Omagii celor ce ne pretuiesc: Recenzii si Recenzori

OMAGII CELOR CE NE PRETUIESC

RECENZII SI RECENZORI

Edited by

MARA POPESCU-VASILCA

Title: Omagii celor ce ne pretuiesc.

Subtitle: Recenzii si recenzori.

Edited by Mara Popescu-Vasilca

Copyright © 2022 by Mara Popescu-Vasilca

All rights reserved.

No part of this book may be reproduced in any form or by any electronic or mechanical means, including information storage and retrieval systems, without written permission from the author, except for the use of brief quotations in a book review.

ISBN (Electronic book) 978-1-990795-14-5

ISBN (Printed book) 978-1-990795-13-8

Contact the editor at popmara43@yahoo.com

Published in the United States of America

Vellum flower icon Created with Vellum

CONTENTS

NOTE

1. CAPITOLUL 1 VANDA

Vanda, între dorință și rațiune

Cezarina Adamescu

Prof. Aurelia Rinja

Mihaela CD

Prof. Victor Manole

2. CAPITOLUL 2 NORA

Nora, în căutarea identității

Lacramioara Iva

Cezarina Adamescu

Prof. Aurelia Rînjea

Mihaela CD

Prof. Victor Manole

3. CAPITOLUL 3 PAULA

Paula, împlinire târzie

Teodor Bunea

Cezarina Adamescu

Prof. Victor Manole

Prof. Aurelia Rînjea

Mihaela CD

4. CAPITOLUL 4 CATIA

CATIA, GUSTUL AMAR AL TRADARII

Lacramioara Iva

Cezarina Adamescu

Prof. Victor Manole

Prof. Aurelia Rînjea

5. CAPITOLUL 5 URSULA

Ursula, o mama judecata de copii

Cezarina Adamescu

Prof. Aurelia Rinjea

Mihaela CD

Prof. Victor Manole

6. CAPITOLUL 6 BIANCA

Bianca, printre castele de nisip

Mircea Gheorghe

Elena Buica

Prof. Aurelia Rinjea

Cezarina Adamescu

Prof. Victor Manole

7. CAPITOLUL 7 STRAINII

STRAINII

Cezarina Adamescu

Mihaela CD

Lacrimioara Iva

8. CAPITOLUL 8 SUNT EU?

SUNT EU VANZATOR DE IUBIRI?

Cezarina Adamescu

Lacramioara Iva

Criticii ne sunt prieteni adevărați deoarece ne arată propriile noastre slăbiciuni.

Benjamin Franklin

NOTE

Recenziile au fost așezate în ordine cronologică.

CAPITOLUL 1 VANDA

VANDA, ÎNTRE DORINȚĂ ȘI RAȚIUNE

CEZARINA ADAMESCU

RECENZIE

IUBIREA - INTRE CREDINTA, PACAT SI SPERANTA

15 octombrie 2021

În mod surprinzător, Mara Popescu-Vasilca își începe romanul de dragoste cu unele comentarii de la cititori. Impresii pozitive, avizate și neavizate, de la cei care au parcurs conținutul romanului și au ținut să-și exprime în felul acesta gratitudinea pentru autoare, care le-a fi oferit clipe de plăcută zăbavă și confort sufletesc prin această carte captivantă. Mai cu seamă, cu un asemenea subiect atrăgător.

Romane de dragoste s-au scris de-a lungul vremii, mii și sute. S-ar zice că nu ar mai fi rost de experiențe inedite. Și totuși, autoarea de față găsește, într-un subiect devenit loc comun, calea prin care să-i țină captivi pe cititori până termină romanul. Acesta ține însă, de măiestria artistică, de imaginarul epic, de găsirea acelor modalități care să le trezească interesul. Deși astăzi, puțini sunt oamenii, cu firi romantice, care să se aplece asupra unui roman de gen. De aceea, abordarea unui subiect de dragoste este puțin riscantă.

Importantă este bucuria sufletului care se remarcă la fiecare asemenea cititor. Ceea ce nu e un lucru lesne de dobândit.

