Nascut in 02

editori

:

Magdalena Mărculescu

Silviu Dragomir

fondator:

Ion Mărculescu, 1994

director editorial:

Bogdan-Alexandru Stănescu

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Dan Crăciun

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Pandora Publishing SRL.

Copyright © Pandora M, 2021, pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

www.pandoram.ro

ISBN (print): 978-606-978-395-5

ISBN (epub): 978-606-978-506-5

Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI

Prima versiune a acestui volum a fost publicată în anul 1973, la Editura Minerva, iar textul de față îi urmează fidel structura și compoziția. Au fost operate mici modificări, păstrîndu-se însă unele forme ce reflectă particularității limbii unei epoci și ale stilului celui care a făcut notațiile. Lămuririle din subsolul paginii aparțin autorului.

„Cu mîne zilele-ți adaogi,

Cu ieri viața ta o scazi

Și ai cu toate astea-n față

De-a pururi ziua cea de azi."

Mihai Eminescu

„…volupté du regret…"

Charles Baudelaire

„Hier, c’est toujours!"

Charles Nodier

„Amintirile — o muzică ce ne vine de undeva de dincolo de orizont."

G. Ibrăileanu

„TOT CE SCRIU A FOST CÎNDVA

VIAȚĂ ADEVĂRATĂ"

(Vizuina luminată)

M. Blecher

Născut în ’02

CÎND ÎNTORC CAPUL peste umărul vremii și privesc cu gîndul departe departe, ca printr-un binoclu răsturnat, mă văd într-o rochiță albă cu buline cît buricul degetului, roșii, iar pe cap o pălărie, de asemenea albă, cu borurile foarte mari răsucite în sus ca un jghiab. Mama coboară de pe ceardac pe scări îmbrăcate în frunze de iederă. Mama e frumoasă. O cheamă Steluța. Peste foarte mulți ani am aflat că nu e numele ei de botez, ci acel pe care i-l dăduse tata pe cînd erau în lume ea singură și el. Eu îi spuneam Pelucia și Pelucia de Rajah. Cum am ajuns la această poreclă nu-mi dau seama. Dar numele a rămas: așa i-au zis cu timpul toată familia și cunoscuții. Creasem un fel de distih în care exista un cuvînt inexistent. Nu l-am rostit în fața nimănui, dar mi-l repetam în gînd sau șoptit: Pelucica de Rajah/ Dulce ca un mapiah. În ziua cînd o revăd e îmbrăcată într-o rochie albă, foarte lungă, strînsă pe talie și sprijină pe umăr o umbreluță de mătase albă. E vară. Facem o plimbare pînă la mutăr, adică la bunica din partea mamei. Acum voi trece fără frică pe lîngă zăplazul Băncii Naționale; cerșetorul nu mă va amenința răsucind briceagul: „Uite-așa am să te tai!. Cînd trebuie să fac drumul singur, îmi iau inima în dinți. Trec foarte repede, ferindu-i picioarele cum ai ocoli o băltoacă. La bunica mă pot duce și prin altă stradă, prin Alexandru Ioan Cuza, se cheamă „pe din dos. Dar și pe aici am supărări. La jumătatea uliței acesteia pietruite cu bolovani de rîu, răsar o droaie de băieți de vîrsta mea și mai mari, îmbrăcați în zdrențe, murdari și plini de bube pe la gură, pe picioare. Ei mă înconjoară și, sărind într-un picior, bătînd din palme, îmi strigă: „Alecu colțun! Alecu colțun!". Pentru că port în picioare ciorapi. Vreme îndelungată nu am înțeles ce vrea să însemne această vînzoleală tumultuoasă, acest iureș. Eu îi cam invidiam pentru că se tăvăleau nestingheriți în praful uliței. Încercările mele de a mă apropia de ei eșuau din cauză că… purtam ciorapi. Atunci mă grăbeam să dispar. (Cam tot pe atunci, în altă mahala a Dorohoiului, un alt băiețaș desculț, Buiumaș Croitoru, invidia și disprețuia, la rîndu-i, pe copiii care purtau colțuni. Peste cîțiva ani drumurile noastre se vor întretăia. În gimnaziu, o prietenie strînsă avea să mă lege de cel care va deveni prozatorul și publicistul Ion Călugăru.)

Mult îmi plăcea la mutăr. Și ea mă iubea mult. Îmi făcea toate pe plac. Seară de seară îmi spunea povești. Mai ales aceea cu „fata moșului și a babei. Nu mă săturam ascultînd-o. Ea nu sărea nici un cuvințel; iar dacă așa ceva se întîmpla, eu i-l aminteam și ea repeta fraza completă, de astă dată. Dar niciodată n-am știut cînd pleca de lîngă mine. Poveștile erau de două feluri. Ea mă-ntreba, în prealabil, cum doresc să fie: „scurtă și frumoasă? sau lungă și urîtă?. Eu totdeauna eram pentru una oricît de urîtă, numai lungă să fie. Și niciodată nu-mi amintesc să fi fost urîtă povestea ce îmi șușotea. Astea se petreceau acasă, la părinți, seară de seară. Bunicii locuiau în trei odăițe. Strada se chema Birjarilor și pornea chiar din inima tîrgului, unde mulți ani era un mare loc viran acoperit vara de nalbă, din ale cărei frunze îmi împleteam cununi trecînd codița fiecărei frunze printr-o butonieră făcută în codița frunzei precedente. Intram în casă cu trei-patru rînduri de ghirlande în jurul gîtului. La bunici totul era deosebit, foarte frumos și parcă misterios. Pragul casei era lat cît o gheretă de santinelă. Spre seară bunica stătea pe un scaun „să ia aer. Ca să urc trebuia să fiu săltat. În odaia din față, pe masa ovală de cireș acoperită cu o fețișoară verde, era o călimară în chipul unei jumătăți de portocală, din sticlă cu buburuze peste care îmi plăcea să lunec unghia. Apoi mă fascina dulăpașul crescut în perete, cu geamuri prin care se străvedeau diferite obiecte, felurite pahare, mai mari și mai mici, din cristal gros și cu muchii drepte. Unele pahare aveau și ele buburuze. Bunica scotea unul cu picior, chiseaua cu dulceață de cireși amare sau pelteaua de coarne sau gutui — pe alese — și mă trata. Iar apa era grozavă, nu prea rece dar gustoasă, doar era cumpărată cu cofa de la sacagiu, care o aducea „de la pompă. Mult îmi plăcea mie s-aud cum spune bunica „de la pompă", cu mîndrie, și mai ales să văd ce-i acolo, cum e acolo la pompă. Bunica îmi făcea toate gusturile și nici o observație. Niciodată nu mi-a pus condiții sau să-mi fi cerut să fac ceva ce nu era pe placul meu. La ea mîncam diferite sălăți cu ceapă care mie-mi plăceau mult, iar în casă la noi nu se pomenea de ele fiindcă mama avea o teribilă aversiune față de această legumă. În odaia dinspre stradă găseam uneori două-trei cucoane care veneau la probă sau să le ia bunicul măsura. Bunicul era veșnic cu metrul petrecut peste gît ca un fular, plin de fire de ață albă și bolduri cu capete de diferite culori înfipte în reverul sacoului și unul între dinți. Cu cîtă dexteritate mînuia el o bucată de tibișir alb-vinețiu și turtită ca un biscuit. Cucoanele mă mîngîiau, mă lăudau că m-am făcut mare și scuipau — ptiu, ptiu — asupră-mi a nedeochi. Și bunicul era foarte bun. Barba care-i împrejmuia obrazul îl făcea să semene cu profesorii din albumele cu medici francezi din sala de așteptare a tatei. Bunicul îmi impunea respect, mai ales pentru agilitatea cu care mînuia acele cu gămălie. Cînd lua măsură, nu trebuia deranjat. El însemna pe o margine de ziar niște cifre pocite cu un creion tocit și parcă le desena.

