Universul vorbește prin numere.: Cum dezvăluie matematica modernă cele mai ascunse secrete ale naturii

Titlu original: THE UNIVERSE SPEAKS IN NUMBERS. How Modern Maths Reveals Nature’s Deepest Secrets

Carte publicată prima dată în Marea Britanie în anul 2019 de către

Faber & Faber Ltd

Bloomsbury House

74–77 Great Russell Street

Londra WCIB 3DA

Toate drepturile rezervate © Graham Farmelo, 2019

Carte publicată prin aranjament cu Simona Kessler & Associate Agency SRL

© 2021 by Editura Lebăda Neagră pentru prezenta ediție în limba română

www.blackswanpublishing.ro

Editura Lebăda Neagră

Iași, B-dul Chimiei nr. 2, bl. C1, et. 2, ap. 22, 700391

ISBN ePub: 978-606-9682-15-9

ISBN PDF: 978-606-9682-14-2

ISBN print: 978-606-9682-13-5

Copertă: Ștefan Ioan

Această carte în format digital (e-book) este protejată prin copyright şi este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sau comercializarea sub orice formă, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.

GRAHAM PAUL FARMELO (n. 1953) este biograf și scriitor științific, membru al „Churchill College" din cadrul Universității Cambridge din Marea Britanie și profesor adjunct de fizică la Universitatea Northeastern, Boston, SUA. Este cunoscut mai ales pentru munca sa în domeniul științific, dar și în calitate de autor al biografiei fizicianului Paul Dirac, Cel mai ciudat om, considerată în 2009 drept una dintre cărțile anului.

A mai publicat Churchill’s Bomb (2013), în care oferă informații nepublicate despre rolul lui premierului în cercetarea nucleară britanică din perioada 1939-1953. Prima sa carte, apărută în 2002, It Must be Beautiful: great equations of modern science este un volum de eseuri la care au colaborat numeroși savanți de prestigiu din domeniul fizicii, matematicii, filosofiei științelor etc. A scris o serie de studii interdisciplinare rezultate din conferințele susținute în Marea Britanie și Statele Unite, printre care amintim Aici și acum – știință și tehnologie contemporană în muzee și centre științifice.

În Universul vorbește prin numere, apărută în 2019, Farmelo explorează relația dintre matematică și legile fizicii, evidențiind contribuțiile unor savanți ca Isaac Newton, Pierre-Simon Laplace, James Clerk Maxwell, Albert Einstein și Paul Dirac. După cum a precizat autorul, intenția sa a fost înainte de toate de a da „un sentiment al entuziasmului pe care îl experimentează fizicienii de frunte pe măsură ce avansează către unul dintre cele mai nobile – și cel mai puțin narcisiste – obiective ale umanității: să înțeleagă ceea ce Stephen Hawking a descris drept „mintea lui Dumnezeu".

Universul vorbește prin numere

„O lucrare scrisă tăios, antrenantă și extraordinar de bine documentată. Cele mai populare și mai elegante teorii despre ceea ce face să funcționeze cosmosul devin mai greu – chiar imposibil – de testat în mod direct, dar Farmelo ar-gumentează în acest tur de forță că ele ne conduc încă spre adâncul inimii matematice a realității."

Roger Highfield, director al Afacerilor Externe din cadrul Muzeului de Științe din Londra

„Farmelo povestește cu deosebită pricepere istoria dansului dinamic dintre matematică și fizica teoretică, de la Newton la Einstein la teoria corzilor și nu numai. Timp de mulți ani, această carte va fi o lectură obligatorie pentru oricine este interesat fie de istoria acestui subiect, fie de ceea ce se întâmplă în prezent."

Jacob Bourjaily, conferențiar universitar de fizică la Academia Internațională „Niels Bohr" din cadrul Universității din Copenhaga

„Această carte fascinantă, splendid de ușor de citit, intensiv cercetată și remarcabil de actualizată îi aduce pe cititori din zilele lui Newton în prima linie a fizicii teoretice moderne și le arată modul în care cercetările actuale au reorganizat domeniile fizicii și matematicii către îmbogățirea ambelor."

