Discover millions of ebooks, audiobooks, and so much more with a free trial

Only $11.99/month after trial. Cancel anytime.

De ce iubim: Noua știință din spatele celor mai strânse relații dintre noi
De ce iubim: Noua știință din spatele celor mai strânse relații dintre noi
De ce iubim: Noua știință din spatele celor mai strânse relații dintre noi
Ebook350 pages11 hours

De ce iubim: Noua știință din spatele celor mai strânse relații dintre noi

Rating: 0 out of 5 stars

()

Read preview

About this ebook

O incitantă explorare antropologică a științei dragostei

Ce ne pot spune științele sociale și umaniste despre experiența umană cel mai greu de cuantificat — dragostea? Anna Machin caută cel mai cuprinzător răspuns cu putință, care consideră prietenia și familia pe picior de egalitate cu dragostea romantică, dar și cu poliamoria, familia aleasă, dragostea queer și chiar iubirea pentru animalele de companie, celebrități sau zeități.
Ea studiază în detaliu aceste relații intime, pornind de la nivelul biologiei, chimiei și neuroștiinței și ajungând până la psihologie, sociologie și evoluție, într-o lucrare antrenantă, accesibilă și fermecătoare.
Autoarea nu se ferește să analizeze și consecințele mai întunecate ale dragostei — caracterul ei generator de dependență, care ne poate duce spre manipulare, coerciție sau chiar violență. În final, cartea reprezintă un argument în favoarea dragostei, iar Anna Machin urmărește să ne dezvolte înțelegerea și să ne reînnoiască admirația în fața complexităților și complicațiilor inimii omenești.
LanguageRomână
PublisherEditura Trei
Release dateOct 25, 2022
ISBN9786064016713
De ce iubim: Noua știință din spatele celor mai strânse relații dintre noi

Related to De ce iubim

Related ebooks

Science & Mathematics For You

View More

Reviews for De ce iubim

Rating: 0 out of 5 stars
0 ratings

0 ratings0 reviews

What did you think?

Tap to rate

Review must be at least 10 words

    Book preview

    De ce iubim - Anna Machin

    Prolog

    Iubirea… e complicată.

    Ca să fim corecți, cartea de față nu este prima scrisă vreodată despre iubire. De fapt, rafturile librăriilor și ale bibliotecilor gem de autori care-și declară părerile despre iubire dintr-o varietate de perspective: psihologice, filosofice, științifice, culturale. În anii în care am studiat iubirea, am citit multe dintre cărțile acestea, care mi-au dat informații utile și m-au trimis pe noi căi de cercetare. Dar multe încercau să dea răspunsul la întrebarea „Ce este iubirea?". Adeseori, o reducem la un set de chimicale din creier sau la statutul de pură invenție culturală, sau la acela de cale spre culmile artei și ale creativității. Ceea ce nu e de mirare. Suntem o specie însetată de cunoaștere și nu ne plac incertitudinile. Suntem cei mai fericiți când înțelegem clar încotro ne îndreptăm. Dar iată ce se întâmplă cu iubirea: e complicată.

    Ca antropolog, sarcina mea este să-mi analizez semenii, apoi să explic, cât de cuprinzător pot, cauza comportamentului sau a ciudățeniei anatomice pe care o am în față. Asta înseamnă că sunt un fel de coțofană: împrumut idei și tehnici din alte discipline care se apleacă asupra omului, ca să mă asigur că am extras toate dovezile care să-mi permită să prezint un răspuns la toate nivelurile de explicație. Obiectivul este o înțelegere completă. Ca rezultat al celor de mai sus, răspunsurile directe ni se refuză de multe ori. Iar studiul iubirii nu face excepție. Fiecare disciplină academică pare să aibă răspunsul ei la enigma iubirii. Dar, spre deosebire de alte arii de cercetare, în care toate explicațiile acestea riscă să-ți dea dureri de cap, când vine vorba de iubire reacția mea este una de admirație uimită. Mă uluiește pura imensitate a iubirii. Mă uluiește felul cum se infiltrează în fiecare aspect al vieții noastre și în fiecare fibră a ființei noastre. Mă uluiește cum se află în însuși centrul existenței noastre, pentru că are o putere atât de mare să ne influențeze sănătatea, fericirea și cursul vieții. Mă uluiește cum ni se întâmplă să trăim iubirea în atâtea feluri și cu atâția oameni, animale și ființe. Cred că suntem incredibil de norocoși.

