Prizonierul Rasaritului

Prizonierul răsăritului

Copyright

Prizonierul răsăritului

COPYRIGHT 2022 SANDU LOZAN

COPYRIGHT 2022 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-764-5

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: edituraletras@piatadecarte.com.ro

contact@letras.ro

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii PRIZONIERUL RĂSĂRITULUI, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Prizonierul răsăritului

Copyright

Despre război și supraviețuire – cele mai înșelătoare iluzii în romanul Prizonierul Răsăritului

Prolog

Capitolul I

Capitolul II

Capitolul III

Capitolul IV

Capitolul V

Capitolul VI

Capitolul VII

Capitolul VIII

Capitolul IX

Capitolul X

Epilog

Despre război și supraviețuire – cele mai înșelătoare iluzii în romanul Prizonierul Răsăritului

Elena Netcu

Tematica războiului este prezentă în literatura de-a lungul timpului în reflectarea artistică a unor drame individuale sau colective, în funcție de viziunea autorului asupra războiului, asupra vieții și morții, surprinse în dimensiunea lor tragică.

În literatura română avem ca punct de referință Liviu Rebreanu cu Pădurea Spânzuraților, reprezentând perioada interbelică, dar șirul de scriitori canonici sau moderni sunt mulți, fie că este vorba de un spațiu geografic sau altul, fie că e vorba de un timp istoric sau altul. L-am aminti pe Virgil Gheorghiu cu romanul Ora 25, din păcate, un scriitor al exilului românesc, dar exemplele pot continua.

Iată că în literatura postdecembristă își face loc tema războiului cu toate consecințele lui dramatice asupra individului sau asupra unei colectivități umane, cu profunde implicații în straturile cele mai adânci ale societății românești. Sursa de inspirație o constituie al Doilea Război Mondial, în faza de început.

În acest context, vorbim de romanul Prizonierul Răsăritului, surprinzător nu numai ca transpunere în fapt literar a unor secvențe de luptă, eliberarea Basarabiei și a Bucovinei din mâinile rușilor, cel puțin în prima parte a războiului, alături de armata germană, ci și printr-o trăire esențială, dramatică, în chip existențialist, a unor fapte de o intensitate emoțională și cu un mare impact psihologic asupra eroilor cărții.

Descoperim un spațiu epic tensionat, încă din primele pagini de roman. Astfel, după ce autorul, în ipostaza de narator omniscient, expune jocurile politice prin Pactul Ribbentrop-Molotov, la care țările sunt obligate să se supună, asistăm la o serie de evenimente care se succed galopant, într-o tensiune în crescendo.

După ce în Prolog prezintă imaginea de ansamblu a războiului, autorul conturează intriga romanului care va genera acțiunea.

Personajul principal, Dumitru Răzlescu, află că singurul lui frate, Alexandru, este omorât în Basarabia în plin război, în urma unui gest pe care-l face acesta de a salva o femeie din mâinile unui grup de soldați ruși. Din acel moment, Dumitru nu-și dorește altceva decât să-și răzbune fratele. Așadar, primește ordin de încorporare, deși ar fi putut să-l respingă pe motiv că era student la drept. Dumitru se înrolează cu acest scop vindicativ, acela de a omorî cât mai mulți ruși pentru a răzbuna moartea fratelui său. Ignoră iubirea pe care i-o purta Eliza, colega lui din facultate.

Acesta este conflictul care va declanșa o serie de evenimente tensionate, în timpul cărora Dumitru va descoperi fața hâdă a războiului. Narațiunea este restrânsă la destinul soldaților români, dar mai ales la reflecțiile pe care le face personajul principal, Dumitru Răzlescu. El se lovește de realitatea dură, azvârlindu-l într-un infern din care nu va mai ieși, devenind propriul său prizonier, prins în plasa lui de visuri avântate, descoperind ororile războiului. Dumitru își pune întrebări retorice, care de fapt sunt semne că naratorul, deși este omniscient și își dirijează acțiunea din culise, își exprimă, în același timp, compasiunea prin acest șir de întrebări retorice puse pe seama personajului: cât pământ și câte suflete nevinovate mai trebuiau pierdute pentru ca (guvernanții) să vină în simțire? Când aveau să înțeleagă că hotarele țării nu se discută, că patria se apără, indiferent de tăria dușmanului? (pag 60) Autorul dedică pagini ample operațiunilor de luptă ai căror protagoniști sunt Dumitru Răzlescu și Mihai Petroiu, luptând pentru alungarea rușilor dincolo de Nistru. Personajul principal ucide doi soldați ruși, dar trăiește amarul sentiment de vinovăție, își simte conștiința încărcată, nu are în niciun moment satisfacția că și-a răzbunat fratele, cu toate că Mihai încearcă să-l convingă că aceasta este legea războiului, aceea de a omorî înainte de a fi omorât.

