Cozonac Cu Mac

Anca Vasilescu Otrok

Cozonac cu mac

Copyright

Cozonac cu mac

COPYRIGHT 2020 Anca Vasilescu Otrok

COPYRIGHT 2020 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-230-5

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: edituraletras@piatadecarte.com.ro

contact@letras.ro

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii COZONAC CU MAC, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Cozonac cu mac

Copyright

Capitolul I

Capitolul II

Capitolul III

Capitolul IV

Capitolul V

Capitolul VI

Capitolul VII

Această carte este scrisă în memoria tatălui meu.

CAPITOLUL I

—Alo!

—Bună, mama! Îmi pare rău, dar acum nu pot vorbi!

Sunt în trafic și știi cum e în decembrie în Capitală! Te sun eu mai târziu un pic. Ok?

—Bine, dar să nu uiți ca acum două zile. Te pup.

—Pa, mama!

Decembrie... aglomerația pământului. De unde oare vine atâta lume? Celelalte luni ale anului nu sunt la fel de importante? După ce că este frig și mâzgă pe jos și atâtea mașini... hai odată... mișcă, nu vezi că e verde? Un secol până la birou. Aglomerația din oraș este cel mai dificil de evitat atunci când te grăbești. Lumea se grăbește în fiecare dimineață, toți au același drum cu tine și parcă toți sunt în întârziere. Cerul acoperit și norii încărcați parcă sunt din tabloul perfect intitulat nervi. Poate doar o vorbă bună și o îmbrățișare pot compensa. De fapt, așa este mereu în București. Și, totodată, este o mare aventură în fiecare dimineață când pleci de acasă spre serviciu. Nu contează în ce parte a orașului locuiești, că ai parte de același tratament: statul în trafic. Și mai pot spune că asta dezvoltă vocabularul! De când m-am mutat în București, am auzit o sumedenie de înjurături și tot felul de apelative! Dacă aș face o listă, cred că nu aș termina de scris într-o zi. Parcă toată lumea merge în același sens, toți s-au trezit cu fața la cearceaf și nimănui nu-i convine ce se întâmplă. Și totuși, trebuie să răzbești cumva, să te încarci cu energie pozitivă, să cauți resurse să fii optimist și să vezi partea plină a paharului. Câteodată stau și mă întreb dacă merită efortul de a locui într-un oraș ce se vrea capitală, aglomerat și murdar, și aici nu mă refer doar la mizeria de pe jos sau la blocurile gri, ci la felul oamenilor care în fiecare zi dau dovadă de caractere urâte, cu gesturi grosolane.

Mă gândesc însă că decizia de a veni aici mi-a fost într-un fel de folos. M-am călit, dacă pot să spun așa. Nu mai cred în zâne și prinți pe cai albi și nici în vorba: „Tot ce zboară se mănâncă!". Când eram mică, mă amuza teribil fraza asta și îmi imaginam cum un mic monstruleț, cu burta peste pantaloni și urechi de elefant, prinde tot și mănâncă! Fluturii se ascundeau în flori și își făceau loc pe lângă albine, muște și libelule. Păsările se cuibăreau și dădeau semnal sonor dacă era liber la zbor, monstrulețul nefiind în zonă. Așa înțelegeam eu. Într-un final, ajung și las mașina în parcare. Măcar atâta lucru! Avem parcarea noastră și nu îmi fac griji că nu am unde lăsa mașina. Altă mare problemă din oraș: parcarea. Dacă oprești aiurea, iei amendă, dacă o lași în parcare plătită, plătești dublu ca nu cumva să o găsești zgâriată, iar dacă apelezi la parcagii, plătești triplu, doar ca să fii sigur că mai găsești mașina. Dacă nu ar fi fost așa și nu am fi avut parcare, trebuia să schimb mai multe mijloace de transport ca să pot ajunge la muncă. Și nici cu astea nu îmi e rușine. Recunosc că sunt mai multe variante, însă mai devreme ziceam că o îmbrățișare ar salva momentul, însă... aici te-ai iubi cu toată lumea, fie că vrei sau nu, indiferent dacă mergi cu autobuzul sau cu metroul. Prefer totuși mașina mea și nu, nu sunt fițoasă.

Ușile clădirii se deschid fără zgomot, lumina caldă și muzica în surdină parcă te binedispun ca și cum ai călca desculț pe un câmp cu iarbă de un verde amețitor, într-o dimineață cu soare blând și flori ce abia își deschid petalele.

