Stăpânul minții: Îndrumar pentru iluminare și realizare de sine

Stăpânul minții

Îndrumar pentru iluminare și realizare de sine

Marius Mihai Lungu

ISBN ePub: 978-606-9644-08-9

Copyright © 2022 Marius Mihai Lungu

Copyright © 2022 Editura ATMAN

Această carte în format digital (e-book) intră sub incidenţa drepturilor de autor şi a fost creată exclusiv pentru a fi citită utilizând dispozitivul personal pe care a fost descărcată. Oricare alte metode de utilizare, dintre care fac parte împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială a textului, punerea acestuia la dispoziţia publicului, inclusiv prin intermediul Internetului sau a reţelelor de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme – altele decât cele pe care a fost descărcată – care permit recuperarea informaţiilor, revânzarea, închirierea sau comercializarea sub orice formă a acestui text, precum şi alte fapte similare, săvârşite fără acordul scris al persoanei care deţine drepturile de autor, sunt o încălcare a legislaţiei referitoare la proprietatea intelectuală şi vor fi pedepsite penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.

Telefon: 0746.201.369

E-mail: office@editura-atman.ro

www.editura-atman.ro

Capitolul 1

ÎNCEPUT...

Plin de entuziasm, mă îndreptam către mare. Primisem o moștenire la care nu m-aș fi așteptat niciodată: casa de la malul mării a bunicului meu. Din ce îmi aminteam, era într-o stare destul de bună. Bunicul fusese inginer și o proiectase singur. Era construită pe structură metalică, având toți pereții de sticlă. Din toate camerele se putea vedea marea. Însă nu cred că o mai îmbunătățise sau mai reparase ceva la ea. Abia așteptam să văd în ce stare era și să o pun în vânzare. Indiferent în ce stare ar fi fost, era totuși o casă pe malul mării. O puteam vinde așa cum era sau o puteam renova, pentru a-i crește valoarea. Erau mulți specialiști în imobiliare și constructori la care aș fi putut apela.

O mulțime de planuri de viitor îmi treceau prin minte, dar mai mereu apărea un gând care le strica pe toate. De ce m-a trecut bunicul în testament tocmai pe mine? Dintre toate rudele apropiate lui am fost singurul care l-a condamnat, jignindu-l în față. Niciunul dintre ceilalți n-a făcut-o, cu toate că o merita din plin! Și-a părăsit familia, imediat după ce fiica lui cea mică, adică mama, a terminat liceul. Și, de atunci încolo, nimeni din familie nu a mai știut de el mult timp.

O lungă perioadă de timp toți l-au crezut mort. Până într-o zi, când mama a văzut un interviu la un post străin de televiziune dedicat spiritualității. Un guru englez vorbea despre iluminare, mulțumindu-i bunicului meu pe care îl avusese ca mentor. Așa a aflat că se mutase la malul mării, dar nu acolo unde îi plăcea să meargă de obicei, ci într-un cătun uitat de lume, cocoțat pe niște stânci. Își cumpărase un bolovan, pe care își clădise o casă cu vedere la răsărit.

Toate rudele din familia noastră s-au grăbit să-l viziteze, mai puțin mama. Copilăria ei fusese marcată de crizele sufletești pe care le trăise bunicul, iar adolescența de așa zisul „adevăr" pe care el îl descoperise. Chiar dacă nu aprecia deloc faptul că îi părăsise, mama părea că-l înțelege într-un anume fel. Niciodată nu îl condamna când venea vorba despre el. Nu îl judeca și nu îl critica, ceea ce făcea, de altfel, cu fiecare dintre noi. De multe ori ne spunea că vom înțelege și noi lucrurile auzite de la el, atunci când va veni timpul.