    Așadar, intenția acestei cărți nu este să vă prezinte un răspuns unic la întrebarea „Ce este iubirea?". În loc să dea o explicație aranjată și ordonată reducând cauza la un singur factor, intenționează să facă exact opusul. Cartea aceasta vă dă un răspuns exhaustiv. Vreau să vă prezint zece soluții care, separat, constituie un răspuns solid și robust, susținut de dovezi, la întrebările care își fac loc în discuțiile noastre despre iubire. Scopul meu este ca, adunând laolaltă aceste răspunsuri diverse și specificând clar că niciunul, luat individual, nu este răspunsul complet, să reușesc, poate, să vă dau o idee despre imensitatea și natura cu adevărat formidabilă a iubirii umane. Vom lua în considerare toate formele ei — romantică, platonică, spirituală, futuristică și parasocială — și toate explicațiile științifice și social-științifice cercetate până acum. Ce-i drept, asta înseamnă că la sfârșit nu vom avea nicio formulă pentru iubire. Nicio explicație ordonată care să vă îndrume în viață și să vă țină pe drumul cel bun, fără poticneli. Dar speranța mea este ca acest volum să vă provoace o conștientizare reînnoită a imensității iubirii și să vă facă să priviți cu alți ochi numeroasele locuri din viața voastră în care există iubire. Pentru că am impresia că am început s-o luăm drept ceva de la sine înțeles, s-o reducem la nivelul de sarcină de zi cu zi, pe care o putem bifa eficient prin intermediul canalelor de socializare. Iar în Occident, faptul că privilegiem iubirea romantică mai presus de toate ne-a determinat, poate, să uităm celelalte forme de iubire din viețile noastre — față de familie, prieteni, animale de companie, zei — care contribuie, toate, la identitatea noastră. Pentru că fac parte din bucuria de a fi oameni. Spre deosebire de mulți dintre semenii noștri din regnul animal, noi avem șansa de a trăi iubirea în atâtea și atâtea feluri.

    Voi folosi dovezi din mai multe discipline pentru a-mi construi argumentele, deci își vor face apariția frecvent științele exacte, precum genetica, farmacologia și neuroștiințele. Vom întâlni și psihologia, filosofia, antropologia socială și teologia, pentru că explicația oricărui comportament sau experiență umană are, inevitabil, mai multe straturi. Deci da, aceasta este o carte științifică, dar, dincolo de asta, este o carte despre un aspect esențial al condiției umane. Prin urmare, sper că se găsește în ea câte ceva pentru toată lumea. Nu e nevoie să fii om de știință sau antropolog ca să-mi urmărești argumentele, pentru că toți suntem experți în iubire. Pentru a consolida ideea aceasta și pentru a vă da rezumate ușor de asimilat ale cunoștințelor noastre, ale oamenilor de știință, veți auzi și vocile unor persoane reale care-și povestesc experiențele despre iubire și relații cu tot felul de semeni, de la copii la cei mai buni prieteni, la câine, la divinitatea lor și chiar la formația lor preferată. Sper că le veți putea pune și pe ale voastre alături de ele.

    Cartea de față vorbește despre de ce, cum, ce și pe cine iubim. Va explica motivul pentru care a apărut prin evoluție iubirea și pentru care toate mecanismele organismului nostru (comportamentale, fiziologice, neurale) sunt reglate astfel încât să ajungem la ea și s-o păstrăm. Va desluși motivele care fac din iubire o experiență atât de profund individuală și va explora angrenajele (atât biologice, cât și culturale) care fac ca felul în care iubesc eu și felul în care iubești tu să difere atât de mult. Va explica de ce iubirea este intens intimă și, în același timp, făcută publică de regulile pe care ni le impune societatea despre cum și pe cine iubim. Va cerceta iubirile pe care le subestimăm și va cere să privim iubirea cu ochi noi, nu ca emoție, ci ca o necesitate la fel de importantă precum nevoia de alimentele pe care le consumăm și aerul pe care îl respirăm. Va aborda și aspectele mai puțin discutate ale iubirii: laturile ei mai întunecate și viitorul către care ne poate duce căutarea iubirii. Sper din tot sufletul ca această carte să vă liniștească și, în același timp, să vă provoace. Ca ființe umane, avem atâtea direcții spre care să ne îndreptăm iubirea încât cred cu convingere că toți o putem găsi în viețile noastre, fie cu un partener, fie cu un prieten, cu un câine sau cu un zeu. Dar întrebarea rămâne: ne putem împăca bine cu un fenomen care poate și vindeca, și răni și care, până la urmă, este garantat imprevizibil?

