Casa Corăbierului: Povestiri cu final neașteptat

CIPRIAN MITOCEANU s-a născut în data de 19 martie 1976, la Suceava. În 1999, a absolvit Facultatea de Litere şi Ştiinţe, secţia Istorie-Geografie, a Universităţii „Ştefan cel Mare" din Suceava. Studii aprofundate în domeniul istoriei statelor din SE Europei, în cadrul aceleiaşi Universităţi (2003). Studii postuniversitare, profesor documentarist, la Universitatea Bucureşti (2007). În prezent, este profesor la Şcoala cu clasele I-VIII din Mileanca (jud. Botoşani), şi redactor-şef adjunct al publicaţiei Revista de suspans.

––––––––

Bibliografie: Colţii (roman, Ed. Tritonic, 2008); Amendamentul Dawson (roman, Ed. Millennium Books, 2012); În sângele tatălui (roman, Ed. Millennium Books, 2012); Seria "Predestinare Genetică" (Ed. Crux), proză scurtă în mai multe antologii (Dincolo de noapte – 12 feţe ale goticului, editor Oliviu Crâznic, Ed. Millennium Books, 2012; Cele 1001 de scorneli ale Moşului SF, editor Ştefan Ghidoveanu, Ed. Millennium Books, 2012; Zombii – Cartea morţilor vii, editor Mircea Pricăjan, Ed. Millennium Books, 2013); proză scurtă în revistele Nautilus, Suspans şi Revista de suspans.

– Şi... ai mai lucrat undeva până acum?

Glasul funcţionarului de la Forţele de Muncă suna plictisit. De fapt, omul chiar aşa şi arăta, ca un grăsan plictisit. Am simţit puţină compasiune pentru el. Să-ţi petreci toată ziua stând pe un aşa-zis scaun directorial, o hidoşenie care se roteşte puţin la dreapta şi puţin la stânga, şi să discuţi mai bine de opt ore pe zi cu indivizi care doresc un loc de muncă – da’ unul bun, nene, nu porcării! –, nu cred că e de natură să facă fericit pe nimeni. Şi omul din faţa mea nu părea deloc fericit. Avea, probabil, mai bine de cincizeci de ani, dar încă mai avea de tras până la pensie. Şi nu era supraponderal, era obez de-a binelea, sub bărbie îi atârna o guşă cu trei falduri, iar ochii îi erau atât de îngropaţi în grăsime încât trebuia să facă eforturi serioase pentru a clipi.

– Ai mai lucrat până acum, nepoate?

Vocea grăsanului mă smulse din observaţii. Nu eram aici pentru a-i face analize amănunţite funcţionarului. Nu, venisem pentru că nu aveam niciun loc de muncă şi-mi doream cu disperare să lucrez şi eu ceva. Orice.

– Am mai lucrat, am început eu nesigur.

Nu ştiu de ce, dar simţeam un trac, ca atunci când profesorul de matematică binevoia să mă scoată la tablă într-o zi în care nu mă simţeam deloc în stare să mă lupt cu logaritmii.

Mâna grăsanului, care completa un formular tipărit cu cerneală albastră pe hârtie uşor gălbuie, se opri. Capul, tare asemănător cu cel al unei morse grase, se ridică spre mine. Am simţit nevoia să mă dau puţin înapoi, dar am rezistat ispitei.

– Ai mai lucrat sau nu, băiete?

Ochii săi mijiţi mă priveau nerăbdători. N-am îndrăznit să mint.

– Fără contract de muncă.

Fără, evident. Cine-şi mai bate capul să te angajeze cu contract de muncă atâta timp cât se poate şi fără? Am lucrat mult de când mă ştiu. Pe post de tractorist, îngrijitor de animale (cioban, s-o spun pe-aia dreaptă), zidar, instalator, vidanjor, cărăuş. Spania, Italia, Franţa şi Olanda. Plus trei săptămâni într-un lagăr din Irlanda. Dar aia se poate considera mai degrabă experienţă de viaţă decât muncă. Nu-mi place deloc să-mi amintesc despre acele clipe.

– Deci fără contract de muncă, silabisi grăsanul scriind în continuare. Da’ţi place munca, nu?

Dintr-odată, l-am simţit mai uman. Nu întrebări de genul Ce ştii să faci?, Cât timp ai fost angajat la ultimul loc de muncă?. Îmi place munca? Da, îmi place – cât timp nu am ajuns să-mi câştig banii de pâine pe alte căi, îmi place munca.

– Îmi place să muncesc, da.

– Da’ acum ai chef de contract de muncă...

Suna ca şi cum ar fi dedus soluţia logic corectă la o problemă extrem de complicată. Şi omul se înveselise. Guşa triplă îi tremura sub impulsul unui râs abia stăpânit.

– Da, domnule.

– „Domnule", mormăi grăsanul, sună încurajator.