Jeremy Gray, profesor emerit la Open University și profesor onorific la Institutul de Matematică al Universității din Warwick

Dedicată lui Claire, Simon și Adam

„Armonia lumii se manifestă prin Formă și Număr, iar inima și sufletul și toată poezia Filozofiei Naturale sunt întruchipate în conceptul de frumusețe matematică."

D’Arcy Thompson, Despre creștere și formă (1917)

Prolog

Ascultând Universul

„Consider că este adevărat că gândirea pură poate înțelege realitatea, așa cum au visat anticii."

Albert Einstein, Despre metoda fizicii teoretice, 1933

„Einstein este complet nebun." Așa l-a descris tânărul încrezut Robert Oppenheimer pe cel mai faimos om de știință din lume la începutul anului 1935, după ce l-a vizitat la Princeton¹. Einstein încerca de zece ani să elaboreze o nouă teorie ambițioasă în moduri care demonstrau, în opinia lui Oppenheimer și a altora, că înțeleptul de la Princeton pierduse din vedere subiectul. Einstein ignora practic progresele făcute în înțelegerea materiei la cea mai mică scară, folosind teoria cuantică. El căuta o nouă teorie ambițioasă, nu ca răspuns la descoperirile experimentale încurcate, ci ca un exercițiu intelectual – folosindu-și doar imaginația, susținută de matematică. Deși această abordare era nepopulară între colegii săi, el inaugura o metodă similară cu cea pe care unii dintre cei mai remarcabili succesori ai săi o folosesc acum cu succes la frontierele cercetării.

Oppenheimer și mulți alți fizicieni din acea perioadă nu pot fi blamați fiindcă au crezut că abordarea matematică a lui Einstein era sortită eșecului: pe de o parte, părea să contrazică una dintre principalele lecții din ultimii 250 de ani de cercetare științifică, și anume că este neînțelept să încerci să înțelegi lucrările naturii folosind gândirea pură, așa cum credeau Platon și alți gânditori. Judecata convențională era că fizicienii ar trebui să asculte cu atenție ce le spune universul despre teoriile lor, prin rezultatele observațiilor și experimentelor făcute în lumea reală. În acest fel, teoreticienii pot evita să se amăgească în a crede că știu mai multe despre natură decât știu de fapt.

Einstein știa ce face, desigur. De la începutul anilor ’20, el a susținut adesea că experiența îl învățase că o strategie matematică era cea mai bună speranță de a progresa către obiectivul său principal: descoperirea legilor profund fundamentale ale naturii. În anul 1925, i-a spus tinerei studente Esther Salaman: „Vreau să știu cum a creat Dumnezeu această lume. Nu mă interesează acest fenomen sau acela, [proprietățile] acestui sau acelui element. Vreau să-I cunosc gândurile Lui, restul sunt detalii². Din punctul său de vedere, „sarcina supremă a fizicianului era să înțeleagă ordinea care stă la baza funcționării întregului cosmos – de la comportamentul particulelor minuscule care circulă în interiorul atomilor până la convulsiile galaxiilor în spațiul cosmic³. Însuși faptul că în spatele diversității și al complexității universului există o ordine relativ simplă nu era, în opinia lui Einstein, nimic altceva decât un „miracol sau un mister etern"⁴.

Matematica a oferit un mod incomparabil de precis de a exprima această ordine de bază. Fizicienii și predecesorii lor au reușit să descopere legi universale – stabilite în limbaj matematic – ce se aplică nu numai aici și acum pe Pământ, ci pentru orice, oriunde, de la începutul timpului până la viitorul cel mai îndepărtat. Teoreticienii, inclusiv Einstein, care urmăresc acest program pot fi acuzați într-o manieră destul de rezonabilă de orgoliu superior, deși nu și de lipsă de ambiție.

