Infecțiile de origine animală și următoarea pandemie

„De actualitate și terifiantă."

− Dwight Garner

New York Times

„David Quammen [este] unul dintre rarele tipuri de jurnaliști de literatură științifică în care explorarea se împletește cu talentul său de a face sinteze și harul său de povestitor. "

− Nathan Wolfe

Nature

„O lectură captivantă și plină de aventură... spusă de pe liniile de front ale prevenției pandemice."

− Lizzie Wade

Wired

„[Dl. Quammen] nu este doar unul dintre cei mai buni scriitori de literatură științifică, ci și unul dintre cei mai buni scriitori pe care îi avem, fără îndoială... Faptul că el nu a câștigat încă niciun premiu pentru non-ficțiune din partea National Book Award sau un premiu Premiu Pulitzer este ceva jenant... Un scriitor care explică cu răbdare și observă cu atenție. Iar umorul lui macabru este excelent."

− Dwight Garner

New York Times

„Quammen ne educă mai bine decât Ieremia. Prin urmare, este calm atunci când poate, dar este și direct atunci când trebuie să fie."

− Jeffrey Burke

Bloomberg

„Quammen temperează termenii tehnici cu descrieri captivante și scene din propriile sale călătorii neînfricate... Dar adevărata sa înzestrare este modul în care scrie, cu minunatul său echilibru între reverență și umor ieșit din comun."

− Chlöe Schama

Smithsonian

„O carte la fel de captivantă precum The Hot Zone a lui Richard Preston... [Quammen este] unul dintre cei mai buni scriitori de literatură științifică."

− Seattle Times

„Aceasta este o colecție tulburătoare și fascinantă de reportaje științifice, o capodoperă pe care o citești ca pe un roman polițist. David Quammen ne poartă într-o călătorie care să ne ajute să înțelegem SIDA, virusul Ebola și alte boli care împărtășesc aceeași trăsătură comună și înfricoșătoare: toate au apărut printr-un salt făcut de la animalele sălbatice la oameni. Explicând această tendință în creștere, Quammen nu numai că ne oferă avertismente cu privire la bolile cu care este posibil să ne confruntăm în viitor, dar ne face și să reflectăm la locul nostru, ca oameni, în ecosistemul Pământului."

− Walter Isaacson

autorul cărții Steve Jobs

„Un crescendo literar."

− April Dembosky

Financial Times

„A-l numi pe David Quammen unul dintre cei mai mari scriitori de literatură științifică pe care îi avem ar însemna să îi minimalizăm valoarea. El este pur și simplu unul dintre cei mai mari scriitori contemporani, fără nicio îndoială... [Această carte] este un thriller medical învăluit în cel mai elegant stil și în cea mai sofisticată gândire pe care le veți putea găsi vreodată."

− Hampton Sides

cel mai bine vândut istoric narativ și editor independent al revistei Outside

„David Quammen a reușit și de data aceasta. Fascinantă și terifiantă, această carte este un thriller din viața reală, cu un rezultat care ne afectează pe toți."

− Elizabeth Kolbert

autoarea cărții Field Notes from a Catastrophe

„David Quammen este scriitorul meu favorit de literatură științifică: încântător, erudit, discret, incredibil de amuzant, profund uman."

− Kathryn Schultz

revista New York

„Extrem de motivantă... Relatările [lui Quammen] sunt o lectură plină de culoare... Mai mult, sunt izbitoare și tulburătoare."

− Alan Sipress

Washington Post

„Cea mai înfricoșătoare carte pe care o veți citi anul acesta."

− Daily Beast

„Nu este maratonul obișnuit de sperieturi senzaționaliste... [Această carte] hibridizează rigoarea unei anchete cu suspansul unui roman polițist, transformând-o astfel într-o lucrare captivantă, în care cititorii vor căuta ei înșiși răspunsurile înainte ca întrebările să fi fost măcar puse... O realizare remarcabilă."

− Science

„Genială."

− Florence Williams

New York Review of Books

„Quammen este un scriitor plin de viață și un detectiv abil, urmărind bolile de la prima lor apariție, și până la originile lor − care, în unele cazuri, rămâne încă un mister."

− Economist

„[O] călătorie ambițioasă și enciclopedică... Dl. Quammen se descurcă de minune arătându-ne că mare parte din cunoașterea științifică este vremelnică, și că există încă multe necunoscute cu privire la bolile infecțioase."

− Richard Preston

autorul cărții The Hot Zone

„Un maestru care face știința complexă accesibilă, fără a o explica neapărat pe înțelesul tuturor, Quammen prezintă fundamentele ecologiei și epidemiologiei zoonotice cu o limpezime fermecătoare."

− Annie Gottlieb

revista Scientist

Cuprins

Călăreții Apocalipsei

Treisprezece gorile

Toate vin de undeva

Cină la ferma de șobolani

Cerbul, papagalul și puștiul din vecini

Cum să devii viral

Gazdele celeste

Cimpanzeul și fluviul

Totul depinde...

Bibliografie

Mulţumiri

Landmarks

Cover

din nou și mereu,

lui Betsy

Și m-am uitat și iată un cal galben-vânăt și numele celui ce ședea pe el era: Moartea; și iadul se ținea după el; și li s-a dat lor putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabie și cu foamete, și cu moarte și cu fiarele de pe pământ.

− Apocalipsa 6:8

Capitolul I

Călăreții Apocalipsei

1

Virusul cunoscut acum sub numele de Hendra nu a fost nici primul și nici cel mai înspăimântător dintre microbi. Și nu a fost nici cel mai rău. Comparativ cu mulți alții, el a părut să fie ceva relativ minor. Din punct de vedere numeric, impactul său mortal a fost mic, la început, și a rămas mic și după aceea. Aria sa geografică a fost restrânsă local, iar episoadele ulterioare nu l-au dus prea mult în afara acelei arii. A debutat lângă Brisbane, în Australia, în anul 1994. La început au fost două cazuri, dintre care doar unul fatal. Totuși, trebuie să corectăm ceva aici − de fapt, au fost două cazuri de infectare la oameni și o victimă umană. Au existat și alte victime care au suferit și au murit, mai mult de o duzină − victime cabaline −, iar povestea lor face parte din această expunere a evenimentelor. Subiectul bolilor animalelor și subiectul bolilor umane pot uneori, după cum vom vedea, să facă parte din aceeași împletitură.

Prima apariție a virusului Hendra nu a părut să fie foarte gravă sau demnă de atenția mass-mediei − sau poate doar dacă trăiai în estul Australiei. Nu se putea compara cu un cutremur, un război, un masacru armat într-o școală sau un tsunami. Dar era ceva ciudat. Era ceva înfricoșător. Deși este ceva mai bine cunoscut acum − cel puțin în rândul oamenilor de știință care au studiat boala, dar și în rândul australienilor − și, prin urmare, este mai puțin ciudat, virusul Hendra a părut să fie ceva special. Pentru că era ceva paradoxal: un virus marginal, sporadic, care totuși, într-un sens mai larg, era reprezentativ. Tocmai din acest motiv, el marchează un punct important de început pentru înțelegerea apariției anumitor noi realități virulente pe această planetă − realități care includ moartea a peste 30 de milioane de oameni, din anul 1981 și până în prezent. Aceste realități implică un fenomen numit zoonoză.

Zoonoza este o infecție contagioasă la animale, care este transmisibilă și la om. Există mai multe astfel de boli decât ne-am putea aștepta la prima vedere. SIDA este considerată a fi una dintre ele. Gripa este o întreagă categorie de altele. Ponderea lor ca grup pare să reafirme vechea afirmație a lui Darwin (cel mai întunecat dintre adevărurile sale, un adevăr binecunoscut și în permanență uitat), și anume că umanitatea este un fel de animal, conectat în mod inextricabil cu alte animale, atât din punct de vedere biologic, dar și din punctul de vedere al sănătății. Evaluarea lor individuală − iar pentru început, putem lua acest caz, relativ obscur, din Australia − ne oferă un avertisment sănătos cu privire la faptul că totul, inclusiv epidemiile, vin de undeva.

