(Foarte probabil) Ultima aventură a lui Făt-Frumos

...și au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi...

Ei, pe dracu’!

Nimeni nu trăieşte aşa; de ce ar face tocmai ei excepţie?

*

O zi care începe naşpa n-are niciun motiv să continue mai bine, îşi spuse Făt-Frumos, întinzându-se după chiupul cu bere. Mai ales că pomenita zi urma după o noapte ce nu se sfârşise nici ea prea grozav. Şi, la urma-urmei, de ce-ar fi urmat o zi înviorătoare după o noapte cât se poate de mohorâtă? Îşi petrecuse sfârşitul nopţii şi începutul zilei în crâşmă. Cu alte cuvinte, avea continuitate, cum spunea bunul lui amic, Greuceanu. Sau cam aşa; nu-şi putea aduce aminte expresia exactă, mai ales că nu stătuse de pomană în bodegă.

Da, nu era niciun secret pentru nimeni şi nici măcar el însuşi nu mai putea să se amăgească. Îi mergea nasol, nasol de tot. Berea era răsuflată, iar vinul avea un gust de acru de-ţi făcea gura pungă, dar cât timp bea pe datorie, nu era cazul să facă nazuri. Avea lepădătura de crâşmar un talent în a-şi cântări muşterii, ceva de speriat. Se vedea pe faţa lui că nu-i om de calitate, dar nu-şi permitea să-i atragă atenţia asupra acestui lucru. La cât de amărât era, numai să-i fie interzis accesul la bodegă îi mai lipsea.

În plus, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, unul dintre flăcăii satului – unul căruia de-abia îi dăduseră tuleiele – îl învinsese la skanderbeg. Două din trei, însă se considerase de către toţi cei prezenţi că a treia înfruntare nu-şi mai are rostul. Şi nu fuseseră puţini, că la crâşmă ştiau să se îngrămădească. (Lasă bre, Făt-Frumos, dacă era vorba de trei din cinci mai mergea, da’ a fost vorba de două din trei; fii rezonabil). Da, le-ar fi arătat el rezonabil să le iasă pe nas, însă erau mulţi şi nu-şi permitea să facă scandal în crâşmă. Nemernicul care administra localul i-o pusese în vedere cu ceva timp în urmă şi o făcuse în aşa fel încât Făt-Frumos pricepuse din prima că nu glumea. Faci scandal, nu mai calci pe aici, priceput? Şi dacă nu mai era primit în crâşmă, unde să meargă? La Ileana Cosânzeana?

Gândul la Ileana Cosânzeana îl făcu să simtă fiori, deşi în crâşmă numai frig nu era. Ba chiar era zăpuşeală, deşi muşterii nu mai erau decât vreo doi şi dormeau cu capul pe mese. Însă numeroasa asistenţă prezentă la umilirea lui de către un neica nimeni lăsase urme zdravene. Şi nu numai în ceea ce priveşte temperatura, ci şi mirosul. Mai ales mirosul... Duhnea de trăsnea.

Într-un colţ, frânt peste o cobză, un lăutar zdrăngănea fără tragere de inimă. De fapt, nici n-avea rost. Cei care dormitau pe la mese numai de talentele lui nu aveau nevoie.

– Ce duhoare, murmură Făt-Frumos. Dacă ar deschide cineva geamul măcar...

– Da, cum să nu, îl luă la zor crâşmarul, care-şi număra încasările de peste noapte în spatele tejghelei. De parcă ai fi la tine acasă.

Făt-Frumos îl privi cu ochii mijiţi. Omul ăsta chiar era nesimţit de vreme ce prefera să stea în putoarea asta. Mirosea a de toate. A vin oţetit şi bere răsuflată. A transpiraţie (pentru treaba cu transpiraţia se simţea şi el vinovat, în parte pentru că nu mai făcuse de multă vreme o baie ca lumea, dar şi pentru că la lupta bicepșilor transpirase, nu glumă. Dar tot o încasase). Mirosea a varză acră şi a castraveţi muraţi; deşteptul de cârciumar avea tot timpul la îndemână remedii pentru cei care nu doreau nimic alteceva decât să scape de mahmureală pentru a o lua cu forţe proaspete de la capăt. A brânză veche şi a ceapă prost prăjită. A cârnaţi mucegăiţi şi a multe altele pe care Făt-Frumos, în starea în care se afla, nu se prea simţea în stare să le identifice. Dar erau destule.

– Era o sugestie, nu neapărat o cerere, bătu Făt-Frumos în retragere.

– Aha, continuă neîndurător zbirul, lăsând la o parte îndeletnicirea care se vedea de la o poştă că-i făcea nesfârşită plăcere. De-acum venim cu sugestii, nu-i aşa? Mâine-poimâine te pomeneşti că-mi vii cu reclamaţii sau mai ştiu eu ce şi... Nu ştiu ce naiba o să se aleagă de localul meu.