    Scriu acest prolog în timpul celui de-al doilea val de Covid-19 în Marea Britanie. Virusul a fost devastator pentru noi pe multe planuri, dar cred că un lucru bun care a rezultat, poate, din el este o înțelegere nouă, mediată de experiență, a ceea ce contează mai mult în viețile noastre: sănătatea, fericirea, satisfacția față de felul în care trăim. Iar acestea vin din ceea ce iubim. Pentru că acest coronavirus ne-a luat posibilitatea de a fi împreună și a adus în prim-plan nevoia noastră imensă, viscerală de semenii noștri, fie că e vorba de îmbrățișarea prietenilor sau a părinților, fie că e vorba de lucrătorii esențiali care au avut grijă să primim în continuare elementele indispensabile pentru supraviețuire: hrană, apă, îngrijire. Oameni care poate și-au sacrificat întâlnirea cu cei dragi (ca atâția angajați din serviciile de sănătate) pentru a fi siguri că sunt prezenți la datorie, pentru a-i îngriji pe cei dragi ai altora. Cooperarea umană, iubirea umană inspiră o admirație colosală. Și cred că ne definește natura. Iar Covid-19 ne-a arătat că, atunci când ni se răpește totul, numai ea ne rămâne și, în fond, numai de ea avem nevoie.

    Dar, mai întâi, să începem cu începutul: iubirea ca supraviețuire.

    O notă despre persoanele intervievate

    Iubirea este din cale-afară de subiectivă. Felul în care iubesc eu și felul în care iubești tu vor fi, foarte probabil, diferite. Prin urmare, nu cred că vreo relatare despre iubire poate fi completă fără să ascultăm opiniile și experiențele altora. Da, în ziua de azi înțelegem iubirea mai obiectiv ca niciodată, dar la unele întrebări nu se pot găsi răspunsuri pe monitorul scanerului și nici în vasul Petri. Așadar, munca mea presupune întotdeauna discuții cu oameni adevărați, în care le culeg gândurile. Cartea de față nu face excepție, iar din paginile ei veți auzi experiențele anonimizate ale celor care au trăit o formă sau alta de iubire (inclusiv poliamoriști, aromantici și călugărițe), pe lângă gândurile mai generale ale multor membri ai publicului larg care au răspuns rugăminții mele de pe Twitter cu o sinceritate care m-a copleșit. Într-o epocă a izolării și a distanțării sociale, a fost o bucurie să iau legătura cu atâția oameni prin intermediul ecranului, iar poveștile lor mi-au înseninat, de multe ori, zilele. Le-am cerut tuturor să-mi spună ce definiție dau iubirii și să-mi împărtășească experiențele lor legate de ea în viața de zi cu zi. Pentru unii, a fost o bucurie; pentru alții, a fost o experiență mai grea, iar lor le mulțumesc în mod deosebit.

    Capitolul unu

    Supraviețuire

    Iubirea și compasiunea sunt necesități, nu luxuri.

    Fără ele, omenirea nu poate supraviețui.

    Dalai Lama

    Nu există pe planetă ceva mai enervant

    decât omul de lângă noi.

    Dr. Stan Tatkin, terapeut specializat în relații

    A iubi înseamnă a supraviețui. Nu vorbesc despre disperarea adolescentului convins că moare dacă obiectul afecțiunii lui nu începe măcar să observe că el există. Și nici de convingerea îndrăgostitului respins că durerea inimii frânte (semn sigur de moarte iminentă) nu poate fi vindecată decât de o împăcare grabnică. Vorbesc de supraviețuirea efectivă, fundamentală, de felul: „Tu contribui cu ceva gene la generațiile următoare sau nu?" Pentru că oamenii sunt lighioane ciudate. Avem un creier enorm, care ne-a permis să creăm, să explorăm, să cucerim și să inovăm, dar din cauza căruia nu ne putem reproduce eficient fără contribuții considerabile din partea altor oameni și nici nu putem învăța tot ce trebuie să știm fără să recurgem la ajutorul prietenilor, al părinților sau al lui Google, în sine un izvor de înțelepciune generată de om. Ne convine sau nu, avem nevoie unii de alții. La baza tuturor relațiilor, fie ele apropiate, fie doar pasagere, stă cooperarea. Iar deceniile de studii ne-au arătat că oamenii sunt, probabil, cea mai cooperantă specie de pe planetă, atât de amplă ne este rețeaua socială, atât de diverși membrii ei și atât de complexe și interconectate relațiile din cadrul ei. Iubirea se naște din cooperare, iar cooperarea este calea noastă către supraviețuire. Pentru a înțelege iubirea în ziua de azi, trebuie să înțelegem de ce a apărut prin evoluție, or, asta înseamnă că trebuie să începem de la a înțelege cooperarea — atât motivul pentru care este esențială pentru supraviețuirea noastră, cât și cel pentru care poate fi, uneori, o mare bătaie de cap.

