Pretul Tradarii

Doina Cotescu

PREȚUL TRĂDĂRII

Roman

Copyright

Prețul trădării

COPYRIGHT 2021 Doina Cotescu

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN eBook ePUB 978-606-071-670-9

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: edituraletras@piatadecarte.com.ro

contact@letras.ro

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărții, folosiți-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte,

pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii Prețul trădării, un link către această carte și Editura Letras.

Despre autoare

Doina Cotescu (n. 15 noiembrie 1957, comuna Runcu, judeţul Vâlcea) provine dintr-o familie de agricultori ortodocşi, absolventă a Liceului Mecanic Mașini Grele și Utilaje din Râmnicu Vâlcea (1978), ghid turistic, în ţară şi străinătate (Turcia, Ungaria, Bulgaria, Polonia, Serbia). Primele poezii le compune încă din perioada şcolii generale, urmată în localitatea natală, şi tot acum ia parte la cele dintâi concursuri pe teme literare. Adevărata îndrumare însă o primeşte în anii de liceu de la profesoara de limba şi literatura română Maria Miu, care o invită să-şi prezinte creaţiile la cenaclul pe care-l coordonează. Un alt îndrumător pe drumul devenirii literare a fost poetul Lucian Avramescu. După 1989, vreme de 15 ani, a lucrat într-un azil de bătrâni din Italia, practic mediul de unde şi-a cules majoritatea întâmplărilor, dramelor şi poveştilor de viaţă regăsite în romanul Soţia vândută (Editura Favorit, Bucureşti, 2018), dar şi în placheta de versuri Înapoi, acasă (Editura Minerva, Bucureşti, 2016). Stabilită în municipiul Râmnicu Vâlcea, este căsătorită, are două fiice şi patru nepoţi.

Avertisment

Orice asemănare cu persoanele în viaţă este absolut întâmplătoare.

1

Deschise ochii cu greu atunci când simți că ceva aspru îi atinge fața cu repeziciune. Habar n-are unde se află, de ce o doare tot corpul și de ce e atâta pustietate în jur. Încercă să-și ridice capul. Cerul i se pare prea aproape, salbe de nori, ca niște păsări cu aripile frânte, caută să se înalțe, dar se prăvălesc neputincioase peste vârfurile brazilor. O coțofană înfioară văzduhul cu țipătul ei în timp ce-și întinde corpul în zbor și se strecoară pe deasupra pădurii, pierzându-se în negura deasă.

E atâta liniște în jur încât își aude respirația: un hârâit puternic, un horcăit, ca și cum sângele i s-a transformat într-o cascadă care-i cade spre piept. Nu are putere să strige, doar privește animalul de deasupra ei, un câine alb cu pete negre, urechi pleoștite și ochii aceia în care îți vezi propria moarte.

Rămase îngrozită câteva momente bune, apoi se mai dezmetici și înțelese că doar teama o face să vadă negru în jur. De fapt, ochii animalului o privesc prietenoși, vrând parcă să-i transmită puțină încredere.

Femeia dădu să se ridice, parcă nevenindu-i să creadă cum, în această singurătate, un animal domestic blând i se pare o minune, un semn ceresc, dar nu reuși nici măcar să-și miște brațele. În partea de jos a trupului, în piept, în spate și de fapt în tot corpul simte o durere fără margini care nu-ți aduce moartea, ci doar îți pune rezistența la încercare. Câinele își săltă capul spre cer și începu să latre, apoi să urle ca și cum ar fi cerut ajutor.

Femeia se sperie așa de tare încât, cu ultimele puteri, porni să țipe după ajutor. M-am înșelat oare? Nu cumva câinele acesta s-a rătăcit prin munți și acum își așteaptă haita flămândă, care se va ospăta din trupul meu?, gândi ea, îngrozită de ceea ce i s-ar putea întâmpla.

Ca și cum i-ar fi citit gândurile și i-ar fi înțeles teama, câinele se opri din urlat, dar nu se clinti de lângă ea. Rotindu-și ochii cu atenție, tânăra descoperi că se află într-o râpă, prăvălită peste niște bolovani și smocuri de iarbă smulsă din rădăcini. Susurul unui firicel de apă în apropiere îi aminti cât este de însetată; buzele îi sunt crăpate și uscate, obrajii i se strâng de la sângele închegat, mâinile groaznic de rănite, iar unghiile rupte din carne, ca și cum ar fi scormonit printre pietre și pământ căutând ceva. Încercă încă o dată să se miște, dar tot nu reuși; parcă e ruptă în două. Deodată, tresări și încremeni când auzi o voce de bărbat.

