Unul cate unul

CU CINCI ZILE MAI DEVREME

LIZ

ID Snoop: ANON101

Ascultă: James Blunt / You’re Beautiful

Admiratori Snoop: 0

Abonați Snoop: 0

Îmi ţin căştile în urechi, în microbuzul care ne-a luat de la aeroportul din Geneva. Ignor privirile încurajatoare ale lui Topher şi ale Evei, care tocmai şi-a întors capul spre mine. Cumva, asta mă ajută. Mă ajută să ignor vocile din capul meu, vocile lor, care mă trag în direcții diferite, asaltându-mă cu declaraţiile şi dovezile lor de prietenie.

Prefer să-l las pe James Blunt să le acopere vocile, să-mi spună de nenumărate ori că sunt frumoasă. Ironia acestei declaraţii mă face să râd, dar mă abţin. Minciuna asta are ceva reconfortant.

E 1:52 p.m. Pe geamul microbuzului se vede un cer cenuşiu-metalic, în vreme ce fulgii de zăpadă se învârtejesc hipnotic în bătaia vântului. E ciudat. Zăpada depusă deja este atât de albă, însă, când cade, pare gri pe fundalul cerului. Ai zice că sunt nişte fulgi de cenuşă.

Am început să urcăm. Ninsoarea devine tot mai deasă pe măsură ce înaintăm; fulgii de zăpadă nu se mai topesc de cum se lovesc de geam, ci se lipesc de el și apoi alunecă, ştergătoarele de parbriz îi dau la o parte transformându-i într-un fel de pârâiaş care curge orizontal în dreptul scaunului pasagerului. Sper că microbuzul este dotat cu anvelope de iarnă.

Şoferul schimbă viteza; ne apropiem de o nouă serpentină. Microbuzul se clatină luând curba strânsă, pământul dispare şi, pentru o clipă, am senzaţia că ne vom prăbuşi — o senzaţie de vertij care îmi întoarce stomacul pe dos şi mă face să ameţesc. Închid ochii, blocând orice percepţie exterioară şi cufundându-mă în sunetele muzicii.

Apoi melodia se sfârşeşte.

Iar eu sunt singură, auzind în capul meu o singură voce, pe care nu o pot amuţi. E vocea mea. Iar ea îmi şopteşte o întrebare pe care mi-am pus-o încă din clipa în care avionul a decolat de pe pista aeroportului Gatwick.

De ce am venit? De ce?

Cunosc însă răspunsul.

Am venit pentru că nu-mi permiteam să nu vin.

ERIN

ID Snoop: N/A

Ascultă: N/A

Abonați Snoop: N/A

Continuă să ningă — fulgi mari, albi, căzând leneş şi depunându-se pe crestele, pârtiile şi văile din St Antoine.

În ultimele două săptămâni, stratul de zăpadă a atins trei metri, iar prognoza meteo nu anunţă nicio schimbare a vremii. „O adevărată zăpadapocalipsă, cum i-a spus Danny. „Zăpadarmagedonul. Teleschiurile au fost închise, apoi redeschise, apoi închise din nou. Acum aproape toate teleschiurile din staţiune sunt închise, însă micul şi devotatul funicular care duce către modestul nostru cătun încă funcţionează. E protejat cu geamuri din plexiglas, aşa că nici cele mai mari troiene nu îl afectează, zăpada se depune pur şi simplu peste tunelul de sticlă, neavând cum să ajungă la şine. Ceea ce e bine — pentru că, în puţinele zile în care este oprit, noi rămânem complet izolaţi. Nu există niciun drum care să ducă la St Antoine, cota 2000… oricum, nu în timpul iernii. Totul — de la oaspeţii cabanei și până la mâncarea pentru micul dejun, prânz sau cină — trebuie să vină cu funicularul. Doar dacă nu cumva ai bani pentru un transfer cu elicopterul (care, culmea, nu poți spune că nu se aude în zona asta). Dar elicopterele nu zboară dacă vremea nu e prielnică. Dacă e viscol, rămân toate, în siguranță, în vale.

