O Clipa De Frumusete

Eva Spirescu

O clipă de frumuseţe

Copyright

O clipă de frumuseţe

COPYRIGHT 2020 EVA SPIRESCU

COPYRIGHT 2020 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-207-7

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: edituraletras@piatadecarte.com.ro

contact@letras.ro

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii O CLIPĂ DE FRUMUSEŢE, un link către această carte şi către Editura Letras.

Secretul lui Danovski

Coregrafa Raluca Ianegic remarca odată, într-o revistă de cultură, calitatea de creator de școală, în sensul pedagogic, a doamnei Esther Magyar-Gonda. Și a lui Oleg Danovski, din punctul de vedere estetic și de istorie a culturii, am adăuga noi. Cu un creator de școală se petrece translarea miraculoasă de la statutul de educator la cel în care arta este un fel de a trăi. Iar arta, conform lui R.M. Rilke, „nu se măsoară cu timpul iar a fi atist înseamnă a nu face calcule și a nu număra, ci a te dezvolta ca și copacul care nu-și gră-bește sevele și care stă în furtunile de primăvară fără spaima că ar putea să nu vină vara după asta. A te dezvolta ca și cum ai avea veșnicia în față."

Acesta a fost marele secret al lui Danovski și de aceea spiritul său va dăinui veșnic în teatrul pe care l-a fondat și, extenso sensu, în în tregul balet românesc.

Oleg Danovski a fost un mare regizor și un coregraf de talent. După ce a înființatAnsamblul de la Constanța, a devenit un feno-men cultural.

Nicolae Spirescu

Cuprins

O clipă de frumuseţe

Copyright

Secretul lui Danovski

O carte neterminată, un vis întrerupt...

Cuvântul redactorului

Un vis, o provocare, o aventură

1978. Începuturi

1979. Prima stagiune

1980. A doua stagiune

1981. A treia stagiune

1982. A patra stagiune

1983. A cincea stagiune

1984. A șasea stagiune

1985. A șaptea stagiune

1986. A opta stagiune

1987. A noua stagiune

Anii care au urmat. Note, completări, consemnări

1988

1989

1990

1991

1992

1993

1994

1995

1996

1997

1998

1999-2004

În loc de încheiere

Din frânturile unei clipe

Note

O carte neterminată, un vis întrerupt...

„Spirescu, notează!" Așa suna îndemnul lui Oleg Danovski, încă din primul turneu al Ansamblului, în Siria, în iulie 1979.

Ideea unei monografii a Teatrului a existat, au existat și niște însemnări, dar lui Niculaie i se părea că are toată viața în față pentru concretizare. În anul 2001, la îndemnul conducerii teatrului, a început organizarea și completarea materialului și schițarea primelor capitole. După finalizarea acestora, din varii motive s-a oprit din scris. În anii 2003-2004 aceste capitole, plus încă câteva au fost publicate în pagina de cultură de la sfârșit de săptămână a ziarului Observator din Constanța. După o pauză, când a vrut să reia lucrul, a constatat cu stupoare că îi dispăruse cartea din calculator, fusese ștearsă dintr-o eroare. Alt motiv de pauză. Existau niște manuscrise, o formă printată cu multe ștersături și rectificări și în mare dezordine. Îi era deja din ce în ce mai greu să lucreze. Alte amânări, până ce boala l-a împiedicat cu totul să mai scrie.

Pe 2 ianuarie 2018 am luat hotărârea să recuperez eu ce pot. Era spre sfârșit și erau momente când realiza ce fac și îmi era recunoscător. Câteva capitole le-am luat din Observator, altele le-am reconstituit. Noroc că eram familiarizată cu notele și corecturile lui pe marginea textelor. A fost o muncă anevoioasă dar care mă alina fiindcă, deși nu mai era fizic lângă mine, era ca pe vremuri, când îmi citea tot ce scria, îmi cerea părerea și rectifica.