Făt-Frumos fu cât pe ce să-şi dea iar drumul la gură. Local, domnule?! Ăsta spui tu că-i local? Se vede treaba că nu prea ai fost scos în lume. Păi eu, în tinereţele mele, am umblat ceva-ceva prin lume. Şi cel mai amărât han în care mi-am odihnit oasele ar crăpa de ruşine dacă ar fi scos la comparaţie cu „localul tău. O sală lungă, cu ferestre ceva mai mari decât o palmă şi podită cu scânduri din vreo şapte esenţe lemnoase. Făt-Frumos era încredinţat că cineva care se pricepea la scânduri, bunăoară un pădurar sau mai bine un lemnar, un dulgher, ceva, ar fi putut identifica mai multe neajunsuri, dar nu de asta era crâşma împuţită. Pereţii nu mai cunoscuseră o văruială de când individul cumpărase „localul, iar ştergarele şi farfuriile de pe pereţi, care cică ar fi trebuit să creeze „atmosferă" –  încă un cuvânt pe care-l auzise de la Greuceanu şi despre a cărui semnificaţie nu era pe deplin lămurit –  arătau mai degrabă ca nişte cârpe de spălat pe jos (prosoapele) şi ca nişte troace pentru purcei (farfuriile). Funiile de usturoi ar fi stârnit mai degrabă o reacţie de dezgust decât de frică din partea unui vampir novice (Făt-Frumos nu văzuse în viaţa lui vreun vampir, dar la câte văzuse în trecuta lui tinereţe era convins că existau destule șanse ca o asemenea lighioană să trăiască ascunsă pe undeva). Mesele erau construite din blăni groase de stejar, de arătau mai degrabă ca nişte butuci. Bine, asta nu era un lucru rău, mai ales când se punea problema unei întreceri pentru a vedea cine e mai tare în braţ. Până aseară, el fusese. Cât despre scaune, n-ai fi găsit două la fel nici să cauţi o lună întreagă.

Căni ciobite şi străchini prost spălate. Cât despre ce se servea în „local..."

– Bine, n-am spus nimic, suspină. Chiar nu mai am nicio nevoie.

– Sigur, mârâi ţâfnosul, frecând cu o râvnă ce nu-i stătea în fire fundul unei ulcele care cunoscuse vremurile ei bune probabil în acelaşi timp cu Făt-Frumos. Acum îmi spui ce să fac. La mine în crâşmă... Îmi spui să uit. Nu cumva e vreo sugestie privitoare la datoria pe care o ai la mine, neică Făt-Frumos?

Făt-Frumos se strâmbă, lucru care nu-i scăpă vigilentului crâşmar. Ce-i drept, avea o datorie – de fapt erau mai multe, dar dacă le adunai la un loc... Ei bine, ieșea o datorie. Cam mare şi cam veche. De la o vreme, îşi cam făcea de lucru pe la crâşmă. Ileana Cosânzeana, bat-o vina! Asta îi reproşa mereu Ileana Cosânzeana, dar vina îi aparţinea în mare măsură chiar muierii. De fapt, toată vina era a ei. Ar fi făcut orice să mai scape de gura ei şi crâşma i se păruse o vreme refugiul ideal, chiar dacă mirosea mai naşpa decât respiraţia ultimului balaur cu care îşi măsurase forţele. Dar era cald şi mirosea mai mereu a mâncare. Nu de cea mai bună calitate, evident, dar pentru unul care fusese silit să înghită ani de-a rândul „delicatesele" Cosânzenei, situaţia s-ar fi putut prezenta şi mai rău. Mai erau vinul şi berea. Uneori erau chiar bune la gust. Şi, mai mult decât toate, era lume. Aveai cu cine schimba o vorbă, cui îi demonstra că, deşi ai ceva ani şi niscaiva burtă, totuşi mai ai braţul vânjos. Da, doar că...

Din păcate, se vede că birtaşul nu prea dorea să-i lase timp de gândit. Se strecură din spatele tejghelei şi-şi suflecă mâinile de parcă ar fi avut de gând să-l ia la bătaie. Făt-Frumos îşi ridică ochii şi văzu măciuca zdravănă, cu cap de fier, cocoţată pe un suport cam firav deasupra unor ulcioare ce ar fi trebuit să contribuie la înfrumuseţarea sălii, alături de alte nimicuri. Deocamdată măciuca stătea la locul ei. Nu, poate că n-o să iasă cu bătaie. Deşi, dacă o să se ajungă şi la aşa ceva, îşi promise să nu facă prea mult caz pentru vreo două-trei măciuci pe spinare. Încasase el şi lovituri mai zdravene, nu-i vorbă, dar de la zmei, căpcăuni şi alte creaturi, nu de la un nemernic de cârciumar. Însă dacă-l deznoda în bătaie pe nesimţit, unde să-şi mai caute loc de refugiu?

