Sub semnul clepsidrei

Prolog

„Adu-ți aminte de Ziditorul tău în zilele tinereții tale, înainte ca să vină zilele de restriște și să se apropie anii despre care vei zice: «N-am nici o plăcere de ei…»"

Ecleziastul 12, 1.

Era atât de liniște, încât își auzea bătăile regulate ale inimii. Era curios cum fiecare bătaie dătătoare de viață îl îndrepta inevitabil spre moarte. Timpul aparține morții și nu vieții, așa cum crezuse el dintotdeauna. Poate aceasta fusese greșeala lui…

— Domnule, cafeaua dumneavoastră!

Ar fi putut să recunoască dintr-o mie mâna durdulie, cu degete groase și lungi, acoperite pe alocuri de firicele de păr negre-argintii. Vocea prietenului său era încărcată de un soi de respect care se pierduse de restul oamenilor undeva în negura timpului.

— Mulțumesc, Richard! Poți să te retragi. În seara asta, nu mai am nevoie de tine.

— Mulțumesc, domnule! Noapte bună!

Sub apăsarea pașilor grei ai lui Richard, lichidul maroniu din ceașcă începuse o mică revoltă. Curând însă, se liniști, asemenea unei mări care nu mai are nicio taină pentru marinarii săi. Își încolăci unul dintre degete prin mânerul auriu al ceștii și își apropie prudent buzele de marginea ușor rece. Substanța dulce și fierbinte îi invadă trupul, acoperind pentru câteva momente bătăile inimii. În ultimul timp, se simțea precum o vedere veche, ca acelea lăsate de bunici prin poduri prăfuite și regăsite apoi de nepoții-detectivi în zilele toride și interminabile de vară. Din păcate însă, la el nu mai erau lucruri interesante de descoperit, era doar o bucată cartonată de hârtie îngălbenită, cu culori amestecate, cu chipuri șterse și îndepărtate, cu litere indescifrabile, nimic viu, doar resturi fără formă și conținut trântite neglijent într-un malaxor imens.

Era normal să se simtă așa? Sau mai bine spus, se mai chema asta simțire?

Un vânt slăbuț umflă cele câteva frunze stoarse de viață din fața verandei, lăsând în urmă particule mici de praf, care, dacă le priveai cu atenție, căpătau sclipiri neomenești în lumina palidă a serii. Cerul nu mai era de mult pictat în culori deschise, iar cele câteva păsări rătăcite nu erau altceva decât rămășițe ale unor timpuri trecute, slabe dâre ale unor lucruri concrete. Doar casa imensă, înconjurată de o verandă construită din lemn masiv, părea plantată acolo, asemenea unui copac într-un deșert fără de sfârșit.

Se ridică de pe scaun cu greu. Ceașca de cafea rămase pe măsuță, băută doar pe jumătate, cu câteva mici picături maronii prelinse pe farfurioara din porțelan scump. În casă era neobișnuit de cald și întuneric. Străbătu salonul, apoi sufrageria și ajunse în cele din urmă în birou. Aprinse lampa rotundă și înaltă, o achiziție dintr-un magazin de articole unicat din Hong Kong, și se întinse pe o canapea maro, de stofă fină, ușor roasă pe margini. Inspiră ușor și închise ochii. Era liniște și acum, dar o altfel de liniște, una în care își auzea gândurile. Acestea erau parcă prinse într-un dans frenetic, haotic, istovitor, brutal, fără nicio finalitate, fără niciun respect. Le auzea cum râd de el, cum îl înfruntă cu rânjete hidoase, cum îl îndeasă într-o mocirlă gelatinoasă și întunecoasă.

Își atinse cu buricele degetelor fruntea proeminentă și simți cele câteva broboane de sudoare care își croiau drum spre tâmplele ușor scobite. Privi pe geamul frumos încadrat de o draperie vișinie groasă, într-o încercare de a mai zări o fărâmă de lumină. Peste tot domnea însă întunericul. Așa se termina totul pentru el? Era condamnat să trăiască în această liniște pentru tot restul vieții lui? Nu, va riposta. Lumea aceasta e formată din fier, carton, cărămidă, oțel, hârtie, plastic. Este plină de certitudini. Da, timpul aparține morții, dar el a scos tot ce era mai bun din timpul vieții lui. Și asta nu se va schimba niciodată. Și oricum, a folosit timpul așa cum l-ar fi folosit oricine altcineva în locul său. Sub impulsul acestei noi idei, se ridică vioi și porni pe coridorul îngust de la capătul camerei.