    Părintele neconvins

    În adolescență, nu mă omoram după bebeluși și pui de om. Dacă unele dintre prietenele mele se simțeau în al nouălea cer când întâlneau un sugar, eu, una, dacă era să mă implic, mă așteptam ca micuțul să aibă mult mai multă blană și, în mod ideal, labe. În copilărie am avut o mulțime de animale de companie, dar prima mea experiență reală de îngrijire a unui pui am avut-o când îmi terminam stagiul de cercetare al masterului în primatologie, la Grădina Zoologică din Londra. Studiam comportamentul de colectare a hranei al unui grup de macaci de Sulawesi, în încercarea de a determina originile evolutive ale mult-discutatei diferențe dintre sexe în privința aptitudinilor de navigație la om, pe care se bazează atâtea glume străine de corectitudinea politică. Pe lângă faptul că specia aduce în mod fericit a Elvis cu coamă, grupul în cauză servea un meniu zilnic de drame — certuri, împăcări, mașinațiuni pentru putere și, lucrul cel mai important pentru mine (care mă închipuiam mămică de maimuțe), nașteri — a căror urmărire tindea să fie mult mai interesantă decât sarcina atent controlată pe care le-o stabilisem participanților mei simieni. În general, mamele din grup erau niște campioane ale maternității. De multe ori nășteau noaptea, neajutate, iar de acolo înainte își îngrijeau nou-născutul fără prea mult ajutor din afară. Inițial, se stârnea o agitație fascinată în jurul noului membru (trebuia să treacă pe la toată lumea, să-l țină puțin în brațe sau să-l purice) și din când în când câte o femelă mai tânără șterpelea un pui ca să exerseze puțin, spre marea indignare a mamei, dar, în general, să crești un macac era o treabă pentru o singură maimuță. Iar puii de macac, la fel ca ai tuturor speciilor de primate non-umane, devin independenți repede, încep să se deplaseze, să-și exploreze țarcul și să se joace cu alți tineri din grup la doar câteva săptămâni după naștere. La mama se mai duc doar să mănânce sau să fie cărați când joaca a fost prea epuizantă. Dar una dintre mămicile noastre, Mia, întâmpina greutăți cu meseria de mamă. După ce și-a pierdut un pui din cauză că l-a neglijat, la a doua naștere îngrijitorii au urmărit-o îndeaproape și, din păcate, istoria s-a repetat. Mia nu părea interesată să aibă grijă de puiul ei. Pentru că adopția e o raritate în regnul animal, îngrijitorii nu au avut de ales: au fost nevoiți să intervină și să crească ei puiul. Așadar, prima mea experiență ca mamă se leagă de un bebeluș blănos cu cei mai mari ochi și cele mai mici degețele și cu un apetit insațiabil pentru cățărat prin biroul personalului și explorat toate colțișoarele în timp ce ne beam ceaiul de dimineață.

    Să derulăm pe „repede înainte" zece ani: iată-mă cu primul meu născut. Știți, am citit toate cărțile, am mers la toate cursurile, sunt o mașină de învățat umană, dar experiența mea despre maternitate e foarte diferită de a unei mame-macac. Bebelușul meu e incredibil de neajutorat după naștere. Nu-și poate focaliza privirea sau coordona brațele și are nevoie de intervenții active ca să se hrănească, să râgâie, să adoarmă, să se distreze și, partea cumplită pentru cei cu stomacul delicat, să se curețe după ce a defecat. Nu-și va putea ridica singur capul mai devreme de patru săptămâni, nu va stăpâni coordonarea între mână și gură mai devreme de 16 săptămâni, nu va gânguri mai devreme de 24 de săptămâni și nu va sta așezat nesusținut mai devreme de 32 de săptămâni. Va începe să se joace de-abia la vârsta de șase luni și s-ar putea să-i trebuiască doi ani până să meargă. În continuare, va avea nevoie de contribuția unei întregi echipe de adulți — respectiv, rude, prieteni, profesori și medici — care să-l ajute să străbată copilăria și adolescența. Va beneficia de cunoștințele profesorilor, de protecția medicilor, de sprijinul și provocările colegilor și de îngrijirea familiei. Fără toate acestea, ar avea foarte puține șanse să supraviețuiască, nici vorbă să prospere.