Dacă mă gândesc prea mult la toate astea, încep să am o senzaţie ciudată — un fel de claustrofobie care contrastează cu panorama amplă pe care o putem admira pe ferestrele cabanei. De vină nu este numai zăpada, ci potopul de amintiri neplăcute care mă asaltează. Dacă mă opresc mai mult de un minut sau două, imagini nepoftite încep să mi se bulucească în minte — degete amorţite ieșind prin zăpada compactă, lumina apusului pe pielea vineţie, scânteierea genelor acoperite de chiciură. Din fericire, azi nu am timp să mă opresc. E trecut de ora 1, iar eu încă fac curat în penultimul dormitor, când aud zgomotul gongului de la parter. E Danny. Mă strigă pe nume, apoi adaugă ceva ce nu înţeleg.

— Ce e? întreb eu de sus, iar el strigă din nou, vocea lui părând de data asta mai limpede.

Probabil că, între timp, s-a mutat în casa scării.

— Am spus că mâncarea e gata. Supă de păstârnac cu trufe. Aşa că mută-ţi fundu-ăla leneş încoace!

— Da, şefu’, îi strig eu ironic.

Mă grăbesc să golesc coşul de rufe din baie în sacul negru, înlocuiesc punga din coşul de gunoi, apoi cobor în salonul de la intrare, unde mă întâmpină mirosul apetisant al supei lui Danny, dimpreună cu replicile filmului Venus în blănuri venind dinspre televizorul din bucătărie.

Sâmbăta este deopotrivă cea mai bună şi cea mai proastă zi a săptămânii. Cea mai bună, pentru că se schimbă seriile şi nu avem oaspeţi, eu şi Danny având cabana numai pentru noi, liberi să lenevim la piscină, să stăm în bazinul exterior cu apă fierbinte şi să dăm muzica oricât de tare vrem.

Cea mai proastă, pentru că se schimbă seriile, ceea ce înseamnă nouă paturi duble cărora trebuie să le fie schimbată lenjeria, nouă băi de curăţat (11, dacă pui la socoteală toaleta de la parter şi cabina de duş de lângă piscină), 18 fişete pentru echipamente de schi de curăţat şi de aspirat, ca să nu mai menţionez livingul, sufrageria, biroul, salonul şi locul de fumat de afară, de unde trebuie să adun toate chiștoacele dezgustătoare pe care fumătorii continuă să le arunce pe unde se nimereşte, în pofida faptului că au la dispoziţie o mulţime de scrumiere şi de găleţi cu nisip. Bine cel puţin că de bucătărie se ocupă Danny, deşi are şi el propria listă de sarcini. Fiecare seară de sâmbătă se lasă cu câte o cină memorabilă. Trebuie să ne pregătim sufleteşte pentru următorii oaspeţi, îți dai seama.

Acum stăm amândoi la masa mare din sufragerie, iar eu citesc pe sărite informaţiile pe care Kate mi le-a trimis azi-dimineaţă pe e-mail și mai iau din când în când câte o lingură din supa lui Danny. Este dulce, e gătită simplu, natural și are bucăţele crocante pe deasupra — feliuţe de păstârnac perpelite în ulei de trufe, cred.

— Supa asta chiar e bună, comentez eu.

Ştiu ce trebuie să zic în astfel de momente. Danny îşi dă ochii peste cap, de parcă ar vrea să spună ceva de genul „păi, cred şi eu". Danny numai modest nu e. Dar în bucătărie nu-l întrece nimeni.

— Crezi că o să le placă la cină?

Evident, se aşteaptă să primească şi mai multe complimente din partea mea, însă nu-l pot condamna pentru asta. Atunci când e vorba despre mâncarea gătită de el, Danny este o adevărată divă care, asemenea oricărui alt artist, se bucură că operele îi sunt apreciate.

— Sunt sigură c-o să le placă. E minunată, te încălzeşte şi… ăăă… e eclectică, comentez eu străduindu-mă să găsesc cuvântul potrivit care să definească acea calitate care face ca supa lui să fie atât de gustoasă.

Lui Danny îi place ca laudele pe care i le aduci să fie cât mai precise.

— Ca o toamnă turnată cu polonicul în farfurie. Ce altceva le mai găteşti?