Potențialul matematicii de a ajuta la descoperirea noilor legi ale naturii a devenit obsesia lui Einstein. El și-a expus pentru prima dată abordarea matematică a cercetării fizice în primăvara anului 1933, când a ținut o prelegere specială pentru un public din Oxford. Vorbind încet și încrezător, el i-a îndemnat pe teoreticieni să nu încerce să descopere legile fundamentale pur și simplu răspunzând la noi descoperiri experimentale – metoda ortodoxă –, ci să se inspire din matematică. Această abordare era atât de radicală, încât probabil i-a uimit pe fizicienii care au participat la prezentarea sa, chiar dacă niciunul nu a îndrăznit să-l contrazică. El le-a spus că practică ceea ce propovăduiește, folosind o abordare matematică pentru a combina teoria gravitației cu teoria electricității și a magnetismului. Acest obiectiv putea fi atins, credea el, prin încercarea de a-i prezice structura matematică – matematica celor două teorii a fost cel mai puternic indiciu care a dus spre teoria care le-a unit.

După cum știa bine Einstein, o strategie matematică de acest tip nu ar funcționa în majoritatea celorlalte discipline științifice, deoarece teoriile lor nu sunt încadrate în limbajul matematic. Când Charles Darwin și-a expus teoria evoluției prin selecție naturală, de exemplu, nu a folosit deloc matematica. În mod similar, în prima descriere a teoriei derivei continentale, Alfred Wegener a folosit doar cuvinte. Un potențial neajuns al unor astfel de teorii este că cuvintele pot fi perfide – vagi și supuse unei interpretări greșite –, în timp ce conceptele matematice sunt precise, bine definite și pot fi dezvoltate în mod logic și creativ. Einstein credea că aceste calități erau un avantaj pentru fizicienii teoretici, care ar trebui să profite din plin de ele. Puțini dintre colegii săi au fost de acord – chiar și cei mai înflăcărați admiratori ai săi l-au ridiculizat. Prietenul său sarcastic, Wolfgang Pauli, a ajuns să-l acuze că a renunțat la fizică: „Ar trebui să te felicit (sau ar trebui să spun că îți prezint condoleanțe?) că ai trecut la matematica pură… Nu te voi provoca să mă contrazici, pentru a nu amâna moartea teoriei tale [actuale]"⁵. Ignorând astfel de comentarii, Einstein a continuat pe drumul său singuratic, deși munca sa nu prea dădea roade: devenise Don Quijote al fizicii moderne⁶. După ce a murit în 1955, consensul dintre fizicienii de frunte a fost că eșecul abject al demersului său i-a justificat criticii, dar această judecată s-a dovedit prematură.

Deși Einstein a greșit tratând superficial progresele din teoriile materiei la nivel subatomic, el a fost într-o privință mai inovator decât numeroșii săi detractori. La mijlocul anilor ’70, la douăzeci de ani de la moartea sa, mai mulți fizicieni de seamă îi călcau pe urme, încercând să folosească gândirea pură – susținută de matematică –, să se bazeze pe teorii bine stabilite, dar imperfecte. În acea perioadă, eram un proaspăt student absolvent, precaut în legătură cu această strategie cerebrală și aproape convins că era perversă și nu se îndrepta nicăieri. Mi s-a părut evident că cea mai bună cale de urmat pentru teoreticieni era să fie ghidați de descoperiri experimentale. Aceasta era metoda ortodoxă și a funcționat foarte bine pentru teoreticienii care au dezvoltat teoria modernă a forțelor subatomice. Mai târziu cunoscut drept modelul standard al fizicii particulelor, a fost un lucru de mirare: bazat doar pe câteva principii simple, a înlocuit rapid toate încercările anterioare de a descrie comportamentul particulelor subatomice. A explicat cu generozitate funcționarea interioară a fiecărui atom. Ceea ce nu am apreciat pe deplin în acel moment a fost cât de norocos eram să stau în rândul din spate al sălii, urmărind desfășurarea unei drame contemporane monumentale.

În acei ani, îmi amintesc că am participat la zeci de seminare despre noi teorii exotice care arătau impresionant, dar care erau de acord doar aproximativ cu experimentele. Cu toate acestea, susținătorii lor erau în mod evident încrezători că erau pe urma a ceva, în parte pentru că teoriile prezentau o nouă matematică interesantă. Pentru mine, acest lucru mi s-a părut un mod ciudat de cercetare a fizicii – m-am gândit că era mult mai bine să ascult ce ne spunea natura, nu în ultimul rând pentru că nu minte niciodată.

