Vinovatia Urmasilor

Vinovăția urmașilor

Copyright

Vinovăția urmașilor

COPYRIGHT 2021 SORIN BUBĂU

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-748-5

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: edituraletras@piatadecarte.com.ro

contact@letras.ro

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii VINOVĂȚIA URMAȘILOR, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Vinovăția urmașilor

Copyright

Cuvânt-înainte

Capitolul 1

Capitolul 2

Capitolul 3

Capitolul 4

Capitolul 5

Capitolul 6

Motto:

„Chiar si din cei întelepti, multi vor cadea, ca sa fie încercati, curatiti si albiti pâna la vremea sfârsitului, caci sfârsitul nu va fi decât la vremea hotarâta." (Daniel, 11:35)

CUVÂNT-ÎNAINTE

Regatul României, în vremurile tulburi și violente ale celui de-al Doilea Război Mondial. O societate putredă, roasă de corupție, fără valori morale, expusă agresiunii inamicilor, despuiată de bogățiile ei și torturată îngrozitor de propriii fii născuți din relația adulteră a unui rege curvar și o camarilă jegoasă.

Totuși, în băltoaca politicii dictaturii regale și loc de scaldă în mocirlă al unora care au făcut mult rău țării, personaje luminoase precum prințul Constantin Jean Karadja, consulul general al României la Berlin, ori enigmaticul Marcu Sălcudean, cel care finanța un mic grup de spioni, arondat Ministerului Afacerilor Străine, sunt nuferii necesari iviți în acest peisaj dantesc.

Rareș Dunca este trimis la legația română din Germania, chiar înainte de intrarea României în război. Îl localizează pe savantul Hermann Oberth, implicat împreună cu un elev al său Werner von Braun, în proiectul rachetelor naziste de la Peenemünde, și-i subtilizează o mulțime de caiete cu schițe și însemnări, îngreunând cu luni, ori poate ani, dezvoltarea unei periculoase arme germane, cu o uriașă capacitate de distrugere.

Conduce peste graniță, în Elveția, zeci de evrei, cetățeni români, scăpându-i din gheara morții teribilului Gestapo.

Spionul român a aflat din timp și i-a transmis șefului informații despre masacrul de la Jilava, asasinarea lui Iorga, rebeliunea legionară, invazia rușilor, arestarea lui Antonescu și trădarea lui Mihai de Hohenzollern...

El a crezut cu tărie că moartea violentă a unor oameni politici și militari de rang înalt se datorează exceselor habotnice pe care aceștia le-au avut față de niște oameni pașnici, a căror unică vină a fost aceea de-a nu împărtăși crezul și tradiția ortodoxe.

VINOVATIA URMASILOR este o carte despre adevăr, pasiune, dăruire și despre faptul că nimic de valoare nu se obține fără sacrificiu!

Autorul

Capitolul 1

Trenul oprise în mica și sărăcăcioasa gară din Luduș, locomotiva răsuflând ușurată cu aburi și funingine prin toate supapele, iar roțile vagoanelor protestând vehement de sub saboții frânelor, țipând ascuțit, impudic chiar.

Vremea zilei era pe sfârșite, însă zăduful verii strângea încă bine spinările pe sub cămeșile nădușite și țestele de sub pălăriile de tot felul pe care călătorii, așteptătorii, impiegații, ori gură-cască se vânturau în susul și în josul peronului jegos din scânduri de brad, roase de pași și crăpate de ploi.

Rareș Dunca era un tânăr înalt, zvelt, cu părul de culoarea ghindei coapte și ochii negri, adânci, adumbriți de gene lungi, care-i dădeau un aer adormit, plictisit uneori.

Purta o cămașă de bumbac, albă, lărguță, aerisită și cu mânecile suflecate până la coate, pantaloni din stofă neagră, subțire, la care se vedeau încă dunga, iar încălțările erau din piele subțire și talpa din box, pantofi scumpi, dar prăfuiți de călătorie. La încheietura mâinii stângi purta un ceas-brățară la care toți ocupanții vagonului aceluia au privit mult timp cu uimire și invidie…

Rareș era feciorul mai mic al protopopului Severus Dunca, de la Biserica Sfântul Nicolae, numita și Biserica de Aur, datorită acoperișului său de tablă poleită, om vrednic și respectat de enoriași și temut de către ierarhi pentru istețimea minții și slobozenia limbii. Băiatul venea acasă în vacanță, fiind student în ultimul an la Drept și tot în ultimul an la Teologie. Împlinea Rareș, astfel, o dorință pierdută a tatălui cu Mihnea, întâiul născut care nu voise să audă de religie făcându-se acesta avocat, rămânând în Capitală, după doctoratul la Paris.

Dar simțea protopopul că nici cu mezinul nu prea avea nădejde să-l vadă suind treptele slujbei bisericești, urmându-i pașii, fiindcă mai degrabă Rareș era aplecat spre alte cercetări și alte zări, mai lumești și desigur mult mai colorate, mai palpabile decât umbrele și îndoielile catedralelor…

Mama băieților, coana Eufimia, era o femeie educată și cu stil, fiind fiica unui industriaș de mobilă din Cluj. Blândă și cumsecade, mânuia pianul cu delicatețe, aducând bucurie și mângâiere urechilor musafirilor de sâmbătă seara din conacul protopopului, când se strângeau acolo directorul gimnaziului, medicul plasei, directorul băncii, căpitanul de jandarmi, potikarul și încă vreo câțiva intelectuali cu consoartele, la un pahar de vin bun de Jidvei, o vișinată și un șerbet, discutând politică bărbații ori cancanuri vechi de la Palatul Real, doamnele…

Rareș sări de pe scara vagonului cu valiza de carton presat în mâna stângă. Era emoționat. Nu mai venise de doi ani acasă. Vacanța trecută și-o petrecuse muncind ca grefier corector și traducător la Tribunal, iar când îi dădea timp, bătea la mașina de scris documente, înștiințări, sentințe sau întâmpinări pentru procesele lui Mihnea, câștigând bani buni. Gândul său era să-și cumpere un automobil de la Salonul pe care-l avea hotelul Hight Life, de pe Calea Victoriei, un Chrysler care-i făcuse cu ochiul pe când o conducea pe domnișoara grefieră șefă la domiciliul său, într-o seară tristă de noiembrie.