Îmi pare nespus de rău că numai atât pot să ofer. Restul materialului este foarte schematic și incomplet. Voia să adauge ce i-a mai scăpat (de exemplu întâlnirea cu Nureev, peripețiile din Corsica și multe altele), dar neapărat să ajungă la Decembrie 1989, care ne-a prins în turneul obișnuit din Germania.

Ar mai fi vrut să scrie și despre schimbările din anii următori, până la înființarea Teatrului de Balet din Sibiu după modelul danovskian, la care și el pusese umărul din plin...

Nicolae Spirescu – criticul, publicistul, persoana publică

S-a născut la 6 august 1944 la Colibași, judeţul Olt, studiile elementare și liceale le-a făcut la Liceul Teoretic din Drăgășani, secția umanistă, iar cele superioare la Universitatea București, Facultatea de Filologie.

Ca mai toți studenții de factură umanistă, a început să devoreze cultura oferită de capitală. Pentru a face un ban, a făcut figurație la Operă în spectacolele de operă și balet și astfel nu a rămas doar un meloman și baletoman ci a pătruns în culise, în sălile de repetiții, urmărind artiștii în pregătirea lor de zi cu zi și evoluțiile lor pe scenă. Fiind o fire deschisă, relaționa ușor cu cei din jur și s-a împrietenit cu mulți dintre ei. De aici până la primele cronici n-a mai fost decât un pas. Din iubitorul de artă avizat, dublat de filolog, s-a născut criticul.

După terminarea studiilor a refuzat postul de profesor de limba română (spre nemulțumirea părinților) și între anii 1968-1972 a fost secretar muzical și coregrafic la Asociația Oamenilor de Artă din Instituțiile Teatrale și Muzicale din România, pe scurt ATM. În acea perioadă a petrecut mult timp în anturajul Dinei Cocea și al lui Mihai Brediceanu.

Între anii 1972-1982 a fost profesor de Estetică și Istoria dansului la Liceul de Coregrafie București/Liceul de Artă „George Enescu/ Liceul de Coregrafie „Floria Capsali, în prezent. Și eu, la Liceul de Coregrafie din Cluj, am învățat după programele concepute de el.

În tot acest timp a fost redactor (colaborator) la revista de cultură Contemporanul, pagina „Arte frumoase și la revista Flacăra, pagina „Muzica tânără. A desfășurat o vastă activitate publicistică. A scris despre evenimente muzicale, a realizat interviuri cu personalități din țară și internaționale venite la Festivalul „George Enescu, a promovat muzica tânără (folk) – făcând chiar parte din echipa de organizare a Cenaclului Flacăra, cu care a făcut turnee prin țară –, a scris despre muzica ușoară (Cerbul de Aur), spectacolele de la Teatrul de Operetă, Teatrul de Revistă „Constantin Tănase, Teatrul „Rapsodia, Ansamblul „Doina al Armatei, chiar și despre circ. A cochetat și cu critica de artă plastică. În tot acest timp, marea lui dragoste a rămas BALETUL.

Cu timpul, a devenit un critic de balet mai mult sau mai puțin cunoscut – spun asta pentru că a publicat sub mai multe semnături: Nicolae Spirescu, N.S., Polyfem, Dumitru Țecu (după numele bunicului matern), N. Spirescu-Colibași. Așa a putut publica în paralel mai multe articole, inclusiv un dicționar coregrafic în foileton. Nu-i trecea neobservat și neconsemnat niciun eveniment sau spectacol important, era invitat și la premiere din țară (la Iași, Timișoara etc).

A fost corespondent pentru România al revistei Dance Magazine de la New York și astfel a beneficiat de abonamente gratuite la cele mai importante reviste de specialitate, Les Saisons de la Danse și Dance Magazine. În acea vreme, când accesul la informație din afara Cortinei de fier era aproape inexistent, a însemnat enorm în formarea lui, la fel ca și experiența americană (1982-1983), în calitate de profesor asociat la Școala de Balet California de pe lângă

University of California din San Diego. A avut abilitatea de a se folosi de aceste informații, punându-le la locul și timpul potrivit și completând astfel pagini lipsă din istoria baletului – din păcate însă doar sub formă de note, lecții, conferințe, lecture demonstrations.