— Richard! Richard!

Fața obosită a acestuia răsări mirată din spatele unei uși albe și mici.

— M-ați strigat? întrebă acesta cu o voce scăzută.

— Da, sună-l pe Peter să pregătească avionul și împachetează-ne lucrurile. Plecăm într-o călătorie.

Richard îl privi oarecum descumpănit și ușor îngrijorat, dar se redresă repede, mormăi ceva și dispăru pe coridorul lung și lipsit de lumină.

Rămas singur, se asigură încă o dată, în gând, de corectitudinea gestului său. Oricum, viața lui era pe sfârșite. De ce să nu demonstreze ceva înainte să plece? Își întoarse apoi capul și privi seiful mare și negru din colțul camerei. Totul se va întâmpla din cauza lui. Își aminti de firma care i-l construise. „Impenetrabil", așa îl numiseră, deoarece era alcătuit dintr-un material revoluționar și încă necunoscut de publicul larg. Zâmbi. Era timpul să înceapă ultimul său mare joc.

Capitolul I

„Că nu este în gura lor adevăr, inima lor este deșartă; groapă deschisă grumazul lor, cu limbile lor viclenesc."

Psalmul 5, 9

— D a, așa este domnule, aveți dreptate. Ce idee genială! Eu nu m-aș fi gândit niciodată la asta. Ajung imediat, sunt pe drum. Da, am luat o cafea cu lapte și un croasant cu unt. Cum vă iau de obicei. Bine, mă scuzați de întârziere, dar e ambuteiaj pe autostradă. Imediat sunt acolo.

Scoase niște șervețele parfumate din bord și își șterse mâinile ușor transpirate. Era suficient să audă vocea acestui om ca să înceapă să transpire de parcă tocmai ar fi ieșit din saună. Dacă îl va linguși însă îndeajuns, va obține tot ceea ce și-a propus. Și atunci, vor fi alții care vor trebui să-l lingușească pe el. Zâmbi în colțul gurii la această idee. Până acum viața fusese generoasă cu el. Această atitudine îi fusese folositoare: îi asigurase o mașină frumoasă de serviciu, o casă în Long Island, o soție perfectă, un salariu mai mult decât consistent și numeroase călătorii în întreaga lume. Nimeni nu s-ar fi gândit că, într-o zi, băiatul sărac, abandonat de tată și crescut doar de mamă, va ajunge atât de departe. Era director de vânzări în cadrul companiei AgTronic de doi ani deja și acum vâna postul de director adjunct, a doua persoană ca importanță în firmă. Competiția era acerbă, deoarece în cursă mai erau încă cinci colegi de-ai săi. Dar el avea ceva ce le lipsea celorlalți, capacitatea de a face orice pentru a-și atinge scopurile. Le spunea celor pe care îi considera deasupra lui tot ceea ce voiau să audă, chiar dacă acest lucru intra în contradicție totală cu ceea ce credea el cu adevărat. Nu vedea sensul orgoliului, mândriei, le considera niște sentimente învechite, bune doar pentru a însufleți soldații pe câmpul de luptă. Mottoul său în viață, „Capul plecat, sabia nu-l taie!", îl ferise de multe nenorociri. Își dedicase întreg timpul său acestui mod de a trăi și după cum bine se vedea îi adusese doar beneficii.

O durere ascuțită îi săgetă stomacul. Scoase din buzunar o cutie cu calmante și luă două pastile. Stresul acesta îl va ucide într-o bună zi. În sfârșit, circulația se degajă un pic și în câteva minute ieși de pe drumul expres Long Island.