    O anomalie anatomică

    Toate prietenele mele de bază sunt mămici pentru că suntem toate în aceeași fază, în jur de 35 de ani, și nu avem prea mult timp. Avem interese comune. „Of, al meu nu mănâncă", știți genul? Cumva, ne sprijinim una pe alta. Joan

    În comparație cu puiul nostru de macac, bebelușii umani au nevoie de enorm de multă contribuție de la nenumărați semeni, ca urmare a unei ciudățenii evolutive care i-a făcut să se nască mult mai devreme decât ar trebui. Ciudățenia este cauzată de combinația unică dintre creierul masiv (de șase ori mai mare decât ar trebui să fie la un mamifer de dimensiunile noastre) și modul nostru de locomoție pe două picioare. Rezultatul acestei coincidențe este că, dacă bebelușul ar ajunge la termenul real, nu i-ar încăpea capul prin canalul de naștere, îngust, și ar muri și mama, și copilul, iar specia și-ar găsi sfârșitul rapid. Așadar, am evoluat să naștem foarte devreme, de unde rezultă un bebeluș cu creierul incomplet dezvoltat (și, prin urmare, incapabil să se descurce singur o perioadă considerabilă după naștere) și o mamă care are nevoie de ajutor pentru a-și îngriji și a-și ține sub control hoarda tot mai numeroasă de bebeluși neajutorați și copii neastâmpărați care au început să meargă de-a bușilea. În lumea macacilor, pentru că puii se nasc într-un stadiu de dezvoltare destul de avansat, mama nu trebuie să îngrijească activ decât o singură odraslă odată. Va avea grijă să termine definitiv cu un pui înainte să apară următorul. Așa ceva nu se aplică la mamele umane, după cum vă vor confirma mulți părinți ajunși la capătul puterilor. Copiii umani depind de îngrijitorii lor mulți ani. Ai mei intră în adolescență, dar nevoia de ajutor constant nu le-a scăzut. Mama și tata afirmă frecvent că, la cei 45 de ani ai mei, sunt în continuare o sursă de griji și stres pentru ei. Dacă adăugăm la asta faptul că părem să ne dezvoltăm capacitatea de inovație tehnologică cu viteza luminii, rezultatul este un copil care are nevoie nu doar de contribuția îngrijitorilor, ci și de cea a profesorilor ca să supraviețuiască și să prospere ca adult într-o lume tot mai complexă.

    Puterea fetelor

    Pe vremuri, o mamă ar fi apelat la rudele de sex femeiesc pentru ajutor la creșterea hoardei ei neastâmpărate. Ar fi stat cu copilul cu rândul, în timp ce altele ar fi obținut hrana și apa esențiale pentru supraviețuire, mamele mai vârstnice le-ar fi învățat pe cele mai tinere cunoștințele fundamentale pentru îngrijirea copilului, iar membrii grupului ar fi avut grijă ca adolescenții (etapă a vieții unică speciei noastre) să fie complet instruiți în ultimele inovații tehnologice în materie de vânătoare și aprindere a focului și familiarizați cu subtilitățile politicii sociale. Cooperarea este, mai întâi de toate, un labirint politic. La fel ca la majoritatea speciilor de mamifere, tatăl nu era de găsit. Dar acum circa o jumătate de milion de ani, creierii ni s-au mărit din nou și, dintr-odată, bebelușul a devenit și mai dependent la naștere și a avut nevoie de și mai mult timp să se dezvolte. Nu avea să mai fie suficient ajutorul mamei, al mătușilor și al surorilor. Prin urmare, evoluția l-a făcut pe tatăl uman implicat să preia o parte din greutate și să se asigure că nu devenim o fundătură a speciei. (Pentru povestea întreagă a evoluției lui, vedeți cartea mea The Life of Dad [Viață de tată].)