– Rex, îndepărtează-te!

Crezu că are halucinații și închise ochii, apoi îi redeschise când aceeași voce se auzi iarăși:

– Bravo, Rex! Ești un câine grozav!

Cerul cenușiu păru că se prăvălește deasupra ei ca să-i învelească trupul amorțit de frig și de durere, razele soarelui, ieșit pe jumătate de sub un nor cenușiu, să-i încălzească sufletul înghețat, iar vocea omului parcă ar fi glasul lui Dumnezeu, care încearcă s-o liniștească și o sfătuiește să nu se ridice, căci îngerii o vor ajuta. Omul se apropie cu pași timizi. Cu toate că e puternic și obișnuit cu muntele, de data asta se simte mic și neajutorat, nu-l mai țin picioarele, n-ar fi bănuit vreodată că va da peste trupul unei femei rănite și pline de sânge în această pustietate.

Ridică privirea spre locul de unde căzuse. O dâră de sânge amestecat cu pietriș și smocuri de iarbă coboară de pe o creastă de munte, iar în crengile unui brad, o fâșie de material colorat, asemănător cu ceea ce mai rămăsese din bluza ei, îi dădu de înțeles că femeia a scăpat printre brazi și a alunecat la poalele povârnișului. Uluitor! De la o așa căzătură puțini ar fi putut supraviețui. Lângă ea descoperi trupușurul unui copilaș venit prea devreme pe lume, legat prin cordonul ombilical de trupul mamei pe jumătate dezbrăcat. Inima i se strânse de durere la vederea corpului lipsit de viață, nu mai mare de un pumn de-al său, o cruzime și o nedreptate pe care Dumnezeu n-ar fi trebuit să le permită. Dar sunt atâtea lucruri rele care n-ar trebui să fie permise, poate că și El s-a cam săturat de mânia și nemila oamenilor, de trădările lor și și-a întors capul în altă parte, nu vrea să mai știe ce se mai întâmplă pe pământ.

Bărbatul se uită cu teamă și milă la sărmana femeie. E plină de răni din care sângele se scursese lent, rămânându-i ca prin minune un firicel de viață sub pielea ei străvezie, atât de fragilă încât s-ar putea crăpa la cea mai mică atingere. Deși n-ar trebui, chipul omului o sperie așa de tare, încât începu să tremure de-i clănțăne dinții. Pare a fi un individ care nu știe să zâmbească, are trăsături regulate pe chipul osos, proeminent, ochi albaștri, spălăciți și tulburi, ca o mare după o nesfârșită secetă; anii i-au desenat pe frunte multe linii, iar la colțul ochilor, curbe ascuțite se pierd în părul aspru și des de pe față. Dur ca o rocă, bărbatul acesta parcă nici n-ar ști ce înseamnă să-ți răsfeți viața zâmbind, indiferent cât de amară ar fi. Mâinile aspre, cu degete lungi și unghii neîngrijite, și le șterge în continuu într-un soi de tic nervos pe pantalonii uzați din velur, semn că în mintea lui există o avalanșă de întrebări la care deocamdată nu are cum să afle răspunsuri.

În ciuda aparenței de om dur, acesta îngenunchează lângă femeia rănită și întinde o mână ca să-i înlăture șuvițele de păr captive în sângele închegat de pe obraji, probabil vrând să-i vadă mai bine chipul. Speriată, tânăra încercă să se apere cu brațele pe care abia reuși să le clintească și, supărată pe neputința ei, scoate un urlet înfiorător. Bărbatul nu se sperie, știe că e reacția celor înspăimântați, neputincioși, terorizați de frică, e așa de slăbită, epuizată, ca să poată reacționa în alt fel. Își ține gura închisă, în muțenia lui lăsând să se citească o mare dezamăgire, supărare și, în același timp, mirare. Nu se sfiește s-o privească. În ciuda rănilor, a zgârieturilor care i-au desenat obrajii, femeia e frumoasă, tânără, frica încearcă s-o facă mai matură, dar finețea pielii e cea care o dă de gol. Se întreabă doar în sinea sa, nu vrea s-o sperie și mai mult, s-o terorizeze cu întrebări care ar distruge-o complet, cum a ajuns în această râpă, cine a aruncat-o sau cum a alunecat, mai ales că aștepta un copil. Nu poate fi o cădere întâmplătoare, seamănă mai mult cu o tentativă de suicid sau chiar o posibilă crimă. Femeia ar trebui să aibă un soț, că doar așteaptă un copil. Și chiar el ar putea fi criminalul, mai ales că n-a văzut picior de om care s-o caute în aceste zile. Un soț îndurerat ar fi mobilizat toate forțele pentru a o găsi, dar pe aici nu se aude glas de om sau lătrat de câine în afară de cel al lui Rex. Dragul de el a simțit mirosul sângelui, a simțit pericolul de moarte care o pândea pe biata femeie și-a început s-o caute. Își aminti cum alerga în urma lui simțind parcă chemarea, lătratul lui care-i spunea și-i cerea să-l urmeze.