2

În luna septembrie a anului 1994, o boală violentă a izbucnit în rândul cailor dintr-o suburbie din partea de nord a orașului Brisbane. Aceștia erau niște cai de curse pur-sânge, animale bine îngrijite și elegante, crescute pentru alergare. Zona în sine se numea Hendra. Era un cartier vechi și liniștit, cu multe curse de cai, oameni pasionați de curse, case acoperite cu șindrilă și curți transformate în grajduri de cai, chioșcuri de ziare care vindeau ponturi pentru curse, și cafenele cu nume precum La botul calului. Prima victimă a fost o iapă murgă pe nume Drama Series, retrasă din curse și care aștepta să fete. Drama Series a început să dea semne de boală pe când se afla într-un padoc de refacere, pe o pajiște sărăcăcioasă, la câțiva kilometri sud-est de Hendra, un loc unde erau trimiși caii de curse pentru a se reface, între ieșiri. Ea fusese amplasată acolo ca iapă de prăsilă și ar fi rămas în acel loc până la sfârșitul gestației, dacă nu s-ar fi îmbolnăvit. Acea iapă nu prezenta nicio afecțiune gravă − cel puțin așa părea în acel moment. Pur și simplu nu arăta prea bine, iar antrenorul ei a crezut că era mai bine pentru ea să rămână în acel padoc. Antrenorul era un om mic de statură, experimentat, pe nume Vic Rail, care avea un farmec aparte, un păr șaten dat pe spate și o reputație pentru antrenamentul său sever în lumea curselor de cai din zonă. Pe scurt, Vickie era „aspru și dur, dar simpatic". Chiar dacă pentru unii părea un nesuferit, nimeni nu putea nega faptul că Vic cunoștea bine caii.

Lisa Symons, prietena lui Rail, a adus o remorcă pentru a o lua pe Drama Series. Iapa pășea nesigur. Părea să aibă dureri la nivelul picioarelor. Avea umflături în jurul buzelor, pleoapelor, maxilarului. În grajdul modest al lui Rail din Hendra, Drama Series a transpirat mult și a rămas lipsită de vlagă. În speranța de a o hrăni și de a salva mânzul, el a încercat să o forțeze să mănânce morcov ras amestecat cu melasă, dar iapa nu a vrut să mănânce nimic. După această încercare de a o hrăni, Vic Rail s-a spălat bine pe mâini și pe brațe − deși, la o privire în retrospectivă, poate că nu s-a spălat, totuși, suficient de bine.

Toate acestea se petreceau la data de 7 septembrie 1994, într-o zi de miercuri. Rail și-a sunat medicul veterinar, un bărbat înalt, pe nume Peter Reid, sobru și profesionist, care a venit și a examinat iapa. Aceasta era acum în propria ei boxă din grajd, o despărțitură făcută din bolțari și cu nisip pe jos, în apropierea celorlalți cai ai lui Rail. Dr. Reid nu a observat ca iapa să prezinte scurgeri din nas sau ochi, și nici semne de durere, dar aceasta părea o imagine palidă a animalului robust care fusese înainte. „Slăbită", a fost cuvântul folosit de veterinar pentru a descrie condiția iepei, aceasta însemnând (în limbajul veterinarilor) o afecțiune fizică, și nu una psihologică. Temperatura și ritmul cardiac erau ambele ridicate. Reid a observat că fața iepei era umflată. Deschizându-i gura pentru a-i examina gingiile, el a văzut resturile de morcovi, pe care iapa nici nu a făcut efortul și nici nu a fost capabilă să le înghită, prin urmare medicul i-a făcut niște injecții cu antibiotice și analgezice. După care a plecat acasă. În jur de ora patru dimineața, doctorul a primit un telefon. Drama Series ieșise din boxă, se prăbușise în curte și era pe moarte.

În momentul în care Reid a ajuns în fugă la grajd, iapa murise. Totul se derulase repede și într-un mod neplăcut. Pe măsură ce starea ei s-a înrăutățit, iapa a devenit din ce în ce mai agitată și a ieșit clătinându-se prin ușa boxei, care era deschisă, a căzut de mai multe ori, și-a rănit piciorul până la os, s-a ridicat, a căzut din nou în curtea din fața casei și apoi a fost ținută cu forța la pământ de un îngrijitor, în dorința de a o proteja. Dar iapa s-a eliberat cu disperare din strânsoare, după care s-a prăbușit într-o grămadă de cărămizi și apoi a fost din nou ținută cu forța la pământ, prin efortul comun al îngrijitorului și al lui Rail, care a șters atunci o scurgere spumoasă din nările iepei − încercând astfel să o ajute să respire −, chiar înainte ca aceasta să moară. Reid a inspectat cercetat cadavrul, observând niște urme încă clare de spumă la nivelul nărilor, dar nu a realizat nicio necropsie, deoarece Vic Rail nu își putea permite să fie atât de curios și, la modul general vorbind, deoarece nimeni nu a prevăzut apariția unei situații de urgență cauzată cauzate de o boală, o situație în care fiecare bucățică din acele date ar fi fost crucială. Cadavrul iepei Drama Series a fost încărcat pur și simplu, fără prea multe  ceremonii, și dus, cu camionul transportatorului special angajat pentru aceasta, la groapa de gunoi unde erau duși, de obicei, caii morți din zona orașului Brisbane.

Cauza morții acestei iepe a rămas incertă. Oare fusese mușcată de un șarpe? Oare mâncase niște plante otrăvitoare de pe acea pajiște sărăcăcioasă și abandonată? Aceste ipoteze s-au prăbușit brusc, treisprezece zile mai târziu, atunci când caii din alte boxe ale grajdului lui Rail, boxe învecinate cu cele cea ale iepei moarte, au început să se îmbolnăvească. Și s-au prăbușit unul după altul, ca la domino. Aici nu mai era vorba despre o mușcătură de șarpe sau despre niște ierburi toxice. Era ceva contagios.

Ceilalți cai au prezentat febră, tulburări respiratorii, ochi cu hemoragie subconjunctivală, spasme și incapacitatea de coordonare a mișcărilor. În unele cazuri, spuma cu sânge se elimina prin nări și prin gură, iar unii cai prezentau umflături faciale. Reid a găsit un cal care își clătea cu disperare botul într-o găleată cu apă. Un altul își lovea capul de peretele de beton ca și cum ar fi înnebunit. În ciuda eforturilor eroice ale lui Reid și ale altor persoane, alte douăsprezece animale au murit în următoarele câteva zile, fie printr-o moarte oribilă, fie eutanasiate. Ulterior, Reid a afirmat că „viteza cu care a trecut prin acei cai a fost incredibilă, dar, în acele momente de început, nimeni nu a identificat „acel ceva. Iar acel ceva a trecut prin acei cai. În culmea crizei, șapte animale au cedat agoniilor lor sau au necesitat eutanasierea, și aceasta în doar douăsprezece ore. Șapte cai morți în douăsprezece ore − acesta era un adevărat carnagiu, chiar și pentru un medic veterinar cu experiență. Unul dintre cai, o iapă pe nume Celestial Charm, a murit zvârcolindu-se și gâfâind cu atât de multă disperare, încât Reid nu a putut să se apropie suficient de mult pentru a-i face injecția letală și să o scape astfel de suferință. Un alt animal, un cal castrat în vârstă de cinci ani, fusese trimis de la adăpostul lui Rail într-un alt padoc de recuperare pentru cai, undeva în nord, dar acesta a fost găsit bolnav la sosirea în padoc și curând a fost necesar să fie eutanasiat. Un veterinar de acolo a realizat necropsia calului și a descoperit hemoragii la nivelul tuturor organelor sale. Iar în același timp, într-un grajd care se învecina cu colțul adăpostului lui Rail din Hendra, un alt cal s-a îmbolnăvit, prezentând semne clinice similare, și a trebuit să fie și el eutanasiat.