La mai puțin de doi kilometri în față, se zărea deja sediul firmei, o combinație de arhitectură clasică și modernă, poziționată între niște hale industriale construite doar pentru depozitare. Înconjurată de copaci care păreau că nu se vor usca niciodată, clădirea ieșea cu siguranță în evidență. Își amintea și acum cum a înghițit în sec verișorul lui când a venit în vizită. Zâmbi satisfăcut la imaginea acelei zile de vară, de anul trecut. Toată adolescența fusese nevoit să muncească pentru a-și cumpăra lucruri pe care colegii lui le primeau de la părinți, fusese nevoit să suporte remarci răutăcioase la adresa familiei sale, să trăiască din mila rudelor, dar vara trecută savurase un pic din cupa răzbunării. Până la cincisprezece ani stătuseră în chirie la o soră de-a mamei sale, într-o cămăruță strâmtă, friguroasă în timpul iernii și excesiv de călduroasă în timpul verii. Toată munca în grădină și în jurul casei o făcea el, în timp ce mama sa gătea, spăla și făcea curățenie. Verișorii săi îl priveau tot timpul cu superioritate și îl puneau să facă tot ce nu aveau ei chef. Niciodată nu refuza, ba chiar încuviința cu multă plăcere și cu zâmbetul pe buze, gândindu-se încă de atunci că la un moment dat va veni și timpul său. Și a meritat fiecare clipă în care a suferit. Mai întâi, și-a dus verișorul să vadă casa impresionantă în care locuia, apoi i-a arătat pozele din toate călătoriile în care mersese, personajele importante pe care le cunoscuse, proiectele pe care le-a implementat, soția manechin și, în cele din urmă, l-a dus în biroul său de la companie. Acum, el era ditamai directorul, în timp ce verișorul său era un profesor de biologie într-un orășel de provincie. Nu mai era nevoie să fie drăguț cu el, nici măcar amabil. Nu-i mai folosea la nimic.

Paznicul îi ridică bariera, salutându-l, apoi el își continuă drumul, lăsându-și mașina în parcarea subterană a companiei. Din nou începu să transpire, deși nu era deloc cald afară, având în vedere că era luna septembrie. Nu era nici frig, dar în aer se simțea deja mirosul toamnei timpurii. Își aranjă cravata și luă liftul până la etajul doi.

— Bună dimineața, domnule David! îl întâmpină miniona frumușică ce juca rolul de secretară a șefului său.

— Bună, Stela! îi răspunse cu voioșie, făcându-i semn cu colțul ochiului drept.

Era o fată destul de comună din punctul lui de vedere, dar ar fi mers de-o întâlnire pentru o seară. Plus că i-ar fi putut da informații interesante despre șeful său. Era un scenariu de luat în calcul, se gândi el.

Merse direct la ultima ușă din capătul holului și ciocăni ușor de două ori, până auzi o voce groasă:

— Intră!

— Domnule Smith, vă cer scuze, a fost un trafic infernal – și se îndreptă cu mâna întinsă spre bărbatul care stătea tolănit pe un fotoliu imens, de culoare gri.

— Nu-i o problemă, David. Te cred. Ești cel mai de încredere om al meu. Știi bine că nu trebuie să te justifici în fața mea.

Își simți obrajii arzând de plăcere și un tremur plăcut îi străbătu corpul.

— Sunteți prea bun cu mine, domnule Smith.

— Dă-mi, te rog, cafeaua! Am și eu un defect, nu pot să o beau decât dintr-un singur loc din întreg New Yorkul ăsta.

— Asta denotă că nu vă mulțumiți cu orice.

David îi înmână apoi cafeaua în cel mai ceremonios mod posibil.

— Da, uite, vezi, la asta nu m-am gândit. Întotdeauna ai vorbele potrivite la tine, David. Uite cum stă treaba. În dimineața asta vreau să te ocupi de noul nostru produs, robotul de stropit legume, complet autonom, după cum am vorbit la telefon. Vreau un plan concret de vânzări și îl vreau gata până mâine dimineață. Și cheamă-i pe toți ceilalți la sediu, vreau să fie aici până cel târziu la ora patru. Să lase vizitele pe teren, avem de discutat. Apropo, tot mâine o să anunț și noul director comercial adjunct.

— Da, domnule.

— Asta a fost tot, poți să pleci. Închide ușa în urma ta.

