Cazul Orlov. Dosare KGB. Cea mai mare înșelătorie din istoria serviciilor secrete

MULȚUMIRI

În primul rând, aș vrea să mă folosesc de acest prilej ca să îi mulțumesc profesorului Paul Preston, eminent istoric britanic, pentru sprijinul și prietenia lui neprecupețite. Ideile și îndrumările practice pe care mi le-a dat pe parcursul îndelungatei elaborări a acestei cărți au făcut din documentare și din scrisul în sine o întreprindere cât se poate de eficientă și de agreabilă. Cu siguranță, toți cei care au avut privilegiul de a colabora cu Paul vor fi de acord că aceasta a fost și rămâne o experiență unică în felul ei.

Profesorul Ángel Viñas, un remarcabil savant și diplomat, expert de necontestat în problema Războiului Civil din Spania, din 1983 șef al Departamentului de economie politică de la Universidad Complutense din Madrid, mi-a oferit sfaturi neprețuite, deși la vremea respectivă scria patru volume importante despre Războiul Civil din Spania, apărute la aceeași editură. Îi sunt recunoscător pentru tot ajutorul său.

Pe lângă faptul că i-am putut citi cărțile și articolele despre diferite aspecte ale războiului, cu profesoara londoneză Helen Graham am avut plăcerea și onoarea de a discuta personal și în detaliu probleme legate de subiectele în care s-a specializat. Disponibilitatea ei de a mă ajuta cu idei și materiale este una dintre amintirile cele mai plăcute ale colaborării noastre.

Fără lucrările de pionierat ale profesorului Christopher Andrew de la Universitatea Cambridge, această carte nu ar fi putut fi scrisă. Cărțile lui sunt, de departe, cele mai bune atât în domeniul operațiunilor de spionaj ale sovieticilor, cât și în domeniul istoriei spionajului și a serviciilor de securitate britanice. Mă mândresc cu faptul că am participat la seminarul despre spionajul internațional susținut de profesorul Andrew.

Mi-a fost foarte greu să accesez atât de multe arhive aflate în diverse colțuri ale lumii și de aceea îi rămân îndatorat mai ales lui Jorge Saenz Carbonell, ambasadorul Republicii Costa Rica și director pe probleme de cercetare a istoriei diplomației, cu care am devenit bun prieten. Am primit un mare ajutor și din partea lui: Gail Malmgreen, director adjunct al Colecțiilor de arhivă ale Bibliotecii Tamiment, Robert F. Wagner din cadrul arhivelor Universității New York; Anatol Shmelev, arhivar și director de proiecte, Colecția RFE/RL, Institutul Hoover, Universitatea Stanford, California; Martin F. Russell de la Arhivele Naționale de pe lângă College Park (NARA), Maryland; Russell A. Nichols, șef al Biroului pentru protejarea și libera circulație a informațiilor din cadrul Comandamentului de contrainformații și securitate al Armatei SUA, fortul George G. Meade, Maryland; Celia Ashworth de la Arhivele Naționale din Kew, Richmond; Anthony Tedeschi de la Biblioteca Lille din Bloomington, Indiana; Hans Landauer, fondatorul și supervizorul Arhivelor privind Rezistența Austriacă (DÖW) din Viena; și Fra’ Elie de Comminges, director al Arhivelor Magistrale și al Bibliotecilor Ordinului de Malta din Roma. De asemenea, m-am bucurat de sprijinul unor arhiviști din Viena și din SUA, Rusia, Franța, Belgia, Germania, Elveția și Marea Britanie.

Am beneficiat enorm de pe urma observațiilor pertinente ale lui Hugh Thomas (Lord Thomas) din Marea Britanie, Stanley S. Payne și George R. Esenwein din SUA, Peter Huber și Ralph Hug din Elveția, Reiner Tosstorff din Germania, Jesús F. Salgado și Antonio M. Díaz Fernández din Spania, și Nikita Petrov din Moscova. Îi sunt recunoscător îndeosebi profesorului Barton Whaley de la Academia de Marină din California pentru manuscrisele de o valoare inestimabilă, la care mă refer pe larg în Note și pe care mi le-a pus la dispoziție cu atâta amabilitate.

Trebuie să îi mulțumesc și Mariei Dolores Genovès, regizor și autor al documentarului Especial A. Nin: Operació Nikolai, prezentat la televiziunea catalană, un film remarcabil care, din nefericire, este prea puțin cunoscut publicului de limba engleză. Am înțeles multe lucruri din materialul filmat de echipa ei la Biroul de presă al KGB din Moscova.

Poate cel mai important sprijin documentar a venit din partea materialelor desecretizate privind activitățile de spionaj ale KGB, CIA, FBI și ale serviciilor secrete franceze primite de la profesorul Hayden B. Peake, director al Colecției despre istoria spionajului CIA. Gary Kern, autor al câtorva lucrări importante despre istoria spionajului sovietic, și-a găsit timp să mă consilieze și să discute cu mine cazul Krivițki, despre care a scris cu acribie, pornind de la un volum impresionant de documente.

Nu aș fi putut duce la îndeplinire acest proiect fără sfaturile prietenești și profesioniste ale dr. Tennent H. „Pete Bagley, fost spion experimentat, expert în istoria spionajului sovietic și autor a două cărți importante despre KGB. Dr. Warren „Bud Williams, fost ofițer de informații și decorat cu ordinul US Ranger, care și-a dat doctoratul în Marea Britanie la vârsta de 70 de ani, mi-a acordat și el sfaturi prețioase. Mulțumiri deosebite și dr. Kirsten Schulze de la Departamentul de istorie internațională din cadrul Facultății de Științe Economice și Politice din Londra, pentru sprijin și înțelegere, dr. Richard Baxell și, desigur, Anei De Miguel, Susanei Grau și lui Gerald Blaney de la Centrul de Studii Spaniole Contemporane, Cañada Blanch, LSE.

În sfârșit, profit de ocazie ca să îi mulțumesc soției mele, Valentina. De-a lungul celor 35 de ani de căsnicie m-a sprijinit necondiționat în tot ce am întreprins. Fără înțelegerea ei, probabil că nu aș fi scris nimic. De aceea, cartea (ca toate celelalte scrieri ale mele) îi este dedicată.

CAPITOLUL 1

FUNDALUL: A DA ÎN VILEAG ADEVĂRUL DESPRE SPANIA

O foarte scurtă introducere

În eseul său din 1937, „Spilling the Spanish Beans („A da în vileag adevărul despre Spania, George Orwell scria: „Există o conspirație bine pusă la punct… menită să împiedice justa înțelegere a situației în care se află Spania". După cum demonstrează discuțiile care se poartă și acum, apar mereu, și vor continua să apară, tot felul de mituri despre republică, Războiul Civil și dictatura franchistă. Istoricii Războiului Civil din Spania nu pregetă să ne amintească faptul că lupta pentru adevăr în ceea ce privește războiul este departe de a fi câștigată.¹ Începând din 1936, Războiul Civil din Spania a fost în mare parte răstălmăcit și multe voci ar spune că suntem încă departe de a avea o imagine completă a percepției situației politice în contextul ei internațional, mai ales înainte și imediat după izbucnirea războiului.²

Când, pe 14 aprilie 1931, a luat ființă a Doua Republică, spaniolii au împânzit străzile, într-o explozie de bucurie. Regele Alfonso al XIII-lea a părăsit țara în urma alegerilor municipale câștigate detașat de candidații republicani. În aceeași seară de sâmbătă, conspiratorii monarhiști s-au întrunit ca să pună la cale subminarea republicii, nedorind să îi dea nici măcar un răgaz de douăzeci și patru de ore. Speranțele spaniolilor de rând au fost curând spulberate de riposta vehementă a apărătorilor vechiului regim.³

Adevărata putere – proprietatea funciară, instituțiile financiare, industria și agricultura, dar și mijloacele de comunicare în masă: ziarele mari și posturile de radio – au rămas în aceleași mâini. Iar cei care dețineau această putere s-au unit cu Biserica și cu armata, ca să apere ceea ce considerau a fi amenințări la adresa proprietăților lor, a religiei și unității naționale. În acest scop au folosit propaganda, lobby-ul politic și toate celelalte mijloace pe care le aveau la dispoziție. Propaganda a catalogat eforturile de aplicare a reformei economice și politice drept o activitate subversivă din partea Internaționalei Comuniste care își avea sediul la Moscova. S-au înființat și au fost subvenționate noi partide politice de dreapta care se opuneau republicii. Închiderea fermelor agricole și a întreprinderilor industriale, care, de fapt, erau greve camuflate ale patronatului menite să forțeze în favoarea sa rezolvarea conflictelor de muncă, a devenit o reacție obișnuită la măsurile luate de guvern pentru a proteja interesele angajaților. În 1933, acțiunile rapide și concertate ale opoziției de dreapta i-au deziluzionat atât de mult pe socialiști, încât i-au făcut să părăsească alianța electorală cu republicanii de stânga. Într-un sistem care favoriza coalițiile politice, gestul lor a dus la victoria dreptei, în urma alegerilor din noiembrie 1933.⁴ CEDA (Confederación Española de Derechas Autónomas), partidul catolic ce se bucura de mare popularitate, a câștigat cele mai multe locuri în Cortes⁵*.