Mi se părea a fi un mod disimulat de a-i lua apărarea. Ce ar fi fost de înțeles? Că era firesc să îți părăsești familia atunci când ea are cea mai mare nevoie de tine și de sprijinul tău? Mereu i-am reproșat mamei că s-a lăsat păcălită de minciunile lui „spirituale" și continuă încă să o facă. Până să dispară din peisaj, bunicul scrisese câteva cărți. Le-am citit, dar nu am înțeles mai nimic din ele. Totuși, ele deveniseră foarte căutate. Ori de câte ori urmăream să analizez cele scrise în cărțile lui și să le găsesc o logică, mama îmi spunea că raționamentul nu are ce căuta aici. Păi, dacă ideile lui nu aveau nicio treabă cu rațiunea, ce rost mai aveau?

Îmi amintesc foarte limpede prima vizită pe care i-am făcut-o bunicului meu. Aveam 16 ani. Mama nu a vrut să mă însoțească, spunându-mi că el a dispărut din viața ei atunci când a plecat de lângă ea. M-a mirat modul în care a spus-o. Fără urmă de regret sau de tristețe, ca și cum așa ar fi stat lucrurile și le-ar fi acceptat ca pe o evidență. Dar m-a încurajat să-l cunosc, spunându-mi că întâlnirea cu el îmi va transforma complet viața.

Așa că, fiind plin de speranță, dar cu inima puțin îndoită, m-am dus singur la bunicul meu. Nu îl văzusem niciodată până atunci, decât în pozele mamei. Nu se schimbase prea mult. Poate doar fața, brăzdată de riduri și depigmentată pe ici pe colo. Și părul, care își schimbase culoarea din blond în alb. În rest, aceiași ochi albaștri și aceeași burtică, care îi trăda înclinația către sedentarism și mâncare bună.

La prima vedere, mi s-a părut un tip rece și tăios. M-a mirat faptul că nu m-a întrebat nimic de mama, ca și cum nu ar fi existat. M-a măsurat din cap până în picioare și mi-a urat bun venit, zâmbind cu subînțeles. Apoi m-a invitat în curte, alături de oaspeții săi. Vorbea foarte concis, spunând o droaie de prostii. Uneori, părea că se contrazice singur. Cu toate acestea, curtea lui era mereu plină de oameni. Am asistat la discuțiile lui, și mi s-au părut niște bazaconii. Nu am înțeles niciodată cum era posibil ca oameni în toată firea să îl asculte ca vrăjiți. Unii chiar îl proslăveau. Aceștia din urmă, însă, nu rămâneau prea mult timp prin preajma lui. Când simțea chiar și cea mai slabă urmă de lingușeala, bunicul meu îi dădea afară imediat. Le arunca o privire tăioasă și, fără menajamente, îi alunga din curte.

Am încercat de multe ori să îl contrazic, însă părea că avea răspuns la orice argument de-al meu. Răspunsurile lui, însă, îmi păreau niște prostii menite să-mi abată atenția de la problemele care mă frământau. Nici măcar problemele grave ale umanității nu păreau că l-ar preocupa în vreun fel. Dar, cel mai mult m-a afectat atunci când mi-a spus că eu nu sunt nimic din ceea ce cred că aș fi. Și că lumea de care îi vorbesc nu există decât în mintea mea. Adică, toate problemele unei societăți ahtiate după plăceri, putere și avere nu erau decât niște aiureli în mintea mea. Revoltat, i-am spus că ar trebui să consulte un psihiatru. Nici măcar nu s-a obosit să îmi răspundă. Mi-a zâmbit cu un aer mucalit și mi-a spus să ascult marea! Care, în opinia lui, ar avea răspunsul la tot ceea ce mă preocupa.

Și am ascultat-o. În afară de zgomotul deranjant al valurilor, nu am auzit decât pescărușii care păreau că râd de el. Chiar i-am spus-o! Auzindu-mă, a izbucnit într-un hohot nebunesc. Poate, chiar era nebun. Furios și profund dezamăgit, m-am ridicat și am plecat. Nu merita atenția mea! Pierdusem degeaba timpul, pentru a veni până aici.