Dar ce anume a provocat acest dezastru? Cum anume s-a răspândit de la un cal la altul, sau cum a pătruns în atâția cai simultan? Una dintre posibilități ar fi fost un contaminant toxic din hrana pentru animale. Sau poate o otravă, adăugată în furaje din răutate. Ca o alternativă, Reid a început să se întrebe dacă ar putea exista un virus exotic activ, cum fusese cel responsabil pentru boala africană a cailor (AHS − African Horse Sickness), o boală purtată de musculițele Ceratopogonidae ¹ din Africa subsahariană. Virusul AHS afectează catârii, măgarii și zebrele, dar și caii, . totuși Totuși nu a fost observat în Australia și nu este direct contagios de la un cal la altul. Mai mult, musculițele pestifere din Queensland nu vin, în general, să înțepe în septembrie, când vremea este răcoroasă. Deci AHS nu era explicația cea mai potrivită. Atunci poate că era un alt virus ciudat? „Până acum nu am văzut niciodată un virus care să facă așa ceva, a spus Reid. Fiind un bărbat care nu vorbea prea mult, el și-a amintit că acea perioadă a fost „destul de traumatică. El a continuat să trateze animalele în suferință cu mijloacele și opțiunile pe care le avea, având în vedere diagnosticul neconcludent − el a folosit antibiotice, perfuzii, medicamente anti-șoc.

Între timp, chiar și Vic Rail s-a îmbolnăvit. La fel și ajutorul său de la grajduri. La început părea că fiecare suferea de o formă de gripă − o gripă mai agresivă. Rail a fost internat în spital, acolo situația sa s-a agravat și, după o săptămână de terapie intensivă, a murit. Organele sale au cedat și el nu a mai putut respira. Autopsia a arătat că plămânii lui erau plini de sânge, alte lichide și (la examinarea prin microscopie electronică) un fel de virus. Îngrijitorul de la grajduri, un bărbat inimos pe nume Ray Unwin, a preferat să rămână acasă pentru a-și trata febra, și a supraviețuit. Peter Reid, deși lucrase cu aceiași cai suferinzi, în mijlocul aceleiași spume însângerate, a rămas sănătos. Și el, și Unwin mi-au spus fiecare povestea lor, atunci i-am întâlnit, ani mai târziu, când am făcut o investigație în jurul Hendra și am dat câteva telefoane.

Spre exemplu, în cafeneaua La botul calului, cineva mi-a spus: „Ray Unwin? Cel mai probabil în îl găsiți acasă la Bob Bradshaw. Am urmat indicațiile oferite pentru a ajunge la grajdul lui Bradshaw și acolo, pe aleea curții, am întâlnit un bărbat care s-a dovedit a fi Unwin, și care ducea cereale într-o găleată. La acea vreme, era un bărbat bine clădit, de vârstă mijlocie, cu un păr roșcat-nisipos prins în coadă, cu ochii mohorâți și obosiți. Era puțin timid în fața atenției primite din partea unui străin, căci era deja sătul de medici, specialiști de la departamentul de sănătate publică și reporteri locali. Atunci când ne-am așezat pentru a sta de vorbă, mi-a mărturisit că nu era un „plângăcios, dar că starea sa de sănătate „s-a zdruncinat" de la acele evenimente.

Pe măsură ce decesele în rândul cailor s-au înmulțit, guvernul din Queensland a intervenit, trimițând medici veterinari, angajați din cadrul Departamentului Industriilor Primare (DIP) − care avea în grija sa animalele domestice, animalele sălbatice și agricultura din întregul stat − și agenți operativi de la Departamentul pentru Sănătate din Queensland. Medicii veterinari de la DIP au început să facă necropsii − adică să facă autopsii cailor pentru a căuta indicii − chiar în curtea micuță a lui Vic Rail. Și, într-un timp relativ scurt, curtea s-a umplut de capete de cai, membre tăiate, sânge și alte lichide care curgeau prin canalizare, organele și țesuturile suspecte fiind introduse în pungi. Un alt vecin al lui Rail, un crescător de cai pe nume Peter Hulbert, și-a depănat și el amintirile despre spectacolul cumplit care se desfășurase în curtea vecină, în timp ce m-a servit cu o cafea instant, în bucătăria lui. Atunci când fierbătorul a început să șuiere, Hulbert și-a adus aminte de containerele de gunoi folosite de DIP.

„Acele pubele stradale cu rotile erau pline cu picioare și capete de cai... −   Doriți zahăr?"

„Nu, mulțumesc, i-am spus, „prefer cafeaua neagră.

„... Picioarele, capetele și intestinele cailor, și orice altceva, intrau în aceste pubele. A fost îngrozitor. În aceeași zi, pe la amiază, a adăugat el, „vorba deja se dusese și posturile de televiziune au apărut cu camerele lor noi de filmat. A fost ceva înfiorător de sângeros, sincer. Apoi, a sosit și poliția și a înconjurat cu o bandă proprietatea lui Rail, tratând-o ca pe o scenă a crimei. Să fi făcut aceasta unul dintre dușmanii lui? Lumea curselor de cai are și ea dedesubturile ei, ca orice afacere, și poate chiar mai mult ca alte afaceri. Peter Hulbert chiar și-a pus unele întrebări deranjante, cum ar fi dacă nu cumva Vic și-ar fi otrăvit propriii cai și apoi, chiar și pe el însuși.

În timp ce poliția analiza posibilitatea existenței unui sabotaj sau a unei înșelătorii pentru a obține bani de la asigurări, angajații Departamentului pentru Sănătate au avut alte ipoteze care i-au preocupat. Una dintre ele a fost hantavirusul − care este, în fapt, un grup de virusuri, cunoscut de multă vreme de către virusologi datorită focarelor din Rusia, Scandinavia și din alte zone, dar care, în mod evident, sunt și ceva nou datorită apariției dramatice cu un an mai devreme, în 1993, a unui nou hantavirus, care a ucis zece persoane în zona Four Corners din sud-vestul SUA. Australia se temea pe bună dreptate de bolile exotice care îi invadau granițele, iar prezența hantavirusului în țară ar fi fost o veste și mai proastă decât boala africană a cailor (exceptând aici caii). Astfel, medicii veterinari de la DIP au luat mostre de sânge și țesut de la caii morți și le-au trimis în recipiente cu gheață la Laboratorul Australian pentru Sănătatea Animalelor (AAHL − Australian Animal Health Laboratory), o instituție de maximă securitate cunoscută prin acronimul său, AAHL, situată în orașul Geelong, la sud de Melbourne. O echipă de microbiologi și veterinari au trecut probele extrase prelevate de la cai printr-o serie de teste, încercând să cultive și să identifice un posibil agent patogen, și să confirme că agentul patogen ar fi fost responsabil de îmbolnăvirea cailor.

Și, într-adevăr, s-a descoperit un virus. Dar nu era un hantavirus. Nu era virusul AHS (African Horse Sickness − virusul bolii africane a cailor). Era ceva nou, ceva ce cercetătorii de la AAHL nu mai văzuseră înainte prin microscoapele lor, dar care, prin dimensiunea și forma sa, semăna cu membrii unei anumite grupe de virusuri, paramixovirusurile. Dar acest nou virus diferea de paramixovirusurile cunoscute, prin faptul că fiecare virus avea două rânduri de țepi. Alți cercetători de la AAHL au reușit secvențierea unei părți a genomului viral și, introducând acea secvență într-o vastă bază de date despre virusuri, au descoperit o potrivire slabă la un subgrup al acestor virusuri. Aceasta părea să confirme analiza vizuală a imaginii observate de primul cercetător, la microscop. Subgrupa care se potrivea era cea a morbillivirusurilor, care includ și virusul pestei bovine (virusul rinderpest), virusul maladiei canine (care infectează animalele, dar nu și oamenii) și virusul rujeolic (la om). Așadar, creatura de la Hendra a fost clasificată și a primit și un nume, pe baza acestor identificărilor provizorii: morbillivirusul cabalin (Equine Morbillivirus − EMV). Un fel de rujeolă a cailor.

Cam în aceeași perioadă, cercetătorii de la AAHL au testat un eșantion de țesut prelevat din rinichiul lui Vic Rail, în timpul autopsiei sale. Acest eșantion a evidențiat și el prezența unui virus, identic cu virusul identificat la cai, fapt care confirma că acest morbillivirus cabalin nu afectase doar caii. Ceva mai târziu, atunci când gradul de unicitate a virusului a devenit mai bine determinat, denumirea „EMV" a fost abandonată și virusul a fost redenumit după locul său de apariție: virusul Hendra.