— Am făcut amuses-bouches, începe Danny să enumere pe degete felurile de mâncare. După care se va servi supa asta cu trufe. Apoi pulpă de căprioară pentru carnivori şi ravioli cu ciuperci pentru vegetarieni. Crème brûlée ca desert. Și, la urmă, brânzeturile.

Crème brûlée făcută de Danny este un adevărat hit, e bună de mori. Am văzut cu ochii mei turişti bătându-se pe câte o porţie în plus.

— Sună perfect, spun eu încurajator.

— Numai să nu avem parte, de data asta, de nişte nenorociţi de vegani care nu anunță că sunt vegani, răspunde el ursuz.

Încă nu și-a revenit după săptămâna trecută, când unul dintre oaspeţi s-a dovedit a fi nu doar vegan, ci şi intolerant la gluten. Cred că încă nu a iertat-o pe Kate.

— Kate a zis cât se poate de clar, spun eu încercând să nu-l irit pe Danny. O persoană cu intoleranță la lactoză, una cu intoleranță la gluten şi trei vegetarieni. Niciun vegan. Asta-i tot.

— Asta s-o crezi tu, răspunde Danny continuând să-şi savureze martiriul. Sunt sigur că măcar una dintre ele evită pe cât posibil carbohidraţii sau ceva de genul ăsta. Sau e fructariană. Sau respiratoriană.

— Păi, dacă e respiratoriană, n-o să te deranjeze, nu-i aşa? comentez. Aici au parte de tot aerul pe care şi-l pot dori.

Fac un gest larg către fereastra imensă care domină latura sudică a încăperii. Se văd crestele Alpilor, o panoramă atât de impresionantă, încât, cu toate că acum trăiesc în aceşti munţi, mă face să mă opresc locului în unele zile, atâta frumuseţe tăindu-mi răsuflarea. Azi vizibilitatea este redusă, norii sunt joşi, iar aerul este înţesat cu fulgi de zăpadă. Însă într-o zi senină, aproape că poţi zări lacul Geneva. În spatele nostru, spre nord-est, se înalţă Dame Blanche, cel mai înalt munte din zonă, care domină valea St Antoine, eclipsând totul în jur.

— Citeşte numele lor, mă îndeamnă Danny sorbind o lingură de supă, ceea ce face ca la urechile mele să ajungă ceva de genul „şiteşte umele or".

Accentul îi plasează originile, fără dubiu, undeva în sudul Londrei, deşi știu că Danny a copilărit în Portsmouth. Niciodată nu ştiu dacă joacă teatru sau nu. Danny este un artist şi, cu cât ajung să-l cunosc mai bine, cu atât sunt mai fascinată de melanjul complicat de identităţi aflat dincolo de aparențe. Cea a moşului londonez obraznic, pe care o afişează de faţă cu oaspeţii, este numai una dintre ele. În serile libere petrecute împreună în St Antoine, l-am surprins oscilând între un Guy Ritchie de nota 10 şi un RuPaul în toată splendoarea lui, iar asta în decurs de numai cinci minute.

Nu că eu aş fi mai brează. Şi eu am de jucat un rol. Bănuiesc că suntem cu toţii pe acelaşi palier. Asta e una dintre bucuriile că suntem aici, într-un loc precum acesta, în care toată lumea se află doar în trecere. Ţi se oferă ocazia unui nou început.

— De data asta, trebuie să-mi iasă, spune el, întrerupându-mi gândurile.

Râşneşte puţin piper negru peste supa lui, apoi o gustă, mulțumit.

— Nu-mi mai permit încă o nenorocită ca Madeleine. Kate mi-ar smulge maţele să şi le facă bretele.

Kate este reprezentanta zonală, care coordonează toate rezervările şi toată logistica celor şase cabane ale companiei. Îi place să-i salute pe clienţi pe numele mic încă din prima zi. Acest lucru ne deosebeşte de ceilalţi mari operatori de turism, susţine ea. Amprenta personală. Doar că, săptămână după săptămână, e mai greu decât pare. Săptămâna trecută, Danny s-a împrietenit cu o femeie pe nume Madeleine, doar că atunci când ne-au parvenit actele s-a dovedit că nu existase nicio femeie pe nume Madeleine în grupul respectiv. Și nici vreo femeie al cărei nume să înceapă cu M. El încă nu ştie cu cine a stat de vorbă o săptămână încheiată.