Garsoniera domnișoarei Andrada Vișinescu, de pe strada Știrbei Vodă, aflată într-un imobil mai vechi, fără ascensor, era situată în loftul clădirii. Se ajungea acolo suind pe o scară-melc din granit cu balustradă din fier forjat și crini din tablă groasă, destul de îngustă, ceea ce-i dădea voie studentului să urce cu nasul în dosul rotund, tare și săltăreț al domnișoarei grefier.

Mică și cochetă, garsoniera avea un aer amărui și trist, contrastând energic cu caracterul vesel, zglobiu și copilăresc al Andradei.

Mică și oarecum durdulie, dar nu grăsuță, cu carnea tare și pielea rozalie curată și întinsă ca bucile bebelușului, grefiera șefă, care se apropia binișor și repede de bariera nefastă a celor patruzeci de ani, era jovială, niciodată supărată, cu trăsături de păpușică de celuloid, minionă și senzuală. Era amanta judecătorului Serafinescu, un bătrâior aproape hâtru, cam învățat cu cramele și lăutarii, om cu multe și suspuse relații și cunoștințe. Garsoniera el i-o cumpărase păpușicii pe la care mai trecea câteodată, atunci când se simțea în putere și putea scăpa de sub supravegherea neveste-sii, o acritură de femeie, dar putred de bogată, venind din familia moșierilor Movilești.

În rest, domnișoara Andrada, mai plină de pofte ca o hetairă abandonată de multă vreme, făcuse o obsesie pentru tinerelul Rareș, căruia îi lăsa de lucru pe timpul vacanțelor în schimbul alinărilor trupului pe care studentul i le dădea cu sârg, îndesat, tinerește, între multe gemete, zvârcoleli și icnete cu care femeia îl răsplătea fericită și împlinită. Uneori îl mai cadorisea și cu câte un pol ca să aibă de un cotlet și un vin pentru repararea puterilor, spunea ea, râzând cu tâlc și zdrobindu-i buzele sub ale ei.

Ieșind din gară baletând printre țăranii cu desagi, papornițe, traiste, coșnițe cu găini și gâște, văzu de departe șareta protopopului, cu Dumitru Saplacan, vizitiul și grăjdarul casei, șezând țanțos pe capră și vorbind cu un precupeț care se întorcea de la târgul de gros de la Iernut. Rareș îl cunoștea, căci era cântăreț în strana bisericii.

Lucru curios, armăsarul negru pe care-l chema, nimeni nu știa de ce, Nuca îl recunoscu de departe și, dând viguros din cap, scurmând țărâna cu copita, îi atrase atenția lui Dumitru. Acesta întoarse capul și, zărindu-l pe flăcău, sări de pe capră și, cu un zâmbet larg pe fața-i bătută de vânt și arsă de soare, luându-și clopul de pai de pe cap, spuse:

—Tiii, conașule! Da’ ce mult ai crescut! De nu era după Nuca, nu te-aș fi cunoscut!

—În schimb, dumneata, Dumitre, ești neschimbat! Cum stau treburile acasă? întrebă Rareș salutându-l pe Sandu, cântărețul. Se urcă sprinten pe capră alături de vizitiu, dar nu înainte de-a mângâia calul pe botul de catifea.

—D’apoi, bine! Dumnealui, părintele, îi necăjit câteodată de podagră, da’ asta o știi și tu, conașu’ Rareș! Ce-mi poți spune de domnu’ Mihnea? zise Dumitru îndemnând din buze armăsarul la drum.

—Îi bine, Dumitre! Îți trimite salutări și un cadou… Acasă ți-l dau! Uite, brișca asta-i de la mine! zise Rareș întinzându-i rândașului o cutie alungită din scândurele pe care scria cu negru: Solingen.

—Mulțam fain, conașule! Ce bine-mi cade că v-ați adus aminte de bătrânu’ Dumitru…! zise vizitiul cu un nod în gât.

—Se poate, Dumitre?

Au mai vorbit pe drum despre noutățile orașului, despre cei care s-au făcut între timp umbre ori au plecat pe alte meleaguri să-și caute soarta, despre cine s-a mai însurat ori măritat și cu cine, care s-au mai tăiat pe la nunți și ce lotru s-a mai arătat prin împrejurimi, apoi Rareș i-a povestit ceea ce știa despre războiul care-și arată clonțul hâd nu prea departe de fruntariile țării, vești la care fața lui Dumitru s-a întunecat, s-a posomorât și s-a închis. El, unul, știa ce înseamnă durerea melodiei armelor, căci luptase în marele ceaun din Galiția poloneză împotriva cazacilor și căzuse rănit de șrapnele, zăcând într-un spital de campanie târându-se mai bine de două luni între viață și moarte. Dacă n-ar fi fost să-l găsească agonizând, jumătate îngropat în țărână, un cercetaș, tot ardelean și acela, ba mai mult, dintr-un sat de mai colea, pe Mureș, care l-a cărat în spate o jumătate de noapte, smulgându-l din zona inamică și punându-l în siguranță pe-o targă austriacă, acum n-ar mai fi fost și chiar amintirea i s-ar fi pierdut. Apoi, parcă înviorat, îi spuse lui Rareș:

—Știi, conașule, că omul acela cumsecade a scăpat și el din măcel!? Da, da, Dumnezeu i-a dat viață! Acum îi mare negustor la oraș… Chiar și aici, în Luduș, are o fabrică. Nepotul meu, Ion, acolo muncește…!

