Spune-mi Povestea Cu Iuliana

Copyright

Spune-mi povestea cu Iuliana

COPYRIGHT 2021 COSTIN BUZDUGAN

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-695-2

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: edituraletras@piatadecarte.com.ro

contact@letras.ro

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii SPUNE-MI POVESTEA CU IULIANA, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Spune-mi povestea cu Iuliana

Copyright

Prefață de Bogdan Buzdugan

I. Versiunea originară = Mișa

II. O versiune comentată și adăugită = Iuliana și Barbu

III. În fine, o versiune obiectivă = Crizantema Astanei

Post scriptum

Postfață de Bogdan Buzdugan

Note

Prefață

Am citit această carte pe nerăsuflate și pe ascuns imediat după apariție, când tata a adus acasă vreo trei sau patru exemplare din care, în urma insistențelor prietenilor și rudelor, nu au mai rămas în bibliotecă decât vreo două. Unul dintre acestea îl legase el, special, în niște coperți de carton lucios și pe acesta l-am avut multă vreme în biblioteca mea personală, până când, în urmă cu câțiva ani a dispărut fără urmă...

Am citit-o pe ascuns, pentru că aveam doar opt ani și jumătate și mi s-a spus că nu este pentru mine. De parcă a văzut cineva un copil care să nu facă ceea ce i se interzice! Mai ales când e vorba de citit, pentru un copil care și-a început lecturile, de îndată ce a învățat alfabetul, nu cu basmele lui Ispirescu, Creangă sau Slavici – pe care le povesteau la orele de lectură colegii și colegele de clasă – ci cu Dumas (Cei trei muschetari) și apoi cu Winetou al lui Karl May.

Ei bine, nu mai țin minte ce am înțeles la vârsta aceea din carte... Probabil nu mare lucru. Că a început cu o poveste de dragoste? Probabil.

Am recitit-o mai târziu și mi-a plăcut.

Acum, reeditând-o, îmi dau seama că am cunoscut o mulțime de oameni care vorbeau așa, că am fost prin unele din locurile descrise în carte, care nu mai există, în timp ce pe altele le-am ratat (nici ele nu mai există).

Este o poveste despre oameni, obiceiuri și mai ales despre o „orânduire" apusă, definitiv, chiar dacă mai sunt nostalgici, care încă plâng după ea. Momentul poveștii este cel al scurtei destinderi de la sfârșitul anilor ’60, perioada poate cea mai frumoasă a României comuniste, când se trăia relativ bine și fără lipsuri majore. Din păcate, acea perioadă relativ scurtă, de bunăstare relativă și relaxare, am prins-o doar în copilărie. Când am crescut și am devenit cu adevărat conștient de ceea ce se întâmpla în jur, la sfârșitul anilor ’70 și începutul deceniului 9, lucrurile se schimbaseră. Reapăruseră cotele și cartelele, de parcă eram la sfârșitul războiului, cărțile bune se dădeau la pachet cu cele pe care nu le voia nimeni, televiziunea avea doar două ore de emisie pe zi și alea mai mult de jumătate despre tovarășul și tovarășa Ceaușescu, meciurile le vedeam mai mult pe la bulgari, noi ăștia din sud, și doar bancurile politice ne mai ajutau să ne păstrăm zâmbetul.

Este o carte fără prea mare legătură cu politica partidului, chiar dacă unele dialoguri se poartă pe asemenea teme...

Dar nu vreau să vă răpesc plăcerea lecturii! Așa că revin la sfârșit...

I. Versiunea originară = Mișa

Când am văzut-o prima oară...

Ei da, n-am încotro, îmi amintesc prea bine – supărător de bine: am tresărit când am văzut-o prima oară. A fost un șoc, am tresărit într-adevăr și, cum mi se întâmplă mereu în asemenea împrejurări, o intimidare stupidă mi-a interzis s-o mai privesc.

Asta e.