Părerile, observațiile sunt destul de pertinente, cititorii antrenându-se într-un joc captivant, care poate încă, să creeze surprize plăcute. Autoarea e neîntrecută în crearea de caractere, de persoane puternic conturate, unele fiind chiar arhetipuri ale femeii societății actuale, complexe, neliniștite, veșnic în căutare de un strop de tandrețe, gata să ofere celui de lângă ea, clipe de neuitat, atunci când acesta merită. Dar, chiar și atunci când bărbatul merită mai puțin.

Și dacă, la un moment dat, trăirile emoționale ale personajelor se amestecă, se pot decela unele trăsături de caracter ale fiecăruia, pus anume în context pentru ca acțiunea să fie rotundă.

Fiecare parte din întreg este importantă, la un moment dat, devenind esențială, ca în desfășurarea unui rol într-o piesă în care depinde de măiestria actorului ca să devină personaj principal. Personajele, ele însele se autodefinesc prin ceea ce spun, prin ceea ce gândesc și prin felul în care acționează. Și aici, latura psihologică a autoarei are un cuvânt greu de spus. Ceea ce e deosebit de important în această carte și în toate celelalte scrise de această autoare, este transmiterea de emoții pozitive și de motivații ale sensului vieții, trăit de iubit și că, oricâte nereușite am experimenta în viață, speranța nu trebuie pierdută. În "Cuvânt către cititori" însă, descoperim adevărata personalitate a autoarei, aici este ea însăși, fără ascunzișuri, fără imaginație ori fabulații. Ea își oferă sufletul direct pe tava ochilor noștri și nu se sfiește să monologheze, de fapt, cu fraze de genul: "Na, acum descurcă-te, cum să vă spun... , Na, acum să văd cum te descurci Vanda", ca să-l oblige pe cititor să ia parte la acțiune, să gândească și chiar să ofere soluții unei situații. Și faptul că ia parte la frământările personajelor, este tot o invitație la meditație.

Din totdeauna, omul s-a aflat "între dorință și rațiune", fiecare latură alternând în conștiința lui, înclinând terezia când într-o parte, când în cealaltă.A găsi un echilibru între cele două, a armoniza aceste dimensiuni este destul de greu, astfel că ne mulțumim să le urmăm pe fiecare.

Autoarea folosește adeseori tehnica stilistică a povestirii în poveste, după cea a filmului în film. Fiecare personaj devine, la un moment dat, narator, expunându-și propria experiență de viață, fie în dialog cu altcineva, fie ca monolog. Romanul începe cu o confesiune, cea a Chiarei, care relatează un moment cheie al vieții sale: nașterea primului copil. Cu relatarea pe mai multe planuri temporale, alunecarea în viitor și revenirea la momentul amintirii, cu fraze de genul: " Dar să revin la momentul în care voi deveni mamă".

Aceste baleări între prezent, timpul relatării, trecut, timpul în care s-a desfășurat acțiunea și viitor – proiecția autoarei și a personajului ei, reprezintă o modalitate modernă de desfășurare a epicului, deși e mai greu de urmărit. Dar, cititorii experimentați sunt obișnuiți cu astfel de traiecte dus-întors, pornind de la un timp fix.

Autoarea evocă momentul emoționant ca și când s-ar petrece în prezent, ca un blitz căzând peste ansamblul peisajului, folosind acest timp, în locul timpului evocator. Dar impactul e la fel de fierbinte.

Totul capătă o tentă scenaristică, în care autorul își prezintă personajele, pe rând, pe măsura intrării în scenă. Uneori, vocile se întretaie.

Și în timp pe Chiara își evocă prima experiență cu Nic, soțul ei, din nou face un pas în viitor: "Eu nu aveam de unde să știu că aș fi putut să-l trădez, și asta pentru a câștiga afecțiunea lui George, o persoană specială din viața mea, care, rămăsese departe odată cu creșterea și maturizarea mea". Rememorarea întâmplărilor trecute o ajută pe eroină să-și deslușească trăirile prezente și să afle unde și cum a greșit față de soțul ei și cum s-a ajuns în situația de a se despărți. Exemplificând cu propria viață, povestitoarea, ca un bun moralist, încearcă să ne povățuiască, să ne atragă atenția asupra unor eventuale greșeli, pentru a le putea evita.