De la brâu, scoase un cuțit cu lama ascuțită. La vederea armei, femeia amuți, reuși doar să închidă ochii, nu are curajul să-și privească moartea în față. Simți o smucitură lejera, omul tăiase cordonul care-o ținea legată de trupușorul băiețelului și-l prinse în palmele sale mari, apoi îl apropie de brațele ei amorțite de frig, neputincioase, să-l atingă.

Femeia își privi pruncul fără viață, cu chipul albăstrui, prins în palmele care-l înfășoară cu delicatețe într-o bucată de pânză smulsă din bluza ei și-și dădu seama că nenorocirea e prea mare pentru niște simple lacrimi. Nu mai poate plânge. Cât de mult și-ar dori, ca rămas-bun de la el, o ultimă zvâcnire de viață, o ultimă strălucire în ochișorii pe care nu-i văzuse deschiși, nici măcar nu știe ce culoare ar fi avut.

Tânărul îi împreunase mânuțele fragede ca niște flori și-i apropie piciorușele mici ca de păpușă. De aici înainte, nopțile mele nu vor mai fi la fel, trează sau adormită, îmi voi aminti de această ființă micuță, de acest boț de carne hrănit și crescut din trupul meu, ascuns în mijlocul muntelui, sub un smoc de iarbă și un pumn de pământ. Și chiar de n-a apucat să-mi spună mamă, el va trăi veșnic în mine.

Zgomotul făcut de pietrele ce-i acoperă mormântul improvizat îi izbesc inima cu ultimele note ale deznădejdii supreme. Și, în timp ce stă întinsă, sfâșiată și distrusă, un val de lacrimi, de lapte și de sânge țâșni din ea. De parcă ar mai fi trecut prin asta, tânărul nu se sperie, își scoase haina și-o înfășură bine. Femeia urmări totul fără a avea curajul să deschidă gura, doar ochii ei plâng, șiroaie de lacrimi se revarsă pe obraji și i se înnoadă sub bărbie. Oare, trupușorul bebelușului ei îngropat în pustietate va supraviețui acestei dureri? De ce nu moare și ea acum, ca să fie așezată lângă el, să nu-l lase singur, să rămână pentru totdeauna împreună?

După ce puse două bețe în semn de cruce lângă mormânt, tânărul ridică femeia cu ușurință pe brațe și-o propti pe umărul stâng, cu capul lipit de ceafa lui fierbinte, sub claia de păr răspândit pe spate până spre șolduri. Rar văzuse bărbați cu părul așa de lung, sigur e un om al pădurii, chiar dacă nu auzise că ar mai exista astfel de oameni. Din cămașa groasă și decolorată tânăra simte un miros de transpirație amestecat cu al săpunului de rufe, dovadă că nu e nici sălbatic și nici neîngrijit, ci doar un om al muntelui, poate un vânător.