De îndată ce au ajuns la guvernare, patronii și latifundiarii au început să reducă salariile, să concedieze angajați, să evacueze chiriași și să majoreze chiriile. Paul Preston a demonstrat „cum a fost dată peste cap legislația socială și cum au fost slăbite sindicatele principale prin provocarea și înăbușirea grevelor – în primul rând greva generală a muncitorilor agricoli din vara anului 1934. Tensiunile se accentuau. Pentru stânga, orice acțiune a dreptei era de orientare fascistă; pentru dreapta, orice mutare a stângii mirosea a revoluție".⁶

În mai 1934, monarhiștii din cele două ramuri dinastice, alfonsină și carlistă, au reușit să-l convingă pe Mussolini să le promită ajutorul într-o viitoare lovitură de stat împotriva republicii, care a avut loc cu câteva luni înainte de insurecția stângii, din octombrie 1934.⁷ Pe 6 octombrie, trei miniștri din partidul CEDA au fost cooptați în guvern. Considerând că acesta era un prim pas spre instalarea unui regim fascist, socialiștii au chemat la grevă generală. Ulterior, acțiunea lor a fost interpretată ca o respingere deliberată de către stânga a regulilor coexistenței democratice. Imediat, guvernul a declarat legea marțială și greva a fost înăbușită. Guvernarea burgheză de centru-stânga din Barcelona a declarat independența celor patru provincii catalane ale Spaniei, dar și această rebeliune federalistă a fost de scurtă durată. În Astura însă, minerii revoluționari organizați de Sindicatul Socialist UGT (Unión General de Trabajadores), de confederația anarho-sindicalistă CNT (Confederación Nacional del Trabajo) și, mai târziu, de comuniști, au dus o luptă disperată, timp de două săptămâni, împotriva armatei. Muncitorii erau convinși că făceau ceea ce alți muncitori din Germania, Italia, Ungaria și din alte țări nu reușiseră să facă – să ridice armele împotriva fascismului. În final, au fost siliți să se supună, ca urmare a acțiunilor conjugate ale armatei de uscat, marinei și aviației aflate sub coordonarea generalului Franco, acesta folosindu-se și de mercenari extremi de brutali din Marocul spaniol.⁸ După înăbușirea rebeliunii, Franco a declarat: „Acesta a fost un război frontalier, iar frontierele lui sunt socialismul, comunismul și tot ceea ce atacă civilizația, ca să pună în loc barbaria.⁹ Sălbatica Represiune ce a urmat a inclus jafuri, violuri și execuții sumare. Guvernul a suspendat drepturile constituționale și a închis multe ziare de stânga. Tortura în închisori a devenit o practică obișnuită. Paul Preston: „În focul acestor evenimente s-au pus bazele Frontului Popular, în esență o re-creare a coaliției republican-socialiste.¹⁰

În alegerile planificate pentru mijlocul lunii februarie din 1936 s-au înfruntat Frontul Popular și dreapta. Campania dusă de Frontul Popular a pus accentul pe amenințarea fascismului, cerând eliberarea tuturor celor închiși după evenimentele din octombrie 1934 și încetarea persecuțiilor. Campania dreptei, finanțată generos, a încercat să convingă electoratul că Spania se confrunta cu o luptă pe viață și pe moarte între „îngeri și „bestii, în care „stânga perversă" voia să dărâme pilonii care susțineau eterna Spanie: integritatea patriei, armata, catolicismul și ordinea socială prestabilită. Spania se afla în pragul revoluției, susținea dreapta. Pe 16 februarie, Frontul Popular a înregistrat o victorie, chiar dacă la mustață, care a năruit speranțele dreptei de a impune pe cale legală un stat autoritar. Potrivit lui Paul Preston:

Doi ani de guvernare de dreapta agresivă îndârjiseră masele de muncitori, mai ales pe cele din mediul rural, care nu se gândeau decât la răzbunare. Ambițiile de reformă fiindu-i blocate o dată, stânga era hotărâtă acum să treacă rapid la o reformă agrară consistentă. În replică, liderii dreptei au provocat tulburări sociale pe care le-au evocat apoi în articole și discursuri parlamentare apocaliptice, declarând că revolta militară era singura alternativă la catastrofă.¹¹

În ciuda victoriei repurtate, guvernarea Frontului Popular a fost slabă. Francisco Largo Caballero și-a folosit influența în Partidul Socialist ca să împiedice formarea unui guvern puternic de către Indalecio Prieto, rivalul său socialist. În același timp, dreapta s-a pregătit de război. În primăvara anului 1936, conspiratorii monarhiști au negociat achiziționarea de armament italian modern pentru declanșarea loviturii de stat.¹² Generalul Emilio Mola a fost cel care a organizat conspirația militarilor. Partidele din cadrul Frontului Popular au privit neputincioase cum grupările teroriste ale partidului fascist Falange Español, din ce în ce mai multe, puneau presiune pe guvern. Cum era de așteptat, acțiunile lor atrăgeau represalii din partea stângii, creând astfel o dezordine care să justifice instaurarea unui regim autoritar. O astfel de reacție – uciderea liderului monarhist José Calvo Sotelo – a dat un semnal conspiratorilor.¹³ Acestea au fost, pe scurt, împrejurările care au dus la declanșarea unui război civil, care, încă de la izbucnirea lui, a constituit obiectul unei aprige controverse între diverse grupuri de istorici.

În primul rând, există numeroase încercări de escamotare a originii conflictului. După cum corect sublinia Paul Preston, „acestea provin din minciuna inițială, potrivit căreia Războiul Civil din Spania a fost un război impus de nevoia de a salva țara de un regim comunist. Succesul acestei minciuni a influențat o mare parte din scrierile despre Războiul Civil din Spania, care îl prezintă ca pe un conflict între două tabere mai mult sau mai puțin egale".¹⁴ Un alt aspect important, căruia, până nu demult, i s-a acordat prea puțină atenție în literatura despre Războiul Civil din Spania, este măsura în care efortul de război al rebelilor a fost bazat pe o strategie a crimelor în masă. „Liderii rebeliunii, generalii Mola, Franco și Queipo de Llano, priveau proletariatul spaniol la fel cum îi priveau și pe marocani, ca pe o rasă inferioară care trebuia subjugată prin violență maximă, fără compromisuri. Astfel, aceștia au aplicat în Spania teroarea extremă pe care o deprinseseră în nordul Africii prin utilizarea Legiunii Străine Spaniole și a mercenarilor marocani.¹⁵ Cu mult înainte de holocaustul spaniol, în jurnalul de război din 1922, Franco descria cu entuziasm cum erau distruse satele marocane și cum erau decapitați apărătorii lor de către subordonații lui. Însuși viitorul Caudillo (titlu ales chiar de Franco) și-a condus legionarii într-o incursiune din care au revenit cu mai multe trofee – capetele însângerate ale localnicilor.¹⁶ Adevărul, trecut cu vederea până acum, este că de la bun început liderii rebeliunii militare au planificat cu minuțiozitate holocaustul sau, în cuvintele generalului Mola, eliminarea „fără scrupule sau ezitare a celor care nu gândesc la fel ca noi.¹⁷ Evident, republicanii nu gândeau la fel ca rebelii. Acestea sunt premisele care au determinat caracterul sângeros, prelungit și lipsit de scrupule al acestui conflict.

