Discover millions of ebooks, audiobooks, and so much more with a free trial

Only $11.99/month after trial. Cancel anytime.

Cum sa predai ca un campion 2.0
Cum sa predai ca un campion 2.0
Cum sa predai ca un campion 2.0
Ebook651 pages12 hours

Cum sa predai ca un campion 2.0

Rating: 5 out of 5 stars

5/5

()

Read preview

About this ebook

Cartea de față este un bestseller internațional utilizat de peste 1,3 milioane de profesori din lumea întreagă. Volumul s-a născut după ce, ani întregi, autorul a urmărit cum anume lucrau „profesorii-campioni" din școlile publice din Statele Unite și cum reușeau să aibă rezultate excelente în școli din cartiere sau regiuni dezavantajate. După ce a sintetizat și filtrat tot ce făceau mai bine acești educatori excepționali (cum adresau întrebările, cum implicau toți elevii, cum circulau prin clasă și cum integrau în lecție răspunsurile elevilor), Doug Lemov a ajuns la cele 62 de tehnici privitoare la arta predării, la planificarea și ritmarea lecțiilor, la așteptările educaționale înalte, dar și la consolidarea caracterului și încrederii de sine a elevilor. Alegându-și tehnicile care li se potrivesc, profesorii își vor putea motiva mai bine elevii și vor putea crește eficiența procesului de predare-învățare-evaluare.

Doug Lemov este profesor, cercetător în științele educației și manager al rețelei educaționale Uncommon Schools care include școli din nord-estul SUA. A scris cărți despre perfecționarea didactică și despre instruirea în domeniului scrisului și cititului.
LanguageRomână
PublisherEditura Trei
Release dateMay 21, 2022
ISBN9786064013965
Cum sa predai ca un campion 2.0

Related to Cum sa predai ca un campion 2.0

Related ebooks

Psychology For You

View More

Reviews for Cum sa predai ca un campion 2.0

Rating: 5 out of 5 stars
5/5

1 rating0 reviews

What did you think?

Tap to rate

Review must be at least 10 words

    Book preview

    Cum sa predai ca un campion 2.0 - Doug Lemov

    1.png

    Editori:

    SILVIU DRAGOMIR

    VASILE DEM. ZAMFIRESCU

    Director editorial:

    MAGDALENA MĂRCULESCU

    Design copertă: Daniel Toma

    Foto copertă: Copyright © DrAfter123 / Guliver / Getty images

    Redactare:

    Liana Fâcă

    Director producţie:

    CRISTIAN CLAUDIU COBAN

    Dtp:

    Mirela Voicu

    Corectură:

    Andreea-Lavinia Dădârlat

    Irina Mușătoiu

    Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

    Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

    Copyright © 2015 by Doug Lemov All rights reserved.

    This edition published under license with the original publisher, John Wiley & Sons.

    Copyright © Editura Trei, 2021, pentru prezenta ediție

    Titlul original: Teach Like a Champion 2.0

    Autor: Doug Lemov

    O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

    Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

    e-mail: comenzi@edituratrei.ro

    www.edituratrei.ro

    ISBN (print): 978-606-40-0661-5

    ISBN (epub): 978-606-40-1396-5

    Pentru Mike și Penny Lemov,

    primii mei dascăli

    Prefață

    În 1983, o comisie educațională importantă din America a făcut bine-cunoscuta declarație că „națiunea noastră [este] în pericol, că „un val din ce în ce mai mare de mediocritate [...] ne amenință viitorul și că ar trebui să considerăm jalnica noastră performanță K-12 drept o „declarație de război". Având în vedere faptul că încrederea în instituțiile educaționale recunoscute se află la cel mai mic nivel din istorie, mai multe state au invitat profesorii și cetățenii să contribuie cu idei, abordări și școli noi, care să ajute la reconstruirea unui sistem șubred. Școlile finanțate de stat care au apărut, începând cu anul 1991, trebuiau să funcționeze ca brațul de cercetare și dezvoltare al educației publice.

    În ultimul sfert de secol, o nouă generație de idealiști a răspuns la acest sunet de goarnă pentru chemarea la reformă, mai ales în orașele unde țara a ignorat milioane de copii care trăiesc în sărăcie și frecventează școli inefi­ciente, neprimitoare, nefericite. Pentru a construi școli și clase după chipul și asemănarea lor, acești reformatori au escaladat zidurile birocrației, apoi s-au luptat cu aceleași probleme pe care le-au avut de înfruntat și strămoșii lor. Dar, fiind idealiști pragmatici, nu au urmărit egalitatea educațională ca pe un concept abstract. Au urmărit-o neobosit, ca oameni care rezolvă problemele educației, într-o comunitate de învățare condusă de o misiune.

    Deodată, ușile claselor — care, timp de decenii întregi, fuseseră închise, în mod straniu și trist, pentru străini și colegi deopotrivă — s-au deschis brusc. În căutarea modelelor de la care să învețe și pe care să le copieze, mulțimile s-au adunat în clasele celor mai pricepuți profesori, ai căror elevi se implicau cu bucurie, se concentrau asupra părții academice, lucrau împreună în echipă și aveau rezultate uluitoare.

    Printre cei care au studiat clasele excepționale, un profesor și lider înalt și modest — Doug Lemov — a petrecut acolo mai mult timp decât alții. El a văzut importanța tușelor educative pe care majoritatea dintre noi nu le vedeam sau nu le apreciam: cum circulau profesorii, cum implicau toți elevii, cum adresau întrebările, cum formulau lucrurile pozitive, cum își împărțeau timpul, cum așteptau strategic și apoi prelungeau răspunsurile elevilor. Lemov a avut ochi să vadă detaliile lecțiilor bine predate, dar și inimă să iubească și să laude profesorii pentru impactul avut asupra traiectoriilor pe care aveau să le ia viețile elevilor. A umplut teancuri de carnete cu notițe entuziaste și ilizibile, care s-au metamorfozat, încet, în fraze și idei memorabile. Apoi, înaintea oricui altcuiva, a trimis camere de filmat în clase, pentru a surprinde practicile exemplare în înregistrări video.

    După ce a urmărit cu încetinitorul mișcările educative, a transformat notițele din teren într-o taxonomie a practicilor eficiente de predare — inițial pentru uzul lui personal, apoi pentru toți profesorii din rețeaua pe care a înființat-o, Uncommon Schools, iar apoi ca bază pentru pregătirea miilor de profesori și directori de școală din toată țara. La un moment dat — atunci când a produs cam a douăzeci și opta versiune — mai mulți dintre noi am insistat să le publice; ezitarea din partea lui Lemov provenea din modestie, din convingerea că manualul lui încă era în curs de dezvoltare.

