Natura Simplex Et Fecunda Sau O Carte Despre Lumina

Copyright

Natura simplex et fecunda sau O carte despre lumină / Ștefan Todirașcu

COPYRIGHT 2022 Ștefan Todirașcu

COPYRIGHT 2022 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN eBook PDF 978-606-071-895-6

ISBN eBook ePUB 978-606-071-896-3

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: edituraletras@piatadecarte.com.ro

contact@letras.ro

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărții, folosiți-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte,

pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii Titlu / Subtitlu carte, un link către această carte și Editura Letras.

Cuprins

Copyright

Introducere

I. OPTICA ÎN ANTICHITATE

II. OPTICA ÎN EVUL MEDIU

III. UNIVERSALUL LEONARDO

IV. GALILEO GALILEI ŞI VITEZA LUMINII

V. IOHANNES KEPLER ȘI OPTICA GEOMETRICĂ

VI. TREI VARIANTE ALE UNEI LEGI

VII. LUMINA ARE O VITEZĂ FINITĂ

VIII. NOI PROPRIETĂŢI ALE LUMINII

IX. CHRISTIAAN HUYGENS ŞI UNDELE

X. TEORIA CORPUSCULARĂ A LUI NEWTON

XI. ÎN PREAJMA UNUI NOU SALT

XII. LUMINĂ+LUMINĂ=ÎNTUNERIC

XIII. O LOVITURĂ NEAŞTEPTATĂ

XIV. AJUTORUL VINE DIN NORMANDIA

XV. DE LA MECANICĂ LA ELECTROMAGNETISM

XVI. DE LA MONOPOLISM LA DUALISM

XVII. IZVORUL LUMINII

XVIII. HIPERBOLOIDUL INGINERULUI MAIMAN

BIBLIOGRAFIE

Introducere

Cercetările din domeniul istoriei ştiinţelor naturii ne demonstrează că răspunsul la întrebarea CE ESTE LUMINA? a fost căutat în decurs de milenii, poate chiar de la apariţia primului HOMO SAPIENS pe Pământ. Nici o taină pentru omenire nu a fost "păstrată" de Natură cu atâta iscusinţă şi îndărătnicie ca taina LUMINII. Nu o dată s-a crezut că natura luminii nu mai prezintă deja nici o taină pentru Om. Dar, vai ! De fiecare dată măria sa Experienţa, care a fost şi rămâne a fi judecătorul suprem al tuturor teoriilor, răsturna cele mai ingenioase ipoteze privind natura luminii.

Această carte reprezintă o descriere în ordine cronologică a celor mai importante descoperiri, cercetări şi alte evenimente, care l-au ajutat pe Om să pătrundă tainele luminii, începând din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre. Am evitat să folosesc prea multe formule matematice, în speranţa că astfel ea va fi accesibilă unui număr mai mare de cititori.

În general, cartea este de un real folos elevilor, studenților, profesorilor, dar și tuturor celor care sunt interesați de evoluțiile descoperirilor științifice în diferite domenii de activitate umană.

Prima parte din titlul cărții – "Natura Simplex et Fecunda", am "împrumutat-o" de la vestitul savant francez Augustin-Jean Fresnel care a folosit această sintagmă în calitate de deviz al lucrării sale - „Memoriu despre difracţia luminii", prezentate Academiei de Științe Franceze în 1818 și pentru care a primit Premiul Academiei în 1819.

Ștefan Todirașcu

Capitolul 1 — OPTICA ÎN ANTICHITATE

„Nu vă plângeți pe Natură, ea şi-a făcut datoria, acum e rândul Omului".