Identificarea noului virus a fost doar primul pas în rezolvarea misterului de la Hendra, dar era încă departe de înțelegerea bolii într-un context mai larg. Pasul al doilea avea să implice urmărirea virusului până în ascunzătoarea sa − unde anume își ducea existența atunci când nu ucidea cai și oameni? Pasul trei implica ridicarea unui nou set de întrebări: − Cum anume ieșise virusul din refugiul său secret, și de ce aici și de ce acum?

După prima noastră discuție, derulată la o cafenea din Hendra, Peter Reid m-a dus cu mașina la câțiva kilometri spre sud-est, trecând peste râul Brisbane, la locul unde se îmbolnăvise iapa Drama Series. Acesta era situat într-o zonă numită Cannon Hill, pe un fost teren pastoral înconjurat de oraș, devenit acum o suburbie în plină expansiune aflată chiar lângă autostrada M1. Peste padocul inițial se construise acum un ansamblu rezidențial. Din vechiul peisaj nu mai rămăsese mare lucru. Dar spre capătul unei străzi se afla un mic spațiu verde circular, numit Calliope Circuit, în mijlocul căruia trona un singur copac bătrân, un banyan australian, sub care iapa își găsise adăpost fugind de aprigul soare subtropical din estul Australiei.

„Acesta este locul, a spus Reid. „Acesta este afurisitul de copac. Și prin aceasta dorea să spună că acela era locul în care se adunaseră liliecii.

3

Bolile infecțioase sunt pretutindeni în jurul nostru. Bolile infecțioase sunt un fel de mortar natural care leagă o creatură de alta, o specie de alta, în cadrul elaboratelor edificii biofizice pe care le numim ecosisteme. Acesta este unul dintre procesele de bază studiate de ecologiști, aici fiind incluse și acțiunile prădătorilor, concurența, descompunerea și fotosinteza. Prădătorii sunt animale relativ mari, care își mănâncă prada începând din afară. Agenții patogeni (agenții care provoacă boli, cum ar fi virusurile) sunt niște „animale" relativ mici, care își mănâncă prada începând din interior. Deși boala infecțioasă poate părea cruntă și înfricoșătoare, în condiții obișnuite ea este la fel de naturală precum ceea ce fac leii cu antilopele și zebrele, sau ceea ce fac bufnițele cu șoarecii.

Dar condițiile nu sunt întotdeauna obișnuite.

La fel cum prădătorii au prada lor de zi cu zi și țintele lor preferate, la fel sunt și agenții patogeni. Și așa cum un leu s-ar putea îndepărta uneori de comportamentul său normal − pentru a ucide o vacă în loc să ucidă o antilopă, pentru a ucide un om în loc să ucidă o zebră −, tot așa și un agent patogen se poate orienta către o nouă țintă. Accidentele pot să apară oricând. Anomaliile pot să apară oricând. Circumstanțele se schimbă și, odată cu ele, se pot schimba și cerințele și oportunitățile. Atunci când un agent patogen trece de la un animal la oameni și reușește să se stabilească acolo sub forma unei prezențe infecțioase, provocând uneori boală sau moarte, rezultatul este o zoonoză.

Zoonoza este un termen ușor tehnic, necunoscut pentru majoritatea oamenilor, dar care ajută la clarificarea complexităților biologice din spatele titlurilor amenințătoare despre gripa porcină, gripa aviară, SARS, și despre bolile emergente, în general, cât și cele despre amenințarea unei pandemii globale. Acest termen ne ajută să înțelegem de ce științele medicale și campaniile de sănătate publică au reușit să învingă unele boli cumplite, cum ar fi variola și poliomielita, dar nu au putut învinge alte boli teribile, cum ar fi febra Dengue și febra galbenă. Acesta ne spune ceva esențial despre originile virusului SIDA. Este un cuvânt al viitorului, destinat utilizării extinse în secolul al XXI-lea.

Boala virusului Ebola este o zoonoză. La fel este și ciuma bubonică. După cum a fost și așa-numita gripă spaniolă, care a apărut între anii 1918 și 1919 și care a avut drept sursă primară o pasăre acvatică sălbatică și, după ce a trecut printr-o serie de animale domestice (posibil o rață din sudul Chinei sau o scroafă din Iowa), a reapărut pentru a ucide în jur de 50 de milioane de oameni, după care s-a cufundat în uitare. Toate gripele umane sunt zoonoze. La fel și variola maimuțelor, tuberculoza bovină, boala Lyme, febra West Nile, boala virusului Marburg, rabia, sindromul pulmonar hantavirus, antraxul, febra Lassa, febra Rift Valley, toxocariaza oculară, tifosul Tsutsugamushi, febra hemoragică boliviană, boala pădurii Kyasanur și o nouă afecțiune ciudată numită encefalita Nipah, care a ucis porcii și fermierii de porci din Malaezia. Fiecare dintre ele reflectă acțiunea unui agent patogen, care poate trece de la alte animale la oameni. SIDA este o boală de origine posibil zoonotică, ce este cauzată de un virus care, după ce a ajuns la oameni prin câteva evenimente accidentale din vestul și centrul Africii, trece acum de la un om la altul infectând milioane de oameni. Mulți cercetători consideră că această formă de trecere de la o specie la alta este comună și nu este ceva rar. Ei mai consideră că aproximativ 60% dintre toate bolile infecțioase umane cunoscute în prezent fie se încrucișează în mod curent, fie au făcut recent treceri între diferite animale și oameni. Unele dintre acestea − în special rabia − sunt familiare, răspândite și încă teribile, letale, ucigând mii și mii de oameni, în ciuda secolelor de eforturi de a face față efectelor lor, în ciuda demersurilor internaționale concertate pentru eradicarea sau controlul acestora și în ciuda unei înțelegeri științifice destul de clare a modului lor de acțiune. Altele sunt noi și inexplicabil de sporadice, având doar câteva victime (așa cum a fost cazul virusului Hendra) sau câteva sute (așa cum a fost cazul virusului Ebola), ici și colo, iar apoi dispar ani de zile.

Varicela, pentru a da un contraexemplu, nu este o zoonoză. Ea este o boală cauzată de virusul variolei care, în condiții naturale, infectează numai oamenii. (Condițiile de laborator sunt o altă problemă − virusul a fost uneori introdus experimental la maimuțe sau alte animale, în general pentru studiul și cercetarea vaccinurilor.) Aceasta ne ajută să înțelegem de ce campania globală organizată de Organizația Mondială a Sănătății (OMS) pentru eradicarea variolei a fost, de prin anul 1980, un succes. Varicela a putut fi eradicată deoarece acest virus, lipsit de capacitatea de a locui și de a se reproduce oriunde, în afara unui corp uman (sau a unui animal de laborator atent monitorizat), nu a mai avut unde să se ascundă. De asemenea, poliomielita, o boală virală care a afectat oamenii de milenii, dar care (din motive contraintuitive care implică o igienă îmbunătățită și expunerea întârziată a copiilor la virus) a devenit o amenințare epidemică înfricoșătoare în prima jumătate a secolului al XX-lea, în special în Europa și America de Nord. În Statele Unite, problema poliomielitei a atins momentul de maxim în anul 1952, cu un focar care a ucis mai mult de trei mii de victime, multe dintre ele copii, și a lăsat douăzeci și unu de mii de oameni paralizați (cel puțin parțial). Curând după aceea, atenția sporită acordată îmbunătățirii naturale a sistemului imunitar, împreună cu vaccinurile dezvoltate de Jonas Salk, Albert Sabin și un virusolog pe nume Hilary Koprowski (despre a cărui carieră controversată vom vorbi ceva mai târziu), care au ajuns să fie utilizate la scară largă, au eliminat, în cele din urmă, poliomielita în cea mai mare parte a lumii. În anul 1988, OMS și mai multe instituții partenere au lansat un efort internațional de eradicare, care a reușit până acum să reducă numărul de cazuri de poliomielită cu 99%. Cele două continente americane au fost declarate libere de poliomielită, așa cum au fost declarate și continentele Europa și Australia. Începând cu ultimele rapoarte din anul 2011, doar cinci țări păreau să mai aibă o prezență minoră și sporadică a poliomielitei: Nigeria, India, Pakistan, Afganistan și China. Campania de eradicare a poliomielitei, spre deosebire de alte inițiative de sănătate bine intenționate și costisitoare de la nivel mondial, ar putea avea succes. De ce? Deoarece dezvoltarea imunității a milioane de oameni este ieftină, ușoară și permanent eficientă și deoarece, în afară de infectarea oamenilor, poliovirusul nu are unde să se ascundă. Poliomielita nu este zoonotică.