Ea nu se ferește în a folosi unele expresii mai tari, din ordinul argoticelor: au înghițit gălușca, "nu prea știam cu ce se mănâncă, mă luau la vale, deodată, pleașcă, trai nineacă, o să-mi iasă pe nas, o bumbăceam, "nu cumva să dea în prosteală, miros de ispită",

Se remarcă la autoare predilecția de a analiza totul, fie retroactiv, fie din prezent, cu o meticulozitate deosebită. Noua experiență maternă a Chiarei, o face prea fericită pentru a mai analiza, însă, reacțiile soțului ei. Din vorbă-n vorbă, aflăm și povestea tristă a Chiarei și despre moartea soțului ei, Valentin, care a lăsat-o săracă și cu datorii, în vreme ce el trăia cu altă femeie.

Povestea, aproape supranaturală a Clarei, soacra Chiarei este relatată cu lux de amănunte. E o lecție despre smerenie, iertare, împăcare și evlavie pentru cei defuncți, indiferent cum s-au comportat în viață. Lucrurile se limpezesc. În condițiile în care concordanța timpurilor nu este respectată în totalitate, când se sare de la prezent, la perfect simplu, perfect compus, mai mult ca perfect, viitor și iar la prezent, cititorul trebuie să fie foarte atent și să intuiască cine povestește, cine ascultă, cine trage concluziile, pentru ca relatarea să aibă conținut și înțeles. Însă acest mod de lucru nu impietează prea mult firul epic, care este reluat, de fiecare dată, astfel încât mesajul să fie clar. Punctul de vedere al Vandei este aproape șocant. Ea relatează despre copilăria ei și a Mirelei, sora ei mai mică. De faptul că, din gelozie, așa cum se întâmplă când se naște un alt frate, cel mare se vede iubit mai puțin și intervine invidia, o teroriza pe surioara ei în fel și chip. Însă cele două surori s-au realizat profesional, Mirela devenind avocat iar Vanda, medic psihiatru. Și poate că gelozia între surori nu s-a stins niciodată, căpătând un iz de întrecere continuă, stimulativă, care să ajungă mai sus.

Singură, Vanda recunoaște: "Poate că mă grăbesc să judec și să iau decizii. Vreau totul repede". Apoi, nu ezită să-și facă un autoportret, studiindu-se minuțios în oglindă, la sfârșit zâmbind mulțumită de ea însăși, încrezătoare în viitorul ei, deși abia ieșise dintr-o căsătorie dezastruoasă.

Un incident minor, la barul unde se dusese să bea o cafea, îi scoate înainte un bărbat fermecător, rasat, elegant și mai ales, interesant. O întâmplare pur și simplu providențială. Scena dragostei dintre cei doi necunoscuți deocamdată este prelungită nepermis de mult, dar nu se înscrie în seria scenelor de amor ieftin descrise de unii scriitori. Vanda se teme încă de această clipă prelungită de dragoste, derutantă, intempestivă, pentru că, într-o clipită, ar putea să dispară ca un vis dimineața, din care rămâi doar cu acea senzație de bine care te cutreieră apoi, toată ziua. Ea întârzie clipa deznodământului și se pare că reușește să rămână suverană pe acest episod care o uimește și o sperie deopotrivă.

"Şi noi care nu am avut timp să ne mai gândim, aşa, deodată, hop, apare ea, fericirea. Nu ştiam sigur dacă totul va rămâne în memoria iubirii, îndeosebi dacă trupul va păstra urma acestor senzaţii umane, inegalabile, de dăruire şi de vis realizat". E adevărat că Vanda este o femeie pasională, plină de senzualitate, voluptoasă, care nu și-a consumat rezerva de tandrețe în căsnicia ei ratată. Dar nu a vrut să renunțe la bucuria dăruirii, chiar și unui necunoscut, întâlnit într-un bar, în timp ce-și sorbea cafeaua de dimineață. Sunt întâmplări neașteptate, care te iau prin surprindere. Și totuși, te lași pradă lor, fără să mai gândești că s-ar putea să fie primejdios pentru tine.