    Așa că nu era pregătit pentru ceea ce s-a întâmplat acum patru ani: sute de mii de exemplare din taxonomia lui adunată cu sudoarea frunții, prima ediție a acestei cărți, au zburat de pe rafturile librăriilor cu o viteză uimitoare, ajungând la aproape un sfert dintre profesorii din America, din toate tipurile de școli — publice, independente, parohiale, urbane, suburbane, rurale. Dascălii au găsit îndrumări aplicabile, accesibile, pe care le puteau folosi, nu doar pentru a-și organiza clasa sau planifica lecțiile, ci chiar în timpul actului de predare. Profesorii începători au adoptat tehnici sigure de a-și gestiona clasele, de a crea o cultură a veseliei și de a construi o platformă productivă pentru învățare. Profesorii cu experiență au apreciat faptul că Lemov „a inventat un nou limbaj al educației americane", după cum explică Elizabeth Green în Building a Better Teacher. Limbajul lui era limbajul lor, plin de formule memorabile și completat de imagini și înregistrări cu profesori reali, care i-au ajutat să treacă de la „bine la grozav". Într-un volum ulterior, Practice Perfect, Lemov și colegii săi i-au încurajat pe profesori să repete tehnicile și strategiile, înainte de a improviza în fața elevilor.

    Între timp, peste 18 000 de directori de școli și profesori au participat la cursurile de pregătire ale lui Lemov, prin Uncommon Schools, iar alte mii au învățat această abordare prin Relay Graduate School of Education, pe care am înființat-o noi, parțial, pentru a împărtăși elemente de predare eficiente, codificate de el. Am văzut cum munca lui a fost adoptată în Brazilia, India și Africa de Sud. Regina Iordaniei a comandat o traducere a cărții în limba arabă, în timp ce profesori din China, Coreea, Australia, Olanda, Anglia și alte țări au adus prima ediție a cărții Cum să predai ca un campion (CPUC) în clasele lor.

    S-a întâmplat ceva inedit, pe măsură ce CPUC devenea un fenomen global. În timp ce profesorii învățau de la Lemov, și el învăța de la ei. În ultimul deceniu, a vizitat aproximativ 10 000 de săli de clasă și a urmărit peste 10 000 de înregistrări video. De la publicarea CPUC, a observat nenumărați profesori îmbunătățind, adaptând și remodelând tehnicile descrise de el. Una dintre tehnicile mele preferate este cea pe care Lemov a numit-o „cultura erorii", în care profesorii le demonstrau elevilor că este în regulă să își arate greșelile, în loc să le ascundă. Publicând prima ediție atunci când a făcut-o, Lemov a câștigat patru ani de feedback, care l-au ajutat să își rafineze gândirea, scrierea și taxonomia.

    Bineînțeles că această cultură conduce, în mod inevitabil, la ediția 2.0, cea pe care o țineți acum în mână. Fanii primei ediții vor găsi aici, fără îndoială, aceleași tehnici de bază — chiar într-o formă perfecționată. Ceea ce este nou, chiar la începutul versiunii 2.0, este o abordare mai profundă, mai specifică a modului în care „verificăm înțelegerea". De asemenea, există material nou despre tehnicile de scriere, dar și despre transferul ponderii efortului cognitiv de la profesor la elevi. Respectând Standardele Comune de Stat — o dezvoltare promițătoare, care a ridicat ștacheta educativă pe tot teritoriul — mai mult decât oricând altcândva, munca lui Lemov îndeamnă profesorii să pună întrebări riguroase și să implice elevii într-o învățare mai riguroasă.

    Din toate aceste motive, presupun că un grup mare de profesori, cu o gamă mai largă de stiluri, voci și abordări, se vor regăsi în această carte. Vor descoperi tehnici noi, pe care le pot folosi în sălile lor de clasă, și vor întâlni un limbaj nou, care îi va determina să devină și mai buni. În același timp, mulți vor exersa, se vor adapta și vor inventa următorul set de tehnici, care va apărea în deceniile ce vor urma. Fie ca cercul de profesori campioni să se mărească, fie ca această comunitate practicantă să se lărgească și fie ca dumneavoastră să faceți parte dintr-o generație de profesori care folosesc și dezvoltă instrumente care — după cum spunem la Uncommon Schools — vor schimba istoria.

    Noiembrie 2014 Norman Atkins

    Norman Atkins este cofondator și președinte

    la Relay GSE și fondator al Uncommon Schools

    Introducere

    Arta predării și instrumentele sale

    Să știi să predai foarte bine reprezintă o artă. În alte arte — pictura, sculptura, scrierea romanelor —, marii maeștri pun în practică o competență, folosindu-se de instrumente fundamentale, pentru a transforma materii prime (piatră, hârtie, cerneală) în cele mai prețuite bunuri din societate. Această alchimie este cu atât mai uluitoare cu cât instrumentele li se par, de obicei, banale, celorlalți. Cine ar putea să se uite la o daltă, un ciocan și o pilă, și să își imagineze că ele ar putea da naștere statuii David a lui Michelangelo?

    Arta extraordinară se bazează pe cunoașterea temeinică și pe aplicarea abilităților fundamentale, deprinse de fiecare individ prin studiu sârguincios — „măiestrie", dacă vrei să spui așa. Înveți să lovești dalta cu un ciocan. Îți perfecționezi această abilitate, în timp, învățând la ce unghi să lovești și cum să direcționezi dalta. Într-o bună zi, poate după câțiva ani, privitorii s-ar putea să enunțe filosofia pe care o exprimă ceea ce ai creat tu. Dar, mult mai importantă decât orice teorie este îndemânarea ta în a utiliza modesta daltă. În spatele fiecărui artist se află un meșteșugar. Însă, deși nu toată lumea care învață să mânuiască o daltă va crea un David, nici cei care nu reușesc să deprindă această abilitate nu vor reuși altceva decât să facă niște semne pe o piatră.

    Fiecare artist — inclusiv profesorii — e un artizan, a cărui sarcină este să studieze un set de instrumente și să dezlege secretele utilizării lor. O daltă pare banală, dar, cu cât o înțelegi mai bine, cu atât mai mult te ghidează către a vedea ceea ce este posibil. Atunci când rotunjești un contur cu o netezime neașteptată, dalta te ajută să înțelegi, deodată, că ai putea aduce și mai multă subtilitate unei expresii faciale, mai multă tensiune mușchilor din chipul pe care îl sculptezi, iar acest lucru îți schimbă viziunea asupra ei. Măiestria în ceea ce privește o unealtă nu doar permite creația, ci o și insuflă. Adesea, procesul este departe de a fi fascinant; viața unui artist este, de fapt, viața unui comerciant, caracterizată de bătături în palmă și praf de piatră, necesitând sârguință și modestie, dar recompensele sunt enorme. Este opera merituoasă, de o viață, a unei persoane.