Începu un vânt aspru și stropi mărunți de ploaie îi lovesc obrajii din toate direcțiile. Bărbatul nu grăbește pasul, pășește agale, vrând să simtă fiecare strop, fiind un obișnuit al locului și al vremii aspre, de munte. Totul în jur e verde auriu, frunzele răscolite de vânt se răsucesc dezorientate, copacii aproape golași tremură și-și întind ramurile până spre pământ, voind să-și adune podoaba de frunze pierdute ca să-și îmbrace din nou trupurile zgribulite de frig. Niște păsărele își dreg glasul în timp ce-l urmăresc pe tânăr cu ochișorii lor ageri, obișnuite probabil cu prezența umană. El își îngroapă picioarele în frunzele uscate și, în sfârșit, zâmbește; îi place fâșâitul lor și felul cum alunecă de pe obrajii ofiliți ai copacilor ca niște lacrimi și se aștern apoi ca o dantelă îmbrăcându-le rădăcinile bătrâne ieșite ca niște șerpi de sub pământ. Își ridică ochii spre cerul care plânge odată cu inima lui și amintirile îl bântuie ca niște vampiri, căci nu mai simțise de multă vreme miros de femeie.

Ziua asta e total diferită. Un fior îi cutremură trupul în timp ce câinele, ca un adevărat slujitor credincios, îi linge mâna care-i atârnă pe lângă corp. Coborâră într-o vale, acolo unde un pârâiaș, care bolborosește când se lovește de bolovanii ce-i stau în cale, taie păduricea în două. În apropiere, pe un platou încercuit de brazi falnici, care foșnesc ca o crinolină, o cabană din lemn, destul de veche dar bine întreținută, năpădită de mușchi verde, se bucură de cea mai frumoasă priveliște pe care o poate oferi pădurea de conifere, dincolo de care se zăresc crestele nefiresc de înalte ale muntelui.

Bărbatul împinge cu piciorul în ușa care se deschise, apoi o închide la loc. Își așeză povara pe niște blănuri, așa încât fata nici nu putu să-și dea seama dacă sunt de urs sau de alt animal. Privirile lui sunt aspre, e supărat că-i este violată intimitatea sau poate că nu s-a așteptat la o astfel de surpriză când a pornit să colinde pădurile ori, și mai rău, se teme de ceva. În spatele unei crime, chiar dacă n-a fost reușită, ar putea sta oameni periculoși.

O abandonă acolo, fără o vorbă, și ieși pe ușă, după ce smulse de pe perete un arc și apucă, grăbit, câteva săgeți dintr-un soi de coș. Fata bănui că pleacă la vânătoare, însă și-ar fi dorit mult să vorbească și cu ea, s-o întrebe dacă are nevoie de ceva, de orice. Îi este așa de sete și nu a îndrăznit să-l roage să-i dea puțină apă de teamă de a nu-l supăra și mai mult, din cauza privirii lui aspre i-au înghețat cuvintele pe buze. Încercă să se răsucească și să părăsească blana de urs după ce-l văzu ieșind urmat de câinele său credincios, sperând că va găsi apă. De atâta sete i s-a uscat gura, nu reușește să-și mai umezească nici buzele, care acum sunt o rană, usturimea lor fiind insuportabilă. Nu putu să ajungă prea departe, abia dacă se târî până la jumătatea camerei, rănile supurează, lăsând pe podea o dâră de sânge negru, plus că o dor cumplit, nu mai are voce să țipe, nici n-ar avea cine s-o audă și s-o ajute.

De ce m-a adus aici dacă n-are de gând să mă ajute? Moartea în prăpastie mi-ar fi fost mai ușoară decât cea provocată de lama cuțitului și, mai ales, aș fi murit lângă copilașul meu… Nu poate fi decât un individ căruia nu-i plac oamenii, care vrea să trăiască în singurătate, în mijlocul naturii și al animalelor sălbatice. Mă va ajuta, oare, să mă vindec sau mă va arunca la câine după ce voi muri?

Femeia studie camera amănunțit cu privirile. E simplă, o masă șubredă pe care se vede deschisă o carte veche, așezată lângă un pahar pe jumătate plin cu vin roșu, stă lipită de perete împreună cu două scaune cu picioarele neuniforme, o poliță, tot din lemn, agățată deasupra mesei pe care sunt frumos rânduite câteva cești, pahare și farfurii, iar în partea opusă, un dulap vechi de haine așezat lângă un soi de pat din lemn. Chiar dacă buzele o dor, femeia reuși să zâmbească, n-ar fi crezut că un om care trăiește în pădure știe să citească o carte, lucru care o puse în încurcătură, întrebându-se dacă îl judecase corect. Totul pare așa de simplu ca și stăpânul, dar e curat și miroase frumos, a mușchi verde și a brad.