Scenele la care asistă eroul sunt cutremurătoare: trupurile ciopârțite de explozii se prăbușesc în țărână... unii dintre soldați aveau măruntaiele afară.

Scenele de luptă se derulează cu rapiditate după o tehnică cinematografică, având în prim-plan acțiunile personajului Dumitru, totul se desfășoară pe un fundal amplu al războiului, din ce în ce mai devastator pentru soldații români, mai ales că au fost la un moment dat nevoiți să lupte pe ceață, un timp nefavorabil pentru ei. Pus în situația de a ucide doi soldați ruși, Dumitru este chinuit de întrebări: cu ce au greșit aceștia? Nu erau militarii ruși în aceeași ipostază ca și el, legați de ordinele primite de la superiorii lor? În final, îi eliberează – însă aceiași soldați ruși îl vor ajuta să evadeze din lagăr, după ce mai întâi este rănit, internat în spital, apoi trimis să lupte până cade prizonier la ruși și trimis în lagărul de concentrare. În tot acest timp, Dumitru Răzlescu conștientizează absurditatea războiului, contrastul dintre visul lui de a se răzbuna și realitatea cutremurătoare a războiului unde viața atârnă de un fir de ață. Dumitru trăiește de mai multe ori situații-limită care îl fac să descopere cât de mult trebuie prețuită viața. Are această revelație, dar în același timp îi revine în imagine chipul Elizei, fata pe care el a îndepărtat-o de el, stăpânit de gândul răzbunării prin participarea la acest război. După mai multe încercări la care este supus, Dumitru își dorește să trăiască, să scape din acest iad și să ajungă în brațele Elizei, prețuind mai mult ca orice viața și iubirea, două valori prin care omul se împlinește pe pământ. Cu această nevoie lăuntrică de a supraviețui, Dumitru reușește să evadeze, însă finalul este ambiguu, ceea ce ne trimite la o altă semnificație a acestui roman copleșitor. Dumitru nu este numai prizonierul răsăritului, el este propriul său prizonier, crezând într-o iluzie, trăind-o și descoperind eșecul, întrucât drumul spre răzbunare îl aruncă în abis, drumul vieții este fără întoarcere. El iese din lagăr spre nicăieri, poate spre un alt drum al cunoașterii, când nu mai există nicio certitudine, doar iluzia că ar putea intra într-o altă plasă a necunoscutului.

Dincolo de țesătura epică a romanului, de acumularea de evenimente trăite de eroi la dimensiuni paroxistice, rămâne semnificația acestei cărți, aceea că viața trebuie prețuită, că războiul este ucigător, dar atâta timp cât vor exista state mari și state mici, conducători mânați de ambiții și orgolii, de dorința de a cuceri, omenirea va suferi iremediabil.

Cu siguranță că acest roman, apărut într-un context al neliniștii, își va găsi cititorii pe măsură, iar numele autorului se va situa alături de alți mari creatori ai prozei de război.

PROLOG

Lumina lunii se revărsa palid peste liniștea ce domnea între zidurile înalte din cărămidă. Ridicându-se semeț deasupra pământului, se întindeau cât vedeai cu ochii, formând ceea ce părea a fi de sus o figură apropiată de un triunghi. Grosimea considerabilă, alături de aspectul impenetrabil, crea o imagine a forței, dar și a grandorii în același timp. De-a lungul acestora, asupra clădirilor din interior străjuiau turnuri ce aveau amplasate pe acoperișuri stele roșii cu cinci colțuri.