Camera cealaltă era mai întunecoasă fiindcă nu avea ferestre. Două paturi lăsau între ele loc de trecere spre încăperea din fund. Acolo era atelierul de croitorie. Vai, cîte mai încăpeau în odăița aceea! O masă mare de pe care niciodată nu lipsea un foarfece uriaș, două mașini de cusut „Singer" și o măsuță îngustă cît o scîndură și cu margini mai înălțate, tivite cu laisturi. Era plină de mosoare mai mici și mai mari, unele chiar uriașe, de toate culorile. „Asta e țvirn, spunea bunicul cu un fel de mîndrie, „nu ață. Pe piatra care era și prag spre curticică, fierul de călcat aștepta plin de cărbuni încinși și prevăzut cu un burlan de tablă care îmi ajungea pînă la șale. Acolo, în jurul măsuței lunguiețe, cîteva fete stăteau încovoiate și coseau, descoseau, chicoteau. De aici plecam încărcat cu daruri: fetele aveau grijă să-mi păstreze toate mosoarele folosite, iar Malca, ucenica cea mai tînără și mai veselă, îmi oferea din „mama mosoarelor. Era de-ajuns să le prind cu o sfoară și aveam cea mai strașnică jucărie. Uneori bunica mă așeza la măsuța din curte și-mi scotea dintr-o ulcicuță puțină pacea de pui, o sărmăluță și mămăliguță cenușie din făină de hrișcă peste care se topea o bucățică de unt, alteori niște sărmăluțe în frunză de viță sau o mîncărică — să-ți lingi degetele — cu stafide și smochine, iar alteori morcovi tăiați mărunt și prăjiți în miere. „Dar acasă nu cumva să spui că ești sătul; să stai la masă, că altfel tata se supără pe mine — avea grijă să mă avertizeze bunica. Eu îi făgăduiam, pentru că o mîncare așa gustoasă cum făcea ea eram sigur că nu mai există pe lume. Și nici nu mai există: pentru că de peste un sfert de veac mutăr a trecut în lumea umbrelor și mai trăiește doar în amintirea mea. Și în amintire au rămas farfurioara cu floricele albastre și furculița mică și feliile de coilici de casă, așa cum mi le punea alături pe un șervețel alb ca zăpada. Joile, cînd se cocea pîine la noi acasă, bunica pregătea aluatul pentru baclavale și ștrudel, cum îi spunea plăcintei cu mere. Aluatul de baclava era întins cu făcălețul în foițe subțiri, subțiri ca hîrtia de țigară și mari cît roata carului. Cînd făcea prea multe ochiuri, adică plesnea pe alocurea, mama și bunica se mîhneau grozav. Era subiect de discuție.

M-AM NĂSCUT ÎN BUCUREȘTI ca fiu de doctorand, căci tata abia peste un an își va susține teza de doctor în medicină și chirurgie. În 1902, august în 8 pe stil vechi (deci 21 după stilul nou). Oricum, zodia leului. Zodia îmi conferă multe și minunate calități. Acum, la apusul vieții, aș putea verifica zodiacul; dar, mai bine să trec la adevăruri concrete.

În acel an al primului meu scîncet — mama avea 19 ani; tata, 31 — în țară guverna Dimitrie Sturdza, omul cu degetul magnetic, deci național-liberal. Se împlineau 100 de ani de la nașterea lui Ion Heliade. La Metz se experimenta o nouă pușcă automată cu 300 de lovituri pe minut, deci cu efectul a 40 de trăgători. La Național se reprezenta Cîinii, piesa acelui om iute, cu chipul în lamă de iatagan și mult prețuit în acea vreme, Haralamb G. Lecca — cu marele Nottara protagonist. La Facultatea de litere se inaugura cursul de Istoria literaturii italiene. Un delapidator, Manolescu, a fugit peste graniță cu 74.000 de lei. Se comemora 100 de ani de la nașterea lui Victor Hugo. În țară s-au desființat accizele. Marconi încearcă o comunicare T.F.F. pe 5.000 de km distanță (peste Atlantic). În Belgia, regele e partizanul acordării votului universal; guvernul se opune. Urmează greve, ciocniri, morți. În duelul dintre un locotenent insolent Poenaru și studentul Victor Iamandi, primul va plăti competiția cu viața. În Africa de Sud, burii au capitulat. Jean Jaurès e ales deputat. Alfons al XIII-lea, devenind major, e încoronat rege al Spaniei. Gheorghe Popescu-Ciocănel publică numeroase foiletoane (în Adevărul) de specialitate (folclor). Bernard Lazare vizitează România ca să cunoască situația evreilor. Va fi în audiență la rege. Atac mișelesc huliganic la redacția Adevărului. Mișcări revoluționare în Rusia. În procesul Caragiale-Caion, la întrebările juraților¹, după o scurtă deliberare, aduc un verdict de achitarea impostorului. Se comemorează doi ani de la asasinarea (de către un comitagiu bulgar) profesorului și publicistului Ștefan Mihăileanu. Armata e scoasă împotriva greviștilor din docurile Brăilei. Tolstoi, bolnav, vrea să vină în România, unde dorește să fie înmormîntat. Dacă moare între timp, să fie adus îmbălsămat. Max Gaster, în vizită în patria natală, e primit de Carol I. A murit savantul și omul politic german Rudolf Virchow. Sportiva Walburga-Isăcescu va trece înot Canalul Mînecii. Campanie prin presa democrată împotriva abuzului de putere al judelui instructor Stelian Popescu. E sărbătorit generalul Alexandru Candiano-Popescu, eroul de la Grivița (dar nu se amintește de republicanul de la Ploiești, 8 august 1870, nici de mai vechiul participant la conspirația ofițerilor la detronarea lui Cuza Vodă, 11 februarie 1866, nici de agitatorul „daco-roman din Ardeal). Arestări de anarhiști la Barcelona. „Excese antisemite în Rusia. Moare, la 90 de ani, multimilionarul ieșan Daniel. În dimineața de 16 (29) septembrie e găsit mort, la domiciliul parizian, Émile Zola, prin asfixie accidentală (cămin defect). Apropo de Republica de la Ploiești, care a durat o zi (8 august): Sînt născut în aceeași zi, cu 32 de ani mai tîrziu… dar în același an cu Ion Călugăru, Claude Sernet, Vladimir Streinu, Horia Clopotaru, Zaharia Stancu, Șerban Cioculescu, Camil Baltazar, George Lesnea, pe drept uitatul Vasile C. Munteanu, autor al unei cărți scrise în colaborare cu B. Jordan (alias Iordache Bucă… Nici mai mult, nici mai puțin. Mai puțin ar fi alintarea Bucuță [Emanoil], care, nefiind născut în 1902, iese din obiectivul nostru).

AMINTIRI? EVOCĂRI? MEMORII? În primul rînd, amintiri. Amintiri dintr-o viață dublă, triplă, cvadruplă: de scriitor, de medic, de militar „de carieră" și de luptător social. Sectoare care uneori se intersectau, iar alteori își urmau făgașul lor. Au trecut decenii fără să se pună, de cei care mă cunoșteau, semnul identității între Sașa Pană scriitorul și publicistul și Alexandru Binder care, pornind de la elev de școală militară, a urcat prin ani (aproape 40) toată ierarhia medicului militar pînă la epoletul de colonel, pe care l-a purtat 12 ani, între scriitorul neconformist, iconoclast și medicul militar supus ordinelor, disciplinat și pretinzînd subalternilor aceeași comportare. (Oarecum netolerant la greșelile… altora.) Bine notat de superiori la fiecare semestrială întocmire de foaie calificativă, în aprilie și octombrie, an de an.

Prin acea vreme, adică a armatei regale, a Marii Mute, un militar nu putea să colaboreze la vreo publicație sau să-și tipărească o carte decît cu avizul favorabil, în urma controlului manuscrisului, de către o anumită secție din Marele Stat Major. Și, bineînțeles, nici un rînd din cele ce scriam nu ar fi obținut viza necesară. Autorul lor putea obține, în schimb, un mandat de prezentare la Tribunalul Militar (ș.m.d. Jilava, reformă…). Cum am trecut prin această Scila și Caribda, pe sub o autentică sabie a unui Damocles, ani îndelungați, a fost o întreprindere aproape unică (personal nu cunosc un caz similar) și ea se va desluși în paginile ce urmează. Anticipez cu precizarea că în nici una din unitățile militare în care mi-am împlinit serviciul (mă refer exclusiv la perioada dintre cele două războaie mondiale), oricare din camarazii mei, pînă la colonelul comandant, ar fi pariat o mie de lei contra un leu că medicul lor nu e scriitor (și încă din cei „trăzniți — cum au aflat peste decenii) decît întru completarea foilor de observație clinică ale soldaților internați la infirmerie, întru întocmirea regulamentarelor statistici sanitare sau în redactarea de rapoarte, care încep invariabil cu „Am onoare să raportez sau „Vă rog să binevoiți. O singură dată, colonelul dr. Nae Marinescu — vestitul „organizator cu ale cărui isprăvi ne vom întîlni peste ani și pagini —, pe atunci director al Institutului sanitar militar, a rostit un adevăr — fără să știe — cînd, cu vocea-i calmă, egală, dar purtătoare de furtuni periculoase și privindu-mă cu acea răceală care îngheța pe firavul elev, mi-a silabisit: „Dumneata stai ca un spin în mijlocul nostru". Dar el nu se referea la cea de a doua și necontrafăcuta mea identitate — care se și manifestase cu un an în urmă, în coloanele Opiniei ieșene —, ci la demascarea unor matrapazlîcuri — pe care le voi aminti la timpul potrivit.