Îmi trec degetul peste lista pe care ne-a trimis-o Kate aseară.

— De data asta este o petrecere de corporatişti. O companie tech numită Snoop. Nouă inşi, fiecare cu camera lui. Eva van den Berg, cofondator. Topher St Clair-Bridges, cofondator. Rik Adeyemi, şeful banilor. Elliot Cross, IT.

Danny pufneşte în râs și supa îi iese pe nas, însă eu continui:

— Miranda Khan, ţarina prietenilor. Inigo Ryder, asistentul lui Topher. Ani Cresswell, asistenta Evei van den Berg. Tiger-Blue Esposito, regina relaxării. Carl Foster, jurist.

După ce termin de citit pomelnicul, Danny râde cu lacrimi și supa i se duce pe gât cu noduri.

— Chiar aşa scrie? reuşeşte el să mă întrebe între două reprize de tuse. „Şeful banilor"? Tiger… și cum dracu-i mai zicea? Nu ştiam că Kate are simţul umorului. Unde e lista adevărată?

— Asta e lista adevărată, răspund eu străduindu-mă să nu râd de faţa lui contorsionată, strălucind de lacrimi. Ia un şerveţel!

— Ce? Mă iei la mişto? icneşte, lăsându-se apoi pe spătarul scaunului şi făcându-şi vânt cu palma. De fapt, îmi retrag cuvintele. Snoop chiar e genul ăsta de companie.

— Ştiai de ei? îl întreb eu surprinsă.

Danny nu e genul de persoană care să ştie astfel de lucruri. Avem tot felul de oaspeţi, o grămadă de petreceri private, câte o căsătorie sau aniversare, dar şi un număr surprinzător de mare de sindrofii corporatiste — bănuiesc că e mai uşor să înghiţi preţul cazării dacă e acoperit de companie. Există o mulţime de firme de avocatură, de fonduri de investiţii şi de companii listate pe Fortune 500. Asta ar fi prima dată când Danny ştie de o companie care mie îmi este complet necunoscută.

— Cu ce se ocupă?

— Snoop?

De data asta, Danny este cel surprins.

— Unde ai trăit până acum, Erin, într-o grotă?

— Nu, doar că… n-am auzit niciodată de ei. E cumva o companie media?

Nu ştiu de ce am întrebat asta. Poate pentru că media este genul de industrie care ar angaja pe cineva pe nume Tiger-Blue Esposito.

— Nu, sunt o aplicaţie, îmi răspunde Danny privindu-mă cu neîncredere. Chiar n-ai auzit de ei? Hai că ştii… Snoop, aplicaţia aia de muzică. Care te lasă să… mă rog, să-i spionezi pe oameni. Genul ăla de aplicaţie.

— Pe cuvânt că nu am nici cea mai vagă idee despre ce vorbeşti.

— Snoop, Erin, repetă Danny, pe un ton ceva mai acid de data asta, de parcă dacă ar continua să repete numele firmei, eu mi-aş da la un moment dat cu palma peste frunte şi aş exclama: „A, da! Acel Snoop!"

Danny îşi scoate telefonul, derulează aplicaţiile până ajunge la una reprezentată de doi ochi pe un fundal roz-aprins. Sau poate două roţi dinţate — logoul lor e greu de distins. Apasă pe el şi ecranul devine roz-strălucitor, apoi negru, având scris cu litere fucsia: Snoop — Oameni reali, în timp real, realmente exploziv!

De data asta, cele două „O"-uri chiar imită forma rotiţelor unei casete audio.

— De exemplu, dacă intri pe contul tău de Spotify sau mai ştiu eu unde, ce asculţi devine public, îmi explică Danny căutând în tot acest timp prin meniul aplicaţiei, de parcă listele de celebrităţi găsite la întâmplare ar limpezi instantaneu totul.