Agenții patogeni zoonotici se pot ascunde. Și tocmai aceasta îi face să fie atât de interesanți, atât de complicați și atât de problematici.

Variola maimuțelor este o boală asemănătoare cu variola umană, cauzată de un virus similar virusului variolei umane. Este o amenințare continuă pentru oamenii din Africa Centrală și Africa de Vest. Totuși, variola maimuțelor diferă de variolă într-un mod crucial − abilitatea virusului de a infecta maimuțele (de aici și numele) și unele mamifere, inclusiv șobolani, șoareci, veverițe, iepuri și câini de prerie americani. Febra galbenă este, de asemenea, infecțioasă atât la maimuțe, cât și la oameni; este cauzată de un virus care trece de la o victimă la alta și, uneori, de la maimuță la om, prin intermediul înțepăturii unor anumite specii de țânțari. Aceasta este o situație mai complexă. Un rezultat al acestei complexități este faptul că febra galbenă va continua, probabil, să apară la om − cu excepția cazului în care OMS va ucide toți țânțarii vectori de transmisie sau orice maimuță suspectă din Africa tropicală și din America de Sud. Agentul bolii Lyme, care este un tip de bacterie, se ascunde eficient în șoarecii cu picioare albe și alte mamifere mici. Bineînțeles că acești agenți patogeni nu se ascund în mod conștient. Ei își au sălașul acolo unde își au sălașul și se transmit așa cum se transmit, deoarece opțiunile circumstanțiale au acționat în favoarea lor, în trecut, oferind oportunități de supraviețuire și reproducere. Prin logica darwiniană rece a selecției naturale, evoluția codifică aceste oportunități în strategii.

Cea mai puțin vizibilă strategie dintre toate este ascunderea a ceea ce se numește „gazda-rezervor. O gazdă-rezervor (unii oameni de știință preferă expresia „gazdă-naturală) este un organism viu, purtător al agentului patogen pe care îl găzduiește cronic, în timp ce suferă puțin sau chiar deloc de acea boală. Atunci când o boală pare să dispară între apariția a două focare epidemice (așa cum a făcut virusul Hendra, după anul 1994), agentul care îl cauzează trebuie să își ducă viața undeva, nu-i așa? Poate că a dispărut în întregime de pe planeta Pământ − sau poate că nu. Poate că s-a stins în toată regiunea și va reapărea doar atunci când vânturile și soarta îl vor readuce din altă parte. Sau poate că rămâne încă în apropiere, în jurul unei gazde-rezervor. O rozătoare? O pasăre? Un fluture? Un liliac? A locui nedetectat într-o gazdă-rezervor este probabil mai ușor atunci când diversitatea biologică este mare și ecosistemul este relativ neperturbat. Opusul este, de asemenea, adevărat: perturbările ecologice determină apariția bolilor. Dacă scuturăm un copac, frunzele, florile sau fructele încep să cadă din el.

Aproape toate bolile zoonotice rezultă din infecția cu unul dintre cele șase tipuri de agenți patogeni: virusuri, bacterii, ciuperci, protiste (un grup de creaturi mici și complexe precum amoeba, cunoscute anterior într-un mod greșit sub numele de protozoare), prioni și viermi. Boala vacii nebune este cauzată de un prion, o moleculă proteică pliată anormal, care declanșează plierea ciudată a altor molecule − cum era forma infecțioasă de apă a lui Kurt Vonnegut, Gheața-9, din celebrul său roman Cat’s Cradle(„Leagănul pisicii"). Boala somnului rezultă în urma unei infecții realizate de către un protist numit Trypanosoma brucei, purtat de musca-țețe în rândul mamiferelor sălbatice, animalelor și oamenilor din Africa subsahariană. Antraxul este cauzat de o bacterie care poate să trăiască sub formă latentă în sol, timp de ani de zile, și apoi, atunci când este zdruncinată, infectează oamenii prin animalele domestice care pasc pe pășuni. Toxocariaza oculară este o zoonoză ușoară, cauzată de niște viermi rotunzi (nematozi), care pot fi luați de la câinele de companie. Din fericire, asemenea câinelui nostru, și noi putem fi deparazitați.

Virusurile sunt cele mai problematice. Ele evoluează rapid, nu sunt afectate de antibiotice, pot fi alunecoase, pot fi versatile, pot provoca rate de mortalitate extrem de mari și sunt extrem de simple, cel puțin în raport cu alte creaturi vii sau cvasi-vii. Virusul Ebola, virusul febrei West Nile, virusul Marburg, virusul SARS, virusul variolei maimuțelor, virusul rabiei, virusul Machupo, virusul febrei dengue, agentul viral al febrei galbene, virusul Nipah, visurul Hendra, virusul Hantaan (omonim al hantavirusurilor, identificat pentru prima dată în Coreea), virusul Chikungunya, virusul Junin, virusul Borna, virusurile gripale, și virusurile HIV (virusul HIV-1 care, în principal, a fost răspunzător pentru pandemia de SIDA, și virusul HIV-2, care este mai puțin răspândit) − sunt toate virusuri. Dar lista lor completă este mult mai lungă. Există un virus cunoscut sub numele interesant de „virusul spumos simian" (SFV − Simian Foamy Virus) care infectează maimuțele și oamenii de pe continentul asiatic, trecând de la o specie la alta, în diferite locuri de întâlnire (cum ar fi templele budiste și hinduse), unde oamenii și macacii semi-îmblânziți intră în contact strâns. Printre oamenii care vizitează aceste temple și hrănesc acei macaci, expunându-se la SFV, mulți sunt turiști internaționali. Și astfel, unii duc cu ei mai mult decât niște simple fotografii și amintiri. „Virusurile nu au un mijloc de locomoție, afirma eminentul virusolog Stephen S. Morse, „totuși, multe dintre acestea au călătorit în întreaga lume. Virusurile nu pot alerga, nu pot merge, nu pot înota, nu se pot târî. Virusurile călătoresc.

4

Izolarea virusului Hendra a fost o sarcină dificilă pentru virusologii care lucrează în laboratoarele de înaltă securitate de la AAHL. „Izolarea", în acest sens al cuvântului, înseamnă că materialul infestat cu virusuri este utilizat pentru a crește numărul de virusuri. Astfel, izolatul devine o populație vie, captivă de virusuri, potențial periculoasă dacă ar fi să scape din captivitate, dar care este utilă pentru cercetările în curs de desfășurare. Particulele virale sunt atât de mici încât nu pot fi văzute, cu excepția utilizării microscopiei electronice, fapt care implică uciderea lor, astfel încât prezența lor în timpul izolării trebuie detectată indirect. Se începe cu un fragment mic de ţesut, o picătură de sânge sau o altă mostră prelevată de la o victimă infectată. Și atunci se speră că această mostră conține virusul. Se adaugă apoi acel inocul, aidoma unui strop de drojdie, la o cultură de celule vii, pe un mediu nutritiv. Apoi se lasă totul să incubeze, se așteaptă și se urmărește procesul. Adesea, nu se petrece nimic. Dacă este puțin noroc, ceva se petrece, totuși. Și se știe că s-a reușit atunci când virusul se replică abundent și se impune suficient de mult pentru a provoca daune vizibile culturii de celule. La modul ideal, virusurile formează plaje virale, focare de celule modificate reprezentând un areal de distrugere cauzat de virus. Procesul necesită răbdare, experiență, instrumentar și aparatură de laborator cât mai precise și, în plus, impune precauții extraordinare împotriva contaminării (care ar putea falsifica rezultatele) sau a eliberării accidentale (care ne poate infecta pe noi, ne poate pune în pericol colegii și poate chiar panica un oraș întreg). Virusologii de laborator nu sunt, în general, oameni iresponsabili. Nu îi vom întâlni în baruri, agitându-și brațele în aer și lăudându-se cu privire la pericolele meseriei lor. Ei au tendința să fie focalizați, îngrijiți și rezervați, aidoma inginerilor din industria nucleară.