Dar, vizita mea nu a fost chiar inutilă. Ceea ce s-a petrecut atunci m-a făcut să caut să înțeleg felul în care gândesc nebunii și să caut metode de a-i readuce la normalitate. Așa am devenit pasionat de psihologie. În scurt timp urma să-mi termin doctoratul. Cabinetul meu mergea destul de bine, însă aș fi avut nevoie de o finanțare consistentă pentru a-l utila și pentru a mă extinde. Așa că moștenirea asta pica la țanc!

Îmi imaginam ce cabinet mi-aș fi putut face și câți oameni ar fi beneficiat de cunoștințele mele! Chiar dacă am avut și eșecuri, cele mai multe dintre cazuri le-am rezolvat foarte bine. Devenisem foarte solicitat, mai ales după ce descoperisem niște metode noi de abordare a problemelor psihice. Care, în ciuda faptului că lumea devenise mai prosperă și mai liniștită, apăreau din ce în ce mai des. De parcă oamenilor le-ar fi lipsit ceva! Nu le lipsea nimic, decât puterea de a lupta cu problemele. Aici interveneam eu! Le dădeam puterea de a trece peste ele. De a se lupta cu ele și de a le elimina. Și devenisem foarte bun în asta. Normal că mai apăreau situații în care, oricât m-aș fi străduit, nu puteam face mai nimic. Și altele în care problemele reveneau după ceva timp. Însă, mi se păreau cazuri izolate și specifice. În general, metodele mele erau eficiente.

După aproape patru ore de condus am ajuns, în sfârșit, la biroul avocatului care se ocupa de executarea testamentului. Dar, așa cum socoteala de acasă nu se potrivește întotdeauna cu cea din târg, nici ceea ce-mi imaginasem eu nu se prea potrivea cu ce am găsit. Dorința bunicului fusese ca proprietatea să intre în posesia mea numai după ce completam corect o grilă cu treizeci de răspunsuri. În fiecare dintre căsuțele grilei trebuia să trec cuvântul cheie dintr-o înregistrare audio. Erau treizeci de înregistrări pe care trebuia să le ascult cu atenție. Dacă, după maxim șaizeci de zile de la predarea stick-ului ce conținea exercițiile, grila nu era corect completată, proprietatea urma să fie scoasă la licitație, banii obținuți urmând a fi împărțiți în mod egal copiilor lui. În această situație nu aș mai fi moștenit nimic. Avocatul mi-a spus că în testament mai era trecută o clauză, care îmi va fi comunicată numai după completarea grilei.

Împreună cu stick-ul pe care erau înregistrările, avocatul mi-a înmânat și cheile casei. Una dintre clauze spunea că trebuia să ascult înregistrările neapărat în casa bunicului. Aș fi pierdut orice șansă la moștenire, dacă aș fi plecat de acolo fără să fi completat grila. Am protestat, spunându-i că am de condus un cabinet de psihologie și mă așteaptă o droaie de clienți care își făcuseră programare cu mult timp înainte. Mi-a zâmbit înțelegător și mi-a spus că dacă vreau moștenirea trebuia să respect toate condițiile din testament. Dezamăgit, am plecat spre casa bunicului. Pe drum m-am oprit la un magazin pentru a-mi cumpăra cele necesare pentru câteva zile. Mi-am sunat colegii, rugându-i să-mi preia pacienții care își făcuseră programare și să nu-mi mai facă programări pentru următoarea lună.

Casa bunicului nu era accesibilă cu mașina. Trebuia să o las la baza colinei și să urc până la casă pe o scară din piatră. Acest fapt m-a făcut să regret că umplusem portbagajul de cumpărături. Până le-am cărat pe toate a fost nevoie să fac atât de multe drumuri încât nu îmi mai simțeam picioarele. Surpriza cea mai mare a venit atunci când am deschis frigiderul pentru a pune înăuntru alimentele alterabile. Era plin de mâncare. Agățat de unul dintre sertare am găsit un bilet: „Ce credeai, că te las să mori de foame? Aici vei găsi tot ce îți este necesar ca să te simți ca acasă. Nu va trebui să pleci nicăieri pentru treizeci de zile. Dacă, din precauție, ai cumpărat ceva, strecoară-le printre celelalte produse, dar ai grijă să se închidă ușa frigiderului! Dacă se strică frigiderul, se strică și mâncarea. Dacă ai făcut cumpărături, îți urez «odihnă plăcută!». Mai mult ca sigur că te simți epuizat după atâtea drumuri între casă și parcare."