Între gura Cosânzenei şi cafteala cârciumarului, Făt-Frumos se decise pe dată pentru ultima. Nu era mare umilinţă, mai ales că nici martori nu erau. Şi, în comparaţie cu înfrângerea la „braţ de fier..."

– Ascultă, băi Frumosule, cât ai datorie la mine?

Făt-Frumos calculă în gând. Uau, frumoasă sumă. Ar fi putut cumpăra vreo trei porci sau chiar un bou bun de muncă, cu care să-şi are ogorul. Iar dacă mai adăuga şi dobânda de care nemernicul de birtaş nu uita niciodată...

– Mult, optă în ultima clipă pentru un termen cât mai evaziv. Nu de alta, dar poate lepădătura nu avea o memorie prea grozavă. Poate că-i mai scăpa din când în când câte ceva.

Ţi-ai găsit...

– Mult, asta ştiu şi eu. Mult! Şi-i din iarnă treaba asta cu vin şi bere pe datorie, ba te-ai mai spurcat din când în când şi la şoric de porc, ceafă de mânzat, cârnaţi şi pastramă de oaie.

– Asta cu pastrama de oaie e o minciună, protestă Făt-Frumos, simţind că-i vine să-l ia de gât pe grăsan. Ştie toată lumea că nu-mi place pastrama de oaie şi nimic din ceea ce ţine de oaie. Nici chiar brânza de oaie...

– Deocamdată nu eşti tu în situaţia de a-mi spune mie ce şi cum, ridică crâşmarul glasul, care suna ca un butoi înfundat. Ai datorii din iarnă şi nu ţi le-ai plătit. Ce spui? Poţi să-mi spui şi mie când va binevoi, Măria Sa Făt-Frumos să-şi plătească datoriile la crâşmă? Ori ai pretenţia să fii băgat în seamă de parcă ai fi tu cine ştie cine?

Făt-Frumos se opri în ultima clipă să-i aducă aminte că, până la urmă, chiar era cineva. Era Făt-Frumos, cel care scăpase lumea de balauri cu unul sau mai multe capete, zmei aşişderea, ba chiar avusese de-a face cu nişte exemplare care erau dotate cu mai multe cozi. Cu ăia să ai de furcă, nu cu alţii... Datorită strădaniilor mele a devenit lumea un loc mai bun, mai sigur, ce ştii tu, ţărane? Dar îşi dădu seama că memoria vânzătorului de bere nu era chiar atât de lungă. Victoriile lui avuseseră loc cu ceva timp în urmă. Iar datoria se pare că nu va avea timp să se învechească.

– Păi de îndată ce-o să termin de treierat grâul, oftă Făt-Frumos, rugându-se în sinea sa ca birtaşul să fie om de înţeles. Nu spera la prea multe, dar mai văzuse minuni.

Grăsanul scrâşni înfuriat. Îşi dădu ochii urduroşi peste cap şi obrajii săi, roşii mai degrabă rezultat al multelor păhărele golite decât al unei sănătăţi înfloritoare, se înroşiră şi mai mult. Îşi ridică braţele durdulii către tavan şi urlă atât de tare încât lăutarul, trezit din picoteală, începu să cânte aşa cum nu o mai făcuse de multă vreme.

– Băi isteţule, da’ tu ce crezi despre mine? Că-s casă de binefacere, depozit de calici sau mai ştiu eu ce? Cu ce-am greşit eu să mă căpătuiesc cu un nevolnic ca tine? Auzi, îmi plăteşte când o treiera grâul... Păi ce, ai tu grâu mai special decât alţii?

– Special?!

Ce naiba mai însemna şi asta?

– Special?! Ce fel de special?!

– Băi Frumosule, să nu-mi spui că grâul tău e vreun sortiment din ăla de poveste, pe care-l semeni seara şi-l treieri dimineaţa.

– Aş, da’ de unde, protestă ofensat Făt-Frumos. De unde ai mai scos-o pe asta cu sor... cu soreme... cu so-so... soretementele... las-o baltă! de poveste? Am şi eu grâu normal ca toată lumea. Care o să se coacă....

– Exact, urlă exasperat cârciumarul, plesnindu-se peste coapsele cât ale unui juncan bine hrănit. Care o să se coacă nici mai devreme nici mai târziu decât atunci când se coace grâul. Asta dacă nu-l prinde vreo ploaie cu gheaţă sau mai ştiu eu ce. Şi după ce se coace, trebuie treierat, da’ tu, care mai mult stai prin crâşmă, se pare că nu prea ai chef de treierat.