Ziua forfotea de lume, dar la acel ceas târziu din noapte nu se întrezărea nicio mișcare în vastul domeniu al masivei fortărețe din mijlocul orașului. Într-atât de buni erau în a-și masca prezența și a se mula cu împrejurimile cei câțiva soldați care stăteau de pază. Împietriți în pozițiile lor, cu mâna pe arme, scrutau orizontul cu ochi ageri, atenți la orice semn ce putea prevesti pericolul.

Undeva, o ușă se deschise încet. În cadrul ei își făcu apariția un bărbat îmbrăcat în tunică militară și pantaloni de culoare cenușie. Acesta emana o aură solemnă, încrezătoare, de cineva care trecuse prin numeroase încercări la viața sa și pe care le răzbătuse cu succes. Primul lucru care ieșea în evidență la fața-i rotundă era o mustață mare, stufoasă. Părul negru presărat ici-colo cu fire albe era pieptănat pe spate, accentuându-i fruntea lată. Lăsa impresia de netăgăduit a unei persoane care era obișnuită să dea ordine decât a uneia care le ducea spre executare.

Personajul misterios coborî treptele, îndreptându-se agale spre o grădină mică amplasată în apropierea zidului interior. Ținea mâinile împreunate la spate, iar capul puțin plecat, semn că era cufundat în gânduri. Când ajunse în dreptul primilor copaci, se opri, căutându-se prin buzunare. Scoase o pipă de lemn, pe care o aprinse cu un chibrit. Trase din ea scurt de două ori, savurând gustul tutunului. Suflă fumul, trecând în revistă evenimentele din acea zi.

„Delegațiile franceză și engleză nu sunt bune de nimic."

Știa prea bine că nu aveau să-i ofere niciodată ceea ce își dorea cu adevărat. După cum le explicase și membrilor Biroului politic, dacă semna cu ei un pact de asistență reciprocă, Germania ar fi renunțat la pretențiile ei cu privire la Polonia, deschizând calea unei înțelegeri între puterile occidentale. Conjunctura dată i-ar expune unui risc iminent. Era o situație nedorită, pe care era musai să o evite. Doar dacă răspândeau discordie și haos în Europa, ar fi putut să își vadă de treabă nestânjeniți.

Cu germanii însă era o cu totul altă poveste. Era aproape sigur că vor ajunge la un numitor comun, mai ales după semnarea de curând a tratatului economic. Interesele Führerului și ale sale în mare măsură coincideau, iar cu mici compromisuri de ambele părți aveau să încheie un acord avantajos. Aceasta ar fi fost direcția cea mai bună de urmat.

Declanșarea războiului civil îi obligase să cerșească pacea, să se retragă asemenea unui câine cu coada între picioare din acea uriașă conflagrație care luase proporții mondiale. Finlanda, Polonia, Țările Baltice, Basarabia erau pierdute. Iată realitatea cruntă, rezultatul Conferinței de pace din 1919 și al batjocurii care i-a succedat, Tratatul de la Versailles. Cu ce drept și-au permis neghiobii de capitaliști să recunoască această sfidare, această mârșăvie? Basarabia a fost și va fi a lor. Nedreptatea va fi ștearsă, iar acum era momentul cel mai potrivit de a arăta lumii că puternicul urs de la răsărit a ieșit din hibernare. Și este gata de vânătoare.

O boare de vânt desprinse o frunză aurie dintre ramuri. Privind-o cum se înalță spre cer, realiză că vara era deja pe sfârșite. În curând avea să vină toamna, aducând cu ea vreme rece, ploioasă. După niscai tumbe îndrăznețe prin aer, frunza începu coborârea. Căzu lin, fără niciun zgomot pe pământul uscat.

„Așa cum vor face și dușmanii în fața noastră."

Sunetul unor pași grăbiți ce străbăteau lespezile de piatră îl făcu pe bărbat să se trezească din visare. La scurt timp se ivi un soldat cu o mină agitată. Fruntea sa era năpădită de mici picături de transpirație. Părea destul de tulburat în timp ce salută militărește.

—Permiteți-mi să mă adresez, tovarășe Sta...