—Sasha, te rog, îmi faci o cafea? Nu am putut opri deloc. Am avut parte de aceeași aventură de rigoare. La 9 vine clienta cu rochia pentru Crăciun și nu am apucat să termin schița. Mai am doar câteva detalii de adăugat.

—Ana, știi că te așteaptă în fiecare zi cafeaua pe birou.

De ce îmi ceri mereu să îți fac dacă asta este una din plăcerile mele?

—Hai, Sasha! Faci mișto de mine. Mersi, ești dulce!

Sasha, o fată blândă, cu voce caldă, minionă, cu părul creț și de culoarea cafelei cu lapte. Se îmbracă simplu și cu gust, mereu poartă pantofi cu talpă înaltă, iar picioarele ei sunt perfecte. Ochii ei migdalați și negri sunt superbi. Și mai pui și pe deasupra faptul că este o persoană extraordinară, minunată!

—Dacă nu eu, atunci cine? Ai vorbit cu Daniel? Ați făcut planurile de sărbători?

—Sasha... știi că relația noastră este complicată în acest moment.

—Poate un inel?

—Nu am chef de dulcegării. Am treabă. Mmmm, delicioasă cafeaua. Mersi din nou.

Sasha ieși din birou cu telefonul la ureche. Nu am auzit ce vorbea. Gândurile mele se învârt la „inel". După 6 ani... nu știu ce să zic... nu am vorbit nici măcar la telefon aseară.

Ieri la prânz dacă am schimbat două cuvinte... sigur avem o problemă! La început aveam fluturi în stomac numai când auzeam numele lui. Dacă îl mai și vedeam, mă topeam instantaneu. Privirea lui era suficientă să înțeleg că mă iubește. Nu era nevoie să vorbim. În vacanțe era minunat. Atent, tandru, mă răsfăța tot timpul. Erau niște versuri despre cum îți transformă toamna în primăvară și au înnebunit salcâmii! Așa mă simțeam tot timpul, ca primăvara, când totul prinde viață și... asta era demult! Așa trebuie să fie? Oare s-a plictisit? Cu gândurile mele amestecate mi-am continuat desenul pentru rochie. Două linii sus, două linii jos.

—Ana, a venit clienta!

—Mulțumesc!

—Bună dimineața! Poftiți, vă rog.

—Bună dimineața!

—Luați loc! Imediat stabilim ce avem de făcut.

—Știți că nunta este de Crăciun. Cum am mai spus și la prima întâlnire, aș dori să am o rochie simplă, dar în același timp minunată...

—Vă place să dansați?

—O, da!

—Deci, să fie și confortabilă. Vă place dantela?

—Și da, și nu. Am probat mai multe modele gata făcute, însă nu am reușit să îmi aleg un model sau un material din care să fie făcută rochia mea. Cred că mai bine mă las pe mâna ta.

—Ok. O să vă arăt schița la care m-am gândit.

Ana deschide caietul. Era desenată o rochie nici prea simplă, nici prea încărcată, vaporoasă. Mai trase câteva linii, mai șterse altele și îi dădu tinerei să vadă.

—Este perfectă! Îmi place gulerul la nebunie. Nu am mai văzut așa ceva! Seamănă cu o rochie din filmul cu Arabella. Gulerul ăsta m-a lăsat fără cuvinte.

—Este grozav! Îmi aduc aminte de filmul de care ziceți și mie îmi plăcea foarte tare. Am să o chem pe colega mea Sasha pentru măsurători și o să faceți o programare pentru probă.

O să ne încadrăm în timp și o să fie gata pentru eveniment.

—Mulțumesc! Am să fiu cea mai frumoasă mireasă!

Ana ridică receptorul și așteptă un pic.

—Sasha, să vii, te rog, la mine, să o preiei pe doamna pentru măsurători. Să programezi și proba în funcție de ce spun fetele de la croitorie. Mulțumesc.

Clienta plecă din biroul Anei cu un zâmbet larg și privirea înlăcrimată de emoție. Era atât de încântată, că nu auzea telefonul din geantă. Suna de câteva secunde, dar ea parcă zbura pe hol, trecându-și mâna peste voalurile expuse.

Da. Încă o femeie fericită. Și eu? Acum sună și telefonul meu.

—Alo!

—Bună, Ana! Sunt Daniel.

—Știu cine ești! Serios. Chiar trebuie să îți spui numele... sau crezi că am uitat cum te cheamă?

—Ok. Să înțeleg că ești nervoasă.