– Da’ este crâşma ta, protestă Făt-Frumos, vizibil năucit.

– Da, şi datoriile tot la mine le ai, găgăuţă. Aşa că uită-te bine la mine!

Şi, ca să demonstreze că nu glumeşte, îi vârî în ochi degetele groase ca nişte cârnaţi prost modelaţi. Poate de un cârciumar beat, îi trecu lui Făt-Frumos prin minte.

– Dacă nu-mi plăteşte în două săptămâni datoriile, poţi să pleci şi din sat că tot pun eu mâna pe tine. Ai înţeles? Mă duc pe capul tău cu primar, cu portărei, cu vătaf, cu ce se mai poate şi-ţi vând lucrurile din casă de-o să rămâi numai tu cu Ileana Cosânzeana ta cu tot. Ai înţeles? Şi-acum, şterge-o din crâşma mea.

– Dar eu... reuşi să articuleze Făt-Frumos. Eu nu pot plăti aşa de repede... Fie-ţi milă...

Gândul că Ileana Cosânzeana o să afle cât de mari îi erau datoriile la crâşmă îl scotea din minţi. Bine, ştia ea ceva-ceva, doar nu-şi închipuia că merge la birt numai de dragul indivizilor care-şi pierdeau timpul pe acolo. Dar când o să afle... Nici nu dorea să-şi imagineze.

– Nu putem să ne înţelegem?

–Nicio înţelegere nimic, zbieră birtaşul, împroşcându-l cu salivă. Ce, nu ţi-e de ajuns cât ai băut şi mâncat pe banii mei? Vrei să te îndopi în continuare? Aşa ceva să ştii că nu înghit. Ieşi afară...

– Măcar să-mi termin berea...

De vreme ce cârciumarul oricum o să-l pună la plată, nu merita s-o lasă să în ulcică.

– Asta chiar că e prea de tot! Greuceanule, scoate-l afară şi dă-i şi vreo două din partea mea.

Greuceanu apăru pe uşa care ducea către ceea ce proprietarul crâşmei avea pretenţia să numească „bucătărie."

– Care-i treaba? făcu, lovindu-şi unul de altul pumnii cât nişte baroase zdravene.

– Dă-l afară pe Frumos şi dă-i şi vreo două şuturi în cur din partea mea. Da’ să i le dai cu simţ de răspundere, să ajungă acasă fără să atingă pământul.

Greuceanu se muie, văzând despre cine este vorba, însă nu apucă să protesteze. Un grup de târgoveţi veseli pătrunse în crâşmă, înghesuindu-se să intre toţi deodată pe uşa strâmbă.

– Muşterii noi, chicoti crâşmarul, brusc înveselit de perspectiva unor câştiguri imediate.

Făcu un schimb rapid de priviri cu Greuceanu. Nu acum, Greucene, nu acum. Excesul de violenţă cu care sunt trataţi clienţii rău platnici poate influenţa consumul viitorilor clienţi. Iar ăştia par veseli şi în bani.

– Vin pentru toată lumea, tună un bărbat lat în spate, cu mustăţile atârnându-i până pe piept.

– Se pare că domnu’ are chef, nu?

– Mda, admise veselul. Tocmai am încheiat o afacere şi trebuie s-o stropim cu ceva.

– Da, da, admise cârciumarul măsurându-i chimirul. Oameni cu stare, pricepuţi la făcut paralele, nu ca amărâţii de pe aici.

– Amărâţi?! Că bine spui, rânji voinicul şi se puse pe râs.

Crâşmarul deveni foarte energic. Chemă o fată de la bucătărie şi după ce se sfătui cu afaceristul dădu poruncă să se ia gâtul la niscaiva păsăret. Da’ nu prea repede, că ăştia sunt puşi pe băut şi cu cât vine mâncarea mai târziu, cu atât cheltuie mai mult pe vin şi ţuică sau ce le-o mai trece prin cap. O alta, urâtă ca noaptea şi despre care se spunea că ar avea şi alte treburi de învârtit cu stăpânul bodegii, se apucă să şteargă plină de râvnă tocmai masa la care Făt-Frumos cunoscuse mult prea recent gustul amar al înfrângerii. Şi încă de la un ţărănoi necioplit.

– Nu mai pune la inimă, îl sfătui Greuceanu, împingând către Făt-Frumos o ulcică de lut neciobită şi plină ochi cu vin roşu. Ia şi te drege, îl sfătui, văzând privire întrebătoare ale prietenului său.

– Că bine spui tu, frate Greucene, oftă Făt-Frumos şi întinse mâna după ulcică. Însă pofta de băutură venea greu, după ce fusese umilit într-un asemenea hal şi mai ales după ce şi-o imaginase pe Ileana Cosânzeana turbând după ce va afla câţi bani datorează crâşmarului.