F. Bacon

Dacă, să zicem la o lecție de fizică, la care se discută despre lumină, ar fi organizat concursul „Cea mai simplă idee de o experienţă", probabil, printre „laureate" s-ar clasa şi următoarea idee: Când închidem ochii, lumina dispare şi nu mai vedem nimic în jur, iar când îi deschidem, vedem aceeaşi gamă de culori şi obiecte din jurul nostru. Această simplă, dar elocventă constatare a atras atenţia omului din cele mai vechi timpuri. Nu e întâmplător, deci, faptul că circa 2000 de ani în urmă mulţi gânditori îşi frământau minţile şi cu întrebarea: CUM VEDE OMUL? Încercând să înţeleagă această mare minune - văzul, oamenii, în special cercetătorii, au căutat răspuns şi la altă întrebare: CE ESTE LUMINA? Experienţa descrisă este posibilă doar în situația în care în jur avem lumină, fie de la Soare, fie de la o lumânare, sau orice alta sursă de lumină. Evident, pentru a răspunde la aceste întrebări însemna să se facă anumite presupuneri cu privire la mecanismul văzului, precum şi la natura luminii.

În acest context, una dintre primele idei, care a fost împărtăşită şi de către vestiţii filosofi Epicur şi Lucreţiu, era următoarea: de la fiece obiect se desprind permanent nişte forme, contururi care zboară în toate direcţiile, prin urmare, nimeresc şi în ochi. Cu toată simplitatea şi accesibilitatea aparentă a acestei „teorii", ea nu avea la bază absolut nimic ştiinţific şi nu putea fi demonstrată cu nici una din experienţele care ar fi fost în stare omul să le născocească la această temă. De aceea ea nu a avut aproape nici un aport la dezvoltarea ştiinţei.

Un loc aparte în ştiinţa antică îl ocupă teoria lui Aristotel despre natura înconjurătoare, despre mişcare, inclusiv despre lumină. Aristotel şi discipolii săi (filosoful și savantul grec a predat la Lyceum în Atena, o școală, bine cunoscută în antichitate, care a fost un loc de întâlnire și discuții) credeau că lumina nu are un caracter material, ci reprezintă modificaţia calitativă a unui mediu transparent sub acţiunea sursei de lumină. Această modificaţie se propagă în spaţiu instantaneu, adică viteza luminii era considerată infinit de mare.

In teoria aristotelică găsim şi explicaţia culorilor: ele se formează datorită amestecului, în proporţii diferite, a luminii cu întunericul. O lumină vie, combinată cu o umbră slabă, dă naştere la culoarea roşie, pe când o umbră puternică şi o lumină slabă dau culoarea violetă. Ambele culori erau considerate fundamentale.

Teoria lui Aristotel despre lumină nu a avut în sine embrionul dezvoltării în ascensiune, prin urmare, a fost lipsită de viitor. Ideea privind modificarea calitativă a mediului înconjurător sub acţiunea sursei de lumină poate fi considerată însă un grăunte raţional al acestei teorii. Ea nu a influenţat dezvoltarea de mai departe a opticii, iar învăţătura aristotelică în general, și teoria cosmogonică a acestei şcoli filosofice în particular, fiind canonizată de biserică, a fost timp de secole un mare obstacol, o frână colosală în calea dezvoltării ştiinţei despre Natură. Abia în secolele XV-XVI Nicolaus Copernic, Galileo Galilei, Giordano Bruno şi alţii au reuşit s-o zdruncine din temelii, unii dintre ei plătind pentru aceasta cu propria viaţă.

Un aport considerabil la dezvoltarea ştiinţei despre natura luminii a revenit teoriilor care au operat cu noţiunea de rază de lumină. Astfel, în secolele V-IV î. e. n. se credea că obiectele din jur se fac văzute datorită unor raze iradiate de aceste obiecte, care, nimerind în ochi, creează imaginea acestora. Existau însă şi presupuneri diametral opuse: ochii văd datorită unor raze invizibile, raze oculare, ce pornesc din ochi şi „pipăie" obiectele din spaţiu la fel cum bastonul unui orb pipăie cărăruia pe care acesta păşeşte. Şi, în sfârșit, o altă opinie: vederea nu este altceva, decât un rezultat al ciocnirii dintre razele oculare şi cele iradiate de corpuri. Adepţi ai concepţiilor enumerate au fost printre alţii şi Pitagora, Empedocle, Platon.