Descoperirea locului în care trăiește un virus în sălbăticie este o muncă foarte diferită. Aceasta necesită acțiuni în aer liber, care implică un nivel de risc mai puțin controlabil, cum ar fi capturarea urșilor grizzly pentru recoltare de probe. Totuși, oamenii care caută virusuri sălbatice nu sunt zurbagii și neglijenți, nu mai mult decât specialiștii de laborator, și aceasta deoarece niciunul dintre ei nu își poate permite să fie. Dar ei lucrează într-un mediu mult mai zgomotos, mai aglomerat și mai imprevizibil − și anume, lumea. Dacă există motive pentru a suspecta că un anumit virus nou care infectează oamenii este zoonotic (așa cum sunt, în fapt, cele mai multe dintre virusuri), căutarea poate să îi ducă pe acești cercetători prin păduri, mlaştini, terenuri cultivate, clădiri vechi, canalizări, peşteri și, uneori, într-un padoc de cai. Vânătorul de virusuri este un biolog de teren, eventual cu o pregătire avansată în medicină umană, medicină veterinară, ecologie, sau o combinație a celor trei domenii − o persoană care este fascinată de întrebări la care trebuie să se răspundă prin prinderea și manipularea animalelor. Această descriere i se potrivește de minune lui Hume Field − un bărbat înalt și uscățiv, cu vorbă domoală, care trecuse bine de treizeci de ani la momentul în care a devenit implicat în studiul virusului Hendra.

Field crescuse în orașele de provincie din zona de coastă a Queenslandului, de la Cairns la Rockhampton, fiind încă din copilărie un iubitor de natură, care se cățăra în copaci, străbătea hățișurile și își petrecea vacanțele școlare la ferma de vaci a unchiului său. Tatăl său fusese polițist criminalist, ceva ce pare că a anticipat rolului de detectiv virusolog, de mai târziu, al fiului său. Tânărul Field a absolvit Facultatea de Medicină Veterinară de la Universitatea din Queensland, districtul Brisbane, și s-a oferit să lucreze voluntar la un refugiu pentru animale, în timpul liber, ajutând la reabilitarea faunei sălbatice rănite. După absolvire, în anul 1976, el a lucrat la mai multe cabinete veterinare din Brisbane, timp de câțiva ani, și apoi ca suplinitor temporar (ceea ce australienii numesc prin „medic locțiitor") în tot statul. În această perioadă, el a avut grijă de o mulțime de cai. În timp, a devenit din ce în ce mai conștient de faptul că interesul său cel mai profund era pentru animalele sălbatice, și nu pentru animale domestice și animale de companie, astfel încât la începutul anilor 1990, Field s-a întors la Universitatea din Queensland, de data aceasta pentru un doctorat în ecologie.

El s-a concentrat asupra conservării faunei sălbatice și, în acea perioadă, a avut nevoie și de un proiect de dizertație. Întrucât pisicile sălbatice (pisici domestice care s-au sălbăticit) provocau daune considerabile faunei sălbatice australiene, ucigând marsupiale și păsări de dimensiuni mici, și acționând ca o sursă de boală, Field a întreprins un studiu asupra populațiilor de pisici sălbatice și asupra impactului acestora. El a prins în capcană mai multe pisici, cărora le-a pus o zgardă dotată cu un emițător radio, pentru a urmări modul în care își duceau viața. Apoi a apărut focarul de la grajdul de cai al lui Vic Rail. Unul dintre îndrumătorii de doctorat ai lui Field, un om de știință care colaborase cu Departamentul Industriilor Primare (DIP), l-a întrebat pe Field dacă ar fi interesat să lucreze la un alt proiect. Departamentul avea nevoie de cineva care să investigheze partea ecologică a acestei noi boli. „Așa că am uitat de pisicile mele sălbatice, mi-a spus Field atunci când l-am vizitat, la mult timp după aceea, la Institutul de Cercetare a Animalelor, un centru al DIP de lângă Brisbane. „Și am început să caut animale sălbatice care ar fi putut fi gazde-rezervor pentru virusul Hendra.

El și-a început căutarea plecând de la primul caz − prima victimă din rândul cailor, istoricul și localizarea acesteia. Era vorba despre Drama Series, iapa gestantă care se îmbolnăvise în padocul de la Cannon Hill. Singurele indicii pe care le avea erau acelea că acest virus era un paramixovirus și că, în urmă cu câțiva ani, un alt cercetător din Queensland găsise un nou paramixovirus la o rozătoare. Așadar, Field a instalat serii de capcane în cadrul padocului, prinzând astfel fiecare vertebrată de mărime mică și mijlocie care i-a ieșit în cale − rozătoare, oposumi, bandicoți, reptile, amfibieni, păsări, pisici sălbatice ciudate −, și a luat probe de sânge de la fiecare, acordând o atenție deosebită rozătoarelor. Apoi a trimis probele de sânge la laboratorul DIP, ca să fie analizate pentru prezența anticorpilor specifici pentru virusul Hendra.

Detectarea anticorpilor este un proces diferit față de procesul de izolare a virusului, așa cum urma lăsată de un pantof este diferită de pantoful în sine. Anticorpii sunt molecule produse de sistemul imunitar al unei gazde, ca răspuns la prezența unui intrus biologic. Aceste molecule sunt personalizate și modelate pentru a fuziona cu un anumit virus sau bacterie, dar și pentru a dezactiva acel virus sau acea bacterie. Specificitatea anticorpilor și faptul că rămân în sânge chiar și după ce intrusul a fost învins, îi fac să fie valoroși, ca dovadă a infecției prezente sau trecute. Aceasta era dovada pe care Hume Field spera să o găsească. Însă rozătoarele din Cannon Hill nu au prezentat anticorpi împotriva virusului Hendra. Și nu au prezentat nimic altceva, și Field s-a întrebat de ce oare. Ori el căuta în locul nepotrivit, ori căuta în locul potrivit, dar într-un mod nepotrivit, ori căuta la momentul nepotrivit. Sincronizarea proastă ar fi putut fi într-adevăr problema, s-a gândit el. Drama Series se îmbolnăvise în septembrie, și trecuse deja o jumătate de an, iar el își făcuse cercetările în martie, aprilie, mai. El s-a gândit că „ar fi putut să existe un fel de prezență sezonieră a virusului sau a gazdei" la padocul Cannon Hill și că poate acum era în afara sezonului. Nici analizele realizate pe probele luate de la pisicile, câinii și șobolanii din jurul grajdului lui Rail nu au dat vreun rezultat pozitiv.

Prezența sezonieră a virusului era într-adevăr o posibilitate. Faptul că a apărut și a dispărut într-o perioadă scurtă de timp a fost un alt aspect. Liliecii, spre exemplu, se hrăneau în număr mare la padocul Cannon Hill în timpul nopții, dar aceștia se reîntorceau la adăposturile lor, aflate în altă parte, unde dormeau de-a lungul zilei. Peter Reid a auzit cum un locuitor din Cannon Hill spunea că în timpul orelor de întuneric, „vulpile-zburătoare erau la fel de multe în zonă, câte stele pe cer. Prin urmare, Reid a sugerat Laboratorului Australian pentru Sănătatea Animalelor că liliecii ar trebui luați în considerare, dar sugestia lui evident că nu a fost transmisă mai departe. Hume Field şi ajutoarele lui la vânătoarea de „rezervoare au rămas blocați până în luna octombrie a anului următor, adică în 1995, când un eveniment nefericit le-a oferit o nouă pistă utilă.

Un tânăr cultivator de trestie-de-zahăr pe nume Mark Preston, care locuia în apropierea orașului Mackay, situat la aproximativ o mie de kilometri nord de Brisbane, a suferit un val de convulsii. Soţia lui l-a dus la spital. Simptomele lui Preston au fost deosebit de alarmante, deoarece indicau o a doua criză suferită de el în ceva mai mult de un an. În luna august a anului 1994, el a suferit de o boală misterioasă − dureri de cap, vărsături, rigidizarea gâtului, apoi un diagnostic provizoriu de meningită, cu cauză nedeterminată − din care apoi își revenise. Sau cel puțin aparent își revenise. Meningita este un termen aplicabil oricărei inflamații a membranelor care acoperă creierul și măduva spinării. Aceasta poate fi cauzată de o bacterie, de un virus, chiar și de o reacție la un medicament, și poate apoi să dispară, la fel de inexplicabil precum a și apărut. Preston a continuat să își ducă viața solicitantă de la fermă, alături de soția sa, Margaret − un medic veterinar care își practica meseria chiar acolo, în mijlocul câmpurilor cu trestie-de-zahăr și a cailor de la herghelie.