Dorința de a evoca unele întîmplări și pe cîțiva oameni pe care am avut fericirea și, alteori, neplăcerea să-i întîlnesc în mediile scriitoricești, gazetărești, militare, medicale și altele îndelung frecventate și cu răbdare… suportate mă urmărește de mult. Nu știu dacă n-am pornit prea tîrziu și dacă voi ajunge pînă la fila pe care să pot scrie, cu cugetul împăcat, Scribi (așa cum oratorii romani, ca un fel de punct, rosteau Dixi). Iată de ce am primit propunerea Editurii Minerva, prin tov. Z. Ornea, de a înnegri cîteva sute de file cu amintiri care, deocamdată, să acopere patru decenii.

Memoria mea e bună. Un proverb rusesc (citat de Ilya Ehrenburg în primele pagini ale amintirilor sale) spune: „Viața e grea pentru cine își amintește totul. Sînt dintre aceștia. Mai sînt colecționar, aproape maniac. Nici o carte poștală, scrisoare sau bilețel primite începînd de prin 1919 nu am aruncat. Chiar comunicatele oficiale din timpul războiului, ziarele din acei ani și altele importante nu le-am risipit. Apoi: decupări din ziare, caricaturile „Chestia zilei din Adevărul. Toate sînt clasate în cutii și lăzi pe luni și pe ani. Am redactat cîteva reviste. Nu-mi lipsește nici un manuscris, fie din cele publicate sau nepublicate. La fel și cu manuscrisele cărților apărute în editurile unu (1928–1947) și Orizont (1944–1947). Nici o revistă și nici o carte din multe miile citite, încă de pe cînd eram copil, de la Fluierașul lui Florian Cristescu (cel cu Familia Roademult), de la craioveana revistă școlărească Bunul prieten și admirabila Revista copiilor și a tinerimii a bravului cetățean C.G. Costa-Foru și pînă la ultimul periodic în curs de apariție, pe lîngă altele mai vechi moștenite de la părinți sau cumpărate de la anticarii de pe Cheiul Gîrlii (pe cînd Dîmbovița nu curgea ferită de vederea oamenilor). Am vaste colecții de ziare, fotografii, cărți poștale ilustrate, programe de la spectacole, necroloage și cîte altele se adună în casa unui colecționar. Posed 12 bibliorafturi pline cu cîteva mii de note și articole critice — laudative și invective — cîte s-au publicat în legătură cu mișcarea de avangardă din România, mai ales. Tocmai pentru că ar fi păcat să nu folosesc un material devenit arhivă și pentru ca să dau posibilitate cititorilor din actuala generație să le cunoască — în măsura în care au contingență cu viața mea. Și foarte rezumate, pentru că editorialele coli, obținute, sînt un tragic pat al lui Gutenberg!

Născut în ’02 nu va fi doar cartea unei vieți, ci totodată, și mai ales, a unei epoci. Decenii am ținut un jurnal în care am consemnat evenimentele la care participam zi de zi. Dar și altele pe plan european, mondial, cînd era cazul. Poate, cîndva, acele caiete vor interesa ca atare, ca materie primă. Deocamdată ele vor fi un adjuvant al memoriei, araci pentru amintirile ce vor urma.

Un cuvînt și despre biblioteca mea. N-am împrumutat nici o carte. Mai exact: cele cîteva cărți, cînd, cedînd insistențelor și unei anumite conjuncturi (citește interese), m-am abătut de la acest principiu, acele cărți nu s-au mai înapoiat la locul lor. În casă la mine, în bibliotecă, există afișată o listă împrejmuită cu un chenar de doliu, în care arăt nominal cui am împrumutat respectiva carte. În schimb, orice carte sau revistă a fost și mai poate fi consultată, citită într-o cameră unde nu-l inoportunează nimeni pe vizitatorul meu. Studenți, studente, ziariști au folosit acea încăpere să-și prepare lucrările pentru examenul de stat la filologie sau pentru alte scrieri. Multora le-au folosit și lămuririle mele orale, mai ales întru completarea unor bibliografii. La dispoziție a stat oricui un material exhaustiv — cărți, reviste, manifeste — privind curentele de avangardă românești și în mare măsură franceze.

Am ajuns la ultimele rînduri ale acestor cuvinte introductive. Voi face o ultimă mărturisire: voi scrie numai adevărul. Uneori el va părea neverosimil. Această remarcă a făcut-o și Pascal. Oricum, cele ce urmează le vreau mai mult gînduri iscate de amintiri decît povestea unei vieți.

Azi, din topul de hîrtie, am tras, ca la loterie, o filă imaculată. E timpul, mi-am zis irevocabil, să trec la aducerea amintirilor pe hîrtie. Un angajament se cere materializat la capătul anului. Prea mult am amînat acest contact — toc, hîrtie. Gîndul depănării amintirilor îmi și aducea sub pleoape lacrimi. Toți sau aproape toți din cei chemați la apelul memoriei nu mai sînt pe această vale a plîngerii, cum zice omul, dar care nu e chiar numai a plîngerii. Altfel de ce și-ar ura oamenii „la mulți ani? Da, a-ți scrie memoriile înseamnă a te instala pentru o bună bucată de timp într-un cimitir. Părinții, bunicii, rude mai mult sau mai puțin apropiate, plecați sînt pe drumul barierii oarbe. Prieteni, iubitele imaginare și cele concrete, tovarășii de idealuri împărtășite și de lupte, plecați sînt cu toții. Tu îi strigi la catalog și ei răspund, din inima ta, prezent. Da, vă port, umbre lipite de umbra mea, ca într-o oglindă magică, nealterați în frumusețea voastră. Nici voi, umbre urîte, nu lipsiți la apel, pentru că și cicatricele lăsate sînt indelebile… Și meleagurile toate străbătute prin ani, și mai întîi dealul Polonicului dintr-o margine a Dorohoiului unde mă duceam cu Muiu să ne jucăm. Dealul era mai curînd o movilă. Dar cîtă nespusă bucurie în acele zile de vară cînd plecam în „excursie la o aruncătură de băț de bariera dinspre cimitirul Reînvierea. Dorohoiul copilăriei nu mai există. Îl voi reconstitui din cioburile oglinzii minții. Iată grădina publică (Parcul Aurora), ce imensă e și ce misterioase alei. A fost odată… După 50 de ani trecuți, într-o dimineață aflîndu-mă în orașul copilăriei am împins portița parcului pustiu la ora aceea. L-am străbătut și ocolit în cinci minute de două ori. N-am mai găsit aleile pline de mistere. Și totuși, pot jura, ele au fost. Aveam 9 ani, era o serbare, plimbăreții își aruncau în față hîrtiuțe multicolore — confeti —, muzica militară cînta Barca pe valuri și o lume veselă, surîzătoare urmărea bagheta capelmaistrului. Am urcat în chioșcul păzit de doi pitici. Nemaipomenit de frumos era chioșcul cu trepte pe o parte și o simplă pantă de cealaltă. Cei ce urcau, cei ce coborau aruncau cu confeti și rîdeau. Parcă se cunoșteau de cînd lumea.

Toate acestea au fost, nu sînt închipuiri, nici povești.

MAMA NU ȘTIA să-mi spună povești. Ea îmi citea. Cu nerăbdare așteptam sosirea revistei Fluierașul. Apărea o dată pe lună, dar numai ce sosise un număr și începeam să pîndesc pe tata cînd își desfăcea corespondența adusă de factor, să văd dacă n-a sosit revista pe care o recunoșteam ușor după chipul de pe copertă: un băiețel cu fluierul la buze.

„Fluieraș de fag

Mult cîntă cu drag

Fluieraș de os

Mult cîntă duios

Fluieraș de soc

Mult cîntă cu foc."