Aceste teorii, deşi foarte naive şi lipsite de orice fundamentare ştiinţifică, au jucat totuşi un rol pozitiv în dezvoltarea concepţiilor autentice despre natura luminii. Vestitul fizician sovietic Serghei Vavilov scria: „Cu toate că teoria razelor oculare este foarte naivă, ea, desigur, a fost folositoare şi chiar progresistă pentru timpul respectiv, deoarece cu ajutorul acestei teorii a fost posibilă construirea imaginilor în oglindă. Din această cauză ea a avut o viaţă îndelungată."

Aceste teorii au fost puse la baza cercetării proprietăţilor luminii, soldate adesea cu rezultate remarcabile, de o valoare incontestabilă şi în zilele noastre. Filosofii antici, fiind foarte departe de a cunoaşte esenţa luminii, aplicând cu iscusinţă noţiunea de rază de lumină, au pus temelia unui grandios edificiu al fizicii, numit astăzi „optica".

Printre aceștia a fost şi Heron din Alexandria, un mare gânditor şi inginer al Greciei antice. Mai toate operele ştiinţifice ale acestui savant au ajuns până în zilele noastre. De o mare popularitate s-a bucurat pe vremuri „Pneumatica" lui Heron, care conţine descrierea unor dispozitive ingenioase, ce funcţionau pe baza aerului comprimat şi a aburilor. Heron a construit primul prototip al turbinelor reactive contemporane, cunoscut ca  „Eolipila lui Heron". Tot el a inventat un dispozitiv pneumatic automat pentru deschiderea uşilor; pompa anti-incendiară; sifonul, alte dispozitive. Cartea sa „Mecanica" poate fi considerată o adevărată enciclopedie antică a tehnicii. În ea găsim descrierea multor mecanisme utilizate şi astăzi: vârtejul, pârghia, scripetele, pana, transmisia cu ajutorul roţilor dinţate şi multe altele.

În cercetările sale optice Heron a pornit de la asemănarea dintre căderea razelor de lumină pe suprafaţa unei oglinzi şi căderea unor corpuri mici elastice pe o suprafaţă rigidă. Pe această cale el a dedus legea reflexiei, adică a stabilit egalitatea dintre unghiul de incidenţă şi cel de reflexie (aceste unghiuri se măsoară de la perpendiculara dusă pe o suprafaţă în punctul de cădere al razei până la razele respective). Mai mult ca atât, Heron a demonstrat că la reflexie raza de lumină parcurge cel mai scurt drum posibil. Astfel pentru prima dată în istoria ştiinţei a fost stabilit un principiu de economie al naturii – „Principiul efortului minim".

Fenomenul de refracţie a luminii a fost studiat pentru prima dată intens şi aprofundat de către vestitul filosof grec Ptolemeu. În acest scop, el a construit un aparat special. E vorba de un disc cu perimetrul împărţit în 360 de diviziuni. În centrul discului erau prinse două rigle mobile: cu ajutorul uneia se fixa direcţia razei incidente, iar cu al celeilalte - direcţia razei refractate. Ptolemeu a efectuat prin această metodă o serie de măsurări la trecerea razelor de lumină din aer în apă, din aer în sticlă şi din apă în sticlă. Pe baza lor a întocmit un tabel cu valorile unghiului de refracţie corespunzătoare diferitelor valori ale unghiului de incidenţă.

Ptolemeu împărtăşea părerea că relaţia dintre aceste unghiuri este aceeaşi pentru toate mediile. Fiind educat în spiritul filosofiei Greciei antice, el era convins de existenţa unei regularităţi perfecte şi în fenomenul de refracţie. Dacă analizăm atent datele lui Ptolemeu din tabelul de mai sus, observăm cât de aproape acestea sunt de valorile reale ale unghiului de refracție. De fapt, regularitatea din datele lui Ptolemeu este mai degrabă rezultatul imperfecţiunii aparatului folosit la măsurări. Dacă discul lui Ptolemeu ar fi avut mai multe diviziuni, aceste date puteau fi mai precise.