Oare convulsiile lui Mark Preston indicau o recurență a meningitei sale nespecifice? După ce a fost internat în spital, el a făcut o encefalită severă − adică inflamația gravă a creierului, cu o cauză încă necunoscută. Medicamentele au reușit să îi controleze crizele, însă ceea ce doctorii vedeau licărind pe electroencefalograf erau niște furtuni amenințătoare. Potrivit unui raport medical ulterior: „Mark a rămas complet inconștient, cu o febră persistentă, și a murit la 25 de zile după internare."

Serul din sângele prelevat în faza finală a bolii lui Preston a fost testat pozitiv pentru anticorpi împotriva virusului Hendra. Serul din sângele prelevat de la Preston cu un an mai devreme, în timpul primului atac, fusese stocat, iar acum a fost testat în retrospectivă, descoperindu-se că și acesta prezenta anticorpi împotriva virusului Hendra. Sistemul său imunitar lupta împotriva virusului încă de pe atunci. Examinarea postmortem a țesutului său cerebral, precum și alte teste au confirmat prezența virusului Hendra. Evident că virusul atacase o dată, apoi acțiunea lui a diminuat, rămânând în formă latentă vreme de un an, după care s-a redresat și l-a ucis. Aceasta era înfricoșător, dar într-un mod cu totul nou.

De unde luase acel virus? Investigatorii, care analizau trecutul pentru a pune cap la cap elementele poveștii, au aflat că în luna august a anului 1994, la ferma lui Preston au murit doi cai. Mark Preston și-a ajutat soția să aibă grijă de ei în timpul bolii lor bruște și fatale și a participat, cel puțin în plan secundar, la efectuarea necropsiilor. Ţesutul prelevat de Margaret Preston de la ambii cai, și care a fost ulterior conservat, a fost și el testat pozitiv pentru virusul Hendra. În ciuda propriei expuneri la prezența virusului, Margaret Preston a rămas sănătoasă − așa cum și Peter Reid avea să rămână sănătos, în ciuda expunerii sale, câteva săptămâni mai târziu, la reședința lui Vic Rail. Starea bună de sănătatea a celor doi medici veterinari a ridicat problema gradului de infecțiozitate a noului virus. Iar cazul lui Preston, care apăruse la o asemenea distanță față de primul focar, i-a făcut pe experți să se întrebe − să-și facă griji − cu privire la cât de departe s-ar fi putut răspândi deja acest virus. Luând distanța dintre Hendra și Mackay drept rază de distribuție potențială, și trasând cercuri cu această rază în jurul fiecărui focar, s-ar circumscrie aproximativ 10 milioane de oameni, adică aproape jumătate din populația Australiei.

Cât de serioasă era problema? Cât de mult se dispersase virusul? Un grup de cercetători condus de un expert în boli infecțioase pe nume Joseph McCormack, care lucra la spitalul din Brisbane − acolo unde murise Vic Rail −, a privit lucrurile dintr-o perspectivă mai largă. Acești cercetători au analizat serul prelevat de la cinci mii de cai din Queensland − practic toți caii pe care i-au putut testa − și de la 298 de oameni care au avut, fiecare dintre ei, un anumit nivel de contact cu un caz Hendra. Niciunul dintre cai nu prezenta anticorpi împotriva virusului Hendra, şi la fel a fost și în cazul oamenilor. Aceste rezultate negative putem presupune că au adus suspine de ușurare din partea autorităților sanitare și au adâncit încruntările nedumerite de pe fețele oamenilor de știință. „Se pare că pentru transmiterea infecției de la cal la om este nevoie de un contact foarte strâns, a concluzionat grupul lui McCormack. Dar aceasta nu ajuta cu prea mult. Afirmația lui McCormack, cum că „este nevoie de un contact foarte strâns, nu explica de ce Margaret Preston a supraviețuit virusului, iar soțul ei nu. Realitatea era însă următoarea − ceea ce era necesar pentru ca o persoană să se infecteze era, în fapt, acel contact foarte apropiat, plus ghinion, plus poate unul sau doi alți factori, și nimeni nu știa care sunt acei alți factori.

Totuși, cazul lui Mark Preston i-a oferit lui Hume Field indicii valoroase − un al doilea punct pe hartă, un al doilea reper în timp. Virusul Hendra din Mackay, august 1994; virusul Hendra de la padocul Cannon Hill și din grajdul lui Rail, septembrie 1994.

Aşa că Field s-a dus în Mackay şi și-a repetat metoda, capturând animale, prelevând sânge, trimiţând apoi serul pentru a fi testat pentru anticorpi. Și din nou, nu a găsit nimic. De asemenea, el a prelevat mostre de la diferite animale sălbatice rănite sau slăbite, animalele fiind hrănite în captivitate până când acestea puteau fi eliberate (dacă era posibil) înapoi în sălbăticie. Oamenii care au astfel grijă de animale, o rețea largă de amatori buni la suflet, sunt cunoscuți în limbajul australian sub denumirea de „îngrijitori" de animale sălbatice. Ei au tendința să se specializeze pe categorii zoologice. Există îngrijitori de canguri, îngrijitori de păsări, îngrijitori de oposumi și îngrijitori de lilieci. Hume Field avea cunoștință de ei încă din anii săi de practică veterinară. El a fost, practic, unul dintre ei, în timpul anilor săi de studenție, ca îngrijitor la un refugiu de animale. Prin urmare, a avut acum posibilitatea să preleveze eșantioane de la unele dintre animalele aflate în îngrijirea lor.

Dar, incredibil − nicio urmă de Hendra!

În luna ianuarie a anului 1996, atunci când căutarea gazdei-rezervor se afla în impas, Field a luat parte la o ședință de brainstorming în rândul cercetătorilor și angajaților instituției, cerută de superiorul lor de la DIP. Unde anume greșeau? Cum ar fi putut să își direcționeze mai bine eforturile? Care avea să fie următoarea locație în care virusul Hendra ar fi putut ataca? Industria de curse de cai din Queensland era deja amenințată cu falimentul, având pierderi de mai multe milioane de dolari, iar viețile oamenilor erau și ele în pericol. Aceasta devenise deja o problemă urgentă pentru guvernare și relațiile publice, nu mai era doar o ghicitoare medicală. În cadrul întâlnirii s-a explorat o linie directoare utilă: biogeografia. Părea evident că gazda-rezervor (sau gazdele-rezervor), indiferent de tipul de animal, se afla atât în Mackay, cât și la Cannon Hill − și se afla acolo pentru cel puțin o parte a fiecărui an, inclusiv în august și septembrie. Acest aspect indica spre animale care fie erau răspândite la scară largă în Queensland, fie au călătorit la scară largă în întregul stat. Participanții la acel brainstorming (ghidați în parte de dovezile genetice, care sugerau că nu existase nicio localizare de tulpini virale distincte − cu alte cuvinte virusul nu fusese în mișcare și nici nu se combinase cu alte virusuri) s-au aplecat spre cea de a doua dintre cele două posibilități, și anume aceea că gazda-rezervor a fost destul de mobilă, probabil un animal capabil să călătorească sute de kilometri, în sus și în jos, de-a lungul coastei Queenslandului. Aceasta ipoteză, la rândul ei, a îndreptat suspiciunea asupra păsărilor și... liliecilor.

Pentru moment, Field și colegii săi au respins ipoteza păsărilor, și aceasta din două motive. În primul rând, ei nu cunoșteau niciun alt paramixovirus care să fi trecut de la păsări la oameni. În al doilea rând, un rezervor de mamifere ar fi fost mult mai probabil, având în vedere că virusul infecta oamenii și caii. Similaritatea unui tip de animal gazdă cu un altul este un indicator semnificativ al probabilității ca un agent patogen să poată face saltul. Liliecii sunt mamifere, desigur. Iar liliecii se mișcă de colo-colo. În plus, liliecii poartă cel puțin un virus înfricoșător, rabia, deși la acea vreme se considera că rabia fusese complet eradicată în Australia. (Multe alte conexiuni liliac-virus-om aveau să fie descoperite la scurt timp după aceea, unele inclusiv în Australia; dar la acel moment, în anul 1996, legătura părea mai puțin evidentă.) După întâlnire, Field și-a asumat un nou mandat − să analizeze liliecii.