Ceea ce așteptam era să aflu ce s-a mai întîmplat cu familia de șoricei Roademult. Țin și azi minte pagini întregi fiindcă le-am auzit de nenumărate ori, iar cînd am știut desluși buchile, am tot citit și recitit minunata poveste compusă de modestul învățător Florian Cristescu. Și cum m-am melancolizat în ziua cînd, după aproape două decenii, în geamul unei librării am citit titlul Nepoții Roademultulesei. Era o continuare a captivantei povești care-mi legănase copilăria.

Dar mama îmi citea arareori pentru că în tot timpul liber citea pentru ea. Citea și plîngea, și iar plîngea. Ceea ce nu-mi părea curios, pentru că și mie îmi venea să plîng de cîte ori auzeam de neplăcerile Scufiței Roșii sau ale celor doi copii pe care moșul, la injoncțiunile mamei lor vitrege, i-a dus de i-a lepădat departe, într-o pădure în care pic de soare nu străbătea de deasă ce era…

Mai sosea și altă revistă, dar asta era pentru școlari mai măricei, de gimnaziu. Se chema Bunul prieten. Se tipărea la Craiova. Tata afla din paginile ei felurite jocuri, experiențe năstrușnice, scamatorii și mă distra cu ele. Peste ani s-a întîmplat ca unul din profesorii care scriau la revista craioveană să fie mutat la gimnaziul din Dorohoi și să-l am profesor de științe naturale. Se numea Alexandru Andronescu. A fost unul din cei mai desăvîrșiți pedagogi, pentru că, de-a lungul celor 12 ani, nu am întîlnit decît încă doi profesori care meritau acest epitet: Enache Ionescu și Emil Flavian.

De două ori pe zi aducea factorul corespondența. După scîrțîitul portiței și la lătratul cățelului știam că a venit curierul. Fugeam în întîmpinare și el îmi descărca aproape jumătate din tolbă. Cu cît era mai voluminos teancul, eram mai bucuros: cartoane — reclamă cu poze colorate, reviste medicale, cărți, broșurile galbene ale „Bibliotecii pentru toți, cele cu copertă verzuie ale „Minervei, reviste medicale străine, mostre medicale de medicamente… Pe coperta lor am învățat să silabisesc literele majuscule: ROMÂNUL, ȘEZĂTOAREA, REVISTA IDEEI, DANUBO, REVISTA ESPERANTISTĂ, REVISTA IDEALISTĂ, INSTITUTORUL EVREU și alte 10–15 publicații. Pentru că la noi era o redacție. Tata scotea o revistă lunară de medicină și higienă pe înțelesul și pentru popor. Se chema Profilaxia. Urmăream grija cu care tata sorta corespondența primită, cum dezlipea de pe scrisori și banderole mărcile poștale și le îndesa în două plicuri: românești și străine. Eu căpătam din cărțile poștale cu desene și diferite sticluțe și tubușoare după ce se goleau. În cursul dimineții trecea „ziaristul" și ne lăsa Dimineața. Spre seară venea bunicul cu Adevărul. Cum silabisea greu, tata citea unele articole cu glas tare. Mai întîi articolul de fond, pentru că bunicul era foarte nerăbdător să afle „ce spune Mille. Articolele erau ascultate cu mare atenție și satisfacție. „Dar Maximin are ceva azi? Se amuzau de niște note scurte cărora le zicea Năzbîtii, Adevăruri. După ce ziarul era citit și comentat, tata decupa unele articole, foiletoane și micile rubrici permanente, pe care le păstra în plicuri. Într-o pungă mai mare se păstrau caricaturile de la „Chestia zilei. Îmi plăcea să asist la lectură stînd pe un scăunel la picioarele mamei. Caricaturile erau uneori explicate și totdeauna îndelung savurate. Așa am aflat că existau un Mitiță cu degetul magnetic, trei frați cu capete de șobolani, un om cu niște mustăți stufoase căruia regele îi spunea „Tomnule Puterău, altul cu coadă de drac: Tăchiță Belzebut, unul care se purta cu sticlă la un ochi și iarna ținea mîinile într-un manșonel ca femeile. Era Carp, junimistul. Și cîți alții. Ei conduc țara, îmi spusese tata într-o zi. Și totuși în gazetă se rîdea de ei. Asta mă mira mult dar mă și bucura, fără să știu de ce. Poate pentru că ai mei erau satisfăcuți de cele ce se scria în Adevărul.

De la tipografia Bercovici se aducea într-o anumită zi pe lună teancul cu Profilaxia. În casă mirosea a cerneală proaspătă și mirosul pătrunzător îmi plăcea, parcă mă amețea. Cum avea timp liber, tata se așeza la masa mare pe care erau întinse colile și le îndoia, una cîte una, frumos în două și încă o dată în două, trăgînd de fiecare dată, cu o liniuță de os, peste îndoitură. Odată treaba terminată, el încuia cu grijă liniuța în sertarul din mijloc al biroului.

NU-MI AMINTESC prin anii aceia cînd treceam de la rochiță la pantaloni — și una și ceilalți cusuți de tante (era sora mamei, încă domnișoară) —, să fi avut prieteni sau chiar neprieteni cu care să mă joc. Jucării aveam foarte frumoase. Patronul tipografiei, în fiecare ajun de Anul Nou, trimitea cîteva cutii cu cele mai de invidiat jucării. Erau cutii mari de carton parcă scoase din cufărul cu minuni al sfintei Vineri. Mult mă bucura cînd intra pe poartă Malca (o trimitea bunica mai mult de formă cu un comision). Era veselă, ageră și deși mai în vîrstă decît mine cu 8–10 ani, ne jucam minunat, mai ales de-a ascunselea sau ne fugăream prin curte. Plîngeam de cîte ori pleca, niciodată nu stătea cît aș fi dorit. Dar spunea că o ceartă bunicul dacă întîrzie. Eu nu credeam, „doar bunicul e așa de bun".

O dată sau de două ori pe lună intra în curte un bătrîn gîrbovit, îmbrăcat mai mult în zdrențe și scociora prin iarbă cu un bețișor. Aduna într-un sac oasele pe care le găsea. Credeam că le adună pentru cîini, dar el mi-a spus că-s „pentru zahăr". Ani de zile am fost convins că zahărul se face din ciolane de vită.

Cînd părinții s-au cunoscut cu familia noului director al sucursalei Băncii Naționale, Ciuntu, fetița lor slăbuță și vaporoasă, Zizi, era adusă să ne jucăm, să ne dăm în scrînciob. Joaca era „de-a nunta".

Cu nerăbdare așteptam sîmbăta după-amiază. Atunci venea în vizită bunița, mama tatei. Dacă mutăr venea de 2–3 ori pe zi gonind pe ulița dosnică, bolovănoasă, fie pe arșița verii, fie pe viscole (înfofolită în șal și cațaveică), bunița venea numai sîmbăta după-masă și stătea o oră cel mult două. Tata nu vorbea cu ea; mama îi oferea un scaun și poate îi adresa două vorbe. Vara, ea rămînea pe banca din curte la umbra unui salcîm bătrîn. Alături era o piatră enormă, perfect sferică, parcă lucrată cu compasul și lustruită la strung. Îmi ajungea pînă la bărbie. Tata îi trimitea prin mine un leu, poate mai mult, împachetat într-o hîrtie. Bunița mă ajuta să mă aburc pe pietroi. Apoi scotea anevoie dintr-un buzunar darul ei săptămînal, același de-a lungul a mulți ani, un pachețel de ciocolată Zamfirescu, de 5 bani. Parcă văd învelișul pe care era desenat în albastru un școlar cu ghiozdanul la subțioară. Apoi începea jocul. Bunița rupea de deasupra capului o frunză de salcîm, o făcea bucățele, apoi strigînd „un-doi-trei, uraaa!" o arunca în sus peste creștetul meu. Bucățelele de frunze se întorceau și mă acopereau pe cap, pe umeri, ca niște confeti verzi. Și jocul acesta se repeta de nenumărate ori și mie îmi plăcea nespus. Și azi mi se umezesc uneori ochii cînd trec pe sub un salcîm… dacă am timp să-l văd.

Apoi, bunița se ridica anevoie — că era greoaie și înfofolită cu multe rochii —, striga spre casă un cuvînt de rămas-bun, invariabil „rămîneți sănătoși" și, fără să aștepte răspuns, se îndrepta spre portiță cu mersul ușor legănat. Ea era grasă, avea fața ca o lună roșcovană și de sub casînca neagră se străvedea peruca arămie. Chip de rusoaică — chiar și era de pe meleaguri răsăritene. Eu, cocoțat pe piatra sferică, o urmăream cum coboară pe ulița dosnică, pînă dispărea din cîmpul vizual. Acasă la ea nu fusesem niciodată, nici nu știam unde locuiește. În casă nu auzeam să se vorbească de ea. Însă jocul cu frunzele de salcîm îmi plăcea și, din primăvară pînă-n toamnă, apropierea sîmbetei mă bucura.