Am simțit că bate un nou vânt și, după câte mi-am putut da seama, mergea într-o direcție matematică neatrăgătoare. În particular, mă așteptam ca tendința să se stingă, dar din nou am greșit. La începutul anilor ’80, vântul a adunat impuls, deoarece fluxul de informații noi din experimente pe particule și forțe subatomice a încetinit de la un șuvoi la o picătură. Din acest motiv, mai mulți teoreticieni s-au orientat către raționamentul pur, completat de matematică. Aceasta a dus la o nouă abordare a fizicii fundamentale – teoria corzilor, care aspiră să ofere o relatare unificată a naturii la cel mai bun nivel presupunând că elementele constituente de bază ale universului nu sunt particule, ci mici bucăți de corzi. Teoreticienii au făcut progrese cu teoria, dar, în ciuda unui efort uriaș, nu au putut face nici măcar o singură predicție pe care experimentatorii să o poată verifica. Scepticii ca mine au început să creadă că teoria se va dovedi doar o ficțiune științifică matematică.

Totuși, mi s-a părut frapant faptul că mulți dintre principalii fizicieni teoretici nu au fost descurajați de absența flagrantă a sprijinului experimental direct. De nenumărate ori, au subliniat potențialul teoriei, precum și amploarea și profunzimea minunate ale conexiunilor sale cu matematica, dintre care multe au fost revelatoare chiar și pentru matematicienii de talie mondială. Această bogăție a contribuit la schimbarea colaborărilor dintre fizicienii teoreticieni și matematicieni într-o viteză și mai mare și a generat o mulțime de rezultate extraordinare, în special pentru matematicieni. Era mai clar ca oricând nu numai că matematica este indispensabilă fizicii, ci și faptul că fizica este indispensabilă matematicii.

Această împletire a matematicii și fizicii părea să exemplifice punctul de vedere exprimat în anii ’30 de fizicianul Paul Dirac, descris uneori drept „teoreticianul teoreticii⁷. El credea că fizica fundamentală avansează prin teoriile creșterii frumuseții matematice⁸. Această tendință l-a convins – ca „o chestiune de credință, și nu de logică – că fizicienii trebuie să caute întotdeauna exemple de matematică frumoasă⁹. A fost ușor de văzut de ce acest crez a avut un farmec special pentru experții în corzi: teoria lor avea o frumusețe matematică impresionantă, așadar, conform modului de gândire al lui Dirac, deținea o promisiune uriașă.

Ascendența teoriei corzilor a făcut mult pentru a oferi fizicii fundamentale moderne o nuanță matematică accentuată. Michael Atiyah, un strălucit matematician care și-a schimbat atenția asupra fizicii teoretice, a scris mai târziu provocator despre „preluarea matematică a fizicii¹⁰. Unii fizicieni, însă, au fost consternați să vadă mulți dintre cei mai talentați colegi lucrând la teorii matematice obscure, care în multe cazuri au fost imposibil de testat. În 2014, experimentatorul american Burton Richter și-a rezumat răspicat anxietățile în legătură cu această tendință: „Se pare că teoria se poate baza în curând nu pe experimente reale făcute în lumea reală, ci pe experimente imaginare, făcute în capul teoreticienilor¹¹. Consecințele ar putea fi dezastruoase, se temea el: „Teoreticienii ar trebui să se inspire nu din observații noi, ci din matematică. În opinia mea, aceasta ar fi sfârșitul cercetării în fizica fundamentală așa cum o știm acum".

Dezamăgirea față de starea fizicii teoretice moderne a devenit chiar un subiect de discuție publică. Aproximativ în ultimul deceniu, mai mulți comentatori influenți au atacat teoria corzilor, descriind-o drept „fizica basmului și „nici măcar greșită, în timp ce o generație de fizicieni teoretici sunt acuzați că s-au „pierdut în matematică"¹². Acum este obișnuință să auziți diverși critici în mass-media, în special în blogosferă, ce se plâng de faptul că fizica modernă ar trebui să revină pe calea dreaptă și îngustă a științei reale.