—Serios? făcu Rareș absent, gândindu-se cu emoție la revederea părinților.

—Păi, să vezi, conașule, întâmplare mai neobișnuită…! începu Dumitru cu vorba lui domoală, blândă. Amu’ s doi ani și mai bine, ședeam pe capră în fața Primăriei și-l așteptam pe părintele care avea o vorbă cu primarul pentru niște gropi ce s-au făcut înaintea bisericii, pe cale. Numa’ ce văd! Un automobil mare și lung, de culoarea sângelui de bour, vine și se pune alături de brișcă și din el se dă jos un domn care mă salută ridicându-și pălăria. M-am mirat de așa bună creștere, da’ n-am apucat să-mi gat mirarea, că omul se întoarse pe călcâie și vine oblu la mine, zicând:

—Dumitru?

—Io mi-s! răspund. Că, ce era să zic!?

—Dumitru Săplăcan, nu-ți aduci aminte de mine?

Io mă cobor de pe capră, că nu era să vorbesc cu omu’ de acol’ de la înălțime. Mă uit la el, mă uit de două ori, mă uit bine, da’ n-am de unde să-l apuc și-i zic cinstit:

—Nu, domnule! Nu-mi aduc aminte de dumneata! Iertare să aveți cu mine, da’ ținerea de minte nu mi-a fost prea bună niciodată…! răspund eu rușinat tare.

—Nu-i bai, Dumitre! Eu îs Vasile, mă! Vasile Sălcudean, al care te-a cărat în cârcă printre tranșeele cazacilor! Văd că Dumnezeu s-a îndurat de tine și ți-a vindecat rănile! Cum o duci?

Io îmi fac cruce. Mare cât clopotnița bisericii și zic:

—Vai de mine, domnu’ Vasile! Dumneata ești acela? M-ai tras afară dintre morții care se putrezeau lângă mine, ca m-ai auzit gemându-mi durerile, m-ai dus în spinare chiar pe sub nasul rușilor, mi-ai dat să beau toată apa din bidon, deși îți era nemăsurat de sete, și m-ai cărat până la postul de prim ajutor dându-i ceva căprarului sanitar ca sa mă pună urgent în camionul pentru spital… și io, să nu-mi aduc aminte de binefăcătorul meu!? Ce fel de suflet ticălos sunt?

—Nu-ți face griji, Dumitre! După cum erai de amărât, numai de fața mea nu-ți mai ardea! Ajunge că mi-am amintit eu de tine! Cum îți merge? Văd ca ești vizitiu. Pe cine servești, prietene? mă întrebă el.

—Pe protopopul Dunca, domnu’ Vasile!

—A! făcu el. Îl cunosc. Îi un om drept. Asta-i bine! N-ai nevoie de nimic, Dumitre?

—D’ apoi…! M-am codit eu, că-mi era rușine.

—Îndrăznește. Hai! zise domnu’ Vasile. Bani?

—Nuuu! M-ar bate Dumnezeu, să cer așa ceva! Altu-i, baiu’!

—Spune, omule! Ascult…

—Am un nepot, băiatu’ soru-mii, care-i văduvă, sărmana! O ieșit amu’ de la gherla… Nu-l ia nimeni la lucru’ și o duc rău cu banii. Ne temem să nu calce strâmb iară băiatu’ ăsta, domnu’ Vasile! Mă gândeam că poate știi dumneata pe la oraș pe cineva care l-ar lua să lucreze fără să pună prea multe întrebări… Nu-i trândav deloc băiatu’ asta! Îi chiar cumsecade, dacă nu-l înjură nimeni!

—La Târgu Mureș? Nu-i de aici băiatul? Atunci de ce să-l trimitem departe? Să-i dăm de lucru în Luduș, ca să-și îngrijească mama! Așa-i bine, așa-i creștinește! Cum îl cheamă, Dumitre?

—Axente-l cheamă, domnu’ Vasile. Axente Lupu.

—Bine. Spune-i băiatului să meargă mâine pe strada Barajului. La numărul 4 este o fabrică de făcut unt și altele… Să-l caute pe responsabil. Gheorghe Cioca îi zice. Să-i spună că l-am trimis eu. Să-i dea de lucru acolo unde crede de cuviință. Apoi, când voi avea timp, m-oi duce să stau de vorbă cu el. Părintește. Nu te teme, Dumitre! Acolo, la fabrică, n-o să-l înjure nimeni pe Axente al dumitale!

—Vai de mine, domnu’ Vasile! Dumnezeu te-o trimis! Să știi că m-am rugat pentru asta! Amu’ s-o împlinit minunea. Firei, soru-mii, nu-i va veni să creadă…!

—Altceva, Dumitre?

—Nu îndrăznesc să spun nici mulțam!

—Atunci, rămâi sănătos! Mă duc, că mă așteaptă primarul! Mai vorbim noi…! Și s-a dus iute fără să se mai uite înapoi.

Și așa a fost, după cum a spus! De atunci, Axente lucrează la fabrica de unt. Domnu’ Vasile Sălcudean l-o trimis și la școală, la Cluj, să învețe de electrician de mașinării, acolo la secție. Om de mare omenie!

—Interesantă poveste, Dumitre! zise Rareș serios. Cine mai face astfel de binefaceri în lumea asta tulburată?

—Adevărat, conașule! S-au cam dus oamenii de bine din țară! spuse vizitiul scuipând cu ciudă.

