute, par uitate-n veșnicie. Nu văd îngeri și nici nu aud vreo melodie care să coboare din cer, pe pământ, pentru cei suferinzi și triști de neputință și suflete goale.