Mă bucur de ce fac, simt vibraţia şi mângâierea. Nu am abandonat esenţa. Cred şi mă simt învingătoare. Da, învingătoare. Am văzut dorinţa noastră transformată într-o manieră creativă. Nu am abandonat dorinţele ascunse. Suntem în căutare de ceva nou, ceva care să ne trezească la viaţă. De altfel, ea însăși recunoaște: Sunt surprinsă de relația dintre noi care se transformase într-o pură atracţie misterioasă, profundă, mistică dar și senzuală.

E rândul lui Andrei să preia rolul naratorului. Din punctul său de vedere. Acest mozaic de confesiuni este elementul surpriză, elementul cheie, într-un roman de dragoste, ca să fie salvat de monotonie, de rutină, de clișeism.

Mara Popescu-Vasilca are acea capacitate extraordinară de a face din lucrurile simple, pe care le face toată lumea, dar se ferește să vorbească despre ele, din falsă pudoare, pudibonderie, lucruri firești, normale despre care vorbește deschis, fără ascunzișuri. De aceea, nu șochează, cum s-ar aștepta mulți, ci prestația ei este acceptată cu empatie.

Poate că e cel mai bun lucru și de aici își câștigă adepți în lumea cititorilor și criticilor de specialitate. Pur și simplu place tuturor.

Romanul este ca o simfonie pe mai multe voci și instrumente: vocea auctorială, persoana a I-a singular, vocea Clarei, vocea Clarisei, vocea lui Andrei, vocea Vandei, vocea Mirelei, ș.a. care se armonizează cu orchestra și dirijorul, ca să rezulte un concert unic. Restul sunt figuranți. Sau, notele unei partituri, o partitură a dragostei: "o partitură a dragostei, a unirii dintre un bărbat şi o femeie, un imn, un îndemn al trezirii sentimentelor umane, al lăsării fricilor şi prejudecăţilor, a face aşa cum a lăsat legea omenească de când e lumea şi pământul, a face dragoste". În monologurile lor, personajele își fac autoportretul.

Dragostea celor voi, Vanda și Andrei dobândește semnificații mistice: Eram legaţi cu universul. Pluteam, eram în impoderabilitate. Într-o lumină albastră, cerească. Eram transparenţi, elastici, eram forme. Acolo unde totul e posibil. Ne desprindem şi ne regăsim într-o sintonie perfectă. Pare totul regizat. Simţim doar gustul şi parfumul trupurilor care emanau iz de iasomie şi gust de mir, de duh şi viaţă.

Transfigurați și spiritualizați astfel, cei doi nu-și mai pun problema păcatului originar și refuză a priori complicațiile care s-ar putea ivi în derularea sentimentelor lor. Clipe trăite între vis și realitate.

Chiar și cuvintele cele mai banale, dobândesc semnificații liturgice: mirul dragostei, nectarul iubirii, poarta sufletului,

Printre toate acestea se strecoară gânduri aforistice de o adâncime abisală: "Da, dragostea e o povară a vieții, făcută din iluzii, vise, speranțe și cereri care nu sunt auzite, pentru că le avem în noi, în mințile noastre, undeva unde chiar noi abia ajungem; a înţeles că omul este propriul duşman şi că are arme ascunse, cu care loveşte atunci când vrea să semene durere Poate că obișnuința e un semn al oricărei povești de dragoste pasională,Viața e ca un dans. De multe ori trebuie să dansăm chiar dacă nu ne place partenerul sau melodia".

Elementul surpriză pe care autoarea s-a bazat că va avea efectul scontat, e legat de prezent la la conferința de la Palatul Parlamentului a lui Andrei Pruteanu, venit în calitate de conferențiar universitar, care ține o strălucită pledoarie în fața unei spli arhipline de medici psihologi, printre care se afla și Vanda.