Într-un colț, zări o noptieră pe care, dintr-o fotografie înrămată, chipul angelic al unui bebeluș de câteva luni parcă luminează toată încăperea. Deși crispată de durere și de spaimă, ea se înduioșă, chiar prinse puțin curaj: omul ăsta citește, iubește copiii, nu poate fi sălbatic, nici canibal, poate s-a izolat aici dintr-un anumit motiv ori e doar un simplu vânător. Se târî până la noptieră, în ciuda durerilor sfâșietoare care o fac să urle și să suduie printre dinți, și apucă tabloul. E o fetiță de câteva luni care zâmbește cu gura roșie ca o cireașă coapta. Ce copil frumos! Oare o fi copilul lui?

Își aminti de bebelușul ei mort, ascuns sub pietre, și începu să plângă în hohote. Duse tabloul la sân, imaginându-și că-și strânge propriul copilaș.

De câte ori m-am întrebat cum va fi viața noastră împreună, cum vei arăta, cu cine vei semăna și cum te voi primi în viața mea! Dar n-a fost așa, când te-am implorat cu ultimele puteri să rămâi, tu te-ai desprins din mine cu durere și multă însângerare. Chipul străin și gol al tatălui tău s-a rătăcit de noi, ne-a îndepărtat în cel mai umilitor mod, n-am însemnat nimic pentru el, tu ai trecut dincolo, iar eu am rămas să duc în suflet nu numai durerea mea, ci și pe cea a pierderii tale.

Soarta i-a răpit totul, nu i-a mai rămas nimic, decât această mizerabila viață pe care nu știe cum o va duce mai departe, dacă va supraviețui durerilor fizice, pierderii celor dragi sau umilințelor și chinurilor la care își închipuie că o va supune acest străin. Nu are încredere în el, nu i-a arătat nici pic de milă, mai degrabă i se pare c-o urăște. Își blestemă în gând neputința de a se ridica, de a putea merge sau măcar de a se putea ascunde undeva pentru a nu fi găsită. De atâta plâns, ațipi acolo, în mijlocul camerei, cu tabloul fetiței strâns în brațe.

– Hei, scoală-te! Ce dracu’ faci aici?

O lovitură puternică peste obraz o făcu să vadă negru în fața ochilor. Femeia nu scoase nicio vorbă, doar îl privește îngrozită pe cel de lângă ea, acum parcă îl vede mai bine decât prima dată. Chipul neras cine știe de câtă vreme, pletele lungi și revărsate pe spate emană un miros puternic de sudoare și de murdărie, în timp ce mâinile cu degete lungi sunt aspre și neîngrijite. Ochii scăpărară scântei când îi zări tabloul la piept și-și întinse mâinile spre gâtul ei, încercând s-o sugrume. Femeia înmărmuri. A sosit clipa, acum o va ucide, n-a pierit devorată de fiare, dar va muri de mâinile lui.

Dar ceva se întâmplă. Bărbatul se răzgândi, îi smulse tabloul din brațe, îl șterse cu mâneca de la cămașă și-l așeză pe aceeași noptieră după ce, prin geamul unsuros, sărută chipul fetiței. Nu spuse nimic, doar printre buze strivi probabil câteva înjurături, în timp ce-și trecu degetele prin părul neîngrijit. Femeia rămase nemișcată, nici să respire nu mai îndrăzni de teama de a nu fi auzită. Un pic mai calm, bărbatul se roti de câteva ori prin cameră, ca și cum ar fi încercat să găsească niște răspunsuri la întrebările sale. Apoi se apropie de ea, o ridică pe brațe și-o propti pe blana aceea de urs fixată pe post de pat. Îi privi chipul crispat de frică și zâmbi, dar numai după ce-i întoarse spatele. Nu vrea să-i acorde prea multă încredere, nu știe cine este, de unde a apărut acolo, în prăpastie, și cine este în spatele acestei tentative de crimă. Poate că aceia care-au aruncat-o se gândesc că e moartă și-și sărbătoresc victoria, gândi el, nici nu bănuiesc cât de puternică a putut fi și, probabil, iubită de Dumnezeu.

Lăsată acolo, femeia își aminti de vorbele tatălui ei: Nu contează cine e persoana de lângă tine, ci ceea ce trezește ea în tine. Acest bărbat nu-i transmite decât teamă și silă, iar privirile lui albastre, spălăcite, o terorizează. Se cutremură la gândul că, poate, va trebui să rămână o bună bucată de vreme în casa acestuia, dar speră că va muri înainte de a mai fi umilită.