– Bea fără grijă, e din partea mea, îl povăţui Greuceanu, ridicând spre buze conţinutul unei ulcele la fel de pântecoase. Face parte din plată.

– Plată?! făcu Făt-Frumos.

– Doar nu crezi că-mi plăteşte în aur sau argint, spuse Greuceanu, coborând vocea să nu fie auzit de crâşmar care, pentru moment, se învârtea în jurul târgoveţilor, străduindu-se să le intre în voie. Bine, îmi scapă şi niscaiva gologani; altfel m-ar pierde de client, dar mai am şi eu dreptul la câte-o cinste, zău aşa.

– Păi şi tu nu...

– Eu?! se apără Greuceanu. În niciun caz. Adică mai beau şi eu, dar nu fac exces.

– Ce anume?!

– Exces... Adică nu beau prea mult. Ca alţii.

– Adică eu beau mult?

– În exces, mai exact, preciză Greuceanu, fără să se tulbure. Păi nu se vede? Ai ajuns dator vândut la crâşmă. Dacă te mulţumeai cu apă de fântână nu te durea nici capul şi nici nu te ustura buzunarul.

– Da, mă, oftă Făt-Frumos, muindu-şi buzele în vin.

Da, bun vin, care merita băut încetişor, lângă o bucată de friptură şi o strachină cu mujdei. Da’ plăcerile astea trebuiau plătite şi, după ce cârciumarul îi spusese de la obraz cum se prezintă situaţia, nu-i venea deloc la socoteală.

– Păi tu nu stai în crâşmă? încercă Făt-Frumos să mute pe alţi umeri vinovăţia care-l apăsa.

– Eu lucrez aici, e o mare diferenţă. Una e să lucrezi la o crâşmă şi alta e să-ţi petreci timpul la crâşmă, ascultă-mă ce spun.

Făt-Frumos îşi miji ochii şi privi cu coada ochiului la Greuceanu care, la rândul lui, studia aparent nepăsător grupul de târgoveţi. Lăutarul, simţind că domnii de la oraş erau în chef şi era rost de ceva gologani, sălta în jurul lor, improvizând acorduri leşinate din scripca sa veche.

Avea ce vedea. Greuceanu se ţinea bine, în ciuda faptului că şi pe umerii lui se adunaseră ceva ani. Braţe vânjoase, care se vedeau foarte bine datorită faptului că voinicul îmbrăcase o cămaşă albastră, cu mânecile tăiate. Marginile cămăşii erau tivite cu blăniţă de vulpe, iar nasturii erau de sticlă galbenă. Brâu lat de piele pe mijlocul lipsit de grăsime şi nădragi strânşi pe picior, la fel de albaştri ca şi cămaşa. Cizme până deasupra genunchilor, cu pinteni, deşi Făt-Frumos nu-şi amintea să-l fi văzut pe Greuceanu călare în ultima vreme. De fapt, îl văzuse cam rar pe Greuceanu. Simţi cum în inimă i se strecoară ghimpele perfid al invidiei. Băiatu’ ăsta chiar arăta bine.

– Nu ştiam că lucrezi aici, spuse, coborându-şi ochii.

– De, la cât chef de văzut lumea ai când intri la băut, mă mir că mă bagi în seamă acum, chicoti Greuceanu. De fapt, nu prea am treabă. De când au aflat că m-a angajat cârciumarul, scandalurile s-au rărit considerabil. Nu se pune nimeni cu mandea.

– Da, admise Făt-Frumos, fără să-i pese de ciuda ce i se revărsa pe limbă.

Îşi plecă ochii spre burdihanul care, an de an, se împlinise. Discret, îşi trecu palma peste cap, gest care nu trecu neobservat de Greuceanu.

– Mereu am fost de părere că decât un păr rar, mai degrabă o chelie deasă, râse acesta, bine dispus.

Ţie-ţi convine să râzi, la ce chică ai, îşi spuse înciudat Făt-Frumos. Nici măcar un fir de păr alb, constată.

– Poftim?!

Na, iar am deschis gura şi nu mi-am dat seama, îşi spuse Făt-Frumos.

– Am spus că-i bine că nu ai păr alb.

– Mda, scuipă într-o parte Greuceanu, plin de sine. Să-ţi spun un secret, se întinse peste jumătate de masă. Făt-Frumos, dornic să-i fie împărtăşită taina, se aplecă şi el peste cât îi permitea burdihanul. Adică nu prea mult.

– Albesc şi eu, măi băiatule, se confesă Greuceanu în şoaptă. Da’ am găsit leacul, te asigur.

– Ce leac?

– Ştii, îl frec cu coajă verde de nuci. Ai văzut vreodată cu ce negreală te alegi pe palme dacă le decojeşti cu mâna? Mi-am zis şi eu. Dacă înnegreşte pielea, de ce să nu facă la fel cu părul alb?