—Nu. Dar, serios, astea sunt lucruri de copii. Bine. Scuze.

—Te-am sunat să îți spun că am făcut planurile pentru sărbători. Rămânem în oraș și mergem la petrecere de Anul Nou, la firma unde lucrez. Este foarte important pentru mine. După ședința care tocmai s-a încheiat, s-a stabilit că este cazul să devin partener. Anunțul o să fie înainte de ora 12.

—Mă bucur pentru tine, dar...

—O să fii cea mai frumoasă, Ana! Te îmbraci cu rochia roșie și o să-i termini pe toți. Când o să apar lângă tine... o să vadă cine este cel mai cel... Adică eu!

—Serios, Daniel? Te umfli în pene!

—Rămâne stabilit!

—Stai. Deja a închis. Petrecere la birou... asta îmi mai lipsea. Și Sasha zicea de inel. Of. Ce minte mai avem și noi. Să se mândrească cu mine. Dar ce, eu sunt trofeu câștigat la loto? Și îmi mai și spune cu ce să mă îmbrac. Rochia roșie. Mie nici nu-mi place, dar de, este cumpărată de el și asta înseamnă că trebuie să o port. Măcar de mi-ar sta bine cu culoarea asta. Calm, Ana, calm. Poate nu a vrut să sune așa.

O să promoveze și este rezultatul muncii lui. Dar am fost lângă el și l-am ajutat cum am putut. Ceva se întâmplă cu mine. Cafeaua s-a răcit, dar este la fel de gustoasă. Mirosul îmi aduce aminte de diminețile când tata mă aștepta la bucătărie cu cafeaua deja turnată în cană. Fiecare cu cana lui, stăteam 10 minute și savuram fără să scoatem un sunet. Dimineți minunate. Nu trebuia să facem nimic altceva decât să bem cafeaua, priveam pe geamul de la bucătărie și zâmbeam din când în când. Era minunat. Apoi fugeam la școală, iar tata rămânea mereu în dreptul geamului până îmi pierdea urma. Inelul Arabellei! Chiar mă gândeam cum ar fi dacă ar exista așa ceva! Magie, vrăjitorie, ce mai contează!

—Ana! Unde ești? Ai căzut pe gânduri.

—Sasha, scuze. Ai programat-o de doamna?

—Desigur. Era în al nouălea cer când a ieșit de la tine.

Dar tu ce ai?

—Nimic.

—Daniel?

—Mai devreme mă gândeam la inelul Arabellei, dar eu cred că tu ai un glob de cristal sau o putere fantastică de a citi gândurile oamenilor! Da, Daniel. Nu știu cum faci, dar mă citești ca pe o carte. A sunat mai devreme. Nu știu dacă eu sunt de vină sau... mă deranjează ceva. Poate exagerez.

Nu știu ce se întâmplă cu gândurile mele, dar nu sunt în stare să analizez și să iau o decizie. Nu am starea necesară să vorbesc. Bine. Am înțeles mai devreme că terminăm treaba până pe 22 și apoi avem liber.

—Da! Vacanța de iarnă. A anunțat șefa mai devreme că dorește să închidă firma pentru sărbătorile de iarnă. A mers bine anul ăsta și vrea să ne premieze cu libere pentru a sta cu familiile noastre. Foarte tare! Nu am mai avut liber așa de ani buni. Pentru mine este perfect. Am să plec la ai mei. Nu i-am văzut de două luni. Tu ce faci?

—Păi, o să stau acasă, pentru că Daniel ar putea fi promovat și anunțul o să fie în seara de revelion. Petrecere la firma lui. O să mă distrez la maximum.

—Nu mai fi așa pesimistă.

—Nu, dar... hai să ne întoarcem la ale noastre. Mai am de lucrat ceva la schițe și trebuie să le dau la atelier. Nu vreau să las fetele fără rochii.

Timpul a trecut ca bătând din palme. Deja s-a înserat.