Înainte de a analiza contextul internațional al evenimentelor care au precedat și succedat noaptea dintre 17 și 18 iulie 1936, trebuie să înțelegem că Războiul Civil din Spania a fost mult mai complex decât un conflict între fascism și comunism.¹⁸ În primul rând, polarizarea forțelor politice a rezultat din hotărârea dreptei de a bloca ambițiile de reformă ale regimului democratic instaurat în aprilie 1931, care, la rândul său, a dus la o ripostă din ce în ce mai radicală din partea stângii. În paralel cu aceste procese au fost elaborate o serie de teorii rasiale și teologice de dreapta, pentru a justifica distrugerea stângii prin intervenție militară.¹⁹

Intenția forțelor care se opuneau reformelor democratice ale Republicii Spaniole era de a face tot posibilul ca interesele conservatoare, rezumate în lozinca partidului de dreapta CEDA – „religie, patrie, familie, ordine, muncă, proprietate, componentele intangibile ale vieții în Spania –, să nu fie din nou afectate, așa cum se întâmplase în anii 1931–1936. Prin urmare, când Biserica a justificat rebeliunea, iar militarii au trecut la acțiune, scopul lor a fost punerea în practică a chemării generalului Mola de a-i elimina pe „gânditorii progresiști, de centru-stânga, care combăteau principiile de bază ale dreptei.²⁰ Aceste ambiții meschine au fost prezentate observatorilor străini binevoitori ca parte dintr-o cruciadă mai amplă împotriva comunismului. Din motive diferite în fiecare caz, atât obiectivele declarate, cât și cele reale ale rebelilor militari au urmărit să suscite interesul Marii Britanii, Franței, Germaniei, Italiei și Uniunii Sovietice față de situația din Spania. Astfel, fiecare dintre aceste țări va fi convinsă să joace un rol în desfășurarea evenimentelor.

În cazul Londrei, deja după alegerile din februarie 1936, informații de ordin politic din Spania au început să ajungă la Ministerul Afacerilor Externe și, în consecință, la cabinetul condus de Stanley Baldwin, pe trei canale: de la diplomații britanici, de la Serviciul de Informații Secrete (SIS) și de la Școala Guvernamentală de Coduri și Cifruri (GC&CS) care intercepta mesajele dintre comuniștii spanioli, reprezentanții Cominternului și Moscova. Prin urmare, SIS a primit misiunea de a monitoriza activitatea comuniștilor din Spania și de a raporta tot ce află despre implicarea sovieticilor. Potrivit istoricului oficial al SIS, „unele dintre aceste informații erau enervant de imprecise".²¹ Cum documentele sunt și acum secrete, trebuie să îl credem pe istoricul oficial. Conform unui cercetător independent, cel de-al patrulea canal de informații îl reprezentau sursele MI6 din cadrul așa-numitului Comitet Spaniol din Londra,²² o grupare din care s-au născut Prietenii Spaniei Naționaliste.

În aprilie 1936, un agent MI6 staționat în Maroc anunța că, în urmă cu o lună, adică în martie, o navă sovietică fără nume descărcase „două containere cu puști și arme mici la Algeciras, un port internațional important din sudul Spaniei. Dar agentul nu specifica și felul în care aflase despre acest transport. Conform aceluiași agent, cam în aceeași perioadă, Uniunea Sovietică trimisese „câteva milioane de lire sterline Partidului Comunist Spaniol (PCE). Pe strada Broadway nr. 54, unde se aflau birourile Serviciului de Informații Secrete, cei care au primit rapoartele respective le-au considerat „îndoielnice, întrucât agentul nu „pare să fi verificat informațiile și nu menționa sursele. Dar, așa cum SIS își informa colegii de la Deuxième Bureau, Londra „nu avea nici cel mai mic dubiu că Internaționala Comunistă, prin centrul ei din Paris, finanțează și controlează activități la vedere sau secrete în Spania. Opinia părții franceze a fost solicitată, fiindcă „instalarea unui regim sovietic în Peninsula Iberică este departe de a fi un eveniment care să poată fi tratat cu indiferență, din motive evident militare, politice și economice.²³ Dacă a existat o replică din partea francezilor, aceasta nu a mai ajuns până la noi. Asigurările Londrei cum că informațiile primite erau corecte se bazau pe faptul că toate canalele de informații din Spania raportau același lucru: apariția la orizont a Uniunii Sovietice.

Atât Europa, cât și America au considerat Uniunea Sovietică și Cominternul, care își avea sediul la Moscova, amenințări la adresa stabilității. Unii istorici chiar cred că această teamă „a împărțit opiniile Europei în perioada interbelică și a paralizat voința de a contracara amenințarea nazisto-fascistă".²⁴ Din cauza anticomunismului declarat al lui Hitler, multă lume spera că Germania nazistă va distruge Rusia sovietică și astfel va dispărea și amenințarea comunistă. Aceeași lume vedea Spania ca pe un bastion împotriva invadării Europei de Vest de revoluția proletară de tip sovietic.²⁵ În lipsa unor informații verificate dinspre Moscova,²⁶ mulți nu își dădeau seama că, de fapt, URSS era destul de slăbită și că revoluția mondială dispăruse de pe agenda ei de lucru.

După ce Mussolini a sporit numărul coloniilor italiene din Africa, respectiv Libia, Eritreea, Somalia italiană și, acum, Abisinia, principala preocupare a puterilor democrate a fost evitarea conflictelor prin exercitarea unor presiuni diplomatice.²⁷ Cu alte cuvinte, strategia diplomatică a Marii Britanii, SUA și Franței „era astfel concepută, încât ele să stabilească dacă și când vor porni un război și nu autocrații de extremă dreapta sau stânga.²⁸ Această strategie diplomatică pornea de la prezumția că, de la mijlocul anilor 1930, Liga Națiunilor – un organism menit să rezolve disputele internaționale – devenise din ce în ce mai neputincioasă sau, cel puțin, autoritatea ei fusese grav știrbită de incapacitatea de a-i opri pe japonezi să intre în Manciuria și pe italieni în Ethiopia, la începutul deceniului. În 1936, Liga Națiunilor, care își avea sediul la Geneva, își pierduse deja toată credibilitatea ca arbitru internațional,²⁹ motiv pentru care ideea unei securități colective era grav compromisă. Eficiența deciziilor internaționale depindea acum în mare măsură de colaborarea dintre Marea Britanie și Franța, cu implicarea sporadică a SUA, ca și de poziția Germaniei și a Italiei, Uniunea Sovietică rămânând izolată în diplomația internațională a anilor 1930, în pofida tratatului de asistență mutuală încheiat cu Franța. La două decenii după revoluția bolșevică, Uniunea Sovietică era tot o paria, „de-abia tolerată de comunitatea internațională,³⁰ în ciuda unei schimbări bruște a politicii externe sovietice spre o mai bună cooperare cu Occidentul împotriva amenințării fasciste.

Invadarea Ethiopiei de către italieni și incapacitatea Marilor Puteri de a o preîntâmpina însemnau că Declarația Finală a Conferinței de la Stresa, cunoscută mai bine ca Frontul de la Stresa, un acord semnat în aprilie 1935 între Marea Britanie, Franța și Italia, nu va mai fi respectată. Acesta a reprezentat un semnal clar pentru dictatorii de toate culorile.