– Şi-a mers?! suspină Făt-Frumos plin de speranţă.

– Păi nu se vede? replică Greuceanu, dând pe din lături de importanţă. Cine să bănuiască faptul că am părul pe jumătate alb? Am înţeles că ar fi unele femei care apreciază la nebunie părul grizonat...

– Grizo... Grizo cum?!

– Grizonat, domnule, grizonat. N-ai mai auzit de grizonat?

– Nu, recunoscu sincer Făt-Frumos. Ce-i aia?

– Adică păr cărunt. Asta înseamnă grizonat.

– Păi şi dacă-i păr cărunt de ce să-i spună grizonat?

– Să lăsăm asta, făcu Greuceanu, dând din mână.

– Ba nu lăsăm nimic, se irită Făt-Frumos, care tocmai descoperise că-i făcea mai bine să fie implicat într-o discuţie în care ameninţa să fie depăşit de complexitatea cuvintelor decât să se gândească la datoria de la crâşmă şi la felul cum îşi va ieşi din sărite Ileana Cosânzeana când o să afle.

– Mă rog, cum vrei... cedă Greuceanu străduindu-se serios să aplice zicala că înţelept e ăla care cedează şi nu prostul ce se încăpăţânează. Să ştii că nucile fac minuni, nu spun minciuni.

– Mai înainte ai spus că e vorba de coaja nucilor, observă Făt-Frumos, fericit că poate demonstra şi el că nu e uşor de amăgit.

– Nuci, coji, pufni voinicul. Tot aia...

– Ba nu-i tot aia!

– Păi totuna ştii despre ce vorbim. De ce să-i mai trag cu coji de nuci în sus, coji de nuci în jos. Toată treaba e că-s foarte eficiente.

– Efi-cum? Vorbeşte şi tu pe înţelesul omului, să te pot pricepe şi eu.

– Sunt foarte bune, îl lămuri Greuceanu, adăugând în surdină câte ceva despre nivelul de cultură cu care se lovea în localitate. Ori mai degrabă despre lipsa acestuia. Făt-Frumos nu reuşi să audă totul, dar la urechile lui ajunse suficient cât să-l decidă pe loc să aplice varianta personală cu privire la „înţeleptul cedează."

– Da’ sunt greu de păstrat pe iarnă.

– Ce anume?

– Cojile de nucă, da’ nu-i bai, acuş’ o să apară nucile noi şi... Să vezi cum o să-mi fac părul... N-ar strica să încerci şi tu.

– Da, cum să nu, mârâi Făt-Frumos, simţind nevoia să-şi pocnească interlocutorul. Părul meu e bălai.

– Şi care-i problema că-i blond? Dacă-l vopseşti, nu contează că-i blond sau alb. Tot negru o să fie. N-o să se prindă nimeni.

– Da, cum să nu, oftă Făt-Frumos, concluzionând pe dată că Greuceanu era mai bătut în cap decât crezuse până atunci. Şi tocmai începuse să se simtă intimidat de cunoştinţele găliganului.

– Pe bune, nu se lăsă Greuceanu. Chiar că n-o să se observe...

– Păi cum să nu se observe de vreme ce toată lumea ştie că sunt bălai...

– Blond ca spicul de grâu sub arşiţa verii, murmură Greuceanu. Metafore poetice, se grăbi să adauge când observă că Făt-Frumos îl privea încruntat.

– Da, pe naiba, oftă Făt-Frumos. Chiar nu o să se observe...

– Uite, poate nu am reuşit să mă fac înţeles, dar dacă mă laşi să-ţi explic mai în amănunt...

În sinea lui, Făt-Frumos îşi spuse că nu exista nicio posibilitate ca lui Greuceanu să-i reuşească o asemenea ispravă, dar, de vreme ce trăgea la măsea din vinul pus la dispoziţie prin bunăvoinţa acestuia, de ce să nu-l lase să-şi facă damblaua? Omu’ plătea pentru aşa o plăcere. Îşi propuse chiar să o facă pe interesatul, să fie şi Greuceanu mulţumit după ce o să termine de trăncănit. Poate că, dacă-i reuşea bine figura, mai putea bea măcar o bărdacă de vin pe cheltuiala voinicului.

– Măi Făt-Frumos, încearcă să înţelegi şi tu că, după ce-ţi vopseşti părul, nu o să se mai vadă pic de pic din culoarea iniţială.

– Iniţială?!

– Originală, dacă vrei, schimbă împăciuitor Greuceanu. Culoarea cu care te-ai născut.

– Da, mă frate, ce tot îmi explici ca la proşti? Am priceput şi eu care-i treaba cu oliginala. Şi?!