ÎMPLINEAM CINCI ANI în anul răscoalelor. Îmi amintesc de forfota ce era în casă. Bunicii stăteau mai mult la noi. Se citeau și reciteau știrile din Dimineața. Într-o zi am observat la poarta casei un soldat cu pușcă. Eu îl pîndeam cu teamă, pitit după pietroiul de sub salcîm, camuflat pînă la nas…

— Sînt la barieră, pe dealul Cobîlei! aduse veste cineva. Tata a anunțat că se duce la prefect să-i ceară să ridice soldatul de la poartă: „Nouă n-are de ce să ne fie frică de țărani. Ei țin la mine, mă stimează, mă respectă". Și soldatul n-a mai venit. Tot pe atunci, în altă zi, tata a fost chemat într-o comună, lîngă Prut, la un capăt al județului. Mai tîrziu am aflat, era vorba de o femeie care nu putea naște. Comuna se chema Darabani. (De acolo era de fel tata.) Prefectul Văsescu l-a sfătuit să nu plece. I-a dat totuși un bilet de liberă trecere ca să-l prezinte jandarmilor. A plecat cu o căruță. Toată ziua aceea mama ieșea în balcon și scruta zarea. Se făcuse noapte cînd a intrat căruța pe poartă. Tata era vesel. Am înțeles că ajutase bolnavei. Arătă mamei un prosop frumos înflorat ce primise în dar. E o tradiție să oferi pînza cu care se șterge pe mîini medicul, moașa, după ce au terminat cu lehuza.

Tot în vremea răscoalelor, bunicul aduse într-o zi și alt ziar, Universul. Tata s-a supărat foc și nici n-a vrut să-l atingă.

— Cum de-ai putut să iei murdăria asta?

— Mi l-a dat conu Misică, se scuză bunicul.

— Fugi și dă-i-l repede-napoi!

Niciodată în casa noastră nu s-a citit Universul, ziarul „blestemat". Și nici în librăria cooperativei Solidaritatea, care avea spre vînzare acest ziar, n-am intrat vreodată să cumpăr ceva.

Țăranii răsculați n-au pătruns în oraș. Am auzit că la barieră au fost cîțiva uciși de soldați și printre ei era unul pe care l-a împușcat chiar feciorul său, care își „făcea armata" la un regiment din Focșani. Că se aduseseră ostași din alte garnizoane, ca să tragă fără milă.

PENTRU MINE ANUL 1909 a fost bogat în neuitate evenimente. Ne-am mutat în altă casă, am făcut cunoștință și m-am împrietenit cu Muiu, am început să urmez la școală, tata și-a cumpărat trăsură iar eu, într-o după-amiază, am zburat. Acum cînd mă gîndesc la acele zile simt cum amintirile dau năvală și vîrful creionului nu poate ține piept ritmului lor de nestăvilit. Plecarea din casa din strada Justiției, numărul 1, mă durea și mă bucura. Ce locuri minunate de joacă erau pe după stîlpii paralelipipedici de zid, care susțineau balconul, apoi pomătul mare, sălbatic pe care cred că nici nu-l străbătusem în întregime vreodată pînă la gardul din fund, de unde pornea un maidan imens și de unde auzeam țipetele copiilor care începeau zbenguiala din zori și nu se linișteau nici cînd mă duceam la culcare. Va trebui să mă despart de bolovanul de sub salcîm, tocmai acum cînd mă puteam singur urca și ajungeam cu creștetul în frunziș. Iarna, Malca, cu mîinile sîngerii de ger, îi potrivea un cap de zăpadă, în care înfigea doi cărbuni și omul de zăpadă era gata. Dar pe de altă parte, scăpam de domnul Mintici, polițaiul. El era proprietarul, omul care cunoștea dacă am sărit prin ferestre, după aspectul vopselii. Așa susținea tata și… bătaia venea prompt. Pentru că sfîntul Nicolaie era palma tatei și în educarea mea a înlocuit de multe ori alte argumente.

Mutarea s-a făcut într-o zi de primăvară. Ploua mărunt. Toată lumea era ocupată, aferată. Părinții, bunicii, fetele de la atelierul de croitorie și mai mulți oameni străini care manevrau frînghii. Ca să nu încurc, am fost trimis în avangardă cu mătușa la noua locuință, unde se lăfăia un pustiu imens. Alergam prin odăile goale care erau dispuse în formă de L, strigam și vocea mea răsuna puternic de nu mi-o recunoșteam. Casa avea balcon lat și la capătul dinspre stradă era o verandă cu fațada cilindrică și cu cîteva ochiuri de sticlă colorate. În verandă au fost instalați cei doi leandri în hîrdaie verzi de lemn. Unul făcea flori roze, celălalt albe, ca niște trandafirași. Mirosul lor plăcut îmi dădea o ușoară amețeală și totodată mă îmbia să-i miros.

Curînd după mutare, într-o spre seară, cînd mama și bunica se plimbau pe trotuarul din fața casei, ne-am întîlnit cu o doamnă care și ea ieșise la plimbare cu un băiețel, care trăgea un cărucior. Noi copiii ne supravegheam fără să spunem un cuvînt.

— Hai, făceți cunoștință! La toamnă o să mergeți împreună la școală.

Ne-am dat mîna și ne-am recomandat ca doi domni. Sînt de atunci 62 de ani. Muiu mi-a fost cel mai bun și nedezmințit prieten. (S-a prăpădit, spre marea mea jale, în acest an cînd pregătesc pentru tipar aste file.) Nici cel mai trecător nor n-a adumbrit această îndelungată prietenie. Mulți, foarte mulți ani, pînă aproape de terminarea liceului, nu era zi în care să nu fim împreună. Casele noastre erau un timp vecine, ne despărțea doar o curte străină acoperită cu iarbă ca o pășune. Cînd nu eram împreună, ne semnalizam prezența de la gard, prin uuituri „ca trenu’". Ceea ce însemna că e timpul să vină la mine sau eu să mă duc la el. Cu Muiu nu mă săturam de joacă. Ce nenorocire că trebuia să mai stăm și la masă sau să trecem la-mbăiat și astea totdeauna cînd era mai frumos jocul. Dar marea supărare era apropierea deschiderii școlii. Tata mă chema, în momentele cînd clienții îi dădeau răgaz, să învețe cu mine. Ca să nu încep școala fără să cunosc măcar prima parte a abecedarului. Muiu fluiera de zor, dar eu trebuia să stau locului… Și dacă literele mari de tipar le cunoșteam destul de bine, cu cele mici, de mînă, a fost bucluc mare. Adică buclucul era la cititul cuvîntului pe care invariabil îl rosteam de-a-ndaratelea. Ceea ce înfuria pe învățătorul meu. Scriam „c a r și citeam „rac, „s a c — „cas, citeam cal în loc de lac și lac în loc de cal. Și asta imediat după ce fusesem corectat.

— Băiatu’ ăsta e tîmpit sau nu-i în toate mințile, se plîngea tata mamei, bunicilor, se congestiona, izbea cu pumnul în masă și cu abecedarul în capul meu. Și eu continuam să văd cuvintele răsturnate ca imaginea în oglindă. Numai bunicii nu se amărau de nepriceperea mea:

— Toate la timpul lor. Lasă-l să se mai joace, că de la toamnă încep și pentru el grijile — spunea mutăr.

Și a venit septembrie, și bunul Anton Popescu a început să deseneze pe tablă și să ne-ajute pe fiecare să facem bețișoare și oușoare, iar eu citeam o i — oi, c a r — car.

Dimineața, care din noi era primul gata se ducea la celălalt. De obicei mă duceam eu la Muiu și-l găseam pe domnu’ Scriban răcorindu-i cafeaua cu lapte. Apoi, de mînă, doar străbăteam curtea bisericuței de lemn și eram la școală. Se chema Gheorghe Asachi, iar într-un intrînd, lîngă poartă, era bustul lui V.A. Urechiă.