În calitate de secretar artistic și consultant artistic a promovat imaginea Baletului „Oleg Danovski". Făcea prezentări simple dar și adevărate lecții și conferințe educative, la Constanța și în turneele din țară – în perioada estivală în trei limbi (română, engleză și franceză), la fel în turneele din Siria, din Italia (în italiană), America (...the next ballet „Toaca" era prilej de glume cu Feri Strnad, interpretul de succes al baletului). Odată, la un spectacol educativ, un adolescent plictisit – probabil nu știa de ce fusese adus acolo, poate aștepta să apară Jean Constantin – a exclamat: „Iar vine ăsta!"...

Vocea lui și apariția sa pe scenă cu papion erau asociate cu spectacolele Baletului lui Oleg Danovski și nu numai. A realizat și a acordat nenumărate interviuri în presa scrisă, la radio și televiziune; a participat la talk show-uri, pe unele moderându-le chiar el. Era invitat să prezinte gale organizate de alte teatre, concursuri de balet, spectacolele Liceului de Artă din Constanţa, evenimente organizate de ONG-uri, ambasade, consulate, dar și spectacole artistice de altă factură. Delfinii Mark și Geo îl considerau unul de-al lor, după nenumărate reprezentații cu „Delfinii și muzica ușoară" de la Delfinariu.

Era „vocea, la propriu și figurat. Dora, fata noastră, auzindu-l pe plajă la radio, pe când ea avea 3 ani, a concluzionat sec: „Niculaie vorbește.

Ca rotaryan și secretar al Ligii Culturale de Prietenie România-Israel (filiala Constanța) s-a implicat în activități de binefacere, colaborând cu mai multe ONG-uri, în primul rând prin și pentru artă. (De menționat înființarea primei școli de balet din mediul rural, în comuna Cumpăna din judeţul Constanța).

A respectat maeștrii consacrați, dar a susținut cu fervoare tinerii coregrafi și pe cei care căutau cărări nebătătorite. De aceea, i-a fost ușor lui Oleg Danovski să-l seducă cu visul lui de a forma o trupă de balet independentă. Și pentru că nu s-a putut îndeplini decât la Constanța, a plecat din București fără a mai sta pe gânduri, în marea aventură, cedând marii provocări...

Dar despre asta scrie chiar el.

Nicolae ca semnătură de presă, Nicki pentru amici, Nicu pentru colegi, Niculaie pentru familie

Cei care l-au cunoscut țin minte omul deschis, comunicativ, care relaționa repede cu cei din jur, antrenându-i în conversații. Se anima ușor și punea pasiune în susținerea ideilor. Era charismatic și seducător când voia. Cultura lui vastă te subjuga fără să-ți dea complexe de inferioritate. Cu el nu erau șanse să te plictisești!

De multe ori era de o zăpăceală simpatică, dar dacă era nevoie rezolva situații pe care alții nici măcar n-ar fi îndrăznit să le înfrunte. Odată, la Timișoara, întorcându-ne din Italia în plină perioadă estivală, Teatrul nu putuse face rezervări. Situație disperată.

„Niculaie, fă o vrajă!" Într-o jumătate de oră a obținut un vagon întreg, care s-a atașat la tren. Și în turneele din străinătate, toți cei care aveau o problemă (furt, pierdere, spital etc.), la el veneau după ajutor și de cele mai multe ori reușea să îi ajute.

Era un Leu tipic, căruia îi plăcea să fie în centrul atenției, să-și umfle coama, dar când era în pericol să-și piardă coroana devenea reticent. Adora să fie înconjurat de prieteni, cu care purta lungi discuții la un pahar, de preferință despre cultură și artă – așa cum avea cu Oleg Danovski în nopțile din turnee. Devora carte după carte, asculta muzică, admira tot ce este frumos. Se minuna de un peisaj, de o floare, de o pasăre... de frumusețea unei femei. Îi plăceau copiii, pisicile, câinii, o mâncare bună... îi plăcea viața.