    Lupta sexelor

    Sosirea tatălui ridica o serie complet nouă de probleme în jurul cooperării. Dacă în colaborarea cu rudele feminine pentru creșterea copiilor schimbul se făcea între servicii similare (de îngrijire a celor mici), cooperarea cu sexul opus era un cu totul alt meci. Tatăl nu era un îngrijitor altruist, ci voia să ajute la creșterea copiilor ca să fie sigur că va fi disponibil și prezent ca următorul partener sexual al mamei și că, de atunci înainte, toți copiii în care urmează să investească vor fi în mod sigur ai lui. Schimbul acesta de tip „sex pentru îngrijirea copiilor" este cu mult mai complex din punct de vedere cognitiv decât acordul de îngrijire a celor mici între femele, pentru că implică monede diferite. Rezultatul este un calcul de echivalare complex, pentru ca nimeni să nu iasă în pierdere din negociere. Prin urmare, tatăl era o adăugire binevenită la echipa care avea grijă de copii, dar sosirea lui însemna că acum grupul trebuia să investească și mai mult timp și resurse cerebrale prețioase în întreținerea acestei relații între sexe. Rețeaua de cooperare umană devenea tot mai complexă.

    Pe lângă îngrijirea și educarea copiilor, ne mai lipsește unul dintre avantajele cele mai importante ale rețelei noastre de cooperare, fără de care nu am supraviețui nici măcar câteva zile, nici vorbă să trăim suficient cât să ducem specia mai departe. Trebuie să cooperăm pentru a subzista. În mediul în care am evoluat, poate că asta implica să ne bazăm pe cunoștințele altora pentru a învăța să vânăm sau să găsim surse de apă, să lucrăm împreună ca să ne construim adăposturi și să strângem mâncare ori să facem schimb de favoruri cu specialiști, ca să ne cioplească un vârf nou de săgeată sau de suliță de vânătoare. Până și în lumea noastră modernă, în care ne putem comanda mâncarea confortabil, de pe canapea, și ni se livrează direct la ușă, aproape fără interacțiune față în față, putem să ne gândim la numărul de oameni implicați în cultivarea, recoltarea, transportul, ambalarea, ridicarea și livrarea comenzii noastre. Cooperăm cu ei toți, deși de la distanță. Cu toții trebuie să cooperăm ca să supraviețuim. Ca să învățăm, ca să creștem copii, ca să mâncăm. Iar în acest scop, trebuie să cultivăm o rețea amplă și complexă, care să ne acopere toate nevoile esențiale pentru supraviețuire.

    Puterea lui 150

    Unul dintre lucrurile de care mi-am dat seama cu nenorocita asta de izolare a fost că n-am atâția prieteni câți credeam că am! M-a mirat cât de puțini au luat legătura cu mine și câți… în fine, aproape nimeni nu m-a contactat să mă întrebe dacă sunt bine. Asta m-a făcut să mă gândesc mult la prieteni. Mi-am dat seama că am o mulțime de cunoștințe la care țin, dar pe care nu le iubesc propriu-zis. Nu am o relație fundamentală cu ele. Mi-am dat seama că am un singur prieten. James

    Rezultatul nevoii acesteia de a coopera unii cu alții ca să ne înmulțim, să învățăm și să subzistăm, adesea în mod repetat, este că ne construim o rețea de relații. Fascinant la rețeaua aceasta este că, indiferent de vârstă, personalitate, sex, context etnic sau alte nenumărate diferențe individuale posibile, cu toții interacționăm cu membrii rețelei, organizată în straturi distincte, într-un mod similar în linii mari. Așadar, cei care se află alături de noi în centrul rețelei sunt cei patru-cinci oameni de care suntem cel mai apropiați emoțional și cu care interacționăm cel mai des, cel puțin săptămânal. Ei sunt acel „un singur prieten" și probabil câteva rude (în general, partenerul sau partenera și copiii) la care se referă James mai sus. Sunt membrii unui club exclusivist, pe care noi, la Oxford, l-am numit Gașca Centrală de Sprijin. Pot fi părinții, partenerul, copiii sau cel mai bun prieten. Sunt oamenii la care apelezi în momentele cele mai dificile emoțional, cu convingerea că vor răspunde. Stratul următor al rețelei se compune din cele circa cincisprezece persoane din Grupul de Simpatie, numit astfel pentru că cercetările psihologilor Christian Buys și Kenneth Larsen, din a doua jumătate a anilor 1970, au arătat că acesta este numărul aproximativ de oameni cu care putem menține relații intense și pentru care putem simți o simpatie reală. În sens mai practic, sunt cei cu care ieși seara în oraș, să bei ceva, la film sau la restaurant; echipa de petrecere. După Grupul de Simpatie trecem mai departe la stratul cu 45 de membri, Grupul de Afinitate. Aici se situează în general rudele mai îndepărtate, cunoștințele și unii colegi de muncă. Odată cu stratul următor, atingem limita rețelei active, cu 150 de membri — cei cu care ai o