    Călătorind în străinătate, în primul an de facultate, am văzut caietele din școală ale lui Picasso, expuse în Muzeul Picasso din Barcelona. Ceea ce îmi aduc aminte cel mai bine sunt schițele de pe marginile paginilor. Țineți cont de faptul că acestea nu erau blocuri de desen. Erau caiete, la fel ca acelea ale tuturor elevilor: pagini după pagini, cu notițe de la lecții. Dar schițele de pe margini imortalizau chipul vreunui profesor sau chiar propria mână a lui Picasso, ținând un creion, cu perspective, linii și umbre perfecte. Am crezut întotdeauna că opera lui Picasso este una abstracționistă, legată de un mod de a gândi care făcea irelevantă capacitatea lui de a desena cu precizie și realism. Schițele lui ne dezvăluie altceva, ele sunt mărturia stăpânirii abilităților fundamentale și a demersului său constant de a și le perfecționa. Chiar și în momentele de rătăcire din perioada școlară, el își îmbunătățea permanent elementele de tehnică. Era în primul rând un meșteșugar, și abia apoi un artist; drept dovadă, faptul că a umplut 178 de blocuri de desen, în decursul vieții.

    Această carte este despre instrumentele meșteșugului de a preda. Mai precis, se referă la instrumentele necesare pentru a obține succes în partea cea mai importantă a acestui domeniu: instruirea în școlile publice, mai ales în cele din zonele centrale ale orașelor, acelea destinate elevilor condamnați la sărăcie și, mult prea des, cu o fereastră a oportunităților care se închide rapid. În aceste școli, prețul pentru eșec este mare, iar provocările sunt imense. Profesorii din aceste școli lucrează într-un creuzet în care, foarte adesea, eșecurile societății noastre sunt primordiale, evidente și părând uneori aproape copleșitoare. Totuși, în fiece zi și în fiece cartier, chiar și în cele mai disperate situații, există profesori care, fără prea mult tam-tam, îi ajută pe elevii care spun „nu pot să devină niște copii care „pot (să citească literatură mai dificilă, să efectueze calcule de algebră sau să prindă gustul și dorința de învățătură). E imposibil să-i cunoaștem personal pe acești dascăli, dar știm că ei sunt peste tot — sunt cei care își văd tăcuți de treabă în zonele paupere, cei care nu sunt băgați în seamă de cei 50% dintre dascălii nou intrați în sistem care vor renunța la catedră în primii lor trei ani de profesat. Gândiți-vă puțin: toți acești tineri profesori care se lovesc de tot soiul de dificultăți au adesea chiar lângă ei (prin acei dascăli-model) soluția la problemele lor și calea către o împlinire profesională. Iar elevii care au șansa să intre într-o clasă potrivită vor putea deschide porțile către oportunități nebănuite. Problema este că, adesea, tinerii dascăli nu sunt suficient de determinați în a căuta răspunsurile de care au nevoie — la profesorii-model.

    Gândiți-vă la Zenaida Tan, căreia James Felch, de la Los Angeles Times, i-a făcut profilul în 2010, după ce informațiile adunate din Districtul Școlar Unificat din Los Angeles au dezvăluit că, pentru o perioadă de șapte ani, Tan fusese una dintre cele mai bune câteva profesoare din oraș, iar elevii ei făcuseră progrese excepționale față de elevii unui profesor obișnuit, an după an. „Conform etalonului LAUSD, Tan pur și simplu «întrunește standardele de performanță», la fel ca aproape toți profesorii din district — singura alternativă a evaluatorilor fiind «sub standardul de performanță». La o evaluare recentă, directorul școlii ei [...] a bifat toate căsuțele necesare, după cum mi-a spus Tan — iar, apoi, a notat că întârziase de trei ori să îi adune pe copii din pauză. «Am aruncat evaluarea, pentru că m-am enervat», mi-a spus Tan. «De ce nu se concentrează asupra modului meu de a preda? De ce nu se concentrează asupra nivelului la care se află elevii mei?»", a scris Felch¹.

    Scopul meu era să găsesc cât mai mulți astfel de profesori și să îi răsplătesc prin a mă concentra asupra modului lor de predare și a-l studia. Pentru a scrie această carte, am petrecut mult timp stând în spatele sălilor de clasă și urmărind înregistrări cu profesori buni în acțiune. Am folosit observațiile lui Jim Collins din Built to Last și Good to Great, conform cărora ceea ce deosebește binele de excelent contează mai mult decât ceea ce descrie simpla competență. Nu voiam să știu ce anume face ca un profesor să fie destul de bun, ci ce anume îl face să fie excepțional, capabil să învingă sorții, ce îi face pe anumiți profesori capabili să realizeze ceea ce nu reușesc o mie de programe sociale, de altfel bine intenționate. Existau idei consecvente care le permiteau să transforme viețile într-un mod mai trainic? Existau cuvinte și acțiuni pe care noi, restul, puteam să le copiem și să le adaptăm? Existau tendințe generale care să ne ofere un fel de hartă, niște principii care stau la baza excelenței? Sau excelența lor era idiosincrazică și imposibil de cartografiat?

    Am descoperit că, deși fiecare profesor bun este unic — ca grup, modalitatea lor de a preda are elemente comune. Am început să văd atât tema predilectă, cât și variațiile, așa că am pornit să alcătuiesc o listă cu lucrurile pe care le făceau ei. Am dat un nume acelor acțiuni, astfel încât să mi le aduc aminte cu ușurință, iar cu timpul, lista mea a crescut, atât ca număr de subiecte, cât și ca nivel al specificității. Ideile s-au contopit în tehnici. Nu toți profesorii pe care i-am urmărit foloseau toate tehnicile descrise de mine. La fel ca Felch, am descoperit că profesorii buni erau de diverse tipuri: „Erau tăcuți și animați, zâmbitori și încruntați. Unii se rezumau la lucrurile de bază, iar alții deviau mult de la programa adesea rigidă impusă de inspectorat". Dar, în ansamblu, a apărut o poveste unitară. Se pare că există o cutie cu instrumente pentru ștergerea diferențelor între performanțele elevilor. Conținutul cutiei a fost perfecționat de zece mii de profesori, care lucrează fără să facă zarvă și, de obicei, fără vreo recunoaștere oficială, la capătul holurilor cu linoleum crăpat. Sunt sigur că o parte din analiza mea asupra a ceea ce fac ei este greșită. De fapt, am rescris această carte, față de varianta originală, pentru a surprinde mai mult din ceea ce fac ei, cu mai multă acuratețe. Paginile care urmează reprezintă încercarea mea de a descrie și organiza instrumentele lor și modul în care acestea pot fi folosite.