În familie, leul devenea un motan jucăuș, care torcea mulțumit știindu-se înconjurat de dragoste. Simțul său al umorului foarte dezvoltat l-a salvat din multe situații critice. Știa să-și autoironizeze lipsurile.

Îi plăcea soarele. În ultimii ani mi-a dat un citat (nu mai știu de unde), care suna cam așa: „Deseori leii mor singuri în mijlocul iernii, tânjind după soare." Am fost impresionată de impactul pe care îl avea asupra lui. Atunci nu bănuiam că exact asta se va întâmpla. De Dragobete, pe 24 februarie 2018, când a plecat dintre noi după o foarte lungă suferință, s-a lăsat o ninsoare cu viscol care a paralizat toată țara timp de o săptămână. Nici măcar rudele sale nu au ajuns să-l petreacă pe ultimul drum, au venit doar câțiva prieteni curajoși. Am avut senzația că se opunea din toate puterile, pentru că nu apucase să spună tot ceea ce avea de spus...

De aceea, consider că publicarea acestei cărți neterminate este datoria mea față de el, față de Oleg Danovski, față de mine însămi, de colegii mei fondatori ai Ansamblului și de cei care au urmat, față de BALETUL ROMÂNESC.

Eva Spirescu

Cuvântul redactorului

Când Eva Spirescu mi-a pomenit despre manuscrisul acestei cărţi, a cărui publicare constituie pentru ea o datorie în egală măsură sentimentală și profesională, am percutat imediat. Sunt constănţeancă, fusesem contemporană cu toată istoria Ansamblului de Balet Contemporan și Clasic, ulterior Teatrul de Balet „Oleg Danovski" (unde am și lucrat pentru o scurtă vreme, în 2001, oficial ca traducător, dar făcând cam de toate pe la birouri), aveam colege de clasă care se număraseră printre membrii fondatori și îi urmărisem îndeaproape avatarurile – chibiţ nostalgic, pornit după liceu pe o traiectorie paralelă, cea a studiilor superioare și a învăţământului, niciodată împăcată cu opţiunea de a nu fi fost un dansator profesionist...

La Liceul de Coregrafie din București, Nicolae Spirescu fusese unul dintre profesorii noștri favoriţi, mai ales pentru spiritul lui de camaraderie cu adolescenţii care eram atunci, atât de diferit de stricteţea unui regim care ne impunea o ţinută vestimentară anostă și sancţiona drastic comportamente considerate normale de către teenager-ii de azi (fumatul, machiatul, vopsitul părului, uniforma școlară ușor mulată pe niște corpuri sexy...)

Spiritul lui de oltean l-a ghidat infailibil toată viaţa. A simţit că Oleg Danovski era pe punctul de a scrie istorie în artă și l-a urmat fără rezerve, punându-și șarmul și cultura în continuă acumulare în slujba dansului și a companiei căreia i se dedicase. Prezenţa lui depășea cadrul unui job description de secretar artistic/literar, fiind spiriduș, cronicar, prezentator, advertiser, prieten-bun-la-toate.

După ce flăcăise ani buni prin București, căsătoria lui cu Eva Molnár a luat pe mulţi prin surprindere, fiind știut pentru zâmbetul lui șăgalnic și privirea neastâmpărată. Oricât de improbabilă părea, ecuaţia oltean+unguroaică=familie dobrogeană a funcţionat, iar cartea de faţă este o dovadă scrisă.

Mi-a făcut mare bucurie lucrul asupra acestui manuscris și regret că nu a putut fi continuat de către cel care l-a început, dar Eva a făcut o treabă excelentă reconstituind notiţele lui și împletindu-le cu propriile ei amintiri.

Ca redactor, pe alocuri am recurs la note de subsol explicând realităţi din vremurile „epocii de aur sau lucruri binecunoscute membrilor „Contemporanului gândindu-mă la generaţiile ulterioare, pentru care acestea s-ar putea să nu fie la fel de ușor de înţeles.