Hâtru bătrânu’! Mă lua peste picior și de pe lumea cealaltă. Cred că, acolo unde e acum, râde de se prăpădește. Dar avusese dreptate! Sleit de puteri, m-am așezat pe fotoliu pentru a mă odihni puțin. Și, m-am odihnit... până în zori, fiind trezit de soarele puternic care îmi bătea fix în ochi. Dormisem aproape zece ore. Nu mai dormisem atât de mult și atât de bine de când eram copil. Nu m-am trezit nici măcar o dată din somn. Acasă, somnul mi se întrerupea de câteva ori pe noapte, trezindu-mă din diverse cauze.

Orbit de lumina soarelui, am plecat în recunoaștere. Casa era mult mai frumoasă decât mi-o aminteam. Probabil că o mai îmbunătățise între timp. Toate ferestrele aveau montate marchize la exterior, pentru a atenua radiația soarelui puternic. Le-am coborât pe toate și mi-am continuat cercetarea. Pentru răcirea aerului pe timpul verii exista un sistem de aer condiționat care folosea ca agent de răcire apa mării. Apa era circulată printr-un sistem de radiatoare montate în plafon, care difuzau aerul rece cu ajutorul unor ventilatoare mici dispuse în spate. Nu am găsit niciun panou de conexiuni sau stâlp prin care să se facă alimentarea cu energie electrică dintr-o sursă exterioară. La subsol era un fel de camera tehnică, plină cu acumulatori și cu echipamente de tot felul. Panourile solare, care acopereau întreaga casă, împreună cu o turbină eoliană cu pale verticale montată undeva la marginea platoului, produceau energia necesară. Apa o obținea prin desalinizare, cu o instalație pe care am descoperit-o coborând la malul mării. Tot aici, am găsit un sistem care pompa apa din adâncul mării folosită în instalația de aer condiționat. Aceeași apă era utilizată și de pompele de căldură pentru sistemul de încălzire care folosea aceleași radiatoare. După ce trecea prin instalații și își îndeplinea funcția, apa se reîntorcea în mare.

Era o casă complet autonomă, a cărui întreținere nu costa aproape nimic. Acest aspect îi creștea valoarea de piață. Mi-am sunat agentul imobiliar și i-am spus ce descoperisem. Părerea lui, fără să facă o evaluare exactă, era că aș fi putut obține o grămadă de bani. E, iată și o veste bună! Cu banii ăștia aș fi putut să-mi extind cabinetul și să-l dotez cu echipamente de ultimă generație. Biroul bunicului era într-o cameră dispusă pe colțul casei. Avea o vedere panoramică asupra mării și asupra păduricii de pini care flanca locul. Fermecat de peisaj, am deschis ferestrele și m-am așezat pe scaunul lui. Freamătul mării și foșnetul pinilor în bătaia vântului păreau că mă toropesc. Am simțit o liniște cum nu mai simțisem de mult. Aproape uitasem cum se simte o astfel de liniște.

Calculatorul bunicului nu era protejat, așa că l-am pornit și am început să scotocesc prin fișiere. Am găsit atât cărțile scrise de el, cât și o mulțime de alte note și eseuri referitoare la același subiect: Adevărul. În afară de ele, am găsit și o mulțime de fotografii cu mama, bunica, ultima lui soție, unchii și verișorii mei. Erau foarte reușite. Probabil că îi plăcuse fotografia. Lucrul ăsta mi l-au confirmat și imaginile cu natura pe care le-am descoperit. Pozase chiar și furnicile și firicelele de iarbă încolțite printre pietrele platoului. Multe dintre fotografii erau cu peisajele din jur, cu marea, cu răsăritul și cu luna luminând marea. Am găsit și niște poze cu colina golașă. Probabil că așa arăta locul atunci când îl cumpărase. Casa și-o construise pe cel mai plat și mai golaș loc de pe platou. În afară de spațiul ocupat de casă, restul proprietății arăta ca și în pozele de dinainte de construcție. Cred că iubise foarte mult natura. Modul în care construise casa și instalațiile anexe demonstrau asta. Nu se atinsese de nicio tufă sau copăcel care crescuse printre pietroaiele neprimitoare ale colinei.

