Actiunea Autobuzul

Acţiunea autobuzul

Copyright

Acţiunea autobuzul

COPYRIGHT 2022 DUMITRU TITI MARINA

COPYRIGHT 2022 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-732-4

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: edituraletras@piatadecarte.com.ro

contact@letras.ro

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii ACŢIUNEA AUTOBUZUL, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Acţiunea autobuzul

Copyright

Prefață

Începutul

Prefață

ACASĂ

Casa noastră, bătrânească, în care am crescut până la vârsta de opt ani, se afla în satul Goroneşti, din oraşul Topoloveni, pe drumul de ţară care ducea spre dealurile satului. Era o construcţie veche, la fel ca toate celelalte case din sat, adică construită din vârghii şi cu pălimar – un fel de terasă din lemn –şi acoperită cu şiţă din lemn de brad. Avea două camere aşezate una lângă alta, iar pe lungimea casei se găsea pălimarul. Pentru a intra în casă trebuia să urci câteva trepte de lemn până la nivelul pălimarului, construit la înălţimea de circa un metru. Mult mi-au mai dat de furcă aceste trepte mic fiind,când nu puteam să le urc decât de-a buşilea. Odată ce urcai aceste scări, făceai câţiva paşi şi pe partea stângă găseai intrarea în casă, în prima cameră, din care, prin altă uşă, se putea intra în camera a doua, „de bună", în care mama păstra lucrurile ei mai bune – hainele de duminică, macate, plăpumi, perne şi celelalte lenjerii curate. Ambele camere aveau câte o fereastră spre pălimar, ferestre pe care aveam grijă să le las întredeschise, pentru a putea intra pe furiş, să dau iama prin rezervele puse la păstrare de mama, adică oala cu bucăţi de porc puse în untură, borcanele cu miere, gutuile puse pe fereastră la copt şi toate celelalte lucruri sau alimente puse la păstrat.

În faţa casei se găsea un tei bătrân, în care îmi făceam în fiecare vară un fel de casă, de fapt un cuib, pe care îl foloseam, în funcţie de starea mea sufletească, drept casă, carlingă de avion, cabină de maşină, loc de ascuns când era vorba de bătaie din partea părinţilor, „observator, dar mai ales locul unde citeam. Iar vara, când înflorea teiul, mamă, ce miros, ce plăcere să stai întins pe lemnele puse drept podea, pe care puneam haine vechi, într-un parfum de nedescris, să priveşti cerul albastru, pe care se fugăreau nori singuratici, când mai albi, când mai negri, tuturor încercând să le găsesc o formă cât de cât pământească, asemuindu-i în mintea mea cu fel de fel de oameni, animale, plante, îngeri şi draci. Mult mai târziu, când am văzut pictura lui Michelangelo care Îl înfăţişa pe Dumnezeu ca venind dintr-un nor, mi-am amintit că, de fapt, această viziune o aveam şi eu privind cerul. Nu ştiu cum gândeau alţi copii de vârsta mea, dar, în copilăria mea, Dumnezeu a fost ceea ce ar trebui să fie Dumnezeu în mintea oricărui muritor, adică un moşneag cu plete albe, bun, milostiv şi iertător, mai ales cu copiii, ale căror năzdrăvănii nu-L supărau niciodată. Aveau grijă atât maica-mare Lina, mama tatei, cât şi tanti Niculina, o verişoară a lui, să ne sădească în suflet dragostea şi credinţa în Dumnezeu. Poate şi de aceea, stând în cuibul meu şi privind cerul, din norii albi alegeam întotdeauna îngerii, iar din norii negri – dracii. Şi aproape că-mi dădeau lacrimile când un nor negru acoperea unul alb, semn că dracii au câştigat o bătălie în lupta cu îngerii. Mai avusese grijă maica-mare Lina, ca de altfel şi ceilalţi membri ai familiei, să ne ameninţe cu pedepse grele pe lumea cealaltă dacă minţim, dacă furăm, dacă „dăm dracu’, înjurătura aprobată oficial fiind „naibii, de parcă naibii nu tot drac însemna. Doamne, şi ce mândri eram când mergeam la biserică şi maica-mare ne lăuda la moşu’ popa că nepoţii ei nu „dau dracu’.

—Aşa să faceţi, copii, bravo! – zicea popa, şi ne dădea cu pămătuful de busuioc în cap de ne făcea fleaşcă, iar iarna ne îngheţa faţa şi nasul de atâta agheasmă, de ne venea uneori să renunţăm la a fi atât de cuminţi. Dar credinţa în Dumnezeu era totuşi mare, aşa că încercam, ori de câte ori făceam câte o prostie, să căutăm motive de scuză în faţa lui Dumnezeu – şi, slavă Domnului, cu mintea zglobie de copil, găseam destule.