Chiar din primele zile m-am împrietenit cu cei doi fii ai învățătorului nostru, Francisc și Mitică, și cu fiul președintelui Tribunalului, Puiu Dancu. Acesta locuia în curtea vecină cu școala. Uneori slujnica îl depunea peste gard. Cred că am terminat clasa ca premiantul întîi. (Pot anticipa: toți anii de școală i-am absolvit, pentru satisfacția părinților, mai ales, dacă nu cu premiul întîi, cu al doilea.) N-a fost zi, pînă cînd am plecat să termin liceul la București, să nu mă examineze tata, din ajun, la aproape toate materiile de a doua zi. Odată cu începerea școlii nu mai aveam voie să mă joc decît cînd a doua zi nu era zi de școală, adică sîmbetele și în ajun de sărbători. Noroc că erau mai multe sărbători legale decît azi.

Tata și-a cumpărat trăsură cu doi cai, ca să vină în ajutorul bolnavilor care-l chemau acasă, aceștia să nu aibă de plătit birjarul. Tata lua onorariu atît cît i se dădea, iar țăranii — veneau mulți și uneori se umplea curtea din față de căruțe și gemete — îi aduceau brînză, ouă, o pasăre. Oamenii îi sărutau mîna și dacă nu i-ar fi lăsat, s-ar fi simțit jigniți.

Îmi plăcea cînd vizitiul mă lua pe capră și, ținîndu-mă între picioarele lui, îmi dădea capetele hățurilor. Mă lăsa să cred că eu îi mîn. Erau frumoși caii, mîndri. Mai ales Puiu, cel aproape alb. Gogu era mai sur și mai îndărătnic. Mă obișnuisem să le dau cuburi de zahăr. Lor le plăcea, simțeam după cum îl ronțăie și suceau capul de parcă mai cereau.

Tata era totdeauna foarte serios, foarte grav. Îmi impunea. Mai ales că mă și bătea pentru orice obrăznicie. La anumite festivități sau vizite îmbrăca o cămașă cu manșetele rotunde și țepene ca de tablă, iar pe cap își punea cilindrul, o pălărie înaltă, curioasă, pe care-o scotea dintr-o cutie și o peria atent, parcă mîngîind-o, cu o periuță în formă de arc și cu părul lung, alb, mătăsos. Pe căptușeala albă de atlas lucitor scria cu litere de aur „Borsalino. S. Kantar". Nu ieșea niciodată în oraș fără bastonul negru cu plăcuță de argint la mîner. Pentru zilele de iarnă, cu zloată sau ghețuș, avea alt baston, îi spunea electoralu. Era foarte gros și avea țepușe de fier.

Cu mama, tata era foarte tandru și mai tot timpul găsea prilej să-i sărute mîinile, deget cu deget, și să o laude. Tot ce făcea, tot ce spunea era pentru el fără greșeală. De aceea acceptase și prezența în curte a unui cățel, deși nu-i făcea plăcere („sperie pe clienți). Cînd mama trecea prin dreptul lui Hector sau al lui Gică, chiar din somn acesta îi „zîmbea, dînd din coadă recunoscător. Mama aprecia pe om numai după gradul de cultură și bunul simț natural. Nu suferea pe cîrciumari, pe negustori, pe burtăverzii plini de ei, pentru că erau plini de bani.

ȘI CASA ÎN CARE ne mutasem avea balcon, mai lat și mai înalt decît acel de la vechea locuință. Iar peste scîndurile care-l mărgineau și-l închideau ca pe o cutie imensă era culcată o talpă din bulumaci. Prinsesem gust să mă urc și să fac un fel de echilibristică. Aceasta, bineînțeles, în orele cînd tata era plecat la bolnavi, iar mama robotea în casă, la bucătărie, sau citea. Cînd citea o carte, era momentul cel mai potrivit, fiindcă nu mai ridica privirea pînă nu ajungea la ultimul rînd al ultimei pagini. Citea orice, dar mai ales agrea romanele și piesele de teatru. Soseau multe cărți cu piese de Edmond Rostand, Haralamb G. Lecca. Despre piesele acestuia îi povestea peste zi și tatei. Aveau niște tit­luri care mi s-au întipărit ca o cicatrice: Cîinii, Suprema forță, Cancer la inimă, Moartea lui Sherlock Holmes, altele mai mult misterioase decît fioroase, Casta-Diva. Ce-o fi asta „castadiva" nu îndrăzneam să întreb. Ș-apoi, mai bine așa, să nu-și dea seama că sînt atent la cele ce discută și, pe viitor, să se ferească de mine.

Nu știu cum, plimbîndu-mă cu pași atenți pe balustrada care împrejmuia balconul, ajungînd la unul din capete, am simțit dorința să zbor. Zi de zi, dorința amestecată cu simțămîntul precis că voi putea zbura se întăreau. Porneam de la un capăt al bulumacului, puneam atent picior în fața piciorului și, cînd ajungeam la capătul opus, închideam ochii, întindeam mîinile, le mișcam ușor, simțeam parcă o vagă amețeală. Acuși, acuși voi zbura. Dar nu se întîmpla așa; deschideam ochii și-mi spuneam: „mîine. Seara, în pat, înainte de a adormi mă frămînta același gînd: „trebuie să zbor, trebuie să zbor și așa treceam în lumea somnului și a viselor.

Într-o zi, ajuns la capătul balustradei, am închis ochii, am fluturat spre curte mîinile, și am simțit cum tălpile nu se mai sprijină de nimic și eu pluteam, înaintînd prin aer, deasupra curții. Eram ușor ca un fulg. Străbătusem parcă vreo doi metri și subit mi-am zis „să mă-ntorc, să nu cad!". Și într-o clipă pluteam de-a-ndaratelea și cînd am deschis ochii eram pe locul de unde pornisem să zbor. Am sărit în balcon inundat de imensă bucurie. Zburasem! În sfîrșit am reușit, am zburat. N-am spus aceasta, niciodată, nimănui. Nici lui Muiu. Mi se părea că evenimentul trebuie păstrat secret, ca o vrajă, altfel nu voi mai reuși să zbor. Dar cu toate aceste măsuri, n-am mai zburat a doua oară. Toate încercările ulterioare s-au dovedit zadarnice. În schimb senzația din clipele cînd am zburat nu m-a părăsit niciodată. O refăceam adesea mintal și mă bucura. Într-o zi, după vreo 16 ani, am retrăit-o aievea. Eram la primul zbor cu avionul. Un avion militar. Pilotul făcea felurite exhibiții. Deodată a înălțat avionul vertical cîțiva metri. În acea clipă am resimțit exact senzația de pierdere completă a greutății, de imponderabilitate, cum se spune azi, în era zborurilor cosmice.

De altfel, curînd după reușita zborului meu, am fost surprins de tata, care de departe, din trăsură, m-a zărit plimbîndu-mă pe balustradă și am primit o neuitată răsplată contondentă. Pentru că și aici era un proprietar foarte grijuliu la cea mai mică ruinare a casei. Domnul Budișteanu era chiar fioros la înfățișare. Semăna cu un vultur pleșuv. Mic de stat, îndesat și adus la spate, cu o chelie mărginită de lațe și un dinte, caninul, enorm, gălbui, care ieșea deasupra buzei, gata să muște.

Îndeobște mi-era frică de oamenii urîți, zdrențuroși. Într-o zi — eram încă în vechea locuință —, un client a deschis ușa sălii de așteptare. Eram singur. Chipul lui m-a speriat și am început să țip foarte puternic. Tata veni, mă luă în brațe ca să mă liniștească și strigă celui din prag: „Pleacă, domnule, pleacă!".

— Domnule doctor eu sînt… mă cunoașteți…

— Ieși! Ieși afară! Pleacă! și-l împinse cu ușa.

După ce m-am liniștit, tata și-a luat bastonul, gambeta și a pornit tacticos spre casa omului alungat, să-i lămurească atitudinea insolită.

ÎNTR-O NOAPTE, era în primele zile ale lunii mai, bunica m-a scos din așternut într-o cuvertură și m-a dus la portiță. Pe stradă lume multă, adunată în fața caselor, privea spre cer. De cîteva zile apăruse cometa Halley. Nu-mi amintesc decît că-mi era frig și cerul era de un albastru întunecat. Îmi amintesc însă urarea bunicii: „Să crești mare și să ajungi s-o mai vezi o dată!". Cum această cometă reapare după 75 de ani, dacă urarea bunicii se va împlini, nu știu dacă voi vedea mai mult decît am văzut la cei aproape 8 ani cît aveam în acea seară din miezul primăverii anului 1910…

AM CRESCUT ÎNTR-O CASĂ de atei. Niciodată nu i-am surprins pe părinți închinîndu-se. Tata se afirma ca un pozitivist. În adolescență citise cu nesaț studiile științifice din revista Contemporanul. Acum, din multele publicații nemedicale care soseau la redacția Profilaxiei, citea îndeosebi publicația lui Panait Mușoiu Revista Ideei și broșurile de știință, filozofie din colecția Lumen, precum și cele editate de Mușoiu. Nu erau credincioși nici bunicii, deși se duceau, de ochii lumii, la sinagogă cînd erau sărbătorile zise de toamnă. Bunica fuma și sîmbăta. Adevărat sacrilegiu!… Dar anumite practici din familia vrăjilor, a superstițiilor, credința în unele talismane aducătoare de noroc nu le erau străine. Poate se va ivi prilejul să le amintesc de-a lungul acestui memorial.