David ieși la fel de ușor precum intrase. Nu se așteptase ca lucrurile să ia o întorsătură atât de rapidă. Până ajunse la biroul său, care se afla la parter, situația era deja întoarsă pe toate părțile. Vorbise oare cu toți? Aveau de făcut același plan de vânzări și în funcție de asta se va hotărî pe cine să promoveze? Dacă era așa, atunci nu avea nicio șansă. Roger era de zece ori mai bun decât el și sigur ar fi făcut un plan imbatabil. Plus că îl întrecea cu mult și la vânzări. Daniel era și el foarte bine pregătit, dar în ultimul timp intrase în ceva diferențe de opinie cu domnul Smith, și cum acesta din urmă era extrem de orgolios, nu-l va ierta prea curând. Ceilalți trei nu prezentau o mare amenințare. Însă oricum o priveai, situația nu era tocmai roz. Nenorocitul ăsta de plan amenința să-i distrugă munca din ultimii doi ani. Crezuse că va fi mai ușor, că va fi pur și simplu numit. Se părea că nu îl cunoștea pe șeful său atât de bine precum crezuse. Nu era doar o persoană orgolioasă, care nu suporta niciodată să fie contrazis și care avea o stimă de sine exagerată. Totuși, faptul că îi spusese să-i convoace pe ceilalți la sediu putea să însemne că era primul pe care îl anunțase și asta însemna că avea un avantaj față de ceilalți. Sau că fiecare avea alt plan de vânzări de făcut.

Intră nervos în birou și se trânti pe scaun. Trebuia să apeleze la soluția lui dintotdeauna: Carla. Luă telefonul și sună la centrală.

— Spune-i Carlei să vină la mine.

O angajase acum un an, după câteva luni de convingere a domnului Smith. Avea nevoie disperată de cineva mai capabil decât el, dar cu o funcție inferioară, din acest motiv o și încadrase secretară, chit că era sub nivelul ei de pregătire. O alese din cinci candidate pentru că nu era căsătorită, avea nevoie disperată de bani și era genul de om care nu dorea lumina reflectoarelor. Îi plăcea să stea în umbră și era destul de necomunicativă. Și avea principii. Știa că nu va merge niciodată la domnul Smith să-i spună că ea era în spatele tuturor ideilor pe care le expunea el ca fiind ale lui. Și, câteodată, când lucrurile nu mergeau bine, dar mai ales atunci când se putea, arunca o parte din vină asupra ei. Le scrise un e-mail de importanță maximă băieților, chemându-i de urgență la sediu.

Nici nu auzi când ușa se deschise cu un zgomot de-abia sesizabil.

— Domnule David, m-ați chemat?

— Da, hai! Avem treabă. Ți-ai adus agenda?

— Da, e aici – și Carla se așeză pe un scaun în fața lui.

David o privi preț de câteva minute. Nu era o femeie frumoasă, dar ochii mici și vioi, în culoarea cerului senin de vară, și părul blond, tuns băiețește, îi confereau un aspect plăcut. Carla se fâstâci, simțind privirea lui oprită preț de câteva secunde pe fața ei.

— Uite, treaba stă în felul următor: trebuie să facem un plan de vânzări pentru noua mașină de stropit legume, complet autonomă. Ai e-mailul cu caracteristicile? Dacă nu-l ai, pot să ți-l trimit eu.

— Îl am, l-am primit de dimineață, secretara domnului Smith ni l-a trimis la toți.

Era clar, toți aveau de făcut același plan, se gândi David.

— Bun, eu am ceva treabă în oraș, mă întâlnesc cu niște clienți. Pe la trei mă întorc și vreau să găsesc pe birou planul. La ora patru avem ședință generală, deci se anunță o zi lungă.

— OK, răspunse Carla cu o umbră de regret în voce.

— Poți să pleci.

Carla se ridică de pe scaun și părăsi biroul la fel de repede precum intrase.

David își verifică e-mailul. Cei cinci își confirmaseră în unanimitate prezența la ședință. Citi apoi cronica meciului din seara anterioară, pe care nu apucase să-l vadă din cauza unei migrene îngrozitoare. Își verifică agenda, după care porni spre parcare. Trebuia să-și întâlnească un vechi prieten și, cu ocazia asta, va lua și prânzul. Nu mai avea chef să facă nimic azi și atât timp cât era cineva care să lucreze pentru el, totul era perfect.