Sigur că da, aș putea încerca să mă explic.  Mi-aș putea formula circumstanțe atenuante, aș putea invoca...*

Dar adevărul, gol-goluț, acesta e: prima apariție a Iulianei m-a făcut să tresar. Față de această fracțiune de secundă în care nici n-a fost vorba să-mi aleg reacțiile, toate celelalte sunt ulterioare, inclusiv observația – esențială, totuși – că șocul acesta n-a avut nimic de-a face cu vreo presimțire. Dar absolut nimic! Iuliana a apărut – eu am tresărit, asta a fost...

Ei, nu, nici așa. Pedepsindu-mi mica ezitare de la început – pedepsind-o pe merit! – sunt gata să cad în cealaltă parte a adevărului. Pentru că șocul n-a fost, nu putea fi doar meritul Iulianei. Poate că trebuia să-mi evoc înainte de orice decorul primei ei apariții, cu totul inedit pentru mine – la urma urmei nu-i deloc sigur că aș fi tresărit zărind-o pe culoarul facultății, într-o cofetărie, pe bulevard sau oriunde altundeva. În afara locului unde am întâlnit-o, bineînțeles.

Ar trebui să recunosc că nu navigasem niciodată, drept care la cei 32 de ani ai mei eram ca un nou născut în ale marinăriei. Sigur că da! Numai așa s-a putut întâmpla ca vasul acela, care urma să ne plimbe o săptămână prin Deltă, să mă amețească, pur și simplu să mă farmece din primul moment. Jalnică eroare! Era de fapt un șlep-cazarmă, cel mai banal dormitor plutitor – conceput chiar cu destulă zgârcenie, ca pentru cazarea acelor sezonieri amărâți pe care numai perspectiva câtorva lei în plus îi aduce iarna la recoltarea stufului: două săli de mese la extremitățile unui culoar cu cabine de două paturi – la nivelul punții; cabine cu șase, zece și douăsprezece paturi – sub punte;  o covertă foarte largă acum mobilată special de O.N.T. cu scaune din metal și fir de plastic, covertă pe care un restaurant din Galați fusese invitat să-și instaleze o îngrăditură din plasă de sârmă – zisă „bar". Am mai văzut apoi în Deltă șlepuri identice, fabricate, bineînțeles, în serie – și de fiecare dată a fost nevoie să-mi amintesc, să-mi repet chiar că nici măcar motor nu au. Mai cu seamă noaptea, arborând salbe de becuri multicolore, într-atât păreau niște transatlantice încât – repet: habar n-am de marinărie și navigam pentru prima oară – încât pur și simplu nu mă puteam împotrivi unei reverii de adolescent, exotice și caraghioase.

Așadar n-a fost numai meritul Iulianei. Și totuși ea, prima ei apariție – și nu simpla îmbarcare pe acel șlep prăpădit – m-a făcut să tresar. Oricât de impresionant, decorul nu-i decât decor. Cadru. Ambianță. În el, neapărat în el, Iuliana rămâne totuși autoarea de necontestat a acelui șoc – neașteptat, fulgerător, violent, ca orice șoc.

Ei, ei: „autoare" e numai un fel de a spune. E mai presus de orice îndoială că Iuliana n-a creat șocul, nu l-a premeditat. Adică ea n-a făcut nimic deosebit pentru asta, absolut nimic. Pur și simplu a apărut. Atât. Dar a fost de ajuns pentru...