Uşor de spus. Dar prinderea liliecilor în zbor, sau chiar la locurile în care se adăpostesc, nu era atât de simplă precum prinderea rozătoarelor sau a oposumilor pe un câmp. Cei mai remarcabili lilieci nativi din Queensland, care au și o arie largă de acțiune, sunt așa-numitele vulpi-zburătoare, din care fac parte patru specii diferite din genul Pteropus, fiecare dintre acestea fiind niște mega-lilieci magnifici, care se hrănesc cu fructe și au o anvergură a aripilor de un metru și chiar mai mult. Vulpile-zburătoare se adăpostesc în mangrove, în mlaştinile copacilor niaouli sau mai sus, printre ramurile pădurii tropicale. Pentru prinderea lor ar fi fost necesare instrumente și metode speciale. Întrucât nu dispunea imediat de dispozitivele necesare, Field s-a orientat mai întâi către rețeaua de „îngrijitori". Acești oameni avuseseră deja lilieci în captivitate. Într-un centru din Rockhampton, pe coasta care ducea spre Mackay, Field a descoperit că printre animalele rănite aflate sub îngrijire se aflau și vulpi-zburătoare negre (Pteropus alecto). Și, bingo! − sângele prelevat de la o vulpe-zburătoare neagră prezenta anticorpi împotriva virusului Hendra.

Dar acel moment de „Bingo!" nu era suficient pentru un om de știință atât de minuțios precum Hume Field. Acea informație dovedea doar că vulpile-zburătoare negre ar fi putut fi infectate cu virusul Hendra, era adevărat, dar nu dovedea neapărat că acestea ar fi fost și un rezervor, să nu mai vorbim de un rezervor care avea să infecteze caii. Field şi colegii lui au continuat să caute. În câteva săptămâni, anticorpii Hendra au fost depistați la toate celelalte trei specii de vulpi-zburătoare: vulpea-zburătoare cu capul cenușiu, vulpea-zburătoare cu ochelari și vulpea-zburătoare roșie. Echipa DPI a testat, de asemenea, mostre mai vechi de la vulpi-zburătoare, care fuseseră arhivate de mai bine de zece ani. Și din nou, s-au descoperit urmele moleculare ale virusului Hendra. Acest lucru indica faptul că populația de lilieci fusese expusă la virusul Hendra cu mult înainte ca acesta să fi infestat caii lui Vic Rail. Şi apoi, în septembrie 1996, la doi ani după apariția focarului epidemic de la ferma lui Rail, o vulpe-zburătoare cu capul cenușiu care era gestantă s-a agăţat într-un gard de sârmă.

Ea a pierdut sarcina, doi foetuși gemeni, după care a fost eutanasiată. Prin aceasta nu numai că s-a obținut un test pozitiv pentru anticorpii împotriva virusului Hendra, dar astfel a fost posibilă și prima izolare a virusului Hendra de la un liliac. O mostră de fluide uterine a furnizat virusul viu, și s-a dovedit că acel virus era identic cu virusul Hendra, așa cum se găsește la cai și oameni. Această descoperire a fost suficientă, chiar și în limitele științifice de precauție, să identifice vulpile-zburătoare drept gazdele-rezervor „probabile" pentru virusul Hendra.

Cu cât Field şi colegii săi studiau mai mult, cu atât găseau mai multe dovezi despre virusul Hendra. Conform studiilor preliminare asupra liliecilor, aproximativ 15% dintre vulpile-zburătoare au fost testate pozitiv pentru anticorpii împotriva virusului Hendra. Acest parametru − procentul de indivizi testați care prezentau un anumit istoric al infecției, prezent sau trecut − se numește seroprevalență. Aceasta este doar o estimare − bazată pe prelevarea unui număr finit de probe − a ceea ce ar fi putut fi valoarea procentuală din întreaga populație. Pe măsură ce echipa a continuat testarea, seroprevalența a crescut. La sfârșitul celor doi ani, lucrând pe un eșantion de 1.043 de vulpi-zburătoare, Field și colaboratorii săi au raportat seroprevalența virusului Hendra ca fiind 47%. Spus mai simplu: aproape jumătate dintre liliecii mari care zboară în zona de est a Australiei erau purtători ai virusului Hendra − în trecut sau în prezent. Părea ca și cum ar fi plouat cu virusul Hendra din cer.

Atunci când oamenii de știință și-au publicat concluziile în reviste periodice precum Journal of General Virusrology și The Lancet, unele dintre aceste informații au ajuns și în ziare. Iată unul dintre titluri: „Virusul liliecilor induce panica − industria curselor de cai în alertă. Banda cu care fusese înconjurat „locul crimei și caii dezmembrați de la casa lui Rail au fost un punct de plecare irezistibil pentru echipajele de televiziune, iar interesul lor a continuat. Câteva dintre aceste reportaje jurnalistice au fost corecte și sensibile, dar nu toate, și oricum, niciunul dintre ele nu a fost liniștitor. Oamenii au devenit din ce în ce mai îngrijoraţi. Identificarea vulpilor-zburătoare ca gazde-rezervor, plus nivelurile ridicate de seroprevalență în cadrul acestor populații de lilieci, a ajuns ulterior să cauzeze probleme de „imagine publică pentru un grup de animale, care aveau deja o moștenire ce includea astfel de probleme. „Sondajele de popularitate ale liliecilor nu au fost niciodată ridicate. Iar acum, în Australia, acestea au scăzut și mai mult.

Un eminent antrenor de cai de curse mi-a oferit punctul său de vedere asupra problemei, pe o pistă din Hendra, într-o sâmbătă însorită, în timpul unui interludiu între curse. Virusul Hendra! Omul și-a ieșit din fire la simpla menționare a numelui. Ei nu ar trebui să permită așa ceva! „Ei" erau diferitele autorități guvernamentale nespecificate. Ei ar trebui să scape de lilieci! Liliecii ăia cauzează boala! Pentru că stau atârnați cu capul în jos, se spurcă pe ei, și sunt plini de rahat! (Oare așa ceva putea fi adevărat? Mă întrebam. Din punct de vedere biologic părea puţin probabil. Şi apoi se spurcă și pe oameni! Ar trebui să fie fix invers − să lase oamenii să se spurce pe ei! La ce sunt buni? Ar trebui să scape de ei! De ce nu se petrece asta? Pentru că sentimentalii de ecologiști nu sunt de acord! a bombănit el. Am făcut parte din Barul Membrilor, un sanctuar social pentru profesioniștii din cursele de cai, unde am fost admis în compania lui Peter Reid. Guvernul ar trebui să protejeze oamenii! Ar trebui să protejeze medicii veterinari, cum este și prietenul nostru Peter!... Şi aşa mai departe. Acest antrenor, o figură legendară în lumea curselor de cai din Australia, era un octogenar scund, mândru ca un cocoș, cu părul grizonat și pieptănat pe spate, în valuri spilcuite. Întrucât fusesem invitat la clubul său, îi datoram puțin respect − sau oricum, să nu fiu așa de dur cu el. (Adevărul era că am vorbit cu el la scurtă vreme după moartea unei alte victime omenești, un medic veterinar din Queensland, dr. Ben Cunneen, care contractase virusul Hendra pe când trata caii bolnavi. Riscul mortal pentru crescătorii și îngrijitorii de cai, cât și riscul economic pentru întreaga industrie australiană de curse de cai erau, fără îndoială, mari.) Atunci când i-am spus antrenorului că aș dori să reproduc convorbirea noastră așa cum era pe înregistrare, el a vorbit mai temperat, dar esența a fost aceeași.

Iar printre „ecologiștii sentimentali" el i-a inclus și pe îngrijitorii de lilieci. Dar pe măsură ce numărul dovezilor a continuat să crească, chiar și unii dintre cei mai sentimentali activiști și îngrijitori au ajuns