În Spania, conspiratorii au ajuns la concluzia că proiectata spirală a provocărilor și represaliilor nu convinsese opinia publică de necesitatea unei lovituri de stat militare. Se impuneau acțiuni și mai violente. Pe 12 iulie, patru pistolari din Falange³¹ au ucis un locotenent al Gărzii de Asalt, José del Castillo Sáenz de Tejada. Castillo era membru al Unión Militar Republicana Antifascista (UMRA). Cu două luni înainte, prietenul lui Castillo, căpitan al Gărzii de Asalt, fusese împușcat mortal de o bandă a aceleiași Falange. Numele lui era Carlos Faraudo de Miches. La trei zile după uciderea căpitanului Faraudo, Santiago Casares Quiroga a devenit prim-ministru și ministru de război. După asasinarea lui Castillo, Casares i-a arătat unui membru al cabinetului său, maiorul de aviație Ignacio Hidalgo de Cisneros, o listă neagră cu 14 membri ai UMRA, întocmită de Uniunea Militară Spaniolă – o asociație clandestină de ofițeri hotărâți să răstoarne republica. Faraudo era primul pe listă, urmat de Castillo, iar Hidalgo de Cisneros era al patrulea.³²

După moartea lui Castillo, care tocmai se căsătorise, un prieten apropiat, căpitanul Fernando Condés, alături de alți polițiști și pistolari de stânga, a hotărât să îl răzbune. În primele ore ale zilei următoare, grupul condus de Condés s-a dus acasă la José Calvo Sotelo – unul dintre cei mai importanți politicieni de dreapta din Spania –, l-au luat de lângă soție și copii și, la scurt timp după ce l-au vârât într-o dubă a poliției, l-au împușcat. Ulterior, făptașul a fost identificat în persoana lui Luis Cuenca, garda de corp a liderului socialist Indalecio Prieto. Cadavrul lui Calvo Sotelo a fost aruncat în fața cimitirului municipal, unde a fost descoperit a doua zi dimineață.³³ În aceeași zi, pe 13 iulie, argentinianul Vittorio Codovilla, cu numele de cod LUIS, reprezentantul Cominternului în Spania, a informat Moscova despre cele întâmplate și a avertizat asupra riscului unor confruntări decisive.³⁴ Pentru dreapta, scria el Moscovei, acesta era momentul pentru a lansa o provocare regimului Frontului Popular. Comuniștii au asigurat guvernul de sprijinul lor, dar au solicitat „măsuri energice de stopare a amenințării venite din partea reacționarilor".³⁵ Între timp, Gil-Robles a declarat că partidele din cadrul Frontului Popular vor fi primele victime ale loviturii iminente.³⁶ Desgastar a las izquerdas era îndemnul lui devenit celebru, „distrugeți stânga". Vorbea, probabil, în cunoștință de cauză, deși nu există nici un document care să ateste că liderul CEDA era ținut la curent cu fiecare etapă a complotului.

Nici până astăzi nu au apărut cifre exacte privind actele de violență și persoanele ucise sau rănite în scurta perioadă dintre februarie și iulie 1936. Pentru toți observatorii străini era clar că țara trecea printr-o criză serioasă. Această criză a fost rezultatul câtorva conflicte separate, dar suprapuse și legate între ele – de pildă, cele dintre țăranii fără pământ și marii latifundiari, dintre industriași și muncitorii de la orașe, dintre militarii care se declarau în favoarea centralizării și naționaliștii proregionalizare, dintre Biserica Catolică și elementele anticlericale, dintre anarhiști și stat.³⁷ Toate aceste conflicte au precedat cu mult evenimentele din februarie–iulie, fiind acum butoiul de pulbere care aștepta rebeliunea militară, scânteia care putea declanșa războiul civil. În aceste condiții nu este deloc surprinzător că toată acea conspirație ce se pregătea în culise încă din primii ani ai republicii a căpătat un nou imbold.³⁸ Și nu mai era o problemă pur spaniolă, deoarece căpătase o dimensiune internațională înainte ca războiul să înceapă. Conspirația conta pe sprijinul fasciștilor și se baza pe acceptarea tacită a Occidentului, din ce în ce mai evidente după ce guvernul republican reluase reformele din 1931–1933. În martie, pregătirile erau deja în toi, generalul José Sanjurjo vizitând Berlinul în speranța, neîmplinită, de a negocia achiziționarea unei cantități însemnate de armament. Pe 1 iulie s-au semnat la Roma patru contracte în valoare de peste 39 de milioane de lire (echivalentul de astăzi a aproximativ 337 de milioane de euro) pentru arme (în mare parte bombardiere și avioane de vânătoare, inclusiv tipul Savoia-Marchetti S.81, capabil să transporte 500 de kilograme de bombe), muniție și combustibil pe care Italia era pregătită să le pună la dispoziția Spaniei.³⁹ Inițial s-a crezut că ajutorul italian a fost perfectat în nordul Africii, în primele zile ale rebeliunii, ca rezultat al negocierilor dintre Franco și atașatul militar al Italiei în Tanger. Cercetări recente⁴⁰ însă resping ipoteza privind momentul și modul în care Mussolini a fost convins să intervină în războiul spaniol de partea conspiratorilor.

Aceasta, desigur, nu înseamnă că agenții italieni sau germani s-au implicat în provocarea unor tulburări în Spania. Dimpotrivă, nici precedentul ambasador german, Johannes Graf von Welczeck, nici cel nou sosit, diplomatul de carieră Eberhard von Stohrer, nici Orazio Pedrazzi, trimisul special al Italiei, nu credeau în posibilitatea unei lovituri de stat cu sorți de izbândă. De pildă, după arestarea liderului falangist José Primo de Rivera, pe 14 martie 1936, Pedrazzi respingea ideea unei rebeliuni fasciste într-un raport trimis Romei:

Falange Española, singura organizație care s-a opus cu îndârjire exceselor sociale lamentabile, a fost dizolvată, iar liderii ei, începând cu Primo de Rivera, au fost arestați. Oricum, nu au avut loc decât manifestări sporadice.…. Nu a existat un plan bine pus la punct care să dea roadele scontate. Guvernul actual nu are motive de teamă, cel puțin pentru moment, din partea adversarilor de dreapta, care, politic, nu au nici o putere.

Documente diplomatice germane arată și ele clar că ambasada germană din Madrid nu a fost în nici un fel implicată în conspirație. „Documentele examinate în arhivele Ministerului Afacerilor Externe din Germania, precizează editorii lor, „nu oferă nici o dovadă privind sprijinul oferit de germani rebelilor spanioli înainte de izbucnirea ostilităților.⁴¹

Contrar previziunilor pesimiste ale lui Pedrazzi, pregătirile pentru rebeliune erau într-un stadiu atât de avansat, încât în data de 29 mai conspiratorii au informat Ministerul Afacerilor Externe din Marea Britanie în legătură cu intențiile lor de „a restabili legea și ordinea prin instalarea la putere a „unui guvern civil de dreapta. Un notă informativă din partea Departamentului Occidental, datată 23 iunie, avertiza că șansele de supraviețuire ale guvernului Frontului Popular „sunt din ce în ce mai mici. De asemenea, departamentul își exprima îngrijorarea că Partidul Comunist Spaniol „se înarmează și se întărește pe zi ce trece. Secretarul de stat din Ministerul Afacerilor Externe al Marii Britanii, Sir Anthony Eden, a vorbit despre slăbiciunea Spaniei într-o ședință a cabinetului de miniștri din 6 iulie.⁴² Între timp, conspiratorii stabiliseră ca lovitura de stat să aibă loc între 10 și 20 iulie.⁴³ Faptul că autoritățile britanice știau ce urma să se întâmple nu înseamnă că MI6 sau Ministerul Afacerilor Externe era implicat în planificarea conspirației militare din Spania.

Potrivit lui Michael Alpert, „Reacțiile Ministerului Afacerilor Externe la zvonurile venite din Spania erau, în mare parte, de genul «să așteptăm, să mai vedem». Oricum, se aștepta mai curând o lovitură de stat militară decât o revoluție de stânga. Iată ce scria domnul Shuckburgh de la Ministerul Afacerilor Externe, în data de 6 aprilie: «O rebeliune comunistă este tot mai puțin probabilă». Majoritatea comentariilor anticipau lovitura de stat și o considerau inevitabilă".⁴⁴

Charles „Evelyn" Shuckburgh era un diplomat de 27 de ani la vremea aceea, fiind puțin familiarizat cu problemele Spaniei. O voce mai autoritară era R.A.J. Gascoyne-Cecil, cunoscut mai degrabă sub numele de vicontele Cranborne. Gascoyne-Cecil fusese subsecretar de stat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe între 1935 și 1938, calitate în care primise regulat informații despre situația din Spania atât din partea SIS, cât și a GC&CS, ambele organizații știind foarte bine, din interceptările Operațiunii MASK, că nu se anunța nici o rebeliune comunistă sau de dreapta.