Și mai era ceva: atmosfera stranie ce stăpânea coverta până la sosirea ei. Nu, nu era numai bezna misterioasă, ascunzând apa și tocmai așa făcându-i prezența mai vie, mai fascinantă. Nu doar această vecinătate neobișnuită pentru mine, doar presimțirea fluviului. Tăceau, cereau o informație cu glas scăzut și imediat mulțumeau exagerat de politicos – o bunăcuviință aproape ostentativă. Nu glumeau și nu aveau de ce râde, păreau că nu se cunosc și că nici n-au de gând să se cunoască vreodată, așteptau stingheri și placizi – nefiresc de placizi tocmai ei, veșnicii grăbiți, atât de străini de arta pacienței. Acasă, la facultate, nimic uimitor n-aș fi văzut în asta, poate nici n-aș fi dat importanță, în orice caz nu m-ar fi jignit: la urma urmei e o îndemânare elementară pentru un activist să câștige încrederea oamenilor. Numai că eu, în seara aceea, nu eram decât un excursionist cu ani, răspunderi și studii în plus față de ei. De ce atunci să-i cuceresc eu? De ce nu s-ar fi străduit ei să-mi câștige încrederea, ca în raporturile firești dintre student și profesor? De unde această retragere prudentă în apatie, în politețe distantă – un adevărat baraj de sârmă cu țepi și electricitate, plantat instantaneu ori de câte ori între ei, studenții, apare cineva cu alte funcții decât cele didactice?

Așteptam toți, așa, și nu ne era prea clar ce așteptam.

O așteptam, de fapt, pe Iuliana!

În primul moment, cum spun,a fost șocul – am tresărit. În filme, de obicei, asemenea secvențe sunt subliniate sonor – se face liniște ori dimpotrivă. Nu știu: poate că filmele s-au luat într-adevăr după noi, poate că noi am văzut prea multe filme, dar aș putea să jur că mi-au țiuit urechile scurt, și imediat s-a așezat o liniște stridentă: așa, de parcă am fi rămas în doi, pentru o clipă, pe coverta unui vas pustiu. Și tocmai această senzație, de covertă pustie, dăinuind împotriva oricărei realități, mi-a interzis s-o privesc.

Bineînțeles că n-a bănuit nimic – mai exact: sper să nu fi bănuit. În orice caz n-a lăsat să se vadă că observase ceva cât de cât deosebit. Mai e nevoie să spun că n-a încercat, dând cu ochii de mine, un șoc similar? M-a inventariat rapid, dacă m-a inventariat, în aceeași privire care a luat act de întreaga adunare. Și imediat – dar imediat, fără nicio introducere sau prezentare – a început o animată discuție de serviciu cu reprezentantul oficiului de turism. N-am înțeles nimic, de altfel nici nu era de reținut decât tonul prea puțin prietenos, aparținând unui ziarist invitat și concluzia: sosise și ultimul tren, trebuiau strânse toate biletele de excursie și puteam începe repartizarea pe cabine.

Aș putea îngrămădi în jurul acestei întâmplări încă o sumedenie de alte amănunte, îmi sunt atât de apropiate și vii încât abia izbutesc să le refuz. Și continuă să se ivească din întuneric, unele de-a dreptul inedite, părându-mi chiar mie, acum, simple opere ale unei memorii în exces de zel. Le-aș putea face să-mi defileze la infinit, în ordine firească, de-a-ndăratelea sau pe sărite – în rândurile albe de mai sus chiar am făcut-o.

Degeaba!

Singurul amănunt revelator, cel care mi-ar putea explica întreaga întâmplare, cel care m-ar putea explica – nu se află printre ele. Mi-am amintit până și culoarea roșie a becului sub care așteptam pe covertă, țin minte că ultimul eveniment înainte de apariția Iulianei a fost căderea unuia dintre picioarele scaunului meu printre stinghiile rare ale dușumelei, iar cel dintâi punct de sprijin după clipele de panică a privirii a fost căscatul alintat și copilăros al unei studente cu cozi. Ei bine, în tot acest noian de amănunte inutile nu se află – dar așa, de parcă nici n-aș fi zărit-o! de parcă nu mi-ar fi țiuit urechile la vederea ei! – tocmai Iuliana.

Pe îndelete n-am îndrăznit s-o privesc, e adevărat.