PATRU ANI DIN VIAȚA de copil, anii claselor primare, au dat tributul datorat bolilor molipsitoare. Absențele motivate s-au datorat pojarului și scarlatinei, vărsatului de vînt și oreionului. Pielea mea era cînd o hartă cu țările colorate în roșu, cînd acoperită cu buburuze, iar altădată chipul de nerecunoscut mie însumi. În casă mirosea a felurite doctorii. Compresă la cap, cearceafuri umede și reci înfășurîndu-mi trupul și șervețele cu felii de cartofi aplicate pe frunte. Iar printre bolile de durată, cîte-o fulgerătoare bulbucare a pielii, o blîndă cu mîncărimi, împotriva căreia se-ncercau tot felul de leacuri, dintre care nu lipsea nici spălarea corpului cu propria urină. Cînd eram bolnav, bunica nu se mai ducea acasă. Ea era sora de caritate, care se ocupa peste noapte cu schimbarea compreselor la cap și cu lingurițele feluritelor poțiuni cu gust de portocală dar tot grețoase…

Dar să lăsăm bolile și să mă-ntorc la băncile școlii și la cei patru învățători de neuitat. Trecînd în clasa a doua, ar fi trebuit să-l avem tot pe părintescul Anton Popescu. Dar fusese mutat la Botoșani. Am început acea clasă cu un flăcăiaș palid, cu părul lucios dat peste cap și care ne vorbea ca unor frățiori. Curînd s-a îmbolnăvit și nu l-am mai văzut. Am aflat că plecase în comuna de unde era de fel și că murise de oftică. Îl chema Spiru Huianu. După un timp a venit o „doamnă. Buhlea. Nici pe ea n-o uit. Nu numai pentru că o revăd uneori în fotografia făcută la sfîrșitul anului cu întreaga clasă. Era mare, planturoasă și avea un piept voluminos. Metodele ei didactice, în ce privește curățenia în clasă, nu le-am mai întîlnit la nici un „domn și la nici o „doamnă învățătoare. Dăduse dispoziție, chiar după prima oră de curs, să facem, înainte ca ea să intre în clasă, curățenie „lună sub bănci. Dacă la control va găsi ceva gunoi, elevul din banca respectivă va trebui să-l mănînce. Și doamna Buhlea s-a ținut de cuvînt. Nu puțini dintre elevi au simțit cum învățătoarea le învinge încleștarea fălcilor și le bagă în gură bucățele de hîrtie, ațe de păianjen și așchii de la ascuțitul creioanelor. Cu alde Chirilă, Comisu, avea mai mult de luptat, dar tot îi învingea. Apoi, își îndrepta papionul alb și începea lecția. Am opus și eu într-o dimineață rezistență, dar doamna noastră era voinică mai dihai ca un jandarm. Cu timpul am învățat să păstrăm o curățenie exemplară, iar doamna Buhlea trecuse la pedepse reglementare: bătaia cu varga la palmă și opritul la școală, una-două ore.

Drag mi-era Vasile Cornescu. Cu dînsul am învățat în clasele a treia și a patra. De altfel și în primele două clase, cînd lipsea titularul, apărea domnu’ Cornescu. Noi elevii ne bucuram. El ne privea chiorîș parcă, dar asta din cauză că avea un ochi ce-l ținea veșnic mai strîns. Se purta cam jigărit. Din toamnă pînă aproape în toiul verii purta același palton lustruit de bătrînețe, tivit la gît cu un guler îngust de blană roșcată de vulpe, și ea năpîrlită. Era un om răbdător la obrăzniciile elevilor, deși uneori era scos din sărite și atunci țipa ascuțit. Pe stradă, în cancelarie — unde luam clopoțelul ca să anunț încetarea recreației — îl vedeam îngîndurat. Se spunea că e neurastenic. (Azi ar avea nevroză astenică…) Domnul Cornescu mă dădea de multe ori de exemplu pentru cumințenia și silința la învățătură. Scrisul acestor pagini mi-a răscolit nu numai memoria, ci și sertare și cutii prin care de mult nu mai umblasem. Am găsit libretul personal, de elev. Pe o pagină sînt trecute notele trimestriale și pe alta institutorul scrisese la observații: „conduita 9. Atențiunea încordată. Silința mare". Eram dintre elevii cărora nu le-a plăcut niciodată să se bată și nici alte jocuri violente. În recreație, stăteam retras cu Muiu și cu Puiu sau ne jucam de-a prinselea. Aveam colegi mult mai voinici și de care mi-era frică. Odată unul din aceștia, îl chema Barabulă și avea urechi mari, clăpăuge, și degete butucănoase, m-a întins pe bancă și, strîngîndu-mă de gît, amenința să mă gîtuie. Am povestit părinților pățania (așa cum zilnic povesteam amănunțit tot ce se petrecuse în clasă de la prima pînă la ultima oră). A doua zi, tata, sprijinit în electoral, m-a însoțit la școală. A intrat în clasă și cu voce tunătoare a întrebat:

— Care este elevul Barabulă? Să vină la mine.

Acela s-a apropiat. S-a încins următorul dialog:

— Cîte urechi ai tu, Barabulă?

— Două.

— Ei bine, dacă mai faci ceva fiului meu, rămîi numai cu una, pentru că cealaltă ți-o rup (și a făcut un gest semnificativ). Ne-am înțeles?

— Ne-am înțeles, bîigui acela.

Apoi tata a intrat în cancelarie să dea binețe învăță­to­rilor. Barabulă s-a ținut de cuvînt, iar din toamnă nici n-am mai fost colegi, pentru că rămăsese repetent.

Între timp familia noastră se mărise. La 4 septembrie 1911 am căpătat o surioară, Magdalena (și pe numele de alint Duța). Acum locuiam în casă proprie, pentru că se întîmplase așa cum a profetizat bătrînul Ioscowitz: „ceva mai sus". Era a treia casă de unde mai locuisem, pe strada Justiției, la numărul 5. Mama citea la fel de mult, plîngea mult, dar se ocupa și cu grădinăritul. Aveam trei curți: una cu flori, alta cu straturi și ultima cu un pomăt din puieți comandați la Buftea, la pepinierele Știrbey.

PRIN ANII CÎND ÎNCEPUSEM să merg la școală, lectura tatii cu glas tare a presei sporise. Acum, în fiecare sîmbătă după-amiază bunicul aducea odată cu Adevărul o nouă revistă, ceva mai mare decît un caiet. Îi zicea Facla. Bunicul era îmbrăcat cu haina cea nouă, adică haina ce o purta numai de sărbători; barba potrivită în ajun. Pe haina lui nu se vedeau nici fire de ață, nici bolduri sau ace înfipte pe rever. Sîmbăta după-masă veneau mai rar bolnavi la consultație, așa că revista era citită pe îndelete. Pentru cît nu ajungea timpul, se continua a doua zi. Fiecare articol, fiecare rînd bucura pe toți cei strînși în jur. Asista uneori și nene Moscu, fratele mamei, vînzător într-un magazin de manufactură. Era tînăr, frumos și chiar elegant. Aducea cu Leonard, amintea uneori mama.

Așa cum am mai spus, cred, acasă la noi era o redacție. Tata scotea, lunar, o revistă de medicină populară, care se intitula Profilaxia. Singur o scria, singur o corecta, singur o expedia la abonați. Adică nu: la expediat începusem să-l ajut și eu. Aveam aptitudini la fălțuit, la lipitul banderolelor cu adresă și căratul la poștă. Ne soseau multe reviste și cărți, primele pentru schimb, celelalte pentru recenzat. Dar la Facla, curînd după apariția primelor numere, ne-am abonat. Și peste altă bucată de vreme, a mai urmat un abonament la o altă revistă pe care tot Cocea o redacta, Viața socială.