Cu toate că legea refracţiei a fost descoperită abia în secolul XVII, totuşi, rezultatele experimentale, obţinute de Ptolemeu cu aproximativ două mii de ani mai devreme, după cum se vede şi din tabel, erau pentru vremea aceea destul de exacte.

Capitolul 2 — OPTICA ÎN EVUL MEDIU

„Nicicând nu va slăbi năzuinţa raţiunii umane spre o cunoaştere cât mai profundă a lumii înconjurătoare".

L. Keldâş

După Ptolemeu, următorul salt calitativ în dezvoltarea opticii, deci şi în dezvoltarea teoriei privind natura luminii, a fost înregistrat în Orient. În secolele VII-XI statele orientale erau cu mult mai dezvoltate sub aspect economic şi cultural în comparație cu cele europene. În timp ce la răsărit învăţaţii se ocupau de traducerea lucrărilor lui Ptolemeu, calculau raza Pământului, meditau asupra sistemului heliocentric, în Europa dominau reprezentările naive despre Pământ ca fiind în formă de plăcintă, acoperită cu un capac străveziu şi încinsă cu un brâu de apă - oceanul.

Saltul calitativ, de care am pomenit, îl datorăm în primul rând vestitului savant egiptean Abu Ali al-Hasan Ibn al-Haytham, cunoscut în Europa sub numele de Alhazen. El a efectuat o serie de cercetări asupra oglinzilor plane, sferice, cilindrice şi conice. S-a ocupat intens de studierea fenomenului de refracţie, a elaborat o metodă proprie de măsurare a unghiurilor de refracţie şi a demonstrat experimental, că unghiul de refracţie este proporţional unghiului de incidenţă. Spre deosebire de rezultatele lui Ptolemeu, această concluzie este cu mult mai progresistă, deoarece pentru unghiurile mici ea exprimă cu aproximaţie legea refracţiei. Alhazen, deşi nu a fost în stare să descopere legea exactă a refracţiei, a completat considerabil rezultatele lui Ptolemeu, formulând şi o altă concluzie justă: raza incidentă, raza refractată şi perpendiculara coborâtă pe suprafaţa de separaţie a mediilor în punctul de cădere a razei incidente se află în acelaşi plan. Această concluzie a rămas valabilă până astăzi.

Alhazen a fost primul care a încercat să elucideze mecanismul formării imaginii vizuale, folosind descrierea anatomică a ochiului. „Imaginea vizuală, scrie el, ia naştere cu ajutorul razelor iradiate de corpuri, care nimeresc în ochi". El a făcut o presupunere cu adevărat genială: fiecărui punct de pe suprafaţa vizibilă a corpului îi corespunde un alt punct din interiorul ochiului. Ca urmare, procesul de formare a imaginii obiectului este constituit dintr-o mulţime de procese elementare de formare a imaginilor diferitelor puncte ale obiectului respectiv. Însă, Alhazen considera greşit că aceste imagini nu se formează pe retina ochiului, ci în partea interioară a cristalinului.

Începând din secolul XI, relaţiile economice şi culturale dintre Europa şi Orient au un caracter tot mai strâns. Un rol important în perioada aceasta l-au jucat vestitele cruciade, care au adus în Europa şi noi idei în diferite domenii. În afară de operele autorilor greci, sunt traduse şi cele şapte volume ale lui Alhazen, ce alcătuiesc tratatul intitulat „Tezaurul opticii".

Cu toate acestea, ştiinţa medievală în Europa se dezvolta foarte încet. Ideile cu caracter progresist erau persecutate fără cruţare. În universităţile europene predomina ştiinţa scolastică, care avea la bază principiul vădit antiştiinţific: adevărul este deja descoperit, el fiind oglindit în Sfânta scriptură şi în alte