Această părere este greșită și inutil de pesimistă. În această carte, voi susține că fizicienii teoretici de astăzi urmează într-adevăr o cale complet rezonabilă și extrem de promițătoare. În primul rând, abordarea lor se bazează în mod logic și creativ pe secole de realizări, până la Isaac Newton. Stabilind legi matematice care descriu mișcarea și gravitația, el a făcut mai mult decât oricine altcineva pentru a construi primul cadru bazat matematic și verificabil experimental pentru descrierea lumii reale. După cum a precizat, scopul pe termen lung este de a înțelege din ce în ce mai multe despre univers prin concepte din ce în ce mai puține¹³. Teoreticienii de vârf urmăresc astăzi acest scop stând drept pe cele două pietre granitice fundamentale ale secolului XX: teoria de bază a relativității a lui Einstein, o modificare a concepției lui Newton despre spațiu și timp, și mecanica cuantică, ce descrie comportamentul materiei la cea mai mică scară. Niciun experiment nu a respins vreuna din cele două teorii, astfel încât acestea constituie o bază excelentă pentru cercetare.

După cum a subliniat deseori Einstein, mecanica cuantică și teoria relativității de bază sunt diabolic de dificil de contopit. Fizicienii au fost în cele din urmă capabili să le combine într-o teorie care a făcut predicții impresionante de succes, într-un caz fiind de acord cu măsurarea experimentală corespunzătoare la unsprezece zecimale¹⁴. Natura părea să ne spună răspicat că vrea ca ambele teorii să fie respectate. Teoreticienii fizicii din zilele noastre se bazează pe acest succes, insistând că fiecare teorie nouă care aspiră să fie universală trebuie să fie în concordanță atât cu relativitatea de bază, cât și cu mecanica cuantică. Această insistență a avut consecințe pe care nimeni nu le-a prevăzut: nu numai la noi evoluții în fizică – inclusiv teoria corzilor –, ci și la o serie de legături cu matematica de ultimă generație. Niciodată nu a fost mai clar că fizica și matematica se împletesc: noile concepte din fizica fundamentală aruncau lumină asupra noilor concepte din matematică și invers. Din acest motiv, mulți fizicieni de seamă cred că pot învăța nu numai din experimente, ci și din matematica ce apare atunci când relativitatea și mecanica cuantică sunt combinate.

Eficiența uluitoare a matematicii în fizică m-a încântat de când eram școlar. Îmi amintesc că am fost surprins că tehnicile abstracte pe care le-am învățat la orele de matematică erau perfect potrivite pentru rezolvarea problemelor cu care ne confruntam la orele de fizică. Cel mai remarcabil pentru mine a fost faptul că unele dintre ecuațiile matematice care asociau cantitățile necunoscute x și y s-au aplicat și observațiilor care descriu lumea reală, cu x și y reprezentând cantități pe care experimentatorii le-ar putea măsura. M-a uimit faptul că doar câteva principii simple, bazate pe matematica pe care o învățaserăm de curând, ar putea fi folosite pentru a prezice cu exactitate totul, de la traiectoria mingilor de golf până la traiectoriile planetelor.

Din câte îmi amintesc, niciunul dintre profesorii mei nu a comentat modul în care matematica abstractă se pretează fizicii atât de rafinat, ba chiar miraculos¹⁵. La universitate, am fost și mai impresionat de faptul că teoriile care încorporează matematica de bază ar putea descrie atât de multe despre lumea reală – de la formele câmpurilor magnetice din apropierea firelor purtătoare de curent până la mișcarea particulelor din interiorul atomilor. Părea ceva ca un fapt al vieții științifice că matematica este absolut indispensabilă fizicii. Abia mult mai târziu am văzut cealaltă parte a poveștii: fizica este indispensabilă matematicii.

*

Unul dintre principalele mele obiective din această carte este de a evidenția modul în care matematica, pe lângă faptul că s-a dovedit utilă fizicienilor, a furnizat indicii neprețuite despre modul în care funcționează universul. Încep cu folosirea epocală de către Newton a matematicii pentru a stabili și a aplica legea gravitației, pe care a testat-o în mod repetat prin observații și măsurători atente. Apoi, explic cum au fost descoperite legile matematice ale electricității și magnetismului în secolul al XIX-lea, folosind un cadru matematic care a avut implicații uriașe pentru înțelegerea naturii.