Dar și timiditatea asta nu-i decât încă o infirmitate! Iar infirmitățile puse una lângă alta nu numai că nu se scuză și nu se acoperă, ci dimpotrivă: după ce te bate grindina – se spune – te mai bate și cu prăjina! N-am nicio scuză deci funcționând așa, ca un dagherotip primitiv în epoca instantaneului: când se pot separa faze, cu sutele, până și în acel „cât ai clipi din ochi", eu sunt gata să-mi explic absența primei imagini despre Iuliana, simplu, ridicând din umeri: pe îndelete n-am privit-o, n-am îndrăznit!

La urma urmei de ce?

Prima imagine a Iulianei trebuie să-mi fi rămas, de fapt, de la restaurant. Am insistat mai târziu să-și amintească, n-a priceput de ce insisit, dar mi-a confirmat că într-adevăr rămăsese îmbrăcată la fel: pantaloni de doc albaștri, foarte strâmți, pantofi fără toc și o bluză albă, decoltată, cu un desen modern. Da, dar pe mine nu mă interesează atât cum arăta ea, pentru oricine! Din câți erau pe covertă, doar eu am tresărit, și, până să vină la restaurant, spălase, de pildă, praful și oboseala călătoriei, avea acum un ten de copil, proaspăt, contrazis ciudat de ochii desenați și de rujul care-i contura precis buzele subțiri. Părul negru, tuns scurt, mică – chiar foarte măruntă, mișcându-se degajat, mișcându-se repede și mult, dar nu risipindu-și gesturile – apariția ei atrăgea imediat atenția, șoca.

Ei, iată: șocul, cochetăria aceea desigur studiată, voit ofensivă și totuși deloc suburbană – acestea ar trebui să alcătuiască, probabil, primul meu instantaneu cu Iuliana. Ulterioare, în orice caz, detaliile ar putea să fie inutile și nesemnificative.

În seara aceea – seara în care de fapt doar am văzut-o, nici măcar n-am făcut cunoștință atunci – a mai fost o întâmplare care merită atenție.

Mâncam, toți excursioniștii, la o grădină de vară. Înainte de plecare. Eram la masă cu omul de la O.N.T. (de acum am să-i spun, ca în excursie, „tov. Mustață) și cu prietena lui (asta abia mai târziu am aflat-o, în seara aceea îi spuneam „doamnă), cu reporterul de la Scânteia Tineretului și cu soția acestuia. Abia aici, la masă, regretând că nu e, am descoperit în secret că sperasem în secret să fie și Iuliana. A venit când tocmai ne pregăteam să plecăm, a venit să ceară încă un tichet de masă pentru un student întârziat, și, abia atunci, am îndrăznit s-o privesc cu mai multă atenție, cât tov. Mustață i-a explicat programul primei zile de excursie.

—Cine-i? Nu m-am putut abține.

—O studentă – a ridicat din umeri tov. Mustață, fără să-și ascundă nemulțumirea; ei bine, nemulțumirea lui m-a jignit! Mi-a trimis-o O.N.T.-ul de la București.

—Și ce treabă are pe vas?

La urma urmei se cuvenea să știu, eu răspundeam de excursie.

—Niciuna.

De fapt, tov. Mustață avea numai grija administrației, Iuliana fiind ghid; dar și asta abia a doua zi am aflat-o.

—Poate-i aflu eu o ocupație!

Iată întâmplarea: aceste vorbe aruncate în glumă – evident o glumă, pe care ceilalți patru au și sancționat-o ca atare, râzând. Uimitoare întâmplare! Nici acum nu înțeleg ce mi-a venit să glumesc așa, niciodată nu mi s-a mai întâmplat și cu atât mai puțin să se și împlinească. Încă mai curios este că în acel moment – îmi amintesc perfect! – chiar în momentul când aruncam acele vorbe ușuratice eram absolut convins că nici n-am să mă apropii de ea, că n-am să îndrăznesc să mă apropii cât va ține excursia, tocmai pentru că începusem să-mi doresc o asemenea apropiere. Eram absolut convins, pe cât eram de convins că-mi cunosc intimidările, încăpățânările, scrupulele (cuvântul sună rău, dar e exact cum scrie în dicționar: „sentiment foarte dezvoltat al cinstei, al moralei, al corectitudinii, al datoriei"); eram convins, cu alte cuvinte, că-mi cunosc firea.