Conacul protopopului Dunca era ridicat în partea de sus a orașului, undeva prin apropierea cimitirului, pe o stradă pietruită numită Izvoraș, și avea puțini vecini, dar multă verdeață de jur împrejur. Curtea era mare, bătută bine cu piatră rotundă de râu. Clădirea conacului strălucea prin simplitate. Zidită în piatră de munte, partea de jos, acolo unde se vedeau ferestruicile beciului și din cărămidă tencuită partea de sus, avea un cerdac boieresc înainte și ferestre boltite cu obloane, lucrate de mocanii de la Zlatna, în lemn tare de ulm. În rest, casa era cotropită de flori arătând că preoteasa era nu numai îndrăgostită de ele, dar și o bună cunoscătoare a lor, fiindcă tot ceea ce era sădit acolo avea viață și sănătate, începând cu bujorii albi și roșii de la poartă, la regina nopții și iasomia care mărgineau aleea către conac, sfârșind cu crinii, trandafirii, mușcatele și petuniile care te întâmpinau în straturi vesele ori triste, chiar de la intrare. Totul era înflorit, forfotind de albine și bondari, iar miresmele slobozite din belșug la faptul serii te năuceau de-a dreptul.

Rareș văzu de departe, din capătul străzii, în poarta conacului pe coana Eufimia și pe Severus, protopopul, mama și tatăl, parcă sprijinindu-se umăr la umăr și cu palma streașină la ochi căutându-și feciorul în josul uliței. Flăcăului i se aburiră ochii și inima-i săltă în piept aproape sa-i dea afară. Nu-i văzuse de doi ani, coana Eufimia îi scria de două ori pe lună, iar tatăl, de trei ori pe an: de Paște, de Crăciun și de ziua lui, dar nu mai mult de o jumătate de foaie. El trimitea din când în când o telegramă anunțând că e bine și că are nevoie de bani. În București locuia într-un apartament micuț, undeva prin spatele Ateneului, pe care-l împărțea cu un prieten, Mircea, nepot de-al lui Ion Gigurtu, deputat și ministru în mai multe cabinete, deși putea sta la frate-său, care avea casa lui pe la Snagov, chiar aproape de buza lacului, dar nu-i plăcea să deranjeze cu nimic viața aventuroasă, îndeosebi nocturnă, a chipeșului avocat, mare specialist în divorțuri și care întotdeauna găsea cu cale să completeze pledoariile în salonul vilei sale dând consolare și fiori de bucurie în răzbunarea carnală soțiilor înșelate ori abandonate…

Sări de pe capra șaretei din mers, ceea ce îi smulse mamei un țipăt ușor de îngrijorare, iar tatălui un gest necontrolat cu umărul, și se repezi să-și îmbrățișeze părinții. Era cu un cap mai înalt ca protopopul, dar nu atât de legat. Avea frumusețea mamei și gesturile măsurate ale tatălui. Spuse în timp ce-l cuprindea pe Severus cu brațele pe după umeri:

—Blagoslovește-mă, părinte!

—Fii binevenit, fiule! Dumnezeu să te poarte în carul său de biruință așa cum văd că a făcut-o până acum!

—Rareș, Rareș, băiatul mamei! Cât ai crescut, puiule! Ești un bărbat de-acum! spuse coana Eufimia sărutându-i obrajii. Ochii ei negri și adânci erau scăldați în lacrimi.

Nici protopopul nu era mai bine, judecând după tremurul bărbiei și roșeața din obraji.

Cu mezinul la mijloc, ținut de umeri tatăl și de mijloc mama, au intrat în casă sporovăind veseli. În urma venea Dumitru, vizitiul purtând valiza conașului.

Soarele se scurgea încet după dealul numit al Lupilor, cel care străjuia drumul verzui al Mureșului către Coșlar și de acolo către Alba în jos. Totuși seara era lungă, molcomă, caldă și tihnită, cu concert de mierle dinspre zăvoiul de salcâmi în care ghirlandele florilor dalbe slobozeau mirosuri care nu se puteau descrie și cearta veselă a vrăbiilor de sub streșinile casei.

În salonul mare al conacului s-au aprins candelabrele cele mari, ca la zilele de sărbătoare, iar pe masa ovală din centru s-a așternut o față albă, scrobită și mai dreaptă ca geamul ferestrei. Nu aveau musafiri la cină. Doar ei trei, ca să se bucure în voie de revedere și de veștile de împărțit din toate părțile.

Rareș s-a spălat și s-a primenit după necazul și lungimea drumului în tren, apoi a trecut pe la bucătărie s-o sărute pe obrajii nădușiți pe lelea Ana, socăcița casei și pe Firona, servitoarea, apoi a trecut în salon, așezându-se cuminte într-un jilț să asculte „Für Elise", piesa pe care coana Eufimia o interpreta divin. Nemișcat și vrăjit era și protopopul. Apoi familia s-a așezat să cineze. Ostropel de vițel cu bureți de rouă culeși proaspeți de pe lunca râului, cartofi cu ceapă prăjită și castraveți covăsâți, iar ca desert, un ștrudel cu mere pe care-l făcuse chiar boreasa casei, știind cât de mult îi plăcea băiatului o astfel de prăjitură.

Tatăl aduse din pivniță un chiup de piatră plin-ochi cu o fetească de Jidvei de zile mari, iar coana Eufimia încerca aroma unei vișinate vechi. Dar prâslea nu gusta nimic din băuturi, în schimb mânca cu o poftă de căpcăun din bucatele alese.

—Bine, măi Rareș, da’ tu pe acolo, prin București, faci foame? Văd ca înfuleci de parcă bat turcii la gura ta!

—Lasă, Sever, băiatu’ în pace! sări îndată în apărarea feciorului coana Eufimia. Să-ți mai aducă Firona, puiule?

—Nu, nu, mamă! Ajunge. Mulțumesc! răspunse Rareș zâmbind. Adevărat, ai grăit, tată! Nu mănânc prea bine acolo! Nu-i în Regat mâncarea noastră… Nici pe departe!