Autoarea face referiri livrești la marile capodopere ale literaturii universale, la Divina Comedie, a lui Dante Alighieri, descriind etapele prin care trece sufletul omului: Purgatoriu, Infern sau Paradis, în călătoria lui în veșnicie. Rememorarea clipelor petrecute alături de Andrei îi creează o stare de plăcută amețeală, timpii se amestecă, realitatea cu ficțiunea își dau mâna, nu se mai știe ce este adevărat și ce e doar închipuire. Oricum, starea de fericire, de împlinire și satisfacție se prelungește, semn că nu a fost vis. Un fel de oniro-luciditate cu imagini clare, statice ori în mișcare, ceva straniu, inedit, atrăgător.

Chiar dacă ar fi vrut să se dezlipească din strânsoarea iubirii, n-ar mai fi putut. Urmează câteva întâlniri la restaurant, la hotel, cu aceeași complicitate la care iau parte toate părțile trupurilor, ochi, mâini, genunchi, guri. Nimeni nu dă înapoi, se aruncă în vâltoarea care îi atrage deopotrivă. Mici tertipuri de cucerire, fac jocul iubirii mai atractiv, mai pasional. Ispita se ține scai după ei, le dă târcoale, îi ademenește. Tandrele și voluptoasele jocuri erotice. Incitante și vinovate, în aceeași măsură, dar pline de candoare care tind să atingă sublimul. Totul înveșmântat în sugestii și intuiții specifice genului fiecăruia. E vremea tuturor nebuniilor.

Autoarea e neîntrecută în redarea acestor scene. Departe de ipocrizia și de falsa pudibonderie afișată de unii, Mara Popescu-Vasilca reușește să capteze atenția în cuvinte simple, cu o sinceritate dezarmantă, fără să cadă în licențios, menținând cota firescului în limite normale. În plus, autoarea face trimiteri livrești la unele lucrări de psihologie și filozofie, pe care cei doi, le interpretează și le adaptează nevoilor lor imediate.

Evocarea vieții lui Andrei se face de către acesta, pe șezlongul psihologului, ca o spovedanie la confesional. În acest fel, o face prezentă și pe Marta, sora lui vitregă, de care se atașase în tinerețe, legați de aceiași părinți, uneori nepăsători și reci cu nevoia de dragoste a copiilor lor.

Romanul Marei Popescu-Vasilca ne învață de fapt, ce e iubirea și că nimic nu e mai important decât acest sentiment sublim. În prezența iubirii, parcă toate se opresc în loc, să facă loc sentimentelor copleșitoare.

Prin poveștile celorlalte personaje, facem cunoștință cu alte ipostaze ale iubirii trăite de ele, fiecare într-alt fel, descrise cu atâta măiestrie de autoarea de față. Totodată, lectorii acestor povești pot cădea lesne într-un soi de neîncredere, gândind că asemenea dragoste, în zilele noastre e aproape imposibilă, că lumea se grăbește, nu mai e timp de dulcegării, tehnici de seducție, de declarații, de dovezi de iubire concrete. În aceste povești, fantezia erotică are un rol important. Că sunt de ajuns relațiile trupești și...cam atât. De aceea, descrierile autoarei, cu lux de amănunte, despre iubirea celor doi, ar putea fi vetuste, din alt veac și nu mai prezintă interes la lectură.

Însă, mai există și cititori romantici care mai regăsesc în poveștile Marei Popescu-Vasilca, temei de speranță că dragostea încă există. Pentru ei și pentru cine mai crede în iubirea adevărată, scriitoarea și-a deschis inima și a lăsat să izvorască din ea, cele mai curate sentimente, de o gingășie și candoare cu totul specială. Și poate că fiecare din noi, în clipele de liniște și visare, cu ochii închiși sau deschiși, ne închipuim că într-o bună zi, vom întâlni iubirea ideală și vom poposi în brațele ei, atât timp cât ne va îngădui timpul.

Există și momente de maximă încărcătură dramatică, precum cel al accidentului lui Andrei și a căutării disperate a