Ehei!

Așa, făcând haz de necaz, descopăr consolarea: la urma urmei n-a fost singura, n-a fost decât prima convingere pe care mi-a scuturat-o – cum ai scutura un pom – această poveste cu Iuliana.

Și m-am apropiat de ea chiar în dimineața următoare. Simplu. Doamne, ce simple pot fi uneori lucrurile!

—Bună dimineața.

—Bună dimineața! Ei, putem porni, pe dumneavoastră vă așteptam.

Întârziasem mult după miezul nopții pe coverta pustie, întârziasem peste voia mea – prizonier al unei eludate stări de spirit, o reverie fantastică, adolescentină. Nici la 17 ani, când într-adevăr eram un romantic, un entuziast, nici atunci nu-mi amintesc să fi întârziat în vise ore în șir, să fi visat cu atâta voluptate și atât de evident împotriva logicii, atât de puțin pozitiv. Acum, dacă aș sta să mă explic, ar trebui să invoc acel farmec straniu al plutirii fără zgomot – remorcherul se afla departe, gâfâitul lui estompat nu făcea decât să sublinieze liniștea; s-ar cuveni să evoc întunericul dens și umed, fără strălucire, sufocant – un întuneric făcut parcă din vată neagră – în noaptea aceea am descoperit în amintiri o nebănuită și complicată clasificare a întunecimilor; apoi umbrele monstruoase și luminile răzlețe care călătoreau cu malurile, deopotrivă de misterioase.

Dar toate acestea n-au nicio legătură cu Iuliana, țin chiar să subliniez că ea a lipsit, pur și simplu n-a existat, n-am existat decât eu – EU, căpitan la 15 ani.

Întârziasem, deci, și m-am trezit în plină lumină, buimac. Mai bine zis m-a trezit lumina atunci când i s-au adăugat strigătele și zgomotele neînțelese ale celei dintâi acostări la care am asistat de când mă știu.

Tulcea.

Am vrut să anunț în sălile de mese programul zilei, m-au întrerupt însă cu „Știiim! Îl anunțase Iuliana: vizitarea muzeului Deltei și a orașului, la ora 13 plecăm mai departe. La micul dejun – știam de seara că vom mânca separat, cu a doua serie, într-una din sufragerii – mă așteptau două surprize: 1 – doi profesori, soț-soție, sunt invitații personali ai tovarășului Mustață: „10 studenți nu s-au prezentat, banii tot sunt plătiți și O.N.T.-ul tot nu-i înapoiază, așa că...; 2 – Iuliana nu fusese admisă la masa noastră, mânca dincolo, cu studenții. Pe moment, la a doua surpriză, n-am știut cum să reacționez, nu mi-a venit la îndemână, prima însă mi-a dat ideea să cer transferarea tuturor banilor pe care „O.N.T.-ul tot nu-i înapoia" la barul de pe covertă la dispoziția mea.

Iuliana era pe chei, în mijlocul studenților pe care avea să-i conducă la muzeu, vizitarea orașului rămânând aventura fiecăruia – cum propusese tot ea, de cu seară.

Mă așteptau.

—Bună dimineața!

O vreme am mers în fruntea grupului, la câțiva pași, discutând atât cât să nu ne jeneze tăcerea. Am aflat totuși că peste un an absolvea Geografia, că mai fusese la Tulcea chiar în vara aceea, în practică, și că Delta avea să fie subiectul lucrării ei de diplomă.