Am avut imboldul de a numi istoria acestei companii „o aventură culturală irepetabilă", dar sper să nu fie așa. După cum Coregraful a trimis, în finalul baletului Cenușăreasa, o sumedenie de Zâne bune în cele patru zări, vreau să cred că măcar una se va reîntoarce într-o bună zi și va relua travaliul sisific al Maestrului, de acolo unde l-a lăsat...

Vivia Săndulescu-Dutton

Un vis, o provocare, o aventură

1978. Începuturi

Oleg Danovski era un visător incorigibil. Visa, printre altele, să aibă o trupă a sa proprie, după modelele occidentale ale lui Maurice Béjart sau Roland Petit. O trupă independentă de obligațiile pe care le presupunea tutela unor teatre de operă sau operetă, revistă ș.a., aceea de a participa în divertismentele altor spectacole. Desele lui conflicte de idei cu direcția Operei Române din București culminaseră cu pensionarea („mazilirea", conform lui Polyfem¹ din revista Contemporanul) acestui mare coregraf, aflat atunci, în anii ’70, la apogeul forței sale creatoare.

Danovski nu era însă un visător rupt de realitate. A remarcat că absolvenții [liceelor de coregrafie], mulți dintre ei talentați, nu-și mai găseau plasament în producție, cum se spunea în terminologia birocratică a timpului. O lege proastă, după Danovski, ca multe altele, obliga artiștii dansului să profeseze până la vârste înaintate când, nemaifiind apți pentru performanță, țineau blocate posturile cuvenite tinerilor dansatori. Tot el mai știa și argumenta cu pasiune că vârsta ideală pentru dansul scenic este în jurul a 20 de ani, când se îmbină armonios tinerețea, energia și elanul cu un început de experiență și de șlefuire conferite de un maestru rutinat.

Și atunci, a strâns în jurul său un număr de peste 20 de absolvenți, câțiva cu studii la Școala de Balet a Teatrului Bolșoi, câţiva de la Liceele de Coregrafie din București și Cluj și câţiva viitori absolvenți ai promoției 1977-78, fără perspective reale de a fi angajați în Opere. Cei mai mulți pendulau pe lângă ARIA (Agenția Română de Impresariat Artistic), în speranța unui contract în străinătate. Printre ei, viitoarele stele ale baletului românesc: Doina Acsinte, Cristina Teodorescu, Delia Buzoescu, Mihai Babușka, Ilie Filip de la București, Judith Turos și Florin Brândușe de la Cluj (pe atunci solist la Operă).

Maestrul organizează un examen la Sala Studio a Operei Române și trupa prinde a se coagula. Încep repetițiile în diverse săli, pe unde coregraful veteran colaborase în îndelungata sa carieră, la Rapsodia română, [Teatrul de] Operetă, la Ansamblul UTC (astăzi Tinerimea Română).

În primăvara anului 1978 începuse să se vorbească în cercurile artistice bucureștene despre trupa ARIA. Instituția de exportat artiști își asumase rolul de mentor, întrevăzând posibilități inedite de plasament pe piața mondială a unei companii libere, care să-i stea permanent la dispoziție. În plus, faima baletului românesc era bine consolidată peste hotare, începând din 1965, când Magdalena Popa și Sergiu Ștefanschi câștigaseră Medalia de Aur la Festivalul Internațional de Balet la Paris.

Se repeta intens Chopiniana – erau mai multe fete! – și diverse pas de deux-uri clasice. În paralel Maestrul, însoțit permanent de soția și asistenta sa, doamna Gabi și ulterior de subsemnatul, sedus de idee, în calitate de viitor secretar literar artistic, au început diligențele pe lângă diverse teatre, în vederea instituționalizării trupei: ARIA promitea turnee în străinătate, dar nu putea plăti salarii în țară.