Mai departe discut despre două descoperiri inovatoare – în primul rând, relativitatea de bază și apoi mecanica cuantică, cea mai revoluționară teorie din fizică de secole. Când Einstein a folosit relativitatea pentru a ne îmbunătăți înțelegerea gravitației, a fost forțat să folosească matematica ce era nouă pentru el, iar succesul acestei abordări i-a schimbat punctul de vedere despre utilitatea matematicii avansate pentru fizicieni. De asemenea, când fizicienii au folosit mecanica cuantică pentru a înțelege materia, au fost obligați să folosească tranșe de matematici necunoscute care le-au schimbat perspectiva asupra, de exemplu, comportamentului fiecăreia dintre cele mai mici particule ale naturii.

De la mijlocul anilor ’70, mulți gânditori talentați au fost atrași de un teren comun fertil între matematică și fizică. Cu toate acestea, majoritatea fizicienilor au ocolit acest teritoriu, preferând abordarea convențională și mai prudentă de a aștepta ca natura să dezvăluie mai multe dintre secretele sale prin experimente și observații. Nima Arkani-Hamed, unul dintre succesorii lui Einstein la facultatea Institutului de Studii Avansate de la Princeton, și-a construit renumele adoptând această abordare ortodoxă. Cu aproximativ un deceniu în urmă, însă, după ce a început să studieze coliziunile dintre particulele subatomice, el și colegii săi au descoperit în mod repetat că lucrează la aceleași subiecte ca unii dintre cei mai importanți matematicieni din lume. Arkani-Hamed a devenit rapid un promotor zelos al utilității matematicii avansate pentru fizica fundamentală.

Rămâne un fizician până în măduva oaselor: „Prioritatea mea numărul unu va fi întotdeauna fizica – pentru a ajuta la descoperirea legilor care stau la baza Universului, spune el. „Trebuie să ascultăm [natura] cât de atent putem, folosind fiecare observație și măsurare care ne-ar putea învăța ceva. În cele din urmă, experimentele vor fi întotdeauna judecătorul teoriilor noastre. Dar munca sa matematică a schimbat radical modul în care concepe cercetarea fizică – „Putem explora natura nu numai acordând atenție experimentelor, ci și încercând să înțelegem cum rezultatele lor pot fi explicate prin cele mai profunde matematici. Ai putea spune că universul ne vorbește în numere"¹⁶.

1

Matematica alungă norii

Lucrurile care atât de des au contrariat mintea filosofilor antici

Și deranjează fără rod școlile cu dezbateri zgomotoase

Le vedem chiar în fața ochilor noștri, deoarece matematica alungă norii

Edmond Halley, odă lui Newton și a lui Principia, 1687

Einstein a fost modest în ceea ce privește realizările sale. Își știa totuși locul în istoria științei și era conștient că stătea pe umerii uriașilor, niciunii mai mari decât ai lui Isaac Newton. La două secole după moartea englezului, Einstein a scris că „acest geniu strălucit a „determinat cursul gândirii, cercetării și practicii occidentale, ca nimeni altcineva înainte sau după aceea¹. Printre cele mai mari realizări ale lui Newton, a remarcat mai târziu Einstein, a fost că era „primul creator al unui sistem cuprinzător, practicabil de fizică teoretică"².

Newton nu a vorbit niciodată despre „fizicieni și „oameni de știință, termeni care au fost creați la mai mult de un secol după moartea sa³. Mai degrabă, el s-a considerat în primul rând un om al lui Dumnezeu și doar în al doilea rând un matematician și filosof natural, încercând să înțeleagă rațional întregul creației lui Dumnezeu, folosind o combinație de raționament și experiment. El și-a prezentat public abordarea matematică a filosofiei naturale în 1687, când și-a publicat Principia, o lucrare din trei volume care îl va face în curând celebru și îl va ajuta să fie numit drept unul dintre fondatorii Iluminismului. În prefața acelei ediții, el a arătat clar că nu propune nimic mai puțin decât „un nou mod de filosofare"⁴.