— Şi de ce ar vrea cineva să facă asta? întreb eu pe un ton indiferent.

— E un fel de quid pro quo, nu? îmi răspunde Danny părând că începe să-şi piardă răbdarea. Ideea este că nimeni nu vrea să vadă ce asculţi tu, însă dacă-ţi faci cont la ei, poţi vedea ce ascultă alţi oameni. Cei de la Snoop numesc asta „voyeurism pentru urechile tale".

— Deci… aş putea să văd… habar n-am… ce ascultă acum Beyoncé? Dacă ar avea cont la ei?

— Dap. Şi Madonna. Şi Jay-Z. Şi Justin Bieber. Şi cine vrei tu. Celebrităţile adoră aplicaţia asta — e noul Instagram. E ca şi cum… te-ai conecta, nu? Însă fără a oferi de fapt prea multe informaţii.

Îl aprob. Acum chiar înţeleg de ce lumea se simte atrasă de aşa ceva.

— Prin urmare, e vorba despre playlisturile celebrită­ţilor?

— Nu despre playlisturi, răspunde Danny. Ideea e că totul se petrece în timp real. Afli ce ascultă celebrităţile chiar acum.

— Şi dacă dorm?

— Atunci, nu afli nimic. Nu mai apar în bara de căutare dacă nu ascultă muzică online, iar dacă tu spionezi pe cineva pe Snoop şi acel cineva încetează să mai asculte, atunci feed-ul său dispare, iar tu ai posibilitatea să începi să spionezi pe altcineva.

— Deci dacă spionezi pe cineva pe Snoop şi persoana respectivă pune pauză unei piese muzicale ca să răspundă la telefon…

Danny aprobă.

— Da, chestia pur şi simplu se opreşte.

— Păi, atunci aplicaţia asta e o idee tâmpită.

Danny începe să râdă.

— Nuuu, nu te-ai prins cum stă treaba. Ideea de bază este…, începe el să-mi explice, însă se opreşte brusc, încercând să formuleze ceva greu de exprimat în cuvinte. Ideea de bază este conectarea. În clipa în care spionezi pe cineva pe Snoop, tu asculţi aceeaşi piesă, în acelaşi timp, notă cu notă. Şi afli că naiba ştie ce vedetă, de exemplu Lady Gaga, oriunde s-ar afla ea în momentul acela, ascultă exact ceea ce asculţi tu. E ca şi cum…

Are o revelație și se luminează la față:

— E ca şi cum… ştii cum e atunci când ieşi pentru prima oară în oraş cu cineva şi ascultaţi amândoi același lucru, împărţind aceleaşi căști audio, fiecare cu câte un earpod în ureche?

Încuviinţez.

— Păi, cam aşa e şi aici. Tu şi Lady Gaga împărţind aceleaşi căşti. E tare de tot. Când zaci în pat şi muzica se opreşte, iar tu ştii că undeva ea face probabil exact acelaşi lucru, întorcându-se pe burtă şi simţind cum o cuprinde somnul… e ceva deosebit de intim, ştii? Şi nu e vorba numai despre celebrităţi. Dacă, să zicem, eşti într-o relaţie cu cineva aflat departe, îţi poţi spiona iubitul pe Snoop, ascultând amândoi aceeaşi piesă, în acelaşi timp. Cu condiţia să-i ştii ID-ul de Snoop, bineînțeles. Pe-al meu îl ţin închis.

— OK…, rostesc eu încet. Deci… feed-ul tău e public, însă nimeni nu ştie că e vorba de tine?

— Da, aşa că eu am doar doi follower-i, pentru că încă n-am catadicsit să leg aplicaţia de lista de contacte. Nu uita că unii dintre cei mai populari utilizatori de Snoop sunt incognito. E un tip din Iran, își zice HacT. Este aproape lună de lună printre primii zece utilizatori de Snoop. Bine, eu zic că e din Iran, însă de fapt n-ai de unde să ştii. Aşa scrie în profilul lui de pe Snoop. Poate fi la fel de bine din Florida.

Apare o alertă pe telefonul lui mobil, iar Danny se grăbeşte să mi-o arate.