    Dacă sunteți un profesor aflat la începutul formării în arta predatului, scopul meu este să vă ajut să deveniți unul dintre acei profesori care, pe parcursul unei cariere lungi și distinse, descătușează talentul și aptitudinile latente din elevi, indiferent câte eforturi anterioare au eșuat în a face acest lucru. Dacă vă dedicați acestei meserii, meritați să aveți succes și să schimbați vieți. Dacă aveți succes, este mult mai probabil să fiți fericiți făcând această muncă, iar atunci când sunteți fericiți, veți avea rezultate mai bune.

    Dacă sunteți deja profesor cu experiență, sper că o discuție despre instrumente și aplicațiile acestora, încadrarea unui vocabular, pentru a discuta despre momentele esențiale, și uneori neglijate, ale zilei vă va inspira nu doar să vă perfecționați stilul, ci și să vă placă să faceți acest lucru și să simțiți plăcerea dedicării sau a unui nou angajament față de scopul de a stăpâni la cel mai profund nivel acest demers complex și merituos, și anume munca dumneavoastră de o viață. Presupun că, în multe cazuri, această carte va descrie lucruri pe care le cunoașteți și le utilizați deja. Din punctul meu de vedere, este excelent, iar în acest caz, scopul meu este să vă ajut să deveniți puțin mai buni în aceste privințe, poate chiar să vedeți aplicații și variații utile, pe care nu le-ați luat în considerare. În orice caz, dezvoltarea dumneavoastră este cel puțin la fel de importantă ca aceea a unui profesor începător. Educația este cea mai bună și mai importantă muncă din societatea noastră. Cei care o practică merită să aibă parte de creștere și învățare constantă. La urma urmei, asta ne dorim și pentru elevii noștri.

    Dacă sunteți director de școală, sper ca această carte să vă susțină în a-i ajuta pe profesori să facă această muncă solicitantă, cu rezultate cât mai bune. În domeniul nostru, prima obligație a unei organizații este să își ajute oamenii să reușească. Atunci când profesorii își încheie ziua cu un sentiment de împlinire, atunci când simt că au succes și se dezvoltă, rămân în școlile noastre mai mult timp, fac o muncă extraordinară, lucrează cu bucurie și îi inspiră pe ceilalți, iar astfel răsplătesc organizația cu vârf și îndesat.

    Aș dori să menționez, cu o modestie care este întărită de fiecare dată când intru în clasele colegilor pe care îi descriu în această carte, că eu nu sunt un profesor campion. Nici pe departe. Sarcina mea nu a fost să inventez instrumentele, ci să descriu modul în care le folosesc ceilalți — și ceea ce le face să funcționeze. Acest lucru a însemnat să acord nume unor tehnici, pentru a ajuta la crearea unui vocabular comun, folosit pentru a analiza și a discuta despre predarea în clasă. Aceste nume ar putea fi văzute, la început, ca niște trucuri gratuite, dar ele constituie partea esențială a cărții. Dacă nu ar fi existat cuvântul democrație, ne-ar fi fost infinit mai greu să milităm pentru acest lucru numit „democrație. Ne-am fi simțit realmente neputincioși să trecem la acțiune atunci când s-ar fi cerut — „Știi, e chestia aia la care ne referim atunci când spunem că fiecare trebuie să aibă dreptul la propria opinie… Profesorii și liderii din educație trebuie să fie în stare să vorbească succint și eficient cu colegii despre un set de idei clare și comune, dacă vor să îmbunătățească lucrurile de la locul lor de muncă. Ei au nevoie de un vocabular comun, pentru a putea analiza cât mai bine ce se întâmplă într-o clasă de elevi. Cred, deci, că numele sunt foarte importante și merită folosite. Teoretic, ele vă vor permite să vorbiți mai eficient și mai specific cu colegii dumneavoastră despre felul în care predați.

    Dar vreau să fiu bine înțeles. În ciuda acestor nume năstrușnice date diverselor metode de predare, ceea ce apare în această carte nu îmi aparține mie în mod special, și nici nu este o teorie. Este un set de notițe derivate din observarea muncii unor maeștri, dintre care pe unii îi veți întâlni în această carte, iar pe alții, nu, dar ale căror sârguință și talent m-au marcat și m-au motivat în scrierea acestei cărți.

    CE ESTE VERSIUNEA 2.0?

    Poate că vă întrebați ce înseamnă 2.0 din titlul acestei cărți. Dacă știți prima ediție a cărții de față (Cum să predai ca un campion), poate că vă întrebați de ce nu am actualizat acea variantă, păstrând același nume? Adăugarea termenului 2.0 arată faptul că această carte este atât de plină de idei noi, aranjate într-o structură diferită, încât îmi este greu să consider că este vorba despre aceeași carte. În ultimii patru ani, am învățat la fel de multe din urmărirea profesorilor în acțiune ca în perioada în care am scris versiunea originară a cărții, dacă nu chiar mai mult. În acest timp, am fost inspirat de ceea ce fac profesorii talentați și motivați cu o idee utilă atunci când o găsesc.

    Desigur, o folosesc, adesea cu un efect inspirațional, dar, aproape imediat, profesorii excelenți încep să adapteze și să ajusteze orice lucru bun; îl fac să se potrivească propriului stil și propriei abordări, clasei și elevilor lor. Se pare că, mai mult decât orice, profesorii remarcabili găsesc modalități de a lua orice le dai și a-l transforma în ceva mai riguros. Aproape de îndată ce am început să împărtășesc ideile pe care le-am adunat de la profesorii din versiunea inițială a acestei cărți, sfaturile au devenit învechite. Am început să văd ideile reflectate înapoi către mine, în clasele profesorilor, dar adaptate, reglate și îmbunătățite, astfel încât ceea ce vedeam, atunci când profesorii puneau în aplicare tehnici din această carte, era adesea mai bun decât ceea ce descrisesem eu.

    Am ajuns să denumesc acest proces Cercul Virtuos: le dau profesorilor un lucru bun, iar ei îl fac mai bun, mai isteț, mai rapid. Te fac să te întrebi cum de tu nu te-ai gândit la ceva atât de bun sau evident mai nuanțat de prima dată. Pentru mine, este partea care mă inspiră cel mai mult din această profesie, iar de aceea sunt atât de optimist cu privire la educație. Nimic nu mă face mai fericit decât să descopăr cât de învechite au ajuns ideile originare și cât de repede va trebui să fie actualizată această a doua versiune a cărții. Pentru moment, noul titlu reflectă profunzimea cunoștințelor generate de acest ciclu.