****

— Ai pregătit tot, Richard?

— Da, domnule! O să acționăm la noapte. Prima echipă e programată să intre la noapte, la douăsprezece și jumătate, iar restul echipelor o vor urma la diferență de cincisprezece minute una față de cealaltă.

— Ai găsit greu oameni?

— Nu, după cum bine știți, fiecare are un preț.

— Dar procesul de selecție? A fost greu?

— Nu, a fost chiar surprinzător de ușor.

— Au fost aleși în mod întâmplător? Mi se pare că a durat destul de mult timp.

— Am respectat întocmai instrucțiunile dumneavoastră, dar a durat mult până am reușit să strâng informații despre fiecare, ca să știm cum să acționăm, în ce moment.

— Am înțeles, însă nu știu dacă să mă bucur sau nu. Oricum, sunt foarte mulțumit de munca ta. Știu că nu a fost ușor și că a trebuit să faci multe sacrificii. Efortul tău nu va rămâne nerăsplătit.

Richard păstră un moment de tăcere.

— Bine. Acum trebuie să fim foarte atenți. Am încredere că ai ales profesioniști.

— Cu siguranță. Vă anunț în momentul în care sunt toți la locul stabilit.

— OK.

Lăsă receptorul să-i cadă din mână până auzi impactul cu dușumeaua. Simțea adrenalină în tot corpul, simțea că era o nebunie ceea ce făcea, dar, dintre toate senzațiile, cea mai reală și puternică era că nu luase în viața lui o decizie mai bună decât asta.

****

Restaurantul ales de David pentru prânzul cu prietenul său era printre cele mai bine cotate din New York. Meniul se axa preponderent pe bucătăria italienească, dar puteai să comanzi și anumite specialități din gastronomia internațională. Clădirea care găzduia restaurantul era un veritabil munte de sticlă și lemn, cu două grădini interioare și fântâni arteziene presărate din loc în loc, o adevărată oază într-un oraș sufocat de zgârie-nori. La primul etaj erau câteva camere, pe care le puteai închiria cu o sumă frumușică nu pentru mai mult de o noapte. La subsol era și un club animat seară de seară de personaje mai mult decât dezinhibate și unde, din când în când, șeful său organiza petreceri private la care prezența era obligatorie. Motivul? Stabilirea unor legături personale între membrii echipei. Reușita petrecerii se măsura de cele mai multe ori în cantitatea de alcool și droguri ingerată ori în numărul de femei pe care reușeai să le duci în camerele de sus.

Astăzi, restaurantul era mai aglomerat ca niciodată. Erau ocupate inclusiv locurile din cele două grădini interioare. Din cauza zgomotului, nu se mai auzea nici măcar pianistul care, prin muzica lui, îi indusese de multe ori o stare euforică. Se felicită în gând pentru faptul că își rezervase masa din timp și răsuflă ușurat când, după douăzeci de minute de așteptare, sosi și chelnerul cu meniul și cu băutura comandată, cerându-și scuze în mod repetat pentru întârziere. Zâmbi satisfăcut când văzu că la intrare mai așteptau câțiva oameni care așteptau să prindă un loc.

Paul întârzie iarăși, ca de obicei. Nenorocitul ăsta se consideră mai bun decât mine, înjură în gând. Își aruncă privirea prin sală, sorbind cu înghițituri scurte lichidul gălbui din pahar. Începea deja să-i fie foame și ulcerul de care suferea nu îi făcea deloc viața mai ușoară în asemenea clipe. La un moment dat, îl zări pe Paul. Se ridică în picioare și îi făcu semn cu mâna. Tânăra de la intrare îi căută mai întâi numele pe listă, apoi îl conduse la masă.

David se ridică și merse în întâmpinarea lui. Îi întinse mâna și îl bătu ușor pe umăr.

— Mă bucur că ai ajuns! Haide, ia loc! îi spuse David pe un ton supus.

— Mulțumesc! zise Paul, și se așeză pe scaun, încrucișându-și picioarele unul peste celălalt.