Nervos, omul apucă de pe jos trupul iepurelui pe care tocmai îl vânase, împinse cu cotul paharul cu vin, răsturnându-i conținutul peste carte, apoi, brusc aruncă animalul pe masă. Nu se zbate, probabil e mort și trebuie să-l eviscereze. Lama cuțitului se înfipse în acel trup micuț și femeia amuți de spaimă. Doamne, îmi doresc de o mie de ori să mor decât să mă vindec și să reîncep lupta cu umilințele și cu grosolăniile acestui individ. Eu voi fi următoarea lui victimă? Soarta îmi e pecetluită… Durerile mele fizice, cele sufletești, oroarea și grozăviile pe care el le face acum parcă își dau mâna pentru a compune din această camera o imagine a infernului...

Femeia leșină.

2

Rar i se întâmplă afaceristului Daniel Moretti să se înșele în privința unui om. Viața l-a pus la multe încercări și l-a învățat să fie atent și cumpătat în alegeri. Când a primit telefon de la prietenul său Jake că-i va trimite la interviu un tânăr inginer, foarte pregătit, nerăbdarea a început să se instaleze în sufletul lui, devenind din ce în ce mai apăsătoare.

– M-ai salvat, Jake. Trimite-l direct la mine, nu-l lăsa să se piardă pe drum, am nevoie de un astfel de om.

Timpul parcă s-a oprit pe loc. Deși nu fumează de fel, Daniel merse la vechea lui secretară, o femeie durdulie, blondă și plină de viață, dar și o fumătoare înrăită, pe care o surprinse sorbind din ceașca de cafea, trăgând cu poftă câteva fumuri dintr-o țigară aproape consumată.

– Camy, dă-mi te rog o țigară. Nu știu ce mi se întâmplă azi, dar am poftă să fumez, deși nu sunt fumător. Și vezi c-o să vină un tânăr inginer. Cum apare, îl trimiți la mine, bine?

– Sigur, șefu’! Sper să fie un bărbat frumos.

– Asta nu mă prea interesează, dar am nevoie de un om pregătit și se pare că el este cel pe care îl caut.

Intră agale în biroul lui somptuos. Întotdeauna i-a plăcut luxul, a aranjat totul împreună cu frumoasa lui Maria, care l-a îndemnat să cumpere canapeaua din piele neagră și cele două fotolii, biroul din lemn scump, tablourile, acum agățate pe pereți, și plantele ornamentale așezate lângă fereastra cât un perete, de unde zărește o mare parte din oraș în toată splendoarea sa. Scaunul, pe care atunci când e nervos sau nerăbdător se rotește până amețește, l-a comandat de la un magazin cu mobilier de birou de cea mai bună calitate.

Stinse țigara în scrumiera de cristal de pe birou, apăsând precipitat mucul rămas până ce-l sfărâmă complet. Se ridică și începu să măsoare camera de la un capăt la altul cu pași mărunți, driblând puțin câte puțin timpul care parcă nu mai trece.

La un moment dat, ușa se deschise și în prag apăru un tânăr frumos, înalt, cu părul dat pe spate și fruntea lată de sub care doi ochi negri, pătrunzători, îl fixează curioși. Daniel avu timp să arunce o scurtă privire la ținuta acestuia și-i plăcu de minune: un jeans negru mulat pe șoldurile înguste și o cămașă albă cu mâneci scurte, impecabil călcată. În picioare, pantofi negri, bine îngrijiți.

– Sunt Daniel Moretti, îi spuse, întinzându-i o mână puțin transpirată.

Tânărul rămase puțin descumpănit, numele nu-i păru a fi de pe-aici, dar până la urmă reuși să spună:

– Christian Smith este numele meu. Îmi face o deosebită plăcere să vă cunosc, domnule Moretti.

– Ia loc pe fotoliu, te rog, până vine cafeaua. Ceva de băut pentru a ne dezgheța limbile?

– Desigur, dacă beți și dumneavoastră și dacă nu sunt probleme...

– Deloc, uneori am nevoie de un întăritor, mai ales când îmi merge bine. Știi, câteodată, emoțiile mă copleșesc și mă simt ca un copil. Deh, vârsta…

– Nu cred că vârsta e problema, sunteți destul de tânăr.

– Nici chiar tânăr nu-s, dar, oricum, nici bătrân. Poate sufletește, că viața mi-a dat multe palme.