Protopopul se lăsă pe spate în jilțul său și înainte să-și ducă la buze cupa aburită cu vinul gălbui, spuse oftând:

—Asta am auzit-o de la mai mulți! Da’ ce pun în ea, sacâz?

—Ei, vorbești și tu așa, Sever! Mâncarea cu gust se face pritocind-o. Oamenii de acolo n-au timp de așa ceva! Altfel e viața în București… Acolo nu întâlnești tihna de care ne bucurăm noi! zise coana Eufimia oftând.

—D’ apoi, coană preoteasă, să-și mănânce regățenii mititeii cu țolu’ n cap si ciorbele lor turcești cu giubelele puse invers, că tot mai bun îi noatenul nostru, la cuptor, cu usturoi și cimbru stropit îmbelșugat cu tămâioasă și dat pe gâtlej cu mămăligă vârtoasă! zise protopopul mare cunoscător de bucate neaoșe. Da’ ia zi, măi copile, ce mai face Mihnea-al nostru, că-i tare sărac în vorbe despre sine și când ne scrie parcă scoate slovele din foc cu cleștele!

—Păi, ce să vă spun? Lucrează pe brânci de dimineața până noaptea târziu. Îi un avocat căutat… Câteodată îl mai ajut și eu cu ce pot și știu. Mi-a spus că în septembrie vine acasă să se odihnească o săptămână, poate mai mult! răspunse Rareș cât mai lămuritor.

—Asta știm, ca ne-a trimis o telegramă chiar înainte să vii tu! zise repede coana Eufimia. Ne-a mai spus că vrei să-ți cumperi automobil. Drept îi, puiule?

—Da, mamă! Dacă mă ajută Dumnezeu și sănătatea, la anul viitor viu acasă în automobil, ca Mihnea! răspunse Rareș clipind din ochi de emoție.

—D’ apoi, asta înseamnă mulți bani, copile! spuse protopopul dând peste cap o cupă din vinul auriu.

—Tată, am muncit și am strâns! Cheltuitor nu sunt, băutura nu-mi place, după cum bine știți, la petreceri nu mă duc…! Și din ceea ce-mi trimiți dumneata, economisesc! Nu-mi mai trebuie mult. Vreo cincisprezece mii… Mihnea a vrut să mi-i dea, dar l-am refuzat, așa cum o să te refuz și pe dumneata, că știu că vrei să mi-i dai! Nu-mi trebuie! Lucrez și-i strâng! lămuri Rareș dorința aceasta a lui.

—Auzi, Sever? Nu-i un miracol de copil Rareș al nostru? zise coana Eufimia, cu atâta admirație încât scăpă un suspin adânc.

—Dacă l-am învățat cu munca de mic…! făcu biruitor protopopul mângâindu-și țăcălia gânditor. Ținem o bucată de pădure bună la Ațintiș… Aveam de gând de multă vreme s-o vând. Amu’ i-o venit rându’!

—Bine faci! zise coana Eufimia sorbind delicat din păhăruțul cu vișinata rubinie. Ajută-l pe copil!

Între timp Rareș suise în odaia sa și căutând în valiza-i de carton aduse jos, în salon, darurile pentru părinți. Mamei, o sticluță de parfum scump, franțuzesc, cu pompiță de gumă, iar tatălui, o pălărie de fetru, neagră, cu borurile largi, cumpărată de la prăvălia evreului Goldstein, de pe Lipscani.

Rareș trebuia să plece înapoi pe la sfârșitul lui august. Așa a fost înțelegerea pe care a făcut-o cu Mihnea. Avea de lucru la Tribunal. Domnișoara Andrada Vișinescu, grefiera șefă, urma să plece la Eforie, pentru o săptămână, iar lucrările ei trebuiau terminate. Și judecătorul Serafinescu, președintele Curții, cu consoarta, pleca în aceeași direcție și în același timp… Tânărul primea două mii de lei pentru efort, multe sărutări dulci de la Andrada și o strângere de mână din partea bătrânului cavaler, care făcea mult mai mult decât toate la un loc.

Avea două luni pline de vacanță pe care voia să le exploateze fără doar și poate!

Dormise cu fereastra deschisă învăluit de răcoarea nopții și se deștepta cu ciripitul gureșelor vrăbii chiar pe pervaz, între ghivecele cu mușcate roșii. Se întinse, căscând lung, cu pârâituri în fălci și lacrimi în colțul ochilor.

Odaia lui dădea spre livada din spatele conacului și un parc cu flori, trandafiri mai mulți, dar și iasomie, regina nopții sau bujori cu bogăția petalelor mai mare ca o căpățână de copil… Coana Eufimia puse să se facă alei peste care s-a turnat piatra albă măruntă, de marmură, iar în mijloc s-a ridicat un chioșc din lemn, cioplit ca prin părțile Oașului. Acolo cina câteodată familia protopopului, în serile senine și blânde.

Dincolo de livada cu meri, pruni, zarzări, corcoduși, cireși și peri de toate felurile, erau grajdurile celor patru cai, casa rândașului Dumitru și a slujnicelor conacului. Printr-o portiță dintre staule se trecea în grădina de zarzavaturi și legume pe care o lucrau cu simbrie, o dată pe săptămână, Imre baci și muierea sa Roji, doi hoștezeni pricepuți care veneau din Miheșu de Câmpie.

La capătul grădinii, acolo unde era gardul care închidea proprietatea conacului, era un zmeuriș altoit, de vreo doi-trei ari, nu mai întins, dar roditor de fructe mari cât buricul degetului police ori ca gurguiul țigăncii, cum spunea Dumitru, dulci și atât de aromate încât mirosul lor umplea toată aria, simțindu-se chiar și la chioșcul de vară, atunci când vântul adia potrivit.