O fotografie de atunci înfățișează splendide balerine tinere, în celebrul parc din spatele Operei, pe iarbă, într-o poză din Chopiniana, cu Doina Acsinte și Mihai Babușka soliști. Totuși, niciunul dintre directorii de teatre apelați (implorați de Danovski), constrânși de birocrație, nu a putut oferi o schemă de încadrare, deși cu toții admirau, cel puțin declarativ, compania ARIA a lui Danovski. Nici Teatrul Național, unde ar fi dorit cel mai mult Danovski să se atașeze, fiind vechi prieten cu Radu Beligan (dar un incendiu pustiitor a spulberat speranțele coregrafului), nici Teatrul Giulești, nici Opereta – căci de Operă nu putea fi vorba!

Plecând la Varna, unde era nominalizat în juriul marelui Concurs Internațional de Balet, pe la începutul lunii iulie 1978, coregraful însoțit de asistenta sa, de care rareori se despărțea și de criticul de balet, de-acum secretarul artistic al încă „ilegalei companii, au poposit la Eforie Nord, la Teatrul de Vară, unde Teatrul de Revistă Fantasio avea spectacol în deplasare. De la primele cuvinte, compozitorul de muzică ușoară Aurel Manolache, directorul teatrului, bun manager, om cu uși deschise la cele mai înalte nivele și mare admirator de... frumos, a întrevăzut multiplele avantaje ale unei trupe de balet noi și, fără nici o ezitare, a zis „da.

La întoarcerea de la Varna, la sfârșitul lui iulie, aprobările din partea forurilor locale și a Ministerului Culturii (CCES, cum se numea) erau obținute. Manolache se ținuse de cuvânt. În cursul lunii august, cea mai mare parte a tinerilor dansatori și-au convins părinții să-i lase să plece la Constanța, așa că la începutul lui septembrie, la sediul ARIA s-au semnat cererile de angajare. Cu ajutorul doctorului Mihăilescu, directorul Spitalului Municipal, un mare iubitor de artă, într-o singură zi s-au efectuat complicatele examene medicale. Totul era ok!

Începând cu 1 octombrie 1978, 19 fete – Doina Acsinte, Aurica Bejan, Camelia Blăjan, Klaudine-Astrid Boitos, Delia Buzoescu, Tania Botezatu, Voichița Ciulean, Ortansa Cândea, Steluța Costioaie, Silvia Leuștean, Tünde Mészáros, Eva Molnár, Katalin Nagy, Daniela Tebeică, Cristina Torjescu, Judith Turos, Mihaela Țigănuș, Mariana Varga, Jenica Soloviev – și doi băieți – Florin Brândușe, Adrian Roboș – plus secretarul artistic Nicolae Spirescu, au devenit angajații Teatrului Fantasio din Constanța și, implicit, membri fondatori, alături de ctitor, marele Maestru Oleg Danovski, ai ANSAMBLULUI DE BALET CONTEMPORAN ȘI CLASIC de pe lângă Teatrul Fantasio.

Repetițiile au continuat tot în București, la Teatrul Giulești, unde administrația „Revistei" din Constanța trimitea bilunar salariile, mici dar sigure (spre bucuria fetelor din promoțiile ’76 și ’77, care până atunci fuseseră nevoite să se întrețină din colaborările cu Televiziunea Română, aranjate de Maestru).

Atmosfera era extraordinară, de prietenie și de solidaritate, dansatorii din capitală ajutându-i cu generozitate pe cei din provincie. Pentru două dintre fete, Stela și Eva, Teatrul Fantasio a plătit chiar o cameră la Hotelul Muntenia. Spiritul Maestrului trona suveran, ca un pater familiae. Se mergea împreună la masă, la spectacole, la petreceri. Biblioteca Americană oferea seri de filme muzicale sau de balet și „Contemporanul", cum începuse a fi denumit Ansamblul, era nelipsit (cu aprobările de rigoare, bineînțeles!).