— Ah, da, vezi? E o persoană la al cărei cont sunt abonat, Msaggronistic. O franco-canadiană din Montreal, care ascultă nişte muzici punk bune de tot. Alerta m-a anunţat că a intrat online şi că acum ascultă…

Danny derulează cu degetul notificarea.

— … The Slits, se pare. Nu ştiu dacă sunt genul meu, însă asta e ideea… s-ar putea să fie. Pur şi simplu, nu ştiu.

— Am înţeles.

Nu ştiu dacă am devenit mai deşteaptă între timp, însă acum mi se pare că aplicaţia are sens.

— În fine, spune Danny, ridicându-se în picioare şi începând să strângă farfuriile de supă. Asta am vrut să spun: aşa e cu start-up-urile astea din domeniul tehnologiei — chiar îţi poţi imagina că angajaţii îl numesc pe contabilul lor şef „Numărătorul de bani" sau cum naiba l-au poreclit de fapt. Ei cred că e ceva cool sau ceva de genul ăsta. Cafea?

Mă uit la ceasul de la mână. 2:17 p.m.

— Nu pot. Mai am de făcut curat în două camere, apoi piscina.

— Îţi aduc eu una sus.

Mă ridic în picioare şi-mi întind oasele, dezmorţindu-mi gâtul şi umerii. Curățenia e muncă fizică. Până să-mi găsesc slujba asta, nu-mi dădusem seama. Cară aspiratoare în sus şi-n jos pe scări, freacă vase de veceu, gresie şi faianţă. Să faci curat în nouă camere la rând presupune multă muncă fizică.

În momentul în care Danny îşi face apariţia cu cafeaua, eu tocmai termin de curăţat piscina. Poartă slipul lui obişnuit — cel mai mic, cel mai strâmt slip pe care l-am văzut vreodată. Este galben-banană, iar atunci când se întoarce ca să pună cafeaua pe scaun, se vede pe fund scris mare, cu litere stacojii, BAD BOI.

— Nu împroşca cu apă! îl avertizez eu văzându-l cum stă pe marginea bazinului cu braţele întinse, pregătit de plonjon. N-am de gând să mai dau o dată cu mopul.

Danny nu zice nimic, doar scoate limba la mine, apoi execută un plonjon perfect, fără să împroaşte apa, în zona puţin adâncă a bazinului. Locul nu este potrivit pentru sărituri, însă el înoată pe sub apă şi iese nevătămat în partea cealaltă a piscinei.

— Haide, ai făcut destulă curăţenie, la naiba! Intră şi tu!

Ezit. Nu am dat cu aspiratorul în sufragerie, însă nu cred că cineva şi-ar da seama.

Mă uit la ceas. 3:15 p.m. Oaspeţii ar trebui să sosească pe la 4. Mai e destul timp.

— Bine.

Acesta este ritualul nostru săptămânal. O bălăceală de 10 minute după ce am terminat munca, un fel de recuperare a teritoriului, amintindu-ne cine sunt de fapt gazdele.

Port costumul de baie pe sub hainele de lucru, aşa că îmi scot tricoul transpirat şi blugii pătaţi, pregătindu-mă să sar în apă. Sunt pe cale să-mi iau avânt, când o mână mă apucă de gleznă, trăgându-mă în faţă. Cu un ţipăt, mă prăvălesc în bazin.

Ies la suprafaţă, scuipând apă, dându-mi la o parte şuviţele de păr care mi-au intrat în ochi. Apa a împroşcat din nou marginea bazinului!

— Imbecilu’ naibii! Am spus să nu împroşti cu apă!

— Linişteşte-te! spune Danny printre hohote de râs, cu picături de apă ca niște pietre prețioase pe pielea lui închisă la culoare. Dau eu cu mopul. Îţi promit!

— La naiba, te omor cu mâna mea dacă n-o faci!

— O să dau! Doar ţi-am spus, nu? O să dau cu mopul în timp ce-ţi usuci părul, spune el arătând către părul lui tuns periuţă, amintindu-mi că el nu prea are ce să usuce.