Nici Londra, nici Parisul și nici Washingtonul nu vedeau cu ochi buni guvernarea Frontului Popular din Spania. Marea Britanie, Franța și SUA aveau cele mai mari interese economice în Spania, iar ambasadorii lor avertizau mereu asupra instabilității periculoase de acolo. Pentru britanici, baza navală din Gibraltar avea o importanță strategică, iar integritatea teritorială a Marocului spaniol era vitală pentru interesele lor colonialiste din nordul Africii. 40% din investițiile străine în Spania aparțineau Marii Britanii. În 1935, 45% din importurile de minereu de fier și 66% din cele de pirită ale Marii Britanii proveneau din Spania.⁴⁵ Britanicii dețineau mai multe companii importante, inclusiv corporația minieră Rio Tinto, înființată în 1873, când un grup de investitori a cumpărat vechile mine din provincia Huelva, Andaluzia, și le-au transformat într-un gigant industrial. Sir Henry Chilton, ambasadorul britanic la Madrid, un conservator înveterat, avertiza asupra unor „consecințe grave, dacă extremiștii de stânga nu erau ținuți în frâu: „Dacă lovitura de stat militară, despre care multă lume crede că se pune la cale, nu reușește, lucrurile vor lua o întorsătură periculoasă.⁴⁶ De fapt, indiferent de tabăra câștigătoare, poziția solidă a Marii Britanii în Spania era garantată în mare măsură de două elemente decisive: în primul rând, forța economică și financiară a Marii Britanii avea o importanță crucială pentru economia spaniolă; în al doilea rând, flota britanică deținea supremația militară absolută în zonă⁴⁷, avertismentele lui Chilton neavând, astfel, nici un temei.

Și consulul italian din Tanger auzise despre pregătirile cât se poate de serioase. Spre sfârșitul lunii mai, acesta și-a înștiințat ministerul cu privire la o rebeliune iminentă, dar ambasadorul din Madrid, Pedrazzi, nu i-a luat raportul în considerare, declarând că planurile oricărei revolte militare păreau „destinate, pe moment, să rămână în zona acuzațiilor sterile, fără să ducă la nimic concret".⁴⁸ Se pare că, din moment ce legăturile lor cu naziștii germani și cu fasciștii italieni erau atât de evidente, conspiratorii au hotărât să stopeze toate contactele cu misiunile diplomatice ale acestora. Dacă au avut, totuși, contacte cu ele, nici ambasada germană și nici cea italiană din Spania nu au știut nimic.

Pe 14 iulie, un avion De Havilland Dragon Rapide a sosit pe aeroportul Gando din Gran Canaria, venind din Croydon, Londra via Casablanca. Pilotul era căpitanul Charles William Henry „Cecil" Bebb, fost ofițer în aviația britanică, renumit pentru îndemânarea lui, iar pasagerii – un maior în rezervă și redactorul rubricii sportive a revistei Country Life, Hugh Pollard, împreună cu fiica acestuia, Diana, în vârstă de 19 ani, cu prietena ei, Dorothy Watson, și un anume Luis Antonio Bolín. Cei patru voiau să pară turiști, ceea ce nu erau. Scopul lor, pe care se străduiau să-l ascundă cât mai bine, nu era de a vizita diverse obiective turistice, ci cu totul altul. Spaniolul Bolín a rămas în Casablanca, dar nu înainte de a da grupului instrucțiuni precise privind restul călătoriei. Grupul trebuia să sosească în Gran Canaria, să ia un vapor până în Santa Cruz, capitala insulei Tenerife, iar acolo să caute un anume doctor. Acesta fusese prevenit că s-ar putea să primească o vizită.

Cu doar câteva zile înainte, pe 5 iulie, Bolín, pe atunci corespondentul la Londra al ziarului monarhist ABC, din Spania, fusese sfătuit de prietenul său Juan de la Cierva⁴⁹ să ia legătura cu căpitanul Olley, din Croydon, și să închirieze un avion care să îi poată transporta în siguranță pe pasageri din Insulele Canare în Marocul spaniol. Apoi, Bolín a aranjat un prânz cu Douglas Jerrold, redactorul-șef al periodicului catolic de dreapta English Review care apărea la Londra. În timpul prânzului, Bolín trebuia să găsească un grup corespunzător de pasageri pentru avionul Dragon Rapide, pe care îl închiriase de la Serviciile Aeriene Olley cu bani primiți de la un milionar spaniol, ultimul având un cont deschis la Banca Kleinwort din Londra. Jerrold l-a recomandat pe vechiul său amic Pollard.⁵⁰ Cel de-al doilea invitat al lui Bolín a fost inventatorul deja menționat, Juan de la Cierva, al cărui tată, purtând de asemenea numele de Juan, fusese ministru de război al Spaniei în timpul monarhiei. În 1925, pe când era ministru, Franța și Spania căzuseră de acord să își unească forțele împotriva lui Abd-el-Krim în Maroc, motiv pentru care de la Cierva senior îl pusese pe Franco în fruntea trupelor spaniole. Regele Alfonso al XIII-lea, aflat în exil din 1931, era un vechi prieten al familiei. Jerrold îl cunoștea și el pe rege, pe care îl intervievase după ce acesta părăsise tronul.

Implicarea lui Pollard în fuga lui Franco din exil, din Insulele Canare în Marocul spaniol, unde a preluat controlul asupra armatei africane, este bine cunoscută, dar dosarul său personal de la MI6, aflat în Arhivele Naționale,⁵¹ cât și unele publicații recente⁵² îl pun într-o lumină nouă, lămurind și contextul acestei operațiuni. Maiorul Pollard, ale cărui isprăvi i-au atras apelativul de „Pimpernel*⁵³ al Spaniei" din partea revistei Life⁵⁴, era un experimentat ofițer britanic de informații și un expert în arme de foc, cu un trecut plin de culoare.⁵⁵ Jerrold a hotărât că Pollard este omul ideal pentru această misiune nu numai fiindcă în anuarul Who’s Who își trecuse drept hobby-uri „vânătoarea și tirul", ci și datorită experienței dobândite în Revoluția Mexicană și în Maroc, plus că vorbea spaniola destul de bine. Un alt atu pentru această operațiune era și faptul că Pollard se dovedise un catolic devotat, simpatizant al fascismului și, prin urmare, un anticomunist convins.

Este aproape sigur că în aceeași zi Pollard și-a alertat contactele din SIS sau din Direcția de Informații Militare asupra operațiunii în care urma să se implice. Avea nevoie urgentă de ajutorul lor, fiindcă pe 8 iulie, cu trei zile înainte de plecare, prietena fiicei lui, Dorothy, încă nu avea pașaport.⁵⁶ Dar nu contează cine a informat serviciile. După cum am menționat deja, la sfârșitul lunii mai, la Londra au început să sosească telegrame care anunțau „o conspirație militară ce avea drept scop restabilirea ordinii, pentru a evita repetarea experienței revoluționare de tip rusesc.⁵⁷ Căpitanul Bebb, pilotul avionului Dragon Rapide, și-a amintit că, în timp ce îl aștepta în Las Palmas pe pasagerul VIP, care în ultima clipă s-a dovedit a fi generalul Franco, și-a făcut apariția consulul britanic, iar acesta „a făcut mai multe comentarii pozitive cu privire la misiunea la care urma să particip.⁵⁸ Ar fi interesant de știut ce cuvinte anume a folosit consulul britanic, fiindcă, înainte de 18 iulie, când l-a dus pe Franco la Casablanca, lui Bebb i se dăduse de înțeles că pasagerul lui va fi un lider al rebelilor din regiunea Rif, care urma să pornească o nouă revoltă în Maroc. Pe de altă parte, chiar și Bolín recunoaște în cartea lui că respectivul consul era prieten cu Franco, întâlnindu-l în mod regulat la clubul de golf.⁵⁹ Partea cu golful mi se pare, totuși, exagerată. În primul rând, fiindcă vizitele regulate ale lui Franco la clubul de golf din Las Palmas, înființat în decembrie 1891, nu sunt consemnate nicăieri. Franco a fost numit comandant militar al insulei Tenerife pe 21 februarie 1936, și avea nevoie de aprobare ca să viziteze alte insule.⁶⁰ Ceea ce înseamnă că vizitele generalului în Las Palmas erau, în cel mai bun caz, limitate. În al doilea rând, Sydney Head, consulul britanic în Las Palmas, în vârstă de 56 de ani, nu era diplomat de carieră. Lucrase la compania britanică Grand Canary Coaling înainte de a intra în serviciul diplomatic, iar în timpul liber juca tenis de câmp. Probabil că aici se descurca el cel mai bine, fiindcă în 1907 a câștigat campionatul Spaniei și a primit cupa din partea regelui Alfonso al XIII-lea.⁶¹ Domnul Head era, de mai bine de trei decenii, membru de onoare și jucător de frunte al clubului de tenis din Las Palmas, înființat în 1903. Clubul, cu terenurile adiacente, se afla pe teritoriul hotelului Metropol, cel mai luxos hotel din Las Palmas și proprietate britanică, unde s-a instalat grupul alcătuit din Bebb, Pollard și cele două fete. Dacă Bebb avea dreptate în privința consulului, atunci Head probabil că auzise despre apropiata rebeliune de la Harold Patteson, colegul lui din Santa Cruz, Tenerife, un alt consul britanic și diplomat de carieră. Patteson a sosit în iunie 1935 și a fost omul de legătură al lui Head cu ambasada britanică și cu Ministerul Afacerilor Externe.⁶² Avea un radioemițător și o frecvență de comunicare directă cu Londra.