—Ei, iată-ne și în frunte! a râs deodată, de parcă abia atunci ar fi observat cum mergeam.

Distanța eu o făcusem, a trebuit să trec râzând peste mica ei obrăznicie. Cumva, chiar m-a bucurat: ea însă nu miza pe asta, nu cred, dar eu am știut că discuta cu mine femeia, că pentru ea nu eram „tovarășul șef de lucrări sau – cum deja începuseră să-mi spună excursioniștii – „tovarășul lector.

Au lăsat înainte trei fete guralive – sporovăiau ținându-se de braț, trebuie să fi fost studente pe la Craiova ori Suceava – am schimbat prime impresii despre oraș cu grupul din urma lor și din acel moment a început, cel puțin pentru mine, un foarte complicat joc. Avea ceva din „șoarecele și pisisca, aducea însă și cu „de-a v-ați ascunselea. Bunăoară, intram amândoi în aceeași discuție – nu mai știu despre ce, nici n-are importanță – se desfăceau apoi ramuri din tulpina subiectului respectiv – ca în orice discuție de grup – și dintr-o dată ne pomeneam că nu mai suntem împreună și o lăsam să văd ce zice. Nu zicea nimic la început și, încercând s-o provoc, o scoteam eu cu întrebări din discuțiile ei, o aduceam lângă mine, dar n-o sileam să rămână. Mai mult chiar – eu eram cel care plecam de lângă ea, găsind mereu o altă ramură, alt partener, lăsând-o pe ea cu ceilalți.

Din când în când, Iuliana spunea fetelor care mergeau la braț să traverseze piața, să apuce pe prima stradă la dreapta etc. Într-un rând, n-a mai recunoscut drumul și ne-am oprit să întrebe un localnic. După ce fetele primiseră lămuririle necesare, Iuliana s-a întors către mine:

—Dumneavoastră spuneați că...

A fost prima mea victorioară.

Uite cum mă poartă cu ele, amintirile!

Abia întrerupându-le, evadând din ele în prezentul unui aragaz pe care fierbe o cafea, abia inspectându-le de la o asemenea distanță pot să-mi observ critic nostalgia. Numai așa observ: s-ar cuveni să mă alarmeze, măcar acum să-mi dau seama – dar nicio sirenă nu dă alarma, tot nu mă îngrijorează acea periculoasă înclinație spre gratuit, spre efemer și facil. Mi-o colorează – dimpotrivă nostalgia.

În fond e groaznic! Nu m-am surprins niciodată tentat, nu mi-am dorit niciodată bucurii mărunte. Iar nostalgia înseamnă aici că până și jocul acela stupid, frate cu cel de remy, cu șahul și cu tablele; jocul din Tulcea – „de-a v-ați ascunselea" combinat cu „de-a șoarecele și pisica, auzi ce alchimie savantă! – jocul pe care nici eu n-am îndrăznit vreodată să i-l mărturisesc; până și jocul acesta mi-l evoc de parcă acum l-aș juca, de parcă oricând aș fi în stare să-l joc din nou! Se repetă, așadar, povestea cu fumatul: cine și-a mai bătut joc, ca mine, de colegii care fumau în closetul școlii? Cine detestă ca mine orice sistem de omorât timpul? Și iată-mă cu scrumiera ticsită pe masă, iată-mă gata să descopăr bucurii, să mă distrez cu aceste sisteme de ucidere a timpului care sunt jocurile hazardului și jocurile inteligenței, deopotrivă!

Și totuși...

Oricum, nu mai am credit moral în fața vreunui șahist de vreme ce mi-am putut cheltui atâtea ore organizând asediul unei mici regine, cucerindu-i zâmbetele ca pe pioni și încântându-mă de strategia subtilă cu care ataca nebunul. Și jocul a durat, ca la șah, ore întregi, atâta doar că s-a consumat din mers – în muzeu, pe stradă, în piața turcească, la