—Raportează, soldat! i-o tăie scurt superiorul. Era curios să afle ce îl aducea pe unul din gardienii săi aici.

—Ministrul de externe are un mesaj urgent pentru dumneavoastră, anunță grav acesta. Este în sala de așteptare.

—Așa deci, zise bărbatul, scărpinându-și barba gânditor.

„Trebuie să fie de la germani."

Scutură puținul tutun rămas, după care puse luleaua în buzunarul tunicii.

—Atunci să ne îndreptăm către birou. Ia-o înainte.

—Da, să trăiți!

Cei doi o luară îndărăt, îndepărtându-se de vegetația care emana o miasmă plăcută. Se întorceau în edificiul de formă dreptunghiulară cu numeroase rânduri de ferestre pe care îl părăsiră recent. Acesta amintea foarte bine de un palat regal. Ajunși la intrare, subalternul îi ținu ușa comandantului. Îl urmă apoi într-o încăpere largă, în mare parte goală, cu excepția unui covor roșu așternut pe jos și a unor tablouri reprezentând una și aceeași persoană amplasate pe pereți. De tavan, la distanțe egale, erau atârnate mai multe lustre.

În capăt se profila o enormă scară de marmură, mărginită de balustrade care se deschideau la bază asemenea brațelor unei mame care vrea să își cuprindă odraslele într-o îmbrățișare. Acestea făceau legătura cu etajele superioare, acolo unde se afla destinația finală a cutreierătorilor nocturni. Urcau într-o tăcere ca de mormânt, gradul inferior al ostașului nepermițându-i să îl tulbure în vreun fel pe însoțitorul său. Nu că ar fi avut curajul să vorbească nici dacă ar fi fost general al armatei, distins cu o groază de medalii, prinse toate în piept. Pe de altă parte, bărbatul cu mustață era preocupat de lucruri ceva mai importante ca să mai fie atent și la altceva. În cap, rotițele minții i se învârteau neîncetat.

La un moment dat, militarii cotiră la dreapta. Se aflau acum pe un hol puternic iluminat. Gardianul iuți mersul pentru a-și ocupa postul lăsat liber lângă o ușă dublă, alături de un alt camarad de-al său. Împreună cu acesta, în poziție de drepți, cu baionetele pe umăr, flancau intrarea spre sala de așteptare. Comandantul pătrunse în ea. De la o măsuță mică încărcată cu hârtii și dosare puse grămadă unul peste altul se ridică brusc aghiotantul, gata de datorie. Superiorul nu îl băgă în seamă, ci își întoarse privirea spre șirul de scaune amplasat în dreptul peretelui din stânga sa.

—Bună seara, tovarășe Stalin, îl întâmpină o voce.

Spre deosebire de persoanele de până acum, posesorul ei nu părea să aibă vreo legătură cu armata. Costumul elegant, negru ca tăciunele; ochelarii rotunzi pe care îi ținea extrem de aproape de ochi; părul scurt, aranjat pe o parte, toate sugerau mai degrabă că era vorba de un înalt oficial al statului.

Cel vizat de salut răspunse doar cu o înclinare a capului. Îl îndemnă apoi pe ministrul de externe să treacă în camera de alături. În drum spre aceasta îi spuse aghiotantului:

—Nu vreau să fim deranjați.

—Da, să trăiți!

Ministrul intră primul în birou. Se uită la aspectul deja familiar al încăperii care conținea în centru două mese aranjate perpendicular. Una din ele era mică, fiind destinată probabil folosinței unui singur om. Cuprindea mai multe obiecte, printre care un telefon, o lampă lăsată aprinsă, o carafă cu apă pe jumătate goală și niște foi. Pe peretele din spatele ei era agățată o hartă imensă. Cealaltă masă era lungă și îngustă, fiind înconjurată de vreo duzină de scaune. Pentru a oferi intimitate, draperiile celor două ferestre erau trase. Mobilierul era încheiat de o canapea tapițată, de culoare argintie, cu cadru din lemn, iar într-un colț mai îndepărtat erau o bibliotecă și câteva dulapuri. De ceva zile se tot perinda pe aici aducând informații cu privire la statutul negocierilor în curs sau livrând mesaje strict secrete. Se simțea precum o piesă de fier, atras încontinuu în locul de față de un magnet invizibil.