Newton a respins modul de lucru pe care practic toți contemporanii săi îl considerau cel mai bun mod de a proceda. Ei făceau presupuneri despre mecanismele care pot explica cum funcționează natura, ca și cum ar fi un ceasornic uriaș care trebuia înțeles. În schimb, Newton s-a concentrat pe mișcarea materiei, pe Pământ și în cosmos – o parte din creația lui Dumnezeu pe care a putut să o descrie precis folosind matematica. Cel mai semnificativ, el a insistat că o teorie trebuie judecată numai în funcție de acuratețea relatării pe care o oferă despre cele mai precise observații asupra lumii reale. Dacă nu sunt de acord în cadrul incertitudinilor experimentale, teoria trebuie modificată sau înlocuită cu una mai bună. Astăzi, toate acestea sună evident, dar pe vremea lui Newton erau radicale⁵.

Când Newton și-a publicat Principia, era un profesor în vârstă de patruzeci și patru de ani, care ducea o viață liniștită de burlac în Trinity College, Cambridge, în camere care au acum vedere la șirul de magazine care include Heffers Bookshop⁶. Cu aproape două decenii înainte, universitatea îl numise la Catedra Lucasiană de Matematică, deși nu publicase nimic pe această temă. Matematica era doar unul dintre interesele sale – era cel mai bine cunoscut la Cambridge pentru proiectarea și construirea unui nou tip de telescop, care atestau abilitățile sale practice excepționale.

Un protestant pios și cu o figură impasibilă, el credea că s-a născut pentru a înțelege rolul lui Dumnezeu în crearea lumii și era hotărât să scape învățăturile creștine de corupțiile din partea preoților perverși și a altora care profitau de tendința multor oameni de a se cufunda în idolatrie și superstiție⁷. La aceasta și la toate celelalte lucrări ale sale, Newton a adus o energie formidabilă și o concentrare atât de intensă, încât uita, ocazional, să mănânce⁸. Pentru acest cărturar capricios și suspicios, viața era orice altceva, dar nu o glumă – ocazional un zâmbet îi juca pe chip, dar numai rareori era văzut râzând⁹.

Newton a invitat doar un număr mic de cunoscuți în locuința sa și relativ puțini experți au apreciat măsura talentului său. Nu a fost interesat să-și împărtășească noile cunoștințe și a remarcat o dată că nu dorește să aibă „mâzgăliturile tipărite – cultura relativ nouă a tiparului nu era pentru el¹⁰. Cercul său de confidenți l-a inclus pe chimistul Francis Vigani, care a fost dezamăgit de faptul că a fost îndepărtat după ce i-a spus marelui gânditor o „poveste fără perdea despre o călugăriță¹¹.

Noua schemă a lui Newton pentru filosofia naturală nu a venit din senin – a apărut după zeci de ani de gestație și studiu atent. În cuvintele de început ale Principia, el și-a recunoscut datoriile: mai întâi față de grecii antici, care se concentraseră mai presus de toate asupra nevoii de a înțelege mișcarea, și în al doilea rând față de gânditorii recenți care „s-au angajat să reducă fenomenele naturii la legi matematice"¹². Pentru a înțelege fundalul realizării lui Newton, este instructiv să analizăm pe scurt aceste influențe, începând cu grecii antici, care îi învățaseră pe europeni arta gândirii.

*

Cel mai aproape, grecii antici au ajuns să facă știință (de la scientia, „cunoaștere" în latină) în sens modern în opera filosofului Aristotel (384-322 î.e.n.). El credea că, sub dezordinea lumii din jurul nostru, natura funcționează pe principii pe care ființele umane le pot descoperi și care nu sunt supuse interferenței externe din partea, de exemplu, unor zeități băgărețe¹³. Dintre toate școlile de filosofie ale anticilor, Aristotel a acordat cea mai mare atenție către physica – un cuvânt derivat din physis, adică natură –, ce includea studii care variau de la astronomie la psihologie. Cuvântul „fizică" derivă din aceasta, dar nu și-a dobândit semnificația modernă decât la începutul secolului al XIX-lea.

Amploarea studiilor lui Aristotel – de la cosmologie la zoologie și de la poezie la etică – l-a făcut poate cel mai influent gânditor despre natură din istoria noastră. El credea că lumea naturală poate fi descrisă prin principii generale care exprimă motivele care stau la baza tuturor tipurilor de schimbări care pot afecta orice materie, inclusiv schimbări în forma, culoarea, dimensiunea și mișcarea acesteia. Scrierile sale despre știință, inclusiv cartea sa Physica, par ciudate pentru majoritatea cititorilor moderni, parțial pentru că a încercat să înțeleagă lumea folosind rațiunea pură, deși susținută de o observație atentă.