– Se întâmplă multora. Puțini oameni n-au avut necazuri, doar că mulți nu vor să recunoască.

– Da, așa e.

Daniel turnă în două pahare coniac dintr-o sticlă ascunsă în dosul unor cupe de cristal.

– Noroc, Christian, sper să ne înțelegem! Ia spune-mi, cum te descurci cu arhitectura?

– Îmi place enorm, e jobul care m-a fascinat din copilărie, când desenam pe orice îmi ieșea în cale, cream modele sofisticate de case, de interioare, de piscine.

– Ia aruncă-ți un ochi pe această schiță; spune-mi ce părere ai și dacă ai schimba ceva.

Christian se ridică vioi și privi cu atenție macheta unei clădiri destul de impunătoare.

– Știi, și eu sunt arhitect, norocul mi-a surâs și am reușit în afaceri, punând pe picioare această firmă.

– Este vorba cumva despre proiectul unui spital de copii?

– Da, așa este, ți-ai dat repede seama.

– Aș putea să fac o remarcă?

– Asta și aștept de la un bun inginer arhitect.

– Proiectul în sine îmi place, dar aș modifica intrarea ambulanțelor și sala de urgențe.

– De ce ai face asta?

– Pentru că se intră mai ușor din sensul giratoriu. Poarta de intrare aș fixa-o aici și aș muta și parcarea mașinilor vizitatorilor. Acest spațiu trebuie lăsat doar pentru ambulanțe.

Daniel studie minuțios ideea tânărului, apoi izbucni în râs:

– Ești cu adevărat ceea ce caut de multă vreme! Ai dreptate, așa e mult mai bine. Felicitări!

– Mulțumesc. Înțeleg că voi fi angajat?

– De mâine, te prezinți la treabă, că avem multe de făcut. Îți ofer un salariu considerabil. N-ai să regreți dacă lucrezi în firma mea.

– Îmi permiteți să vă adresez o întrebare?

– Desigur, dragul meu. Curaj!

– Numele dumneavoastră nu pare a fi englezesc. Greșesc?

– Nu, nu greșești. Nu sunt englez, ci italian, m-am stabilit în Birmingham acum mulți ani, am lucrat într-o firmă de arhitectură, apoi mi-am deschis propria afacere. Nu mă plâng, am avut noroc!

– Am înțeles… Mulți străini au făcut carieră în marea și bătrâna Anglie.

Daniel zâmbi satisfăcut, îl place tânărul, pare a fi descurcăreț și îndrăzneț, exact tipul de inginer pe care și l-a dorit. Îi trecu fulgerător prin cap o idee nebunească. Poate așa reușesc să las firma pe mâini bune. Sophiei mele nu-i lipsește nimic, e frumoasă și bogată, cred c-ar fi bucuroasă să-l cunoască pe acest tânăr. Chiar mi-ar plăcea un așa ginere.

Christian goli paharul de coniac. Obrajii începură să-i ia foc, deși înăuntru e destul de plăcut. E mulțumit de viitorul șef: pe lângă faptul că pare un tip generos și simpatic, are niște ochi albaștri care trădează o tristețe cronică, dar și o blândețe pe care rar o întâlnești la bărbați. De mâine va avea un viitor asigurat, copilăria grea și lipsurile vor rămâne doar amintire, va privi numai înainte. Gata cu viața de orfelinat, cu lipsurile îndurate ca student, cu casele insalubre în care a fost nevoit să trăiască. Va începe o nouă viață, își va pune bani deoparte, își va cumpăra o căsuță doar a lui, apoi își va întemeia o familie cu doi-trei copii alături de frumoasa lui Daria. Se emoționează doar gândindu-se la ea, femeia asta parcă ar avea ascunse în trupul lui niște mâini cu care îi atinge delicat inima, făcând-o să vibreze ca o coardă de vioară.

Lui Daniel, care-l studia pe furiș, îi plăcu mult satisfacția oglindită pe chipul tânărului, dar nu bănui de unde i se trage. Roși la față, fruntea i se umplu de sudoare, ochii căpătară o luminozitate perfectă...

Christian se ridică în cele din urmă din fotoliu, dorind să zboare spre Daria, pentru a-i împărtăși această bucurie.

– Deci, domnule Daniel, ca proaspăt angajat al dumneavoastră, vă