Era fructul preferat de Rareș și se gândise să facă o expediție matinală către acele tărâmuri înmiresmate, dar înspinate, agățătoare și înșelătoare.

Își puse niște pantaloni subțiri de pânză și un maieu verzui de la clubul sportiv militar pe unde mai mergea uneori să învețe arta pugilatului cu nea Mitică Dornescu, fost aviator și mare luptător în vremea tinereții sale, la categoria semigrea, niște pantofi ușori de pânză și, cu mâinile în buzunare, coborî în cerdacul casei tocmai la timp să-l vadă pe protopop ieșind din curte în brișca mânată de Dumitru. Pe cap purta mândru pălăria neagră, cu boruri largi, primită în dar de la feciorul ce mic, student la București!

N-o zărise și n-o auzise pe coana Eufimia, prin casă. Era prea devreme. Dumneaei se scobora din așternuturi mai târziu, după orele zece ale dimineții. Altminteri, avea dureri de cap toată ziua și nu era chip să-i treacă, cu toate hapurile pe care le tot încerca domnul Titi Mihoc poticarul și prieten al familiei.

Rareș trecu prin livada plină de fructe. Sub crengile merilor și perilor, Dumitru a trebuit să înțepenească bulumaci în formă de furcă, ca să nu se rupă „cleoambele", spunea, atât erau de încărcate cu rod. Două cazane de fiert rachiul avea Severus Dunca și patruzeci de ciubere din lemn de plop, de o sută, cum le numeau la conac, în care puneau la dospit poamele. Câștiga bani grei protopopul cu țuică, de două ori pe an. Până la Crăciun se dădea la fiert horinca, adică rachiul stors din borhotul de prune, de cireșe și de caise, iar înainte de Paști se punea la fiert zeama merelor și a perelor.

În fiecare an veneau de la Abrud doi sau trei mocani să curețe de piatră ciuberele protopopului, să le spele cu leșie și să le așeze la scurs și uscat în șopronul numit „rafinărie". Nimeni nu făcea rachiu mai bun ca Severus Dunca, oricât ai fi căutat pe valea Mureșului, de la Deda și până la Deva, cum îi plăcea lui Dumitru să spună.

Tulpinile de zmeur aveau aproape trei metri înălțime. Văzu de departe licărirea roșiatică a degetarelor zemoase și se bucura în sinea lui. Aroma era covârșitoare. Începu să mănânce cu o poftă de căpcăun. Aduna zece zmeure mari în căușul palmei, apoi le slobozea în gură, bucurându-se ca un copil de dulceața lor. În timp ce le mesteca fericit, harnic, mai adună o încărcătură și astfel, trecând pe o latură a parcelei, își umplu pântecul. Se duse totuși în partea din dos să vadă dacă și acolo era atâta binecuvântare de rod și văzu că acolo gardul se lăsase într-o parte și că trebuia dres. Își puse în gând să vină mâine cu scule și doi bulumaci să repare stricăciunea, așa cum șade bine unei gospodării închegate ca a lor.

Sub gardul lor era un mic pârleaz cu un fir de apă care cobora din deal de la izvorul numit Al popii. Probabil cu ploile din primăvară pârâul căpăta mai multă apă și, dobândind putere, săpase pe sub uluci făcând să se hâiască partea aceea de gard.

În timp ce ședea rezemat de trunchiul unui gutui gândindu-se cum să apuce treaba mâine, urechea îi prinse un susur ușor, un fel de șoaptă melodioasă, care suia din porumbiștea deasă, înaltă și mănoasă care se deschidea liberă după hatul pârleazului.

Pământul acela era al lui Mihai Pârnog, zis Mișu Croitoru’, negustor de haine și galanterie cu prăvălie în Piața Sfatului, fost coleg de liceu, la Târgu Mureș, cu Mihnea și care se însurase de curând cu Nicoleta, fata dascălului Savu Grigoraș, drăguța din copilărie a lui Rareș Dunca. Se mirase tare când îi dădu Dumitru vestea nunții, căci ei, copiii, îl ciufuleau în ungurește pe Mișu zicându-i Kicitfosi, adică pulicică, pentru că acolo unde trebuia să-i fie bărbăția avea ceva ca o boabă de fasole și nici nădejde să se lungească nu mai era, fiind omul era crescut bine deja, dându-i tuleiele în barbă si la spurcaciune. De aceea, Mișu Kicitfosi nu mergea la scăldat cu ceilalți tineri, crescuse taciturn și cam fără prieteni, moale și bleg, chiar pămpălău, dar priceput la negoțuri după cum îi merse buhul… Prăvălia, negoțul și casa le moștenise de la bătrânul Pârnog, care se prăpădise în urmă cu câțiva ani de turbare, după ce-l mușcase propria mâță.

Ascultă un timp nedumerit, apoi deodată văzu legănarea vârfurilor înspicate ale păpușoiului, iar în capătul ariei ieși Nicoleta, fredonând încetișor un cântecel cu unduiri triste, amare.

Rareș n-o mai văzuse de câțiva ani. Nicoleta era frumoasă. Înaltă, subțire, blondă și mândră, se împlinise și se desăvârșise ca femeie. Tânărul ședea acolo, înmărmurit, cuprins de uimire, și o dorință ascunsă i se strecură ca un șarpe fierbinte printre fibrele corpului, întretăindu-i răsuflarea și nădușindu-i ceafa.

Nicoleta lăsă în iarba răzorului coșul împletit din nuiele de răchită plin cu păstăi gălbioare de fasole lată, crudă și, suflecându-și până la buric poalele rochiei de stambă înflorată, se puse pe vine slobozind cu șuier prelung, bucuros de eliberare, un pipi strălucind ca o nestemată în lumina soarelui dimineții de vară.