Era și perioada în care numeroase companii americane dădeau spectacole la București: First Dancer Chamber Co., Alwin Nikolais Dance Theater, Lar Lubovich Co., ulterior Alvin Ailey Dance Co. ș.a. Spiritul modern, american începea să-și pună amprenta asupra nounăscutei trupe a lui Danovski. Mihaela Atanasiu (Pupi, cum era cunoscută în lumea baletului) și Adina Cezar predau studii de dans clasic și modern, iar Maestrul însuși concepea coregrafii pe muzică de Pink Floyd.

Toți coregrafii tineri, ale căror lucrări sau proiecte erau indezirabile în sistemul cultural oficial, întrevedeau în noua trupă locul ideal unde acestea ar fi putut prinde viață: acolo unde noul era declarat imperativul major, inspirat din politica managerială a lui Serghei Diaghilev, pe care Danovski și-l revendica – prin Boris Kneazev – ca mentor organizatoric. Astfel că Mihaela Atanasiu, care adusese noul la Iași, Alexandru Schneider cu al său strălucitor Chore Temesiensis Studio, Alexa Mezincescu, promotor al neoclasicismului – prin înscenarea reușită a Anotimpurilor lui Vivaldi la Opera bucureșteană și Ioan Tugearu, pășind viguros pe fertila cale deschisă de înaintașa sa Floria Capsali, cea a dansului cult românesc, cu toții gravitau în jurul lui Danovski și a trupei sale.

Era mai mult decât nașterea unei noi companii de balet: erau germenii unei veritabile revoluții artistice, care avea să deschidă calea afirmării instituționalizate a dansului modern și contemporan în România.

Pe 15 decembrie 1978, la ora 19 a avut loc debutul oficial al trupei în viața artistică a capitalei, dar... în străinătate, adică la Biblioteca Americană! Acest centru de iradiere a culturii americane prin cărțile, revistele și filmele atât de râvnite de intelectuali și de tineri și la care accesul era îngrădit, s-a constituit împreună cu Ambasada Americană într-un fel de sponsori și de protectori ai noii formule artistice, concepute după model american. Bunăvoința Ambasadei, prestigiul Maestrului și presiunile exercitate de ARIA au facilitat aprobarea tacită din partea „organelor pentru Ansamblul Fantasio de a frecventa „teritoriul interzis.

Astfel, secretarul artistic, în calitate de critic de balet dar și de corespondent pentru România al binecunoscutei reviste americane Dance Magazine, a fost invitat de către dl. Miller Croach, directorul Bibliotecii, să țină o conferință pe tema tot mai intenselor relații româno-americane în dans. Pentru această lecture demonstration, exemplificările au fost susținute de Ansamblul de Balet Contemporan și Clasic Fantasio (debut absolut), trupa Contemp a Adinei Cezar (coregraf Sergiu Anghel) și Miriam Răducanu, cunoscuta pionieră a dansului modern din țara noastră. Regia spectacolului a fost asigurată de Oleg Danovski, care a supervizat un show extraordinar, amalgam rafinat de clasic și modern, în care super-romantica Chopiniana a lui Fokin s-a întâlnit (în sală, publicul fiind alcătuit din personalități culturale și politice, dar și din membrii corpului diplomatic) cu piese moderne și contemporane pe muzică de Maria Tănase, Pink Floyd, Mahavishnu Orchestra, Mahalia Jackson, Frankie Lane, Skriabin și Albinoni.

Deși nu a putut participa personal la conferință, coregrafa americană Anna Sokolow a creat un dans special pentru această manifestare și a urmărit cu mult interes „durerile facerii"trupei danovskiene, în timp ce se afla într-un schimb cultural în țara noastră. Run All the Way dansa cu serenitate Papa Răducanu², și acesta avea să fie și destinul nou-născutei companii, să alerge pe toate meridianele globului, încă din anul ce avea să vie, 1979.

Ecourile spectacolului, care s-a bucurat de un succes absolut la American Library, s-au răspândit din cerc închis în cercuri concentrice tot mai largi, în special în mediile culturale ale țării. Piciorul lucrat la Moscova al Doinei Acsinte, încălțat cu poante Capezio și apărut pe afișele Bibliotecii Americane, avea să devină imaginea simbol a unei trupe românești aspirând să