În spatele casei era poarta mare de intrare în curte. Acolo era un dud care mă bucura în fiecare an cu fructele sale dulci, negre şi cu sâmburi mici şi albi, care îmi rămâneau printre dinţi, îmi învineţeau buzele, iar uneori, când alţi draci de copii mai mari voiau să râdă de mine, mă mânjeau pe faţă, zicând că sunt negru din Africa.

Ei, şi ce dacă, ziceam în mintea mea, bătaia n-o s-o mănânc eu, ci frati-miu Bogdan, care era mai mare decât mine cu patru ani şi trebuia să aibă grijă de mine.

Tot în spatele casei era gardul despărţitor cu vecina noastră, pe nume Anica Zinchii, o femeie în vârstă, văduvă de război, care locuia singură, copiii fiindu-i plecaţi prin ţară, pe unde i-a dus şi pe ei soarta.

În faţa casei era casa părinţilor tatei, despărţită de aceasta printr-un gard de uluci. Peste uliţa satului era fântâna, veche, cu cumpănă, ceea ce constituia o mare plăcere atât pentru mama, cât şi pentru maica-mare, deoarece aveau tot timpul cu cine vorbi, această fântână fiind singura pentru o bună bucată din sat.

Mult timp mi-a trebuit să pot ajunge şi eu la ciutura puţului, dorindu-mi din toată inima să cresc mai repede, să pot scoate şi eu apă, cum scotea frati-miu Bogdan şi chiar proasta de soră-mea, Ilona. Proastă nu era soră-mea Ilona, dar, deh, era fată şi nu se putea compara cu noi, care eram bărbaţi – deşi mama zicea invers.

Mă rog, părerea ei!

În cealaltă parte, spre răsărit, aveam grădina mare, în care mama punea straturile cu legume, mai erau câţiva peri, iar în fundul grădinii, la gardul cu Ioana Linţii, era un fel de tăpşan, pe care creşteau în voie napi, o plantă asemănătoare cartofului, cu tuberculi dulci, pe care îi mâncam cruzi.

Pe această vecină a noastră, Ioana Linţii, nu o puteam suferi din mai multe motive, unul fiind acela că se ţinuse cu un ungur pe care îl chema Titi, iar mama, când o auzea că-l strigă pe ungurul ăla, „Titiii!", i-a intrat ei în cap că trebuie să mă cheme şi pe mine Titi, deşi numele meu era Dumitru, cum îl chema şi pe tata. N-am putut suferi niciodată acest nume, fiindcă toţi copiii, când voiau să râdă de mine, imitau claxonul maşinilor.

Dar nici Dumitru nu-mi plăcea prea mult, mai ales când râdeau copiii de mine:

Dumitre, Dumitre, buze răsucite,

Căciulă cu dop, hop, Dumitre, hop!

Tot din cauza Ioanei Linţii i-a zis mama şi soră-mii „Ilona", nume unguresc, deşi pe ea o chema Elena, producând chiar discuţii cu naşa Adela şi naşu’ Bogdan, care o botezaseră după numele unei fete de-a lor, Elena. Dar mama n-a renunţat decât târziu la acest nume, după ce aceasta s-a căsătorit.

Mare bucurie a fost pe mine când a venit Ioana Linţii într-o zi la noi şi a început să se plângă mamei:

—Vetuuuţo,Vetuţo, ce mă fac, Vetuţooo, că a plecat Titi! Nenorocitul dracu’, a fugit cu alta şi m-a lăsat singură pe lumeee, Vetuţooo! I-am dat, Vetuţo, tot ce a vrut, i-am făcut mâncărurile pe care le-a dorit, d-alea ungureşti, Vetuţo, l-am călcat, l-am spălat, că l-am luat de pe drumuri, Vetuţo, şi uite ce-mi face nenorocituuul! Ce mă fac eu acu’, Vetuţo, că aveam şi eu o izmană de bărbat pe sârma de rufe, să nu mai strige a lu’ Manciu că nu se uită nici dracu’ la mineee, Vetuţo!

—Lasă, tanti Ioano, că se uită M… – zice mama cu subînţeles.

—Ce M…, fa, Veto! Păi se compară M… cu Titi al meu? Titi al meu era bun rău, al dracu’, nu ca M... Şi apoi de ce zici tu că am ceva cu M…? Ce, numai eu sunt în satul ăsta? De ce nu zici şi de Anica Zinchii, şi de Niculina lu’ Togan, şi de Veta Prişoaga? De ce zici numai de mine?

—Hai, bre, nu te supăra, că am zis şi eu aşa, ca să te mai înveselesc – zice mama ca s-o îmbuneze. Aşa am auzit şi eu, că mai trece pe la mata şi M…

—Trece, Veto, de ce să nu treacă, că doar este vecinul nostru, şi dacă te strigă la poartă e păcat de Dumnezeu să-l ţii în frig sau ploaie; că, deh, e şi el om!