Vederea petecului auriu și stufos dintre picioare îi umplu lui Rareș gura de salivă lipicioasă pe care cu greu o putea împinge pe gâtlej în jos, iar privirea i se puse încețoșată, tulbure. Privea fascinat la tânăra femeie care-și făcea nevinovată nevoile acolo, la rădăcina cucuruzului, și aproape sorbi cu ochii ultimul licăr al picăturii căzut din comoara blondă de sub vintre. Toată acea simplitate a unui act fiziologic normal îl hipnotizase și-l făcu cataleptic, imposibil de mișcat.

O cunoștea bine pe Nicoleta. Au crescut împreună. S-au iubit de copii, s-au ținut de mână și s-au pupat seara prin grădini sau prin lunca râului. Mergeau împreună la scăldat și o făceau în pielea goală, fără rușine și fără secrete. Când însă fetei au început să-i răsară niște umflături la piept și Rareș a simțit cum „cercelușul spânzurat între picioare i se îngroașă și se întărea privind „păstaia dezghiocată a Nicoletei și cu ceva rozaliu înăuntru, dăscălița, coana Leonora, a făcut-o pachet pe frumoasa lui și a trimis-o la internatul liceului de fete din Târgu Mureș.

Rareș s-a dus și el la liceul de băieți, apoi la București. S-au mai văzut uneori prin vacanțe, nu s-au uitat și nu s-au iertat niciodată! Se priveau adânc în ochi atunci când se întâlneau și descopereau acolo, și unul, și altul, niște nostalgii aprinse și regrete nepotolite… Nu înțelegea cum un pămpălău ca Kicitfosi a reușit să pună laba lui transpirată pe o așa frumusețe de femeie. Nici chiar dacă chestia aceea nedefinită, de mărimea boabei de fasole de la care i se trăgea porecla, i s-ar fi făcut de măgar, ceea ce-i dădea serioase îndoieli, și tot n-ar fi meritat-o pe Nicoleta. Mai mult ca sigur urzica aceea de coana Leonora, o ahtiată de bani ca broasca de apă, a avut ceva de văzut în acea nefirească uniune, vânzând-o după blestematul obicei al vremurilor pe biata Nicoleta!

Femeia se ridică și mlădiindu-și coapsele prelungi, își trase la loc rochia, netezind-o apoi delicat cu palmele peste fese și pântec. Gestul ei era încărcat cu infinită delicatețe.

Atunci dădu cu ochii de bărbatul care o privea de lângă trunchiul pomului cu ochi avizi, de pasăre de pradă. Se sperie și scăpând un țipăt scurt se răsuci pe călcâie, dar îndată se întoarse cu fața luminată de zâmbet și surpriză.

—Rareș!? făcu ea cu o dulceață bine definită în glasu-i suav, cântat. Tu?

—Nicoleta! zise bărbatul cu vocea răgușită, rupt dintr-o indiscretă și impudică visare.

—Doamne, Rareș! Ce sperietură mi-ai dat! Când ai venit?

—Îmi pare rău, Nicoleta! N-am vrut… Eram întâmplător pe aici. Ieri seară am ajuns, dar ia stai! Ce cauți tu prin grădina lui Kicitfosi? zise Rareș sărind peste pârleazul ce ieșea de la izvorul Popii.

Nicoleta râse cristalin. Buzele ei erau roșii, răsfrânte și parcă fremătau a nerăbdare.

—Vai, nu știi!? M-am măritat acum doi ani cu Mihai…! zise repede femeia fără vreo intonație aparte în glas.

—Daaa? făcu bărbatul prefăcându-se surprins. De doi ani…? mai zise el apropiindu-se încet.

Se priveau în ochi. Ea se pierdu în noaptea enigmatică a privirii lui, iar el se scufundă în albastrul de cer, ca zorii unei frumoase primăveri.

De doi aaani!? repetă Rareș ca un ecou îndepărtat, dar întrebarea lui însemna de fapt altceva.

—Da… Se împlinesc doi ani luna viitoare! Eu… am ve…venit să culeg fasolea…, spuse Nicoleta care începu să tremure atinsă de un frig ce venea dinăuntru. Lui Mi…hai îi place mâncarea scăzută! adăugă ea în șoaptă, dar nu știa ce spune.

Când bărbatul îi puse mâna pe umăr, femeia se lăsă moale, răsuflarea i se iuți, iar sânii ei mici și tari, urmând creșterii și descreșterii pieptului, ieșeau înainte, ori băteau în retragere, dar tot cu gurguiul ațâțat împungând pânza rochiei. Abia reuși să îngaime:

—Rareș… Să fii cuminte! Doamne da’ ce frumos ești...!

Bărbatul o prinse de umeri cu brațul stâng, răsucind-o către el. Femeia se supuse, respirând întretăiat. O ușoară roșeață i se puse în obraji. Închise ochii.

Rareș îi prinse buzele sub ventuza pofticioasă a gurii sale, sărutând-o apăsat și îndelung. Mâna lui dreaptă îi mângâiase părul auriu și mătăsos, apoi începu să-i coboare pe curbura spinării ieșind la limanul coapselor prelungi și a feselor dure ca harbuzul, apăsând și ridicând acolo, potrivind și împingând trupul femeii cu o furie plină de nemărturisite dorințe.

Îi lăsă la scurtă odihnă buzele supte de vlagă și trecu la gâtul delicat și alb, umblându-i harnic cu vârful limbii în dosul urechii. Nicoleta mirosea a săpun și a femeie încinsă. Șoptea aproape neauzit:

—Rareș… Rareș… Fii cuminte! Bine?

—Da. Nu te teme… Nu-ți fac nimic!