O caracteristică a viziunii sale asupra lumii este că matematica nu are loc în ea. Aristotel a refuzat, de exemplu, să folosească elementele aritmeticii și geometriei, ale căror noțiuni erau deja vechi de mii de ani când a început să se gândească la știință. Ambele ramuri ale matematicii au avut la bază experiența umană și au fost dezvoltate de gânditori care au făcut pasul crucial de a trece de la observațiile lumii reale la abstractizarea complet generală. Cele mai elementare noțiuni ale aritmeticii, de exemplu, au început atunci când ființele umane au generalizat prima dată conceptul de două bețe, doi lupi, două degete și așa mai departe, la existența conceptului abstract al numărului 2, neasociat cu niciun obiect concret. Aceasta a fost o perspectivă profundă, deși nu este ușor de spus când a fost făcută prima dată. Începuturile geometriei – relațiile dintre puncte, linii și unghiuri în spațiu – sunt mai ușor de datat: aproximativ 3000 î.e.n., când oamenii din Babilonul antic și valea străveche a Indului au început să cerceteze pământul, marea și cerul. În opinia lui Aristotel, totuși, nu exista un loc în știință pentru matematică, a cărei „metodă nu este cea a științelor naturale"¹⁴.

Respingerea de către Aristotel a gândirii matematice a fost antitetică filosofiei profesorului său Platon și a altuia dintre cei mai faimoși antici, Pitagora, care poate că nu a existat niciodată (se poate ca învățăturile sale presupuse să fi fost opera altora). Pitagoricienii au studiat aritmetica, geometria, muzica și astronomia și au considerat că numerele întregi au fost extrem de importante. Abilitatea lor remarcabilă de a explica, de exemplu, relația dintre armoniile muzicale și proprietățile obiectelor geometrice a determinat școala pitagorică să creadă că numerele întregi erau esențiale pentru o înțelegere fundamentală a modului în care funcționează universul.

Platon crezuse că matematica era fundamentală pentru filosofie și era convins că geometria va duce la înțelegerea lumii. Pentru Platon, realitățile complicate din jurul nostru sunt, într-un anumit sens, umbre ale obiectelor matematice perfecte care există destul de separat, în lumea abstractă a matematicii. În acea lume, formele și alte obiecte geometrice sunt perfecte – punctele sunt infinit de mici, liniile sunt perfect drepte, planurile sunt perfect plate și așa mai departe. Deci, de exemplu, el ar fi considerat o masă aproximativ pătrată drept „umbra" unui pătrat perfect, ale cărui linii infinit de subțiri și perfect drepte se întâlnesc la 90 de grade. Un astfel de obiect matematic perfect nu poate exista în lumea reală, dar este o caracteristică a ceea ce matematicienii moderni descriu adesea drept lumea platonică, ce le poate părea nu mai puțin reală decât lumea din jurul nostru.

Într-un sfert de secol de la moartea lui Aristotel, gânditorul grec Euclid a introdus noi standarde de rigoare în gândirea matematică. În magnificul său tratat de treisprezece cărți Elementele, el a stabilit elementele fundamentale ale geometriei în mod clar și cuprinzător, stabilind noi standarde de raționament logic pentru subiect. Deși nu este nicidecum o lectură ușoară, Elementele a devenit cea mai influentă carte din istoria matematicii și a exercitat timp de secole o influență puternică asupra gânditorilor. Unul dintre principalii fizicieni care au căzut ulterior sub vraja sa a fost Einstein, care a remarcat: „Dacă Euclid nu a reușit să-ți aprindă entuziasmul tineresc, atunci nu te-ai născut pentru a fi om de știință"¹⁵.

Matematica devenea, de asemenea, utilă și în practică. Arhimede a fost mai ales adept al punerii ideilor matematice la lucru în invențiile sale, de exemplu, șurubul său pentru scos apa și oglinda parabolică. Câțiva dintre contemporanii săi din Grecia au folosit raționamente geometrice pentru a măsura distanța până