    După cum voi sublinia mai târziu, Cum să predai ca un campion 2.0 include și tehnici noi-nouțe, deoarece profesorii buni sunt antreprenori, iar predarea este plină de ceea ce Deborah Ball, decana Școlii de Educație din cadrul Universității Michigan, numește „probleme endemice. În acest caz, endemic este opusul termenului „exotic: înseamnă probleme complet previzibile — știm că urmează să aibă loc. Întrebările endemice le includ pe cele de tipul: Ce facem atunci când un elev renunță, pur și simplu nu mai vrea să încerce? Cum ne dăm seama că elevul care se ascunde tăcut, într-un colț, învață? Cum putem maximiza nivelul de muncă pe care îl întreprind elevii? Și ce facem atunci când îi cerem unui elev să se așeze, iar el rânjește și ne spune nouă să stăm jos? După cum sugerează aceste exemple, predictibilitatea problemelor endemice nu implică faptul că sunt simplu de rezolvat. Și nu ar trebui să fie nevoie de doisprezece ani grei de încercări și eșecuri, de suferință și oboseală, pentru ca un profesor să găsească rezolvarea acestor probleme. Alte observații m-au ajutat să văd numeroase probleme endemice pentru care profesorii au dezvoltat soluții geniale. Și nivelul acestor adăugiri a susținut necesitatea unei versiuni 2.0 a cărții — atât o continuare, cât și o revizuire a variantei inițiale.

    DESPRE PROFESORI ȘI SFATURILE PE CARE LE PRIMESC ACEȘTIA

    Profesorii se îneacă în sfaturi. În majoritatea timpului, sunt însărcinați cu executarea ideilor și a directivelor care provin din altă parte — de la oameni care nu predau în fiecare zi. Poate drept rezultat, multe dintre acele idei și directive sunt deconectate de la provocările care formează munca zilnică a unui profesor. Ele sunt adesea dezvoltate pentru alte scopuri decât stăpânirea provocărilor endemice lumești (pentru unii) ale predatului, iar acest lucru tinde să exacerbeze gama largă de indicații pe care le primesc profesorii. Atunci, merită să întrebăm cum ar trebui să arate sfaturile. Eu consider că îndrumările sunt de trei tipuri: motivate de ideologie, motivate de cercetări și motivate de informații.

    Sfaturile motivate de ideologie reprezintă cea mai des întâlnită formă de îndrumare pe care o primesc profesorii. Din vremuri străvechi, oamenii s-au gândit la lucrurile care ar putea sau ar trebui să aibă loc în sălile de clasă și le-au spus profesorilor să le pună în aplicare. Acest tip de îndrumare pare să spună „Așa trebuie să fie o clasă", ceea ce este problematic, chiar dacă ești de acord cu ideea în sine. Unui profesor i se poate spune că o clasă trebuie să fie democratică, de exemplu, și poate că i se oferă niște parametri cu privire la felul cum ar trebui să arate o clasă democratică, dar o astfel de clasă nu este evaluată pentru faptul că nivelul de performanță al copiilor a crescut, ci pentru faptul că profesorul a făcut, sau nu, ceea ce descria sfatul referitor la democratizare. Evaluarea eficienței unei ideologii se consolidează, de obicei, singură. Profesorii din astfel de cazuri sunt rugați să nu folosească și să nu adapteze ideile după bunul plac pentru a obține niște rezultate importante — de exemplu, eficiența elevilor la o anumită materie —, ci să evalueze rezultatele folosind o listă de condiții: profesorii trebuie să predea engleza, matematica, științele exacte, istoria, artele, cunoștințele despre finanțe și bănci, protecția mediului, antreprenoriatul și igiena personală într-un mediu tehnologizat, care dezvoltă stima de sine, împarte elevii în grupuri similare, oferă soluții multiple la fiecare problemă, evită „vocabularul didactic" și nu expune niciodată elevul la o pagină de text care conține mai mult de cinci cuvinte de vocabular pe care nu le cunoaște. Vă rog să nu uitați de capitolul anti-drog. Cu alte cuvinte, sfaturile motivate de ideologie contribuie la dezvoltarea școlilor în care profesorii încearcă mereu să facă multe lucruri pe care alții le spun să le facă, în loc să își folosească propria intuiție, capacitatea de a rezolva problemele și un set enorm de instrumente pentru a atinge anumite țeluri. De obicei, rezultatul este un administrator cu o listă de lucruri pe care trebuie să le bifeze.

    Treptat, sfaturile pe care le primesc profesorii au început să fie motivate mai mult de cercetare. Cercetarea contează, așa că este un pas în direcția cea bună, dar și aici există probleme. Cercetarea trebuie să fie distilată și digerată, pentru a fi pusă în aplicare. Dacă cercetările sprijină o anumită acțiune, înseamnă că trebuie să înfăptuim mereu acea acțiune, excluzând orice altceva, sau ar trebui să o combinăm și cu alte lucruri? Cât de des, în ce circumstanțe și cu ce alte acțiuni? Și cum le îmbinăm? Chiar dacă reușim să răspundem la toate aceste întrebări, se poate ca cercetarea să nu își dovedească eficiența, până când ne dăm seama de toate detaliile implementării ei în — spre exemplu — patruzeci și șase de minute, într-o marți dimineața, cu treizeci și unu de elevi de clasa a patra, cu niveluri de abilități foarte diferite. Sau poate să nu aibă nicio valoare; există multe cercetări, de diverse calități, iar până și părțile bune sunt interpretate cu un amestec de înțelepciune, fidelitate precaută, distorsiune evidentă sau conformism orb. Acest lucru poate avea drept rezultat faptul că o „cercetare" justifică o predare slabă la fel de ușor ca una bună. Cu alte cuvinte, cercetarea funcționează cel mai bine atunci când este folosită ca o unealtă, nu ca un ordin — adaptată și aplicată de profesioniști, pentru a atinge un anumit scop, iar apoi evaluată, pentru a determina dacă și cum ajută la atingerea acelui scop.