În casa noastră a existat, neîntrerupt, de-a lungul anilor, un cult pentru scrisul lui N.D. Cocea, încă înainte de apariția Faclei. Articolele sale erau citite cu nesaț în ziarele democrate Dimineața și Adevărul de sub direcția lui Const. Mille. Facla sosea sîmbătă după-amiază. Cînd factorul se apropia, de pe balcon, părinții, care auziseră scîrțîitul portiței, îl chestionau: „Facla a venit?. „Este, dom’ doftor. Dacă într-o sîmbătă se întîmpla să nu sosească, nu aveau răbdare să aștepte curierul de a doua zi, ci eram trimis să dau o fugă pînă la librărie și să cumpăr fascicola. Părinții o citeau în primele momente de răgaz și apoi schimbau unele păreri în legătură cu pamfletele virulente iscălite N.D. Cocea sau Nicoară a Lumei, Habakuk sau nesemnate — căci tot scrisul aceluiași era. Spre seară veneau și bunicii. Cum ei silabiseau mai greu slovele, tata citea cu glas tare articolele mai importante din revistă. Totul avea loc după un ceremonial… după un tipic pe care eu îl așteptam cu nerăbdare șapte zile. În ceea ce peste zi era sala de așteptare a bolnavilor (numiți de circumstanță pacienți, adică răbdători — doar boala vine cu carul și pleacă cu dramul…), în jurul mesei mari vopsite în roz, luau loc tuspatru. Eu mă pitulam la picioarele bunicii, pe scăunelul pe care ea își sprijinea vîrful papucilor, și ascultam. Tata citea foarte frumos, rar, accentuînd asupra unor pasaje sau chiar întrerupînd lectura și comentîndu-le. Uneori citirea Faclei se făcea duminica. Acele după-amiezi deveniseră pentru mine desfătare. Nu-mi aduc aminte să fi avut ai mei vreodată de dezaprobat vreo afirmație din acele articole în care nu erau cruțați fruntași oameni politici, deputați și miniștri și chiar regele Carol I (pe care mi-l amintesc prezentat în chip de ploșniță pe toată pagina revistei lui Cocea).

În felul acesta am participat de mic la discuții privitoare la treburi de stat și, mai ales, am aflat, cu mulți ani înainte de a citi singur revista, de marile și dreptele bătălii duse de Cocea și de colaboratorii săi prin Facla, cu penița muiată în apa tare a satirei, pentru demascarea nedreptăților sociale din acea vreme, dusă azi pe apa sîmbetei. De copil am aflat despre uciderea, sub o guvernare a liberalilor și cu asentimentul partidului marilor moșieri, conservatorii, a țăranilor răsculați în anul 1907. Erau țărani săraci, lipsiți de pămînt și care vroiau învoieli mai acătării pentru munca lor de robi pe pămîntul celor la care slugăreau. Am aflat de bătăile și schingiuirile ostașilor care-și făceau stagiul militar, am aflat de persecuțiile la care erau supuși oameni care nu aveau altă „vină" decît că erau evrei, țigani și de alte neamuri zise minoritare — și bineînțeles numai cei săraci. Cocea smulgea curajos măștile de pe obrajii îmbuibaților, ai celor care transformaseră înălțătorul simț patriotic în cea mai rentabilă afacere. Săptămînă după săptămînă, an după an.

Eu aveam grijă să strîng, după ce se citise și se recitise, număr după număr de revistă. Cîțiva ani mai tîrziu am legat acele colecții. Posed această comoară la care am adăugat, pînă în 1940, numerele cumpărate de mine, pentru că flacăra Faclei a trecut de la părinți la fiu. Era prin anii campaniei pentru vot universal.

Din ungherul unde ascultam lectura Faclei, am auzit întîia oară un nume: T. Arghezi, care mai semna și Ex-ierodiaconul Ion N. Theodorescu. El se războia mai ales cu căpeteniile din tagma preoților, care făcuseră dintr-o taină negustorie. În cealaltă revistă, tot de Cocea redactată, Viața socială, m-am întîlnit cu poezia meșterului înnoitor al versului românesc. Acea primă poezie care m-a fermecat și pe care o știu de atunci pe de rost se intitula Sfîrșitul toamnei:

„O! cine-ar zice că pe-aici

au fost vreodată flori,

privighetori,

și cărți citite cu-ochii mici,

în care latele panglici

întorsu-s-au de atîtea ori?".

Și iar mă-ntorc la Facla lui Cocea de care mă leagă atîtea amintiri, din al cărui scris am învățat să detest nedreptatea, șovinismul, ura de rasă; să-i iubesc pe Gherea, pe Frimu, pe omul simplu și truditor.

ÎNCEPUSEM SĂ CAPĂT bani pentru satisfacerea micilor pofte. De la tata primeam 10 bani pe săptămînă; de la bunic, cinci. De obicei îi strîngeam într-o pușculiță. Părinții mă convingeau să-i adaug la banii cu care urmau să-mi cumpere pînză de cămăși sau stofă pentru un costum. (Totdeauna mîinile nu se vedeau deoarece se făceau mînecile mai lungi decît… realitatea. „Ca să fie bune și la anul, că băiatul crește acum repede!")

Eram în clasa a IV-a cînd s-a produs o cotitură în folo­sirea bugetului meu. Acum așteptam și eu cu nerăbdare ziua de sîmbătă. Pe la orele două auzeam fluieratul trenului, care intra în gară. Peste jumătate de oră alergam la Bercovici să-mi iau Revista copiilor și a tinerimii. Îmi alegeam un exemplar care-mi părea cel mai perfect la aspect, fără colțuri rupte, nici măcar îndoite. Acasă, mă retrăgeam în odaia numită salon. În această cameră, în mod obișnuit, nu aveam voie să intru. Era o odaie răcoroasă chiar în toiul verii. La ferestre, storuri din șuvițe de pai galben și draperii grele de catifea verzuie strînse „pe talie de cordoane groase, cu ciucuri. Mă priveam în oglinda venețiană, mare cît o masă și mărginită de flori ca ciorchini tot din oglindă. Acolo era o curățenie superlativă. Mama, cînd nu citea, ștergea praful și cînd termina cu ștersul în toate încăperile, o lua de la capăt, „pentru că praf se așază mereu, repeta ea. Gospodăritul mamei devenise proverbial. Dacă lipsea de acasă, gurile bîrfitoare susțineau că, terminînd de făcut curat la ea, s-a dus să mai șteargă praful și pe la vecini.

Cum a doua zi nu aveam școală, puteam citi în voie revista lui Costa-Foru în chiar ziua apariției. După un ritual: mîinile spălate și cuțit curat pentru tăiat. În salon era un covor moale, persian. Citeam întins pe burtă. Mai întîi citeam catrenele ilustrate de pe pagina din mijloc. Apoi, romanul. Ardeam de nerăbdare să aflu ce s-a mai întîmplat cu Sar și Ionel, cu Guguță Urecheatul sau cu Ber Căciulă. Nici n-am mai citit vreodată romane mai frumoase ca în Revista copiilor. Am mai urmărit vreodată, cu mai multă înfrigurare, alte aventuri decît ale lui Rîndunel, reporterul în lumea păsărilor?, sau ale lui Zapis împărat? Nici general mai grozav ca Durachin n-am cunoscut. După ce terminam lectura numărului, acesta trecea alături de celelalte pe care le țineam împachetate într-un ziar, iar pachetul sub teancul de note de lîngă pian, ca să se preseze. La sfîrșitul anului 1913, a format prima colecție de reviste ce am dat la legat. Au trecut de atunci aproape șase decenii. O privesc și azi pe raftul de sus cocoțată. E ca nouă, nici un colțișor îndoit, nici o pată. De tot atîția ani, casa mea de economie e librăria și legătoria.

ZIARELE NU ÎMI MAI ASCUNDEAU secrete. Prin 1912 citeam cu nesaț în Dimineața felurite întîmplări din lume. Mă impresionase scufundarea, la prima cursă, a marelui și elegantului transatlantic britanic Titanic, în urma ciocnirii de un aisberg la sud de Terra Nova. Fugeam la atlas, căutam locul pe hartă. Mai citeam de cele 500 de persoane care, în așteptarea morții, intonau împreună cu orchestra imnul religios Mai aproape de tine, Doamne!

Dar prădăciunile la drumul mare ale lui Pantelimon? Apoi, cum N.D. Cocea stătuse cu el de vorbă și îl hotărîse să se lase de haiducie. Pagini întregi, un adevărat roman. Și numeroase poze.

Într-o zi tata a adus niște note muzicale scrise de mînă. Copiase bucata la