Calculatorul funcționa și pe post de televizor. Am pornit un canal și în întreaga casă a răsunat muzica. Un anumit sistem audio făcea ca muzica să se audă și afară. Cercetând mai atent, am descoperit o instalație de sunet montată într-unul dintre corpurile bibliotecii imense ce era ascunsă în spatele unor draperii. Pe unul dintre rafturi am găsit un aparat foto profesional și o cameră video super-performantă. Probabil că fiecare dintre acestea costa cât o mașină mai modestă. Celelalte spații ale bibliotecii erau pline de cărți despre diverse religii, spiritualitate, psihologie și autocunoaștere. Cele mai multe dintre ele erau scripturile vedice și cărți despre nondualitate. Printre ele se aflau și cărțile scrise de el.

Am revenit la calculator și am pus stick-ul pe care îl primisem de la avocat. Fișierele erau numerotate de la „0 la „30. În afară de cel cu numărul „0, care era text, celelalte erau în format sunet. Curios fiind, l-am deschis pe cel numerotat cu „0 și am început să-l citesc.

Scria așa: „Dacă ai ajuns să citești acest text, înseamnă că visul meu lumesc s-a sfârșit. Bine că s-a terminat! Mă cam săturasem de bazaconiile lui. Știu că totdeauna m-ai condamnat că am plecat de lângă familie și chiar m-ai jignit în față. Dacă ai crezut că vorbele tale m-au afectat, te-ai înșelat. Nici gândurile, nici cuvintele și nici faptele cuiva nu m-au mai influențat de mult. Probabil că vorbele pe care mi le-ai spus, te-au afectat mai mult pe tine decât pe mine.

Să nu consideri textul acesta drept o justificare a faptelor mele. Faptele rămân așa cum sunt și nu au nevoie de nicio explicație. Câteodată circumstanțele pot deveni nefavorabile. Cei pe care-i iubești se transformă într-un lest care tinde să te doboare. Iubirea lor condiționată se schimbă într-o „iubire" sufocantă. Una dintre cărțile din bibliotecă spune cam așa: «Atunci când cei din jur ți se agață de aripi și te trag în jos sau încearcă să ți le taie, scutură-te de ei și zboară departe, oricât de mult i-ai iubi! Pretențiile iubirii lor false te vor ține legat și nu îți vei găsi niciodată libertatea.» Cei care mă iubeau (sau credeau că o fac) îmi cereau să fiu așa cum voiau ei și să nu fiu EU cel adevărat, sursa liniștii și a existenței. Dacă aș fi rămas alături de ei, aș fi continuat să mențin vie greșeala originară atât pentru mine cât și pentru ei. O greșeală cel puțin la fel de mare este aceea de a mă complace în orice circumstanță care m-ar împiedica să fiu EU, cel real.

Asta am făcut! M-am desprins și nu m-am mai complăcut în ea. Am venit aici, în micul meu paradis de la malul mării și am fost liber. Însă nu eu ca persoană, ci EU cel real, care există și înainte de nașteri și după morți. Cel care există și înaintea nașterii universului și după pieirea lui. Și care n-are nicio legătură cu moartea care tu consideri că mi-a pus capăt vieții. Poate că în această clipă cuvintele mele ți se par prostii. Dar, după ce vei asculta înregistrările, vei înțelege perfect ce îți spun. Și dacă nici așa nu vei înțelege, atunci o poți întreba pe maică-ta! Te va lămuri ea, așa cum am lămurit-o și eu la rândul meu.