Lăsând Insulele Canare în mâinile rebelilor, iar pe Pollard și pe cele două fete blonde la hotelul Metropol, Franco și staff-ul lui au aterizat la aeroportul Tetuán din Madrid, deja ocupat de trupele aflate sub comanda colonelului Sáenz de Buruaga, care i-a întâmpinat acolo în ziua 19 iulie. Era a doua zi a insurecției, iar singurul lucru pe care liderii îl știau cu siguranță era că trebuie neapărat să ceară ajutorul Germaniei și Italiei și să trimită delegații în Anglia pentru achiziționarea de avioane, muniție și combustibil.

Recunoscător, mai târziu Franco i-a decorat pe Pollard și pe ceilalți pasageri cu Crucea Cavalerilor Ordinului Imperial al Colierului și Săgeților (Encomienda de la Orden Imperial del Yugo y las Flechas). Diana și Dorothy au primit același ordin, dar clasa a II-a. Aceștia nu vor fi singurii britanici care au primit decorații spaniole onorifice – peste doi ani, Franco i-a acordat lui Philby*⁶³ Ordinul Meritului Militar Clasa I cu Cruce. La scurt timp după izbucnirea războiului, SIS l-a întrebat pe Pollard dacă este gata „să meargă în Spania și să-i pună lui Franco un lung șir de întrebări despre planurile lui militare, despre ajutorul extern pe care îl primește și cum intenționează să folosească aviația, fiindcă Serviciul „întârziase inevitabil în a se organiza în zona naționalistă (tabăra guvernamentală era mai bine acoperită). Pollard însă a ezitat, drept pentru care Frederick Winterbotham, trimisul SIS, a primit ordin să renunțe la idee.⁶⁴ Și totuși, potrivit lui Graham Macklin, fost consilier la Arhivele Naționale din Kew,⁶⁵ MI6 l-a numit pe Pollard șef al „Secției D din Madrid, o secție semiautonomă, cu misiunea clandestină de a se angaja în acte de sabotaj în întreaga Europă. Între timp, Philby se alăturase deja acestei secții, unde „D însemna „Distrugeri. „În mai 1940, scrie Macklin, „Secția D a «cochetat», cum se spune în istoria Biroului de Operațiuni Speciale (SOE), cu ideea sprijinirii opoziției monarhiste (nu republicane) din Spania ca parte din strategia primordială a guvernului britanic de a preîntâmpina războiul. Dar planul a fost abandonat curând, în clipa în care s-a văzut că nu există nici o șansă de reușită."⁶⁶

Interesant este faptul că cercetările întreprinse de Ángel Viñas au dus la concluzia că povestea implicării lui Pollard, pe durata războiului, în activitățile Secției D din Madrid este exagerată. S-a descoperit că Pollard a intrat în serviciul militar activ, cu gradul de locotenent, pe 1 martie 1940, că în iunie, Alan Hillgarth,⁶⁷ atașatul naval britanic la Madrid, l-a trimis într-o scurtă misiune secretă la Lisabona, și că, în iulie, a fost scos de pe lista generală a ofițerilor de informații. În martie 1942, Pollard a fost numit inspector-adjunct al armamentelor în cadrul Ministerului Aprovizionării, cu gradul temporar de căpitan. În intervalul octombrie 1946–iunie 1947 a stat în Austria, „en misiones de las que tampoco se sabe nada*⁶⁸".⁶⁹

Încă de la început, izbucnirea ostilităților în Spania a ridicat acest război local la statutul de conflict internațional. Câțiva istorici chiar au ajuns la concluzia că războiul din Spania a fost, de fapt, un război civil european ai cărui participanți externi au fost cel puțin la fel de importanți precum combatanții din interior. Deși unele țări implicate în conflict aveau agende de lucru similare, de exemplu Italia și Germania, „nici una nu a colaborat la conceperea unei strategii pe termen lung, coerentă, ușor de identificat, orientată spre implicarea în război".⁷⁰ Același lucru a fost valabil și pentru țările democrate, eșecul Comitetului de Nonintervenție de inspirație anglo-franceză fiind mai mult decât elocvent. Războiul Civil din Spania a relevat, în primul rând, faptul că „în Europa anului 1936, ideea de alianțe diplomatice, ca să nu mai vorbim despre cele militare, era cel puțin iluzorie".⁷¹ Războiul a mai relevat și faptul că a putut submina fără probleme strategia Marilor Puteri de a aplica, într-o formă sau alta, controlul diplomatic asupra unor chestiuni legate de pace sau război în Europa.

Au avut oare Marea Britanie, Franța și Statele Unite o justificare pentru faptul că au abandonat Republica Spaniolă? Atitudinea lor, după cum judicios s-a remarcat, a fost mult mai puțin proactivă decât în timpul Războiului Civil din Rusia. Forțele aliate s-au implicat în Războiul Civil din Rusia când britanicii și francezii și-au epuizat resursele materiale și militare. În 1936, aceste constrângeri nu mai existau. În plus, mulțumită New Deal (Noua Orientare), economia SUA lăsa recesiunea în urmă și putea oferi un sprijin consistent democrației din Spania.⁷² Cu toate acestea, Marile Puteri au făcut un pas înapoi.

Unii tind să creadă că în 1936 și pe toată durata Războiului Civil din Spania, „riscurile erau prea mari pentru ca britanicii și francezii să intervină direct. Într-un fel, faptul că nu erau pregătiți de război sau temerile că nu sunt pregătiți îndeajuns se adăugau credinței că războiul ar putea degenera într-un conflict la scară europeană. Mai mult, a lupta împotriva lui Franco de partea republicii democrate din Spania ar fi subminat strategia guvernului britanic de a adopta o atitudine împăciuitoare față de dictatorii fasciști".⁷³ Hitler pare să fi fost mai important pentru interesele Marii Britanii decât Spania, iar amenințarea comunistă, mai serioasă decât cea nazistă.