    Astfel ajungem la cel de-al treilea tip de sfaturi pentru profesori: cele motivate de informații. Ele nu se bazează doar pe ceea ce ar trebui să se întâmple, ci și pe ceea ce s-a întâmplat, atunci când acțiunea a fost încununată de succes. Cum au fost îmbinate și puse în aplicare ideile și cercetarea, astfel încât să supraviețuiască întâlnirii cu douăzeci și opt de elevi de clasa a șaptea, destul de sceptici? Ce altceva a trebuit să se întâmple, pentru a ajunge la acel triumf unic? Care au fost temele și variațiile folosite de profesori în mai multe lecții încununate de succes, având în vedere personalitatea lor, circumstanțele și contextul? Îndrumarea motivată de informații nu este simplă și are dezavantajele sale, dar, după cum probabil ați ghicit deja, cartea de față reprezintă un efort de a aduce acest fel de sfaturi către profesori, în baza muncii semenilor lor, care rezolvă cu succes probleme endemice.

    Ca să parafrazez un coleg înțelept, singurul lucru pe care îl știu cu siguranță despre efortul meu de a oferi sfaturi motivate de informații este că am greșit, parțial. Cu siguranță, atunci când unul dintre profesorii pe care îi urmăream făcea lucrul care îi aducea acele rezultate, eu mă uitam în altă direcție, înțelegând greșit ceea ce făcuse, încurcând cauza cu efectul sau văzând ceea ce voiam să văd, cel puțin o parte din timp. Dar unul dintre lucrurile minunate legate de îndrumarea motivată de informații este că oricine o poate căuta. Chiar dacă nu sunteți de acord cu toate concluziile mele, dacă sunteți profesor sau conducătorul unei școli, al unui inspectorat școlar, al unui stat sau al unei națiuni, puteți folosi o abordare bazată pe informații pentru a încerca să măsurați rezultatul pe care îl considerați cel mai valoros, să găsiți cei mai buni practicieni și să deduceți sfaturi din munca lor.

    Un beneficiu major al unei abordări bazate pe informații este acela că își generează cunoștințele de la profesori; este procesul prin care li se arată profesorilor o imagine a lor înșiși, în cel mai bun moment al lor. Drept urmare, îi consideră pe profesori nu doar destinatari și oameni care implementează cunoștințele din domeniu, ci și creatori ai acestora — oameni care rezolvă problemele, antreprenori, generatori de observații profesionale. Îi face pe profesori intelectuali. Cred că acest lucru contează cu adevărat. Nu doar celebrează profesorii și educația, ci, în mod ideal, schimbă percepția asupra domeniului și statutul muncii lor.

    Vorbim adesea despre diferențele de performanță, dar de fapt există multe diferențe: diferența dintre cei săraci și cei bogați; dar avem și diferența dintre ceea ce gândesc elevii și ceea ce pot scrie; diferența dintre școlile din națiunea noastră și cele mai bune sisteme școlare din lume; și diferența dintre ceea ce oferă școlile și ceea ce ar putea fi ele. Unul dintre mesajele esențiale din această carte este acela că există soluții pentru diferențele între performanțele elevilor. Nu există nicio diferență care să nu fi fost eliminată de un profesor aflat undeva în lumea aceasta. Nu suferim din cauza unei lipse de soluții, ci din cauza eșecului nostru de a învăța de la profesorii care au generat conținut valoros și și-au pus ideile în aplicare.

    TEHNICI PRECISE, CONCRETE, REALIZABILE

    Pe vremea când eram un tânăr profesor, trebuia să particip la pregătiri și plecam de acolo cu vorbe mărețe care îmi răsunau în urechi. Ele atingeau tot ceea ce mă făcuse să vreau să devin profesor. „Să aveți așteptări înalte de la elevii voștri. „Să aveți așteptări mari de la elevi, în fiecare zi. „Învățați copiii, nu conținutul. Mă simțeam inspirat, motivat să mă perfecționez — până când mă întorceam la școală, a doua zi. Mă trezeam întrebându-mă: „Ei, bine, și cum anume fac asta? Ce acțiune ar trebui să întreprind la ora 08:25, pentru a-mi demonstra aceste așteptări înalte?

    Ceea ce m-a ajutat, în cele din urmă, să învăț să predau — a fost îndrumarea foarte concretă a unui profesor competent, care suna astfel: „Atunci când vrei să îți urmeze instrucțiunile, stai pe loc. Dacă te plimbi prin clasă, împărțind fișe, pare că instrucțiunile tale nu sunt mai importante decât celelalte lucruri pe care le faci concomitent. Dovedește că instrucțiunile tale sunt importante. Stai pe loc". Cu timpul, acest tip de sfaturi precise, concrete, realizabile mi-au permis să îmi ridic așteptările în sala de clasă, și nu veșnicele aduceri aminte că trebuie să am așteptări înalte.

    Abordarea mea în cartea de față reflectă această experiență. Am încercat să descriu tehnicile profesorilor campioni într-o manieră precisă, concretă și realizabilă, care să vă permită să începeți să le folosiți chiar de mâine. Eu numesc aceste instrumente „tehnici, nu „strategii, deși profesia de dascăl tinde să folosească cel de-al doilea termen. Pentru mine, o strategie este o abordare generalizată a problemelor, o cale de a lua și justifica decizii. O tehnică este ceva ce spui sau faci într-un anumit mod. Dacă ești alergător, strategia ta poate fi să scapi repede de concurență și să alergi în fața tuturor; tehnica ta poate fi să îți înclini corpul înainte, la aproximativ cinci grade, pe măsură ce îți împingi picioarele înaintea ta. Dacă vrei să fii un bun alergător, exersarea și perfecționarea acestei tehnici te-ar putea ajuta să realizezi mai multe decât perfecționarea strategiei. La urma urmei, tehnica este cea care te ajută să alergi mai repede. Și, din moment ce tehnica este o acțiune, cu cât o exersezi mai mult, cu atât devii mai bun. Dacă te gândești de o sută de ori la decizia ta de a alerga în fața tuturor, nu devii mai bun, dar exersarea a o sută de alergări în poziția corectă te va ajuta. De aceea, în cele din urmă, concentrarea asupra îmbunătățirii și a perfecționării anumitor tehnici precise reprezintă calea cea mai scurtă către succes. Eu sper că, exersând, veți putea merge în fața clasei și folosi „Întrebări neanticipate (tehnica 33, din Capitolul 7) și „Nicio cale de scăpare (tehnica 11, din Capitolul 3) pentru a vă trage elevii la răspundere într-o lecție cu „Încadrare pozitivă" (tehnica 58, din Capitolul 12) și o pondere ridicată a activării (Capitolele 7, 8, 9). Stăpânirea acestor tehnici va fi mult mai productivă decât convingerile ferme, angajamentul față de o strategie și, în final, experiența înfrângerii, de realitatea care se află de partea cealaltă a ușii clasei, în cele mai dure cartiere din orașele noastre mai mici sau mai mari.