—Da, bre, dar al dracu’ M…, nu ştiu cum se face, dar numai pe frig şi ploaie te strigă.

—De unde ştii, fa, tu? Şi, la urma urmei, fac ce vreau cu treaba mea!

—Bine, bine, nu te supăra. Ia zi, bei o ceaşcă de ţuică? – întreabă mama, în semn de împăcare.

—Eu ştiu, fetică? Dar hai, să văd ce ţuică ai – zice Ioana, iar mama, în mintea ei: „Dracu’ m-a pus! Acum nu mai scap de ea până se face praf şi pulbere mă ceartă Mitică".

Dar să-l lăsăm pe Titi, că, după ce că era ungur, mai era şi urât, deoarece avusese un accident în care îi arsese o parte din faţă şi avea o gură precum ciocul de la păsări.

În mintea mea de copil atent la tot ceea ce se întâmpla în jurul lui mi-a rămas şi momentul venirii primăverii, când mama făcea în faţa casei grădiniţa de flori. Nu ştiu de ce femeile din ziua de azi nu mai pun atât de mare preţ pe aceste grădiniţe, dar atunci parcă era o întrecere între femei, care să facă grădiniţa mai frumoasă. Nu ştiu dacă a mamei era cea mai frumoasă, dar eu aşa am crezut întotdeauna. Poate şi din cauză că mama a avut o influenţă deosebită asupra mea şi ca om, şi ca educaţie. Ea era fiica Mariei Ghilencea, născută Mihalache, soră cu celebrul om politic Ion Mihalache şi, deşi acesta nu şi-a ajutat niciodată rudele mai sărace, faptul că aveam o asemenea rudă a creat, să zicem, o emulaţie în rândul copiilor maicii-mari Maria. Primul fiu, Nicolae, ajunsese căpitan în Armata Română la 28 ani, fiind scos din armată după război, pe motiv de rudenie cu „criminalul ţărănist Mihalache".

Spunea mama că, atunci când unchiul Nicu a reuşit la şcoala militară, fără vreo intervenţie,a venit la taica-mare Din şi i-a cerut bani să poată pleca la şcoală. De unde să-i dea taica-mare bani, când avea o turmă de copii, pământ puţin şi niciun altfel de venit?

Şi s-a dus maica-mare Maria la soţia lui Mihalache, Niculina, şi i-a zis:

—Uite, cumnată, fiul meu Nicu a reuşit la şcoala militară şi nu am bani să-l trimit. Dă-mi şi mie împrumut nişte bani până la toamnă, să-l pornesc la şcoală!

—De unde să-ţi dau, cumnată? Că am cheltuit toţi banii cu muncile şi nu am nici eu – zicea nevasta lui Mihalache, ministrul, fără copii şi fără greutăţi.

Şi a plecat cu lacrimi în ochi maica-mare de la soţia fratelui ei. Acasă i-a povestit lui taica-mare despre refuzul Niculinei şi în duminica următoare s-au dus la târg cu boii de la căruţă şi i-au vândut, să poată să-şi trimită copilul la şcoală. A trebuit să-şi cumpere alţi doi juncani, să-i crească pentru anul viitor, în anul acela fiind obligat să plătească la alţii, străini, muncile care se făceau cu animalele. Iar mai târziu, tocmai din cauză că era rudă cu Mihalache, şi-a pierdut gradul militar la care ajunsese prin eroismul lui pe frontul de răsărit, în care a ajuns până la Cotul Donului. Dar această atitudine a Niculinei nu a fost singulară, aceeaşi atitudine având-o faţă de toate surorile soţului, pe care le considera ţărănci proaste, ea fiind, vezi Doamne, fiică de popă.

Următorul copil a fost unchiul Georgică, deosebit de dotat intelectual, care nu a putut urma o facultate, în urma aceloraşi „sfaturi", fiind trimis să urmeze o şcoală horticolă, finanţată de statul român, atunci când unchiul lor, Ion Mihalache, era ministrul agriculturii.

Mai târziu, când mama mea a reuşit la şcoala normală de la Piteşti, aceeaşi problemă s-a ivit: nu aveau bani s-o dea la şcoală. Şi iar s-a dus maica-mare la cumnata ei Niculina să-i ceară ajutorul, aşa, ca între rude.

—N-am, cumnată, n-am, că a plecat Ionel la Bucureşti şi nu mi-a lăsat niciun ban. Dar de ce să dai fata la şcoala normală din Piteşti? Lasă, mai bine o trimitem la Chişinău, să facă şcoala acolo, fiindcă este gratis – şcoala fiind plătită de statul român.

Şi iar a plecat maica-mare