În sfârșit, principalul motiv pentru care nici una dintre puterile implicate în Războiul Civil din Spania nu l-a văzut ca pe o șansă de a purta un război de cucerire a fost că acestea nu erau interesate de așa ceva. Securitatea Gibraltarului însemna că britanicii trebuie să fie în relații bune cu guvernul spaniol, indiferent de identitatea ideologică a acestuia, iar dacă Franco ieșea învingător, se putea ajunge la o apropiere pe canale diplomatice… [Izolaționismul americanilor era, neîndoios, un indiciu.] În cazul francezilor, deși Franța avea o graniță comună cu Spania, care ar fi putut fi amenințată de un regim spaniol naționalist dispus să poarte un război de agresiune, strategii militari francezi nu considerau că s-ar putea întâmpla așa ceva. Din punctul lor de vedere, Germania, și nu Spania, era cea care reprezenta cea mai mare amenințare la adresa securității lor și a restului Europei.⁷⁴

Politic vorbind, și acest lucru poate fi ușor dedus din acțiunile rebelilor imediat după lovitura de stat, adevăratul scop al conspiratorilor a fost anularea reformelor economice, sociale și culturale din anii 1931–1933 și reluarea lor după februarie 1936. Practic, Războiul Civil din Spania a reprezentat, ca să îl cităm pe Ángel Viñas, „rezultatul unei rebeliuni militare semireușite, semieșuate, dar și consecința a trei factori, dintre care doi au fost tratați cu toată seriozitatea de către conspiratorii militari și civili. Primii doi au fost speranța într-un ajutor venit din partea Italiei lui Mussolini și speranța că guvernul britanic, sfătuit cum se cuvine, nu va ajuta în nici un fel republica. Numai cel de-al treilea factor, asupra căruia conducătorul rebeliunii, generalul Sanjurjo, a insistat, fără prea mulți sorți de izbândă, începând din martie 1936, a depășit toate așteptările. La o săptămână după declanșarea rebeliunii, pe 25 iulie, Hitler a hotărât brusc să sară în ajutorul lui Franco. Asistența militară imediată din partea puterilor fasciste și decizia democrațiilor de a nu interveni au schimbat raportul de forțe din teatrul de operațiuni. Ajutorul acordat de sovietici republicii a împiedicat înfrângerea acesteia, dar nu a fost suficient pe termen lung și în comparație cu implicarea Italiei și a Germaniei. „Jocul derutant al acestor factori, scrie profesorul Viñas, „poate fi urmărit aproape pas cu pas, dacă pui cap la cap materialele existente în arhivele spaniole, franceze, germane, italiene, britanice și, mai ales, ale fostei Uniuni Sovietice."⁷⁵ Ceea ce nu înseamnă că au fost mulți cei care s-au încumetat la așa ceva.

În fine, o întrebare care i-a preocupat pe istorici este în ce măsură Războiul Civil din Spania a fost o „repetiție generală" a celui de-al Doilea Război Mondial.⁷⁶ „Războiul Civil din Spania nu a constituit prima fază a celui de-al Doilea Război Mondial, scrie Zara Steiner, profesor la Universitatea Oxford, în ultima ei carte de istorie a Europei,⁷⁷ adăugând, totuși, că „a fost mai mult decât un semnal. Aceasta, și nu împăciuitorismul britanicilor și al francezilor pare a fi problema centrală în cadrul discuțiilor privind importanța Războiului Civil din Spania pentru politica internațională în a doua jumătate a anilor 1930. E greu să nu fi de acord cu Michael Alpert, de la Universitatea Westminster, care spune că „astăzi e simplu să-ți dai seama că atitudinea democrațiilor față de Spania a fost cu siguranță interpretată de dictatori ca un acord tacit că vor putea face tot ce vor".⁷⁸ Astfel, Republica Spaniolă, înaintea Austriei sau a Cehoslovaciei, a devenit una dintre primele victime ale fascismului în Europa.⁷⁹

Ca de obicei, nici măcar un răspuns ferm la această întrebare nu poate înlesni aflarea răspunsurilor la alte întrebări importante care se desprind din contextul internațional atât de complex al Războiului Civil din Spania. Totuși, capitolele următoare abordează unele aspecte umane, politice, militare (spionaj) ce reflectă modul în care sovieticii au luat deciziile privind Spania, un domeniu adesea nebulos pentru unii, și în mare măsură necunoscut până azi, deși Uniunea Sovietică a fost, de departe, participantul cel mai misterios și mai controversat la Războiul Civil din Spania și al celui de-al Doilea Război Mondial.

¹ Vezi Ángel Viñas, „Francoist Myths in Democratic Spain", prelegere susținută în plenul Asociației de Studii Iberice Contemporane, Congresul Anual 2012, septembrie 2012.

² Cf. Gaynor Johnson, „Introducere" în Gaynor Johnson (ed.), The International Context of the Spanish Civil War (Cambridge Scholars Publishing, Newcastle upon Tyne, 2009), p. VII. Legat de „conspirație", trebuie să recunoaștem că nici KGB-ul și succesorii acestuia, nici MI5 sau MI6 nu au desecretizat vreun document referitor la Războiul Civil din Spania. Istoriile oficiale și semi-oficiale ale MI5 și MI6 nu conțin, practic, nici un fel de date despre operațiunile de război, despre rezultatele lor, despre informațiile culese și despre influența acestora asupra deciziilor luate.

³ Paul Preston, We Saw Spain Die (Constable, Londra, 2008), p. 3, și Viñas, „Francoist Myths", p. 9

⁴ Preston, op. cit., pp. 3–4

⁵* Parlamentul spaniol (n.tr.)

⁶ Ibid.

⁷ Viñas, „Francoist Myths", p. 9

⁸ Preston, We Saw Spain Die, p. 4, și „Spain’s October Revolution and the Rightist Grasp for Power", Journal of Contemporary History, vol. 10, nr. 4, oct. 1975, p. 555. Vezi și Viñas, „Francoist Myths", p. 9.

⁹ Carlos Jerez Farran și Samuel Amago, Unearthing Franco’s Legacy: Mass Graves and the Recovery of Historical Legacy in Spain (University of Notre Dame Press, Notre Dame, IN, 2010), p. 61

¹⁰ Preston, We Saw Spain Die, p. 4. Helen Graham, The Spanish Civil War: A Very Short Introduction (Oxford University Press, 2005), p. 16, și Gabriel Jackson, The Spanish Republic and the Civil War, 1931–1939 (Princeton University Press, Princeton, 1967), p. 160

¹¹ Preston, ibid.

¹² Vezi Ángel Viñas, „Una sublevación military con ayuda fascista", El Pais, 17 iulie 2012.

¹³ Ibid., p. 5

¹⁴ Paul Preston, The Spanish Holocaust: Inquisition and Extermination in Twentieth-Century Spain (Harper Press, Londra, 2012), p. XII

¹⁵ Ibid.

¹⁶ El Correo Gallego, 20 aprilie 1922, citat de Preston

¹⁷ Juan de Iturralde, La guerra de Franco, los vascos y la Iglesia, (Publicaciones del Clero Vasco, San Sebastian, 1978), vol. 1, p. 433

¹⁸ Vezi Zara Steiner, The Triumph of the Dark: European International History 1933–1939 (Oxford University Press, Oxford, 2011), p. 181.

¹⁹ Preston, The Spanish Holocaust, pp. XIII–XIV

²⁰ Ibid., p. XV

²¹ Jeffery, MI6, p. 284

²² Vezi Peter Day, Franco’s Friends: How British Intelligence Helped Bring Franco to Power in Spain (Biteback, Londra, 2011), capitolul 1.

²³ Jeffery, MI6, p. 285. În același timp, nimeni nu a observat activitățile unei tabere adverse. Pe 3 iunie 1935, ginerele lui Mussolini și viitorul ministru de externe al Italiei, Galeazzo Ciano, a ordonat ambasadei sale din Paris să înceapă subvenționarea fondatorului Partidului Falange Español, José Antonio Primo de Rivera, cu 50000 de lire (4000 de dolari) pe lună. Dar, după decembrie, această subvenție a fost înjumătățită și, dintr-un motiv neștiut, Primo de Rivera nu a solicitat plățile în primele luni ale anului 1936. După întemnițarea lui, în martie, aceste plăți au încetat. Vezi John F. Coverdale, Italian Intervention in the Spanish Civil War (Princeton University Press, Princeton, NJ, 1975), pp. 57–58.

²⁴ Vezi Michael Alpert, A New International History of the Spanish Civil War (Houndmills, Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2004), p. 10.

²⁵ Ibid.

²⁶ Jeffery, MI6, pp. 271–286.

²⁷ După cum remarca Anthony Adamthwaite, „practic Marea Britanie și Franța erau departe de a fi democrate, mai ales în privința politicii externe. Vezi Adamthwaite, „The Spanish Civil War Revisited: The French Connection în Gaynor Johnson, op. cit. pp. 1–17.