    De asemenea, trebuie să menționez faptul că acest set de tehnici nu formează un „sistem". Pentru mine, beneficiul luării în considerare a tehnicilor individuale este acela că sunt unități mici și discrete de cercetare. Putem alege ceva ce ne interesează și îl putem studia, îmbunătățindu-ne rapid nivelul și văzând rezultatele. Și putem încorpora o tehnică nouă în ceea ce facem deja, fără să fie nevoie să redefinim întreaga abordare sau crezând tot ceea ce se spune în carte. După cum au subliniat Chip și Dan Heath, în cartea lor, Switch, modul în care oamenii întâlnesc informațiile utile are mult de-a face cu faptul că au sau nu succes în a le folosi pentru a-și schimba și a-și îmbunătăți viața. Adeseori, ceea ce concluzionăm noi că este rezistența la schimbare — din partea profesorilor, de exemplu — este, de fapt, lipsa clarității cu privire la ce lucruri concrete trebuie să facem mai întâi, pentru a iniția schimbarea: „Bine, înțeleg că ar trebui să fiu mai riguros, dar cum fac asta, sau cum încep să fac asta, într-un mod concret și gestionabil?" Poate părea mai puțin eficient să le dăm oamenilor idei foarte mici, pe care să le încerce, decât să le oferim un sistem general, care cuprinde tot ceea ce fac, dar, dacă încercăm să facem totul deodată, avem rețeta pentru lipsa de acțiune. Având o idee concentrată, gestionabilă, la care să lucrăm, asta ne poate ajuta să facem din schimbare și dezvoltare un scop sigur și ușor de atins, iar rezultatul este faptul că tehnica devine parte din viața noastră. De obicei, reușim să facem mai multe schimbări, pe termen lung, prin schimbări minore, pe termen scurt.

    O altă observație importantă din Switch este aceea că noi tindem să presupunem că dimensiunea unei soluții trebuie să fie pe măsura problemei. Ați fost monitorizați; ați avut parte de critici; se pare că trebuie să aduceți schimbări majore în tot ceea ce faceți. Oare? Adesea, schimbările foarte mici pot avea efecte mari și profunde asupra problemelor majore. Am un prieten care s-a luptat ani de zile cu greutatea excesivă, chinuindu-se să facă schimbări importante în stilul său de viață, cu eforturi imense, care îi distrăgeau atenția de la muncă și familie. Într-o bună zi, și-a dat seama că un dinte care îl durea îl împiedicase să mestece mâncarea într-o parte a gurii, așa că împingea mâncarea în partea cealaltă și o înghițea pe jumătate nemestecată. Și-a dat seama că s-ar putea ca acest lucru să îl determine să mănânce în exces. Și-a scos dintele și a slăbit cinci kilograme în câteva săptămâni. Lucrurile pot sta la fel și în cazul educației. Mascota echipei Cum să predai ca un campion din cadrul Uncommon Schools este Șoricelul Neînfricat. Ne place să ne aducem aminte mereu că lucrurile mici pot avea o forță uriașă.

    CIUDĂȚENIA A CEEA CE FUNCȚIONEAZĂ

    Multe dintre tehnicile despre care veți citi în această carte pot părea la început banale, obișnuite, chiar dezamăgitoare. Ele nu sunt mereu inovative. Nu vă surprind întotdeauna intelectul. Uneori, nu reușesc să meargă în același ritm cu teoria educațională. Dar ele funcționează. Drept urmare, produc un rezultat care compensează aspectul uneori modest.

    Există dovezi ale eficienței acestor instrumente nu numai în succesul copleșitor al claselor la care predau profesorii de la care le-am învățat eu, ci și în aproape fiecare școală urbană. În aceste școli, există, de obicei, câteva clase în care elevii care erau neascultători și morocănoși, cu câteva momente mai devreme, se așază deodată la locurile lor, își scot caietele și, ca prin minune, gândesc și lucrează ca niște savanți. În fiecare dintre aceste clase se află un profesor — un artizan, ale cărui atenție la tehnică și execuție a acesteia îl diferențiază de majoritatea semenilor săi.

    Una dintre cele mai mari ciudățenii pe care sper să le învățați din această carte este aceea că multe dintre instrumentele care sunt cele mai predispuse să producă rezultate bune la clasă rămân, de obicei, neobservate de teoriile și teoreticienii educației. Gândiți-vă la un factor indubitabil al reușitei elevilor: procedurile, construite și exersate cu atenție, pentru distribuirea și adunarea materialelor folosite la clasă. De obicei, eu încep formările profesorilor prin difuzarea unui filmuleț cu Doug McCurry, colegul meu și fondatorul Academiei Amistad din New Haven, Connecticut, și al rețelei de școli Achievement First, ambele având o reputație bună la nivel național, din punct de vedere al excelenței didactice. În filmuleț, McCurry își învață elevii cum să distribuie fișe, în prima sau a doua zi de școală. Durează un minut sau două ca el să explice modalitatea corectă de a face acest lucru (se distribuie pe rânduri; se începe la comanda lui; doar persoana care distribuie foile iese din bancă, dacă i se cere; ș.a.m.d.). Apoi, elevii încep să exerseze. McCurry îi cronometrează: „Zece secunde. Destul de bine. Hai să vedem dacă putem să le mai distribuim o dată, în opt secunde". Apropo, elevii sunt foarte fericiți când exersează. Le place să fie provocați și să vadă că își îmbunătățesc timpul. Zâmbesc.

    În mod inevitabil, există sceptici atunci când difuzez filmulețul. Aceștia consideră că profesorii nu ar trebui să se ocupe de astfel de lucruri în timpul orelor de predare. Li se pare înjositor să le ceri elevilor să exerseze sarcini banale. Susțin că această activitate îi tratează pe elevi ca pe niște roboți. Îi spală pe creier, deși ar trebui să le elibereze mințile. Dar vă rog să comparați aceste obiecții cu următoarele cifre. Să presupunem că o clasă normală de elevi distribuie fișe și materiale de douăzeci de ori pe zi, și că le ia, în mod obișnuit, un minut și douăzeci de secunde pentru a face acest lucru. Dacă elevii lui McCurry reușesc să îndeplinească această sarcină în doar douăzeci de secunde, vor economisi douăzeci de minute pe zi (un minut, de fiecare dată). Ei pot aloca acest timp studierii cauzelor Războiului Civil sau adunării fracțiilor cu numitori diferiți. Acum, înmulțiți acele douăzeci de minute pe zi cu 190 de zile de școală și veți descoperi că McCurry tocmai și-a învățat elevii o rutină care îi va aduce trei mii opt sute de minute suplimentare de predare, în decursul unui an școlar. Asta înseamnă peste șaizeci și trei de ore, sau aproape opt zile suplimentare de predare — suficient timp pentru lecții întregi despre Epoca Reconstrucției sau geometrie analitică! Să presupunem că McCurry petrece o oră învățând elevii și exersând această procedură; scurta lui investiție va rezulta într-un câștig al timpului de învățare de aproximativ 6 000%, permițându-le elevilor săi să își antreneze mințile de câteva mii de ori.