Pe drumul spre casă, aceeași problemă, aglomerație, nervi, claxoane... a început și ploaia... asta mai lipsea. În casă, liniște. Am să fac un ceai și am să mă uit la un film. Nu prea am chef de mâncare, am să pregătesc totuși ceva pentru Daniel. Locuiesc în București de aproape șapte ani, când am decis să fac facultatea. Părinții m-au ajutat să îmi găsesc o cameră cu chirie și tot ei m-au sprijinit financiar. Cameră la căminul studențesc nici vorbă să prinzi. După primul an de studii, l-am întâlnit pe Daniel și a fost dragoste la prima vedere. Ne-am văzut prin centru la o terasă unde ieșisem cu fetele să bem ceva. El era cu prietenii lui la o altă masă și pe nepregătite se înființase lângă mine. A fost caraghios cum a încercat să intre în vorbă cu mine, dar a reușit să îmi ia numărul de telefon și eu am acceptat invitațiile în oraș. A fost foarte frumos. El era deja avocat și locuia într-un apartament, adică acela unde stăm acum, la marginea orașului. Pentru că pierdeam mult timp pe drum când ieșeam la întâlniri, după un an și jumătate mi-a propus să locuim împreună. A fost din nou foarte bine, mai puțin faptul că a trebuit să împărțim șifonierul! Aveam destule haine! Și totuși, ne-am organizat. Pe timpul facultății, am decis că este cazul să îmi găsesc ceva de lucru, pentru că nu mă simțeam confortabil să mai aștept banii de la ai mei. Și nu îmi place să mă simt întreținută. Fără prea multe căutări. am găsit jobul unde sunt și acum și, încet, încet, mi-am format mâna și chiar îmi place ceea ce fac.

Mai toate hainele mele sunt făcute de mine, însă nu mă pricep foarte bine la cusut. Ideile îmi vin fără prea mari probleme și chiar nimeresc ceea ce doresc clientele de la noi. Mama!

Iar am uitat să o sun.

—Bună, mama! Scuze, dar am avut de lucru și acum am ajuns acasă. Ce faci? Sunteți bine?

—Da, mamă, suntem bine. Voiam să îți aud vocea și să văd dacă ești și tu bine.

—Sunt bine! Un pic obosită, ca de sfârșit de an. Tata?

—E lângă mine și îmi face semn să te întreb mai repede.

—Ce s-a întâmplat?

—Nimic, dar voiam să te întrebăm dacă vii acasă de sărbători.

Acasă... de sărbători. Bradul, ornamentele, sania, mirosul de scorțișoară, cafeaua tatei.

—Nu știu, mama, ce să zic. Daniel are treabă, dar te anunț.

—Nici anul trecut nu ai venit.

—Știu, dar am plecat în concediu cu Daniel și cu colegii lui.

—Bine, Ana. Cum vrei tu. Dacă poți, noi te așteptăm.

—Să îl pupi și pe tata!

Trist când stai singur în casă. Ana se îndreaptă spre bucătărie și începe să pregătească cina. O salată simplă și o friptură la grătar așa cum îi place lui Daniel. Când a aprins aragazul, brusc își aduse aminte de forfota de acasă când se făceau pregătiri de sărbători. Mama și tata se învârteau parcă într-un dans printre farfurii, zarzavat și ploaia de făină. Întotdeauna știau ce au de făcut și parcă aveau totul stabilit dinainte cine și câți pași la stânga, la dreapta, să nu se încurce sau să se amestece lucrurile pe masa de lucru. Bucătăria noastră nu e mică, iar tata a aranjat mobila în așa fel încât să încăpem o echipă de fotbal, fără să ne călcăm pe picioare. Bancul de lucru din mijlocul bucătăriei cred că a fost cea mai mare invenție posibilă. Nu a lui, bineînțeles! Puteam lucra toți și tot mai era loc pentru cineva. Mama pregătea o friptură delicioasă după rețeta bunicului, iar tata... surpriză, pregătea dulciurile. Bunica făcea prăjitură cu miere, iar tata a continuat tradiția. Nu-i ies ca bunicii, dar sunt grozave. Rolul meu era să decupez cu formele din aluatul întins de tata cu mare îndemânare și apoi să le pun în tăvile pregătite de mama. Organizare, nu glumă! Mirosul de sărbători culmina cu cozonacul cu mac pe care tata îl cocea doar de Crăciun! Bineînțeles că tot rețeta de la Ica. Așa îi spuneam bunicii când eram mică și așa a rămas, Ica și Icu. Prea lungi cuvintele bunica și bunicul.

Am terminat de făcut salata și friptura și am început să aranjez masa. Nu trece mult timp și se aude zdrăngănit de chei. Daniel intră în apartament cu umbrela șiroind de apă.

—Bună, iubirea mea! Mă ajuți cu umbrela, te rog?

Așa ploaie... sunt ud până la piele.

—Imediat. Ana se îndreptă repede către Daniel și îi luă umbrela. Daniel își puse haina pe umeraș și ghetele în pantofar. Se îndreptă spre