Probabil suna mai mult politicos decât încurajator. Înaintea mea, la birou, se prezentase un tip plin de ifose, care dorea doar să încaseze ajutorul de şomaj, cel puţin aşa îmi lăsase mie impresia. Fără calificare, cu doar vreo şase clase (poate chiar mai puţine; din ceea ce am prins din zbor, nu mi-am dat seama prea bine care erau studiile individului), dar dorea să primească fie un loc de muncă bine plătit, fie o adeverinţă pe care să o poată prezenta la şomaj, cum că îşi căutase loc de muncă şi nu îşi găsise. Şi individul nu i se adresase funcţionarului decât la per tu, şi-i mai scăpase şi nişte înjurături. Oricum, plecase trântind uşa.

– Ultima instituţie de învăţământ absolvită? continuă obezul pe un ton neutru. Gata, se terminase. Devenise iarăşi funcţionarul plictisit.

– Facultate, ca toată lumea, am oftat eu.

– Ca toată lumea, repetă funcţionarul şi scoase un fel de grohăit. Râdea sau se sufoca? Cam greu să-mi dau seama, aşa, din prima. După vreo câteva clipe am decis că aşa râdea el din când în când şi nu era în pericol să dea colţul.

– Da, ca toată lumea, am mai spus o dată, văzând că începe să se dezgheţe.

– Avocat sau psiholog?

– Poftim!?

– Deci... Expert în Drept sau în dilii? De regulă, cu de-ăştia lucrăm.

– Educaţie fizică, am recunoscut, puţin jenat. Era de bine sau de rău că absolvisem la o altă specializare decât cele „consacrate"?

Începuse să se cutremure de râs. M-am hlizit şi eu, să-i fac pe plac, deşi nu-mi prea convenea că se făcea atâta haz pe seama studiilor mele. Am absolvit şi eu o facultate, omule, ce e de râs în asta?

– Mai ai şi altă patalama la mână? Scuze, măi băiete, da’ cu specializarea asta a ta, pe aici nu-ţi pot oferi mare lucru. Doar ceva necalificat, pe la confecţioneri. Ai mai făcut vreun curs, ceva?

Da, mai făcusem. Cum am putut fi atât de uituc? Din cauza tracului, desigur. Mai mereu mă simt ca un adolescent gol în faţa unei duzini de fete „numa’ bune". Chestia aia cu profesorul de matematică e mult mai dulce.

Şi mai uitasem ceva. Poate cu asta ar fi trebuit să încep.

M-am aplecat şi am pus sacoşa cu „Metro" pe podea. Am încercat s-o împing cu vârful pantofului, dar plasa, în loc să alunece, cum îmi doream, s-a răsturnat, proptindu-se de piciorul cât o bute al omului de la birou. Urmă un clinchet vesel. O sticlă de Queen Anne şi două pahare, set cadou pentru ocazii speciale. Şi două pachete de cafea aduse din Italia.

– Scuzaţi...

Grăsanul tresări şi se împinse puţin în birou, să-şi depărteze şuncile. Privi prin breşa astfel creată către plasa de sub masă, apoi privi întrebător către mine. Ochii săi mici, de-a dreptul porcini, clipeau nedumeriţi.

– O mică atenţie, am suspinat, întrebându-mă dacă nu cumva procedasem prosteşte, încercând să-l mituiesc. De fapt, nu era mare mită, chestia asta cu mita era strâns legată în mintea mea de bani. O mică atenţie, ca atunci când ajungi pe mâna doctorului, contribuţia de protocol înainte de examen cu profesorul cu reputaţie de dur, dar care se înmuia înduioşător – dacă era uns corespunzător.

– O mică atenţie...

Nu-mi închipuisem nicio clipă că tipul putea fi atât de vesel. Un adevărat cutremur declanşat pe un munte de slănină. Ei bine, am luat asta ca pe ceva încurajator. Îmi făcusem griji degeaba.

– Măi băiete, tu sigur ai făcut facultate?

Ei da, la asta chiar nu mă aşteptasem.

– Se pare că eşti făcut din alt aluat, continuă grăsanul, înainte să-i pot confirma că da, sigur, eram licenţiat.

– Am mai urmat un curs de antreprenoriat.

Trebuia să precizez şi asta. Imediat după facultate, la un curs de calificare subvenţionat de minister. Care minister anume, scria pe atestatul profesional.

–  Curs de antreprenoriat, auzi la el, chicoti grăsanul, trecându-şi palma dreaptă peste faţa puhavă. La ce bun?

Corect, la partea asta trebuia să fiu de acord. La ce bun să înveţi cum să-ţi gestionezi propria afacere, dacă nu ai banii cu care să porneşti întreprinderea? M-a convins de asta chiar universitarul care coordona cursul. Măi băieţi, păi dacă aş şti cum să fac rost de primul milion de dolari, aş mai sta aici să vă învăţ pe voi cum să faceţi afaceri?

– În rest nu mai ai nimic?

Nimic, dacă nu puneam la socoteală liceul cu profil „mate-fizică". Dar să-l fi pus sau nu, tot una era.

– Nimic, domnule.

– Hai, lasă chestia asta cu „domnule", nu prea se potriveşte.

Nu se mai potrivea, acum, după ce observase setul de cadou ambalat în cutia originală.

– Lasă-mă să mă gândesc puţin, îmi ceru.

Îşi duse pixul gros, imitaţie chinezească