²⁸ Johnson, „Introduction", p. vii

²⁹ Ibid., p. X-XI. Potrivit istoricului britanic Michael Alpert, „Neputința ei devenise evidentă încă de la începutul anilor 1930, în mare parte fiindcă Statele Unite nu erau și ele membre… Părăsirea Ligii de către Germania la câteva luni după ce Hitler a luat puterea în 1933, retragerea Japoniei în același an și absența Uniunii Sovietice până în 1934 au fost alți factori care au dus la slăbirea Ligii… După ce Liga Națiunilor și încercările de dezarmare au eșuat, securitatea colectivă a rămas singură împotriva agresiunii". Vezi Alpert, A New International History of the Spanish Civil War, p. 6.

³⁰ Alpert, A New International History of the Spanish Civil War, p. 11

³¹ Falange Española de las Juntas de Ofensiva Nacional Sindicalista – Falanga Spaniolă a Adunărilor Ofensivei Sindicaliste Naționale –, fondată de José Antonio Primo de Rivera

³² Ignacio Hidalgo de Cisneros, Cambio de rumbo (memorias), două volume (Colección Ebro, 1964), vol. 2, p. 135–136, și Preston, op. cit., pp. 126–127

³³ Julián Zugazagoitia, Guerra y vicissitudes de los Españoles, două volume (Libería Española, Paris, 1968), vol. 1, pp. 28–32; Ian Gibson, La noce en que mataron a Calvo Sotelo (Plaza y Janés, Barcelona, 1986), pp. 15–22; Preston, op. cit., pp. 126–127

³⁴ LUIS către MAYOR, nr. 254–259, 13 iulie 1936. TNA, HW 17/27 Decriptarea mesajelor MASK Moscova–Madrid–Moscova în Boris Volodarski, teză de doctorat, p. 34

³⁵ TNA, HW 17/27, nr. 254–259

³⁶ DSC, 15 iulie 1936

³⁷ Cf. Helen Graham, „«Against the State»: A Genealogy of the Barcelona May Days" (1937), European History Quarterly, vol. 29 (4), 1999, pp. 485–487. Pentru o analiză a factorilor care au dus la declanșarea războiului, vezi Viñas, La Conspiración, pp. 373–380.

³⁸ Vezi Coverdale, Italian Intervention, p. 60.

³⁹ Ángel Viñas, „Una sublevación military con ayuda fascista", El Pais, 17 iulie 2012. „Fără colaborarea monarhiștilor cu Italia fascistă și fără promisiunile făcute înainte de lovitura de stat și îndeplinite ulterior, rebeliunea și-ar fi pierdut câteva dintre principalele atuuri: avioanele moderne și sprijinul Italiei lui Mussolini". Viñas către autor, 2 august 2012.

⁴⁰ Cf. profesor Ángel Viñas

⁴¹ MAE, „Politicas", b. 9, Raport 871/420, 31 martie 1936, citat în Coverdale, Italian Intervention, p. 61; DGFP, D, III, p. 1. Vezi și Ángel Viñas, La Alemania nazi y el 18 de Julio, pp. 255–346.

⁴² TNA: Arhivele Ministerului Afacerilor Externe, corespondență generală (FO 371), dosar 20522, documente W4919 și W5693; arhivele cabinetului de miniștri, dosar 85

⁴³ Coverdale, Italian Intervention, p. 60

⁴⁴ Alpert, op. cit., p. 18

⁴⁵ Steiner, The Triumph of the Dark, p. 203

⁴⁶ Douglas Little, Malevolent Neutrality: The United States, Great Britain and the Origins of the Spanish Civil War (Cornell University Press, Itaca și Londra, 1985), p. 196; Steiner, op. cit., p. 202; Viñas, La Conspiración, pp. 373–380

⁴⁷ Enrique Moradiellos, „The Gentle General: The official British Perception of General Franco during the Spanish Civil War" în Paul Preston și Ann L. MacKenzie, The Republic Besieged: Civil War in Spain 1936–1939 (Edinburgh University Press, 1996), p. 7

⁴⁸ MAE, „Politicas", b. 9, Raport 1536/665 din 28 mai 1936, citat în Coverdale, Italian Intervention, p. 62

⁴⁹ Juan de la Cierva y Codorníu era un inginer aeronaut spaniol. Cea mai cunoscută realizare a lui era aparatul de zbor cu un singur rotor, așa-numitul „autogiro. În 1925, la cinci ani după această importantă invenție, Cierva s-a mutat în Anglia, unde a înființat o companie de aviație particulară. La Londra, Juan de la Cierva s-a alăturat unui grup de „prieteni de orientare naționalistă, așa-zisul Comitet Spaniol din Londra, fondat de Sir Charles Petrie, din care făceau parte Marqués del Moral, José Antonio de Sangróniz (ducele de Alba), Victor Raikes, membru al parlamentului din partea Partidului Conservator, omul de afaceri britanic Arthur F. Loveday, Douglas Jerrold și Luis Bolín. Secretarul Comitetului era Kenneth de Courcy, prieten cu Stewart Menzies, la vremea aceea director adjunct al MI6. De la Cierva a murit într-un accident de avion în Croydon, pe 9 decembrie 1936, la vârsta de 41 de ani.

⁵⁰ Graham D. Macklin, „Hugh Pollard, MI6, and the Spanish Civil War", The Historical Journal, vol. 49, nr. 1 (martie 2006), pp. 277–280. Relatarea lui Luis Bolín apare în Spain: The Vital Years (J.B. Lippincott Company, Philadelphia și New York, 1967), capitolele 1–5. Vezi și Hugh Thomas, The Spanish Civil War, capitolul 13; Paul Preston, Franco: A Biography (Basic Books, Londra, 1994), pp. 140–143; și Antonio González-Betes, Franco y el Dragón Rapide (Rialp, Madrid, 1987). În noua lui carte, La Conspiración del General Franco (Crítica, Barcelona, 2011), pp. 23–188, Ángel Viñas face o analiză detaliată a versiunii lui Bolín și propune o interpretare total diferită a evenimentelor, bazată pe propriile cercetări și pe cartea lui Peter Day, Franco’s Friends: How British Intelligence Helped Bring Franco to Power in Spain (Biteback, Londra, 2011).

⁵¹ TNA, maiorul Hugh Bertie Campbell Pollard, HS 9/1200/5

⁵² Din care, în afară de articolul sus-menționat, mai fac parte Keith Jeffery, MI6 (2010), Hugo Garcia, The Truth About Spain: Mobilising British Public Opinion, 1936–1939 (Sussex Academic Press, Eastbourne, 2010), Day, Franco’s Friends (2011) și Viñas, La conspiración del general Franco (2011).

⁵³* Porecla protagonistului unui roman de aventuri semnat de Emma Orczy, The Scarlet Pimpernel, apărut în 1905 (n.tr.)

⁵⁴ Life, 18 ianuarie, 1938

⁵⁵ Pentru viața lui Pollard, vezi Macklin.

⁵⁶ Viñas, La conspiración, p. 45

⁵⁷ Moradiellos, „British Political Strategy, pp. 123–137; McKercher, „The Foreign Office, pp. 87–109

⁵⁸ Guardian, 25 iunie 1966

⁵⁹ Bolín, Spain: The Vital Years, p. 40

⁶⁰ Vezi Luis Suárez Fernández, El general de la Monarquía, la Republica y la Guerra civil (Actas, Madrid, 1999), p. 315.

⁶¹ Diario de Las Palmas, 11 mai 1907

⁶² Viñas, La conspiración, pp. 85–86

⁶³* Kim Philby (1912–1988), agent dublu, care, în 1963, a cerut azil politic în URSS. (n.tr.)

⁶⁴ Jeffery, MI6, pp. 285–286

⁶⁵ Și, la vremea scrierii acestei cărți, cercetător la Universitatea Huddersfield din Marea Britanie

⁶⁶ William Mackenzie, The Secret History of SOE: The Special Operations Executive, 1940–1945 (St. Ermin’s Press, Londra, 2000) p. 32, citat de Macklin, op. cit., p. 279

⁶⁷ Hillgarth, pe numele lui adevărat Hugh Evans, a fost ofițer, aventurier, scriitor și spion. A fost