– Originală, oftă Greuceanu, dându-şi discret ochii peste cap. Da’ să revenim la vopsitul părului, dacă te mai interesează.

– S-ar putea, admise Făt-Frumos, deşi n-ar fi recunoscut în ruptul capului că treaba asta cu vopsitul părului chiar începuse să-l intereseze. Adică, dacă mergea la Greuceanu, de ce să nu meargă şi la el? Oare existau şi nuci care să nu înnegrească şi să...

– Uite, odată ce o să te vopseşti pe păr, cine o să mai ştie dacă sub negreala scoasă din coji de nucă e păr alb sau bălai sau mai ştiu eu ce culoare. Poa’ să fie şi roşu, ai vreo problemă?

Făt-Frumos cântări îndelung spusele amicului său. Suficient de îndelung cât aproape să golească ulcica.

– Adică sub negrela din chica ta s-ar putea ca părul să-ţi fie alb ca neaua?!

– Posibil, de ce nu? admise Greuceanu afişând o mină preocupată. Da’ adevărul gol-goluţ este că nici eu nu ştiu de vreme ce-l tot netezesc cu zeamă de coajă verde de nuci. Ai început să te lămureşti, nu?

– Şi după ce-o să-mi dau şi eu cu negru în cap n-o să ştie nimeni că am fost bălai?

– Dacă îţi faci bagajele şi te muţi la dracu’ în praznic de-aici, pe nişte coclauri pe unde lumea n-a auzit de tine, garantat n-o să afle nimeni...

– Bleah, făcu Făt-Frumos căruia nu-i prea venea la socoteală treaba cu mutatul. Bine, să spui era una, dar să treci cu adevărat la treabă era altă socoteală. Şi, bineînţeles, decizia nu avea să-i aparţină câtuşi de puţin. Ileana Cosânzeana, ea era cea care avea un cuvânt de spus în casă. Şi încă ce cuvânt... Deja începu să simtă fiori reci pe spinare, deşi în crâşmă atmostera se încălzise şi mai zdravăn din cauza noilor muşterii.

– Dacă nu vrei, nu te muţi, ridică din umeri Greuceanu. În fond şi la urma urmei...

– La urma-urmei şi cum mai înainte?

Greuceanu nu se osteni să-l lămurească.

– Afurisită ignoranţă, se mulţumi să murmure, mascându-şi buzele cu gura ulcicăi.

– Recunosc, ar fi o măsură cam extremă să-ţi iei tot calababâcul în spinare şi să te muţi numai din cauză că ţi-ai schimbat culoarea la păr. Poţi să rămâi, ieşi mai ieftin. Oamenii o să râdă de vreo două ori, poate o să şi trăncănească prin spatele gardurilor, că la asta ştii că se pricep mai bine decât la orice. Da’ în cele din urmă o să te lase în pace, ţi-o garantez.

– Chiar o să mă lase în pace? suspină Făt-Frumos plin de o doză de-a dreptul deprimantă de neîncredere. Crezi tu că o să uite?

– De ce să nu uite? pufni Greuceanu, pe cât de superior era în stare. Oamenii ăştia au uitat că ne-am luptat cu balauri şi cu zmei şi numai datorită nouă îşi pot duce azi viaţa în tihnă. Crezi că-i asta mai interesant decât un păr vopsit?

– Bănuiesc că nu, admise încetişor Făt-Frumos, nedorind să recunoască faptul că, totuşi, era de altă părere.

– O să uite şi de părul tău şi peste ceva ani vor fi în stare să jure că ai fost brunet de când te ştii. Până şi poveştile despre isprăvile tale vor fi ajustate corespunzător pentru a corespunde realităţii pe care o vei impune.

Făt-Frumos deschise gura să protesteze contra avalanşei de cuvinte pe care nu prea reuşea să le priceapă. Dar Greuceanu găsi momentul cel mai potrivit să dea cu bâta în baltă.

– Plus că nimeni n-o să-şi mai pună întrebări cu privire la copiii tăi.

– Copiii mei?! sări Făt-Frumos, uitând pe moment că Greuceanu era de două ori mai voinic decât el şi tocmai încasase o înfrângere usturătoare de la un neica nimeni. Ce treabă ai tu cu copiii mei?

– Ho, mă, încercă să-l tempereze Greuceanu, înălţându-se un pic, cât să-i dea de înţeles lui Făt-Frumos că n-ar fi o idee tocmai înţeleaptă să sară la bătaie. N-am spus eu nimic, da’ să ştii că cam vorbeşte lumea...

– Că cam?!... Ăsta e hal de esprimare?!

– Mă rog, mi-a scăpat. Ce, ţie nu ţi se mai întâmplă? Ba, dacă e să fiu ceva mai obiectiv, aş putea spune că ai un vocabular destul de redus, domnu’ Făt-Frumos.