Începu să-i ridice rochia subțire dezvelindu-i picioarele drepte, fără cusur și mai albe ca zăpada munților. Apoi trase și mai sus prinzându-i marginea la spate cu mâna stângă. Nicoleta nu se împotrivi, ci lăsând capul pe spate îngăimă ca pentru sine:

—Dacă… ne ve…vede cineva? N-ai spus... că vei fi cuminte? Rareș, Rareș… făcu ea a dojană.

—Nu te teme, frumoaso! Nu mușc deloc!

Trecu palma peste puișorul gălbior ascuns sub pântecul de statuie greacă și simți locul acela umed și fierbinte, umflat și crăpat, ca o păstaie coaptă din care dădeau să iasă boabele. Împlini atunci o dorință veche, de când era țângău și începuse să simtă niște fiori ciudați umblându-i prin ouțe atunci când vedea pe furate mașinăria aceea magnetică făcătoare de visuri și dorințe ascunse, dar pe care nu mai reușise s-o atingă din pricina Leonorei… Era exact așa cum și-o imaginase. Moale și mătăsoasă!

O iubise pe Nicoleta acolo, așa cum era, în picioare, iar ea i se dăruise cu gemete și scântece, deși era multă fericire în împotrivirea ei cu graiul și multă dorință în mișcările molatice ale coapselor.

Cât a ținut vacanța lui Rareș, Kicitfosi a mâncat aproape în fiecare zi iahnie de fasole, iar el a îngrijit de canarul Nicoletei, cu sârg și pricepere chiar și pe zilele cu ploaie, de se mirau toți ai casei de marea poftă matinală a băiatului pentru zmeura altoită, zisă și „dulceața doamnei"…

Rareș n-a întrebat-o niciodată pe Nicoleta care i-a fost rezonul pentru care s-a luat cu Kicitfosi, deși i se confirmase bănuiala când îi spuse că dascălul Savu Grigoraș făcuse datorii mari la cărți. După aprinderea cu care-l iubea și după neostoita poftă pe care o avea, Rareș înțelese că negustorul nu se vindecase de meteahna lui și că vreme de doi ani doar o necăjise pe biata Nicoleta cu lucrări în asternut puțin folositoare pentru o femeie, care prin noroc și potriveli de codoașă ajunse pe divanul său…

Aveau locul lor în cucuruzul verde și des, loc pe care l-au bătucit parcă bătut cu maiul. Dar pământul era moale, afânat și bun acolo, așa că păstra trădător urmele genunchilor și ale coatelor, iar dacă ar fi privit cu atenție cineva si cu înțelegere, ar fi zărit și două adâncituri ca două cupe, locul unde au dansat odă bucuriei bucile tari ale Nicoletei…

Numai păsările cerului puteau vedea ce fac ei acolo și bănuiala coanei Eufimia, care însă nu spuse nimic și nu lăsă să se vadă nimic din ceea ce-i frământa inima.

Când s-au despărțit, Nicoleta a plâns mult și l-a sărutat și mai mult. Rareș i-a promis că se va întoarce în vara viitoare la fel de încărcat de dorință și că Nicoleta va fi întotdeauna regina visurilor lui noaptea și a gândurilor de dor ziua… Ea l-a crezut și s-a întărit pentru anul trist și sec ce i se așternea înainte.

Protopopul vânduse fabricantului de cașcavaluri din Târgu Mureș, Vasile Sălcudean, pădurea bătrână de pe dealul Ațințișului și vru să-i dea banii luați mezinului, ca să aibă suficienți pentru automobilul dorit, dar fiul îl refuză cu blândețe, îndemnându-l să-i folosească dacă va vrea, să ridice o „rafinărie" nouă, din cărămizi și cu acoperișul de tablă, mai adăpostită și mai sigură.

Atunci, cu prilejul vânzării, l-a cunoscut și Rareș pe fabricant, cel care-l scăpase pe Dumitru din ceaunul morții și despre care-i povestise el însuși cum îl recunoscuse pe stradă, căci venise la ei acasă să-i aducă banii protopopului și să-și ia actul de proprietate.

Trase automobilul în fața cerdacului conacului familiei Dunca. Protopopul îl aștepta în capul scărilor. Trecând întâmplător pe acolo, tatăl îl rugase să zăbovească și el o fărâmă de timp. Era cam nădușit și cu țărână pe genunchi, căci tocmai venea din păpușoiul lui Kicitfosi, dar îi făcu hatârul, mai ales că era curios să-l cunoască pe omul care se umpluse de glorie în marele război.

Potrivit de statură, mai mult slab decât împlinit, blondiu la păr, tuns scurt, aproape cazon și cu ochi albaștri pătrunzători, fabricantul era sprinten, musculos și simpatic. Purta un costum scump de culoare gri deschis, cămașă impecabil de albă din mătase strălucitoare, pantofi de lac, cravată neagră și pălărie așijderea.

—Bună ziua, domnule Dunca! Sper să vă găsesc sănătos! zise Vasile suind cu ușurință scările.

În mâna stângă purta o servietă din piele fină de culoare neagră.

—Dumnezeu să vă binecuvânteze, domnule Sălcudean! Bine ați venit sub acoperișul casei mele! răspunse protopopul întinzându-i mâna. Dați-mi voie să vi-l prezint pe feciorul meu mai mic, Rareș. Student la București.

—Domnule Rareș, o bucurie să vă cunosc!

—Este o onoare pentru mine, domnule! Multe mi-a povestit Dumitru despre dumneavoastră…!

—Vasile! Doar Vasile… Bine, Rareș?

—Să intrăm! spuse bătrânul Dunca arătând cu mâna întinsă drumul de urmat.

Au intrat în salonul mirosind a cafea proaspăt făcută. Coana Eufimia tocmai așeza ibricul și ceștile de porțelan pe masa de serviciu. Firona aștepta în spatele ei