    Din moment ce timpul este cel mai valoros capital al unei școli, vă puteți gândi altfel: McCurry tocmai a sporit cea mai rară resursă a școlii sale — timpul pe care aceasta l-a cumpărat deja, sub forma salariilor profesorilor — cu aproximativ 4%. A îndeplinit un mic miracol. Apoi, combinați această producere a resurselor cu efectele auxiliare de stabilire a unor obiceiuri și proceduri bine întipărite: percepția de ordine și disciplină pe care o acordă clasei; capacitatea procedurii de a le reaminti elevilor de nenumărate ori că, în această clasă, trebuie să facă mereu lucruri, chiar și minore, întâi bine, iar apoi mai bine. Acum dețineți o tehnică puternică, una comună în aproape fiecare dintre clasele și școlile cele mai performante din țară. Din păcate, această tehnică uluitor de eficientă — atât de eficientă, încât este aproape o obligație morală a profesorilor să o folosească — rămâne neobservată de persoanele care se ocupă de teoria educației. Puține dintre școlile de științe ale educației se coboară la nivelul de a-și învăța profesorii aspiranți cum să își pregătească elevii să distribuie fișe repede, deși este unul dintre cele mai valoroase lucruri pe care le-ar putea face.

    Ca să fiu corect față de profesorii pe care i-am studiat, nici măcar majoritatea tehnicilor nu sunt orientate către detaliile esențiale. Multe au legătură cu subiecte mai comune discursului — spre exemplu, creșterea nivelului de muncă de tip cognitiv efectuată de elevi. Dar chiar și atunci, ceea ce diferențiază campionii sunt acțiunile granulare, specifice, aflate cu mult sub nivelul filosofiei și intrate până la genunchi în buruieni. Întoarce-te și vorbește este un exemplu perfect. Dacă este îndeplinită bine, această tehnică va contribui enorm la construirea unei clase riguroase; dacă este îndeplinită incorect, reprezintă un amestec de timp pierdut și autonomie falsă. Diferența constă, din nou, în detaliile banale ale unui proiect care se bazează pe exerciții precum cel al lui Doug McCurry, pentru a asigura responsabilitatea, dar și autonomia.

    ARTA UTILIZĂRII TEHNICILOR

    Scriind această carte, doresc să subliniez faptul că toată arta constă în aplicarea discreționară a tehnicilor. Am încercat să o scriu pentru a-i ajuta pe artizani să devină artiști, și nu deoarece aș crede că predarea poate fi mecanizată sau redusă la o formulă. Există un moment și un loc corect, și unul greșit, pentru fiecare instrument, și aplicarea lor va depinde întotdeauna de stilul și viziunea unică a profesorilor excelenți. Într-un cuvânt, aceasta este o artă. O bună modalitate de predare nu este mai puțin bună deoarece profesorul a ajuns să stăpânească anumite competențe sistematic, la fel cum David nu reflectă mai puțin geniul lui Michelangelo deoarece Michelangelo a ajuns să stăpânească mișcările dălții înainte de a crea statuia. Date fiind uneltele prezentate în această carte, consider că profesorii vor lua decizii pline de intuiție, independente, privitor la cum și când să folosească tehnicile acestui meșteșug, pe măsură ce devin maeștri ai artei predării.

    CINE SUNT CAMPIONII?

    Organizația pentru care lucrez, Uncommon Schools, este o organizație non-profit care administrează școli finanțate de stat — mă mândresc să spun că sunt școli bune — și observ că sunt bune din multe dintre motivele pentru care sunt bune majoritatea școlilor: deoarece iau în serios profesorii și educația, și se străduiesc să ia fiecare decizie astfel încât să îi ajute pe profesori și să sporească randamentul elevilor, două obiective care sunt, dacă nu sinonime, cel puțin sinergice. Dar aceasta nu este o carte despre școlile finanțate de stat. Este o carte despre predare, o carte despre acțiunile din clasă, și nu despre deciziile legislative din afara ei. Este important să menționez că profesorii de la care am învățat aceste lucruri despre care am scris în cartea de față le aplică atât în școlile finanțate de stat, cât și în cele publice. Trebuie să onorez toți profesorii, menționând acest aspect. Stând la biroul meu, îmi aduc aminte cum mă străduiam să notez toate lucrurile interesante pe care le-am aflat din sălile de clasă, publice și finanțate de stat, din New York până în Nashville — să nu mai vorbim de Boston, Houston și Oakland.

    CUM DEFINIM CEEA CE FUNCȚIONEAZĂ

    Cum am identificat profesorii pe care i-am studiat și școlile pe care le-am frecventat? Și ce înseamnă să spunem că au reușit să elimine diferențele de performanță? Instrumentul meu principal a fost o analiză fundamentală a rezultatelor la testele naționale, care verificau și gradul de sărăcie. Am folosit această abordare pentru a identifica „excepții pozitive", profesori ai căror elevi provin din medii sărace și care au făcut față provocărilor prezentate de un astfel de grup demografic, reușind, totuși, să obțină rezultate comparabile cu cele obținute de elevii din medii privilegiate. Priviți Figura I.1.

    Graficul din această figură reprezintă datele care demonstrează randamentul la testul de matematică de la clasa a șasea, din 2011, în statul New York. La școala încercuită, aproximativ 96% dintre elevi sunt eligibili pentru prânz gratuit sau la preț redus, măsura standard a sărăciei în sectorul educațional. Potrivit datelor, școlile cu populații similare au avut, în general, un nivel de 40% dintre elevi care au promovat testul în anul 2011. Corelația dintre sărăcie și un randament scăzut este puternică în informațiile prezentate, dar apare și în rezultatele școlilor în care nu există niciun elev eligibil pentru mese gratuite: aproximativ 83% dintre elevi au luat notă de trecere la test. Dar la școala încercuită, chiar mai mulți au promovat testul. Toți elevii au trecut testul. De fapt, deși nu este evident din această figură, 60% dintre elevii din această școală au

    Enjoying the preview?
    Page 1 of 1