Era un om la vreo patruzeci de ani, ușor grizonant, cu pomeți înalți și cu fruntea brăzdată de trei riduri adânci. Sub costumul de culoare bleumarin se puteau observa niște brațe puternice și antrenate, precum și niște umeri deosebit de lați, probabil sursă de invidie pentru mulți bărbați și motiv de admirație pentru femei.

— Cum a fost traficul?

— Nimic deosebit, știi tu… aglomerația obișnuită, îi răspunse Paul sec.

— Copiii? Soția? îl întrebă David de această dată pe un ton mieros.

— Sunt bine. Dar, hai să nu o mai lungim atât. Știi că nu mi-au plăcut niciodată discuțiile astea de complezență.

David își aminti brusc de ce îl ura atât pe acest om. Spunea mereu lucrurilor pe nume, făcându-l să se simtă asemenea unui vierme care, deși era conștient de motivul existenței sale, ar fi vrut să mai facă și alte lucruri care nu stăteau în natura lui.

Din fericire, apariția chelnerului mai reduse puțin din tensiunea momentului.

— Domnilor, sunteți gata să comandați?

— Da, eu vreau o salată de raci și un biftec de vită cu sos olandez. Paul, pentru tine ce să fie?

— Un pahar cu apă plată și o salată de crudități.

— O să dureze mult? întrebă David. Nu de alta, dar mi-e cam foame – și râse.

Gluma nu fusese însă gustată nici de chelner, nici de Paul.

— Nu, având în vedere că avem atâția clienți, am suplimentat numărul de bucătari.

— OK! răspunse David de această dată mai serios.

Chelnerul luă apoi meniurile de pe masă, îndreptându-se spre bucătărie cu pași repezi.

— Deci, unde am rămas? A, da, ce ai pentru mine? îl interogă Paul cu ochi sfredelitori.

— O să scoatem o nouă mașină pe piață. Cea de care ți-am vorbit la ultima întâlnire.

— Interesant, deci până la urmă se materializează. Ai planșele tehnice?

— O să fac rost de ele în curând, acum am doar o prezentare generală.

— Ați început să lucrați deja la planul de vânzări?

— Da. Vreau să știu cât îmi dai, astea sunt informații care îți pot aduce mulți bani.

— E ceva mai deosebit decât ce mi-ai mai dat în trecut?

— Să zicem că da.

— Bun, o să vorbesc cu asociatul meu și ne auzim la un telefon săptămâna viitoare. Până atunci o să ai și tu marfa și vedem cum facem să ne întâlnim.

— Perfect, spuse David zâmbind la gândul banilor care vor veni.

Între timp, sosi și mâncarea, lăsând loc unui moment de tăcere între cei doi. David tocmai se pregătea să ia ultima înghițitură din biftec, când îi sună telefonul mobil.

— Da, domnule Smith. Nu, nu sunt la birou, sunt la o întâlnire cu un client. Sigur, termin aici și mă întorc cât de repede pot. Mă scuzați, la revedere!

Sorbi dintr-o înghițitură tot lichidul gălbui rămas în pahar. Își simțea inima bătând neregulat. Mici arsuri începeau să se formeze în stomac și urcau cu repeziciune spre esofag, o senzație atât de familiară, în special în timpul orelor de program.

— Șeful? întrebă Paul ușor disprețuitor.

— Da, da, trebuie să plec, scuză-mă, ne auzim săptămâna viitoare, răspunse grăbit David. Plătesc eu la ieșire.

— Da, sigur, du-te liniștit!

Paul urmări un timp cu privirea, din plictiseală, silueta durdulie și ușor disproporționată care își făcea loc cu mișcări rapide și nesincronizate spre ieșirea din restaurant și mulțumi în gând Cerului că nu avea în cadrul companiei sale astfel de angajați.

****

De la un timp încoace, de fiecare dată când închidea ochii, simțea niște mici împunsături, care îi provocau o reală neplăcere. Luă un flacon cu niște picături pe care i le recomandase medicul, se întinse pe canapeaua din camera de zi și lăsă să cadă câțiva stropi în fiecare ochi. Se gândi din nou