—Ia loc, spuse liderul rus, așezându-se pe singurul fotoliu existent, instalat la masa sa de lucru.

—Mulțumesc, răspunse ministrul, procedând întocmai cum i se spuse.

După ce își turnă puțină apă în pahar și bău, omul cu mustață își mută atenția asupra vizitatorului. Ocupase unul din scaunele din față ale mesei lungi. Ținea mâinile împreunate, iar corpul era puțin plecat înspre direcția interlocutorului său în încercarea de a micșora distanța dintre cei doi. Părea că nicio șoaptă nu trebuia să răzbată mai departe de pereții care îi învăluiau, către vreo ureche indiscretă, fiind pe cale să destăinuie ceva confidențial.

—Te ascult, zise bărbatul din fotoliu.

—Avem vești de la Berlin. Sunt de acord cu protocolul adițional, cu condiția ca un reprezentant să fie primit pe douăzeci şi doi, cel târziu douăzeci şi trei ale lunii.

La auzul acestor cuvinte, în ochii conducătorului rus apăru o sclipire.

„Deci au acceptat. Mai bine de atât nici că se putea, contemplă mulțumit. „Acum că norii s-au spulberat, e limpede ce trebuie întreprins.

—Perfect. În cazul acesta, transmite-le că îi așteptăm în data de douăzeci şi trei. Avem nevoie de timp pentru a pregăti totul.

—Da, tovarășe Stalin.

—O să organizăm întrevederea în una din sălile de la parter. Echipeaz-o corespunzător și să nu lipsească nimic din cele de trebuință.

Făcu o pauză, după care adăugă:

—Să faci în așa fel încât oaspeții noștri să se simtă bineveniți. În același timp, operațiunea trebuie atent supravegheată. Să îi aducă Nikolai aici.

—Am înțeles, spuse ministrul dând din cap.

Așteptă ca bărbatul cu mustață să mai vină cu alte indicații, dar pentru că acesta tăcea, îndrăzni să întrebe:

—Tovarășe Stalin, cum rămâne cu delegațiile franceze și engleze? Ce să facem în privința lor?

Liderul rus îl fixă cu privirea. Intimidat, ministrul se făcu mic în scaunul său, regretându-și intervenția. Tocmai când liniștea deveni extrem de apăsătoare, veni răspunsul:

—Acum că am stabilit o înțelegere cu germanii, de ceilalți ne putem lipsi pe moment. Inventează o scuză și suspendă negocierile. O să le urmărim reacția.

—Da, tovarășe Stalin!

Bărbatul din fotoliu culese un creion, începând să scrie ceva pe o foaie. După ce termină, o înmână conlocutorului, zicând:

—Să îi dai asta aghiotantului. Poți pleca.

—Am înțeles, spuse ministrul de externe, ridicându-se în picioare. Bună seara.

Traversă rapid biroul, deschise ușa și se făcu nevăzut îndărătul ei. Rămas singur, conducătorul rus se întoarse să examineze harta. Ochii săi scrutau cu lăcomie dincolo de linia roșie ce marca granița propriei țări, care ocupa o porțiune considerabilă.

„Curând. Foarte curând."

*

Cele patru motoare ale avionului Fockle-Wulf Condor acopereau zumzetul puținelor voci de la bord. Micul echipaj al navei era alcătuit din diplomați, oficiali de stat, dar și fotografi. Aceasta pentru a consemna pentru totdeauna evenimentele pe cale să se desfășoare. O copie identică a aeronavei plana în apropiere, având o suită asemănătoare. În interiorul ei se afla persoana ce prezida grupul răzleț, care număra în jur de douăzeci de inși.

Ministrul de externe german era un bărbat de vârstă mijlocie, cu tenul deschis la culoare și părul blond. Avea ochii adânciți în orbite, nasul drept, iar buzele destul de subțiri. Expresia încordată a feței trăda că mintea îi era concentrată asupra ceva. Își aminti de ultimele îndrumări ale Führerului:

„Polonia este problema esențială. Englezii