Îi dau un pumn în umăr, însă niciodată nu pot să rămân supărată pe el prea multă vreme, iar în următoarele câteva minute înotăm, ne zbenguim şi ne luptăm ca nişte căţeluşi, până când simţim amândoi cum ni se taie răsuflarea şi ne oprim ca să respirăm.

Danny iese din apă, zâmbind şi gâfâind, apoi se îndreaptă spre vestiar ca să se îmbrace şi să întâmpine oaspeţii.

Ar trebui să-i urmez exemplul, ştiu asta. Mai sunt destule lucruri de făcut, treburi de terminat, sarcini de dus la bun sfârşit. Dar pentru o clipă, şi numai pentru o clipă, mă las să plutesc, cu braţele şi picioarele desfăcute, în apa limpede, albăstrie. Îmi trec degetele peste cicatricea de pe obraz, urmărind linia ei, unde pielea e subţire şi moale, apoi mă uit prin tavanul de sticlă la cerul cenuşiu de deasupra, privind cum fulgii de zăpadă vin, răsucindu-se prin aer, către mine.

Cerul are exact nuanţa ochilor lui Will.

A mai rămas puţin timp până la sosirea oaspeţilor, iar eu îl aud pe Danny cum începe să dea cu mopul prin vestiare. Ar trebui să ies din bazin, însă nu pot. Nu-mi pot desprinde privirea. Aşa că rămân pur şi simplu acolo, plutind, cu părul meu negru răsfirat ca un evantai în jurul capului, în timp ce mă uit în sus. Amintindu-mi.

LIZ

ID Snoop: ANON101

Ascultă: Snooping EDSHEERAN√

Admiratori Snoop: 0

Abonați Snoop: 0

Am urcat deja destul de mult. Microbuzul străbate micile sate din Alpi care, dacă nu ar fi cerul ăsta amenințător, ci albastru, ar arăta ca nişte ilustrate. Lapoviţa din vale s-a preschimbat aici într-o ninsoare cu fulgi mari, iar șoferul a pus ştergătoarele la viteză maximă, dând la o parte fulgii de cum se lipesc de parbriz. Sub noi, asfaltul ud, negru, este acoperit cu o gheaţă gri, ceea ce face ca roţile microbuzului să producă un uruit continuu. De-o parte şi de alta a drumului sunt troiene înalte, stropite cu noroi, făcute de plugul de zăpadă. Parcă înaintăm printr-un tunel. Am senzația stranie că suntem captivi și mă uit la telefonul mobil, zapând prin aplicaţii, încercând să mă gândesc la altceva, înainte de a reveni la Snoop.

După ce am părăsit compania, am şters aplicaţia. Voiam ca tot ce avea legătură cu Snoop să aparţină trecu­tului, iar mie nu mi-a plăcut ideea lui Topher, ca Eva şi ceilalţi să ţină legătura cu mine prin intermediul aplicaţiei. Doar că peste numai câteva săptămâni, m-am surprins downloadând-o din nou. Nu degeaba a ajuns de curând la peste 100 de milioane de utilizatori: creează dependenţă. Doar că, de data asta, profilul meu este închis şi are ataşată o adresă de junk e-mail pentru ca nici măcar Elliot, care are acces la toate informaţiile care nu sunt publice, să nu-şi poată da seama că este vorba despre mine. Nu că aş fi paranoică. Nu cred că stă la birou verificând o dată la câteva zile dacă a mai apărut vreun user cu numele de Liz Owens. Pur şi simplu, sunt o persoană care ţine la propria intimitate. E ceva normal, nu-i aşa?

Topher îmi spune ceva peste umăr. Îmi scot căştile din urechi.

— Scuze, ce-ai zis?

— Am zis: bei și tu? repetă el întinzându-mi o sticlă deschisă de şampanie.

Refuz:

— Nu, mulţumesc.

— Cum vrei, spune el trăgând o duşcă direct din sticlă, în vreme ce eu mă străduiesc să nu mă înfior de scârbă.

Înghite, se şterge la gură, apoi spune:

— Sper să se mai însenineze. Dacă vremea continuă aşa, nu vom schia prea mult.

— Nu se poate schia când ninge? întreb eu.

Începe să râdă, de parcă ar avea de-a face cu o