– Ia mai lasă-mă cu de-astea, cu vocobuliare şi mai ştiu eu ce. Doar nu vrei să ne batem în „espresii".

– Aş, da’ de unde! Dacă era vorba de o înfruntare în „espresii" te făcea zmeul de nu te vedeai.

– Care dintre ei?

– Oricare; doar nu ai impresia că n-aveau şi zmeii ceva cultură. Şi, cum îţi spuneam...

– Cum îmi spuneai...

Greuceanu oftă, ca şi cum ar fi trebuit să-şi rupă sufletul în două pentru a putea continua.

– Uite, să nu mă înţelegi greşit. Eu unul sunt om cu ceva cultură.

– De care? se grăbi să se intereseze Făt-Frumos, gândindu-se că dacă prietenul lui avea parte de-o cultură timpurie, poate o să se milostivească să-l împrumute înainte să afle Ileana Cosânzeana despre datoriile de la crâşmă.

– Generală, recunoscu mândru Greuceanu, lăsându-l pe Făt-Frumos în ceaţă.

Generală?! Cum adică? Las’ că mă interesez mai târziu, să nu se prindă că-s sărac lipit pământului.

– Cum spuneam, am şi eu cultura mea şi mă mândresc cu asta. Sunt în stare să judec lucrurile altfel decât o fac majoritatea oamenilor şi categoric sunt în stare să le judec mai bine decât ţăranii ăştia analfabeţi cu care ne împărţim spaţiul. Da’ marea problemă e că ei nu prea judecă. Nu sunt în stare să vadă mai departe de... să zicem... ceva mai departe de lungul nasului, poate că nici până acolo. Cică pentru mulţi n-ar bate culoarea părului tău, al nevestei şi cu a’ copiilor.

– Adică ce vrei să spui?! se irită Făt-Frumos, gata să sară la bătaie. Da, era Greuceanu cât muntele, da’ tot o să-i scape vreo două înainte să fie făcut una cu pământul.

– Eu?! ţi-am spus că nu spun nimic, se apără Greuceanu ca şi cum ar fi fost atacat de un roi de viespii. Eu judec lucrurile într-un ansamblu mult mai cuprinzător decât o fac neciopliţii de prin zonă care spun că...

– Care spun ce? mârâi Făt-Frumos din gât. Ar fi urlat el bucuros în gura mare, chiar simţea nevoia să urle, dar prezenţa cârciumarului nu-i prea dădea pace. Asta i-ar mai lipsi, să fie scos în şuturi de faţă cu lume străină. Mamă-mamă ce ruşine.

– Mă rog, chiar vrei să ţi-o spun pe de-a dreptul? Judecă şi tu... Tu bălai, Ileana Cosânzeana bălaie, iar fata şi băiatul cu părul negru. Şi încă ce negru, să juri că şi-l înnegresc mai des ca mine cu zeamă de coajă de nuci verzi.

– Aşa vorbeşte lumea?! scrâşni Făt-Frumos simţind cum inima îi bate să-i spargă pieptul.

– Vorbe de ţărani lipsiţi de respect, cultură, dar mai ales de influenţa binefăcătoare a lipsei de ignoranţă. Ce ştiu ei?!

– Adică spun că n-ar fi copiii mei?

– Cam aşa ceva, admise Greuceanu strâmbându-se într-un mod pe care Făt-Frumos l-ar fi găsit de-a dreptul nostim. Da’ într-o cu totul altă situaţie. Nu acum, când se discuta o problemă aşa de importantă.

– Nu se poate!...

– Ba se poate...

– Se poate?!

– După mintea ăstora de aici, da. Păi tu eşti bălai, Ileana Cosânzeana la fel, după mintea lor limitată ar trebui ca şi copii voştri să aibă părul blond.

– Păi nu-s blonzi, cum spui tu...

– Nu-s, frăţie, până şi un orb ar putea să vadă asta.

– Hou, hou, stai că mă bagi în ceaţă. Cum adică şi un orb ar putea să vadă? Adică ce vrei să spui cu asta?

– Mă rog, o expresie nefericită, încercă s-o dreagă Greuceanu, care realiză pe loc că i-ar fi luat ceva timp până să-i explice lui Făt-Frumos ce semnifica această expresie atât de grăitoare.

– Să revenim la părul copiilor mei. Faptul că nu-s... blonzi, cum ai spus tu, nu înseamnă că nu sunt ai mei, nu?

– Absolut, frate. La o adică, vreun incult de pe aceste meleaguri ar putea trage uşor concluzia că nici ai Cosânzenei nu sunt. Oricine poate spune că e o frumuseţe blondă. Blondă, de-a dreptul galbenă. Ca o lămâie.

– Cum să nu fie?! Doar nu vrei să