Probabil că ai vrea să afli de ce te-am desemnat tocmai pe tine ca moștenitor. Mai ales că, dintre toți cei din familie, ai fost singurul care m-ai jignit de la prima vizită pe care mi-ai făcut-o. Și, de atunci, nici nu ai mai trecut pe aici, de parcă acesta ar fi fost un loc nefast. Toți ceilalți veneau pe aici cât puteau de des și îmi cântau în strună, lingușindu-mă, fără să priceapă o iotă din ce le spuneam. Îi dădeam afară pe poartă, iar ei năvăleau înapoi pe geam. Sperau că le voi lăsa lor moștenirea. Dar nu au ce să facă cu ceva care îi depășește din toate punctele de vedere. Nu s-ar putea bucura niciodată de liniștea de aici și nu ar fi nicicum fericiți de conviețuirea cu ființele pe care Dumnezeu le-a lăsat în acest loc binecuvântat. Probabil că ar pulveriza fel de fel de chimicale, ucigând tot ce și-a croit drum cu greu printre pietroaiele astea.

Poate că și tu ai venit aici cu astfel de intenții. Dar intențiile sunt simple gânduri, care se modifică fără să îți dai seama. Spre deosebire de ceilalți, totuși tu nu ai încercat să mi te bagi în suflet. Modul tău de a te comporta mi-a demonstrat faptul că nu îți puteai găsi locul. Stăteai retras, simțindu-te stingher printre obiectele și persoanele din jur. În puținul timp petrecut aici nu ai vorbit cu nimeni, în afară de mine. Când nu ți-am mai fost pe plac, m-ai făcut nebun și ai plecat, lăsând totul în urmă. Chiar dacă știai că ai fi putut moșteni lucrurile mele, ai preferat să te desprinzi în loc să continui să te complaci într-o situație împovărătoare. Atunci mi-am dat seama că, dintre toate rudele venite cu gânduri de îmbogățire, tu căutai altceva. Asta am făcut și eu la vremea mea. Am renunțat la toate cele lumești, pentru a mă descoperi pe mine, cel real.

Evenimentele petrecute atunci nu au fost în van. Ele te-au impulsionat și te-au făcut să-ți găsești menirea în acest vis. Ai ales psihologia. Sunt sigur că o practici din plăcere și nu din obligație. Este cea mai bună alegere pe care o poate face cineva: să facă ceea ce-i place și să câștige și niște bani din asta. Îi numeri pe degete pe cei care procedează astfel. Din cauza asta puțini oameni sunt foarte buni în meseria lor. Când faci ceva din pasiune, devii din ce în ce mai bun și mai natural în ceea ce faci. Iar profesionalismul și naturalețea atrag multă lume. Însă, și pasiunea este tot o chestiune lumească. Mai devreme sau mai târziu și ea va trece. Nici o chestiune lumească nu durează permanent. Într-o bună zi s-ar putea să constați că entuziasmul tău pentru psihologie a dispărut. Atunci te vei simți debusolat și demoralizat. Poate chiar furios că nu ți-ai găsit adevăratul rost în viață și că ai pierdut atâta timp căutându-l într-o direcție greșită. Atunci vei încerca să alungi sentimentele astea considerate incomode, alergând după altceva. Probabil că după alcool, droguri sau sexualitate. Vei înlocui dependența de actuala ta pasiune – psihologia – cu alte dependențe. Oricât de multă psihologie ai știi, nu vei putea să ieși din acest cerc vicios. Pentru că vei încerca să înlături dependențele, luptându-te cu ele. Asta faci și acum, pentru că așa ai învățat și crezi că este cel mai bun lucru pe care-l poți face. Dominat de convingerea asta, nu ai înțeles niciodată cu ce adversar redutabil te lupți și că, până nu îi vei descoperi modul de a acționa, nu ai nicio șansă de a-l elimina.

S-ar putea ca nimic din cele pe care le-ai citit mai sus să nu se petreacă. Dar, ceea ce îți voi împărtăși te va ajuta cu siguranță în meseria ta. Care alt psiholog ar fi mai bun decât tine, atunci când vei cunoaște în detaliu cum lucrează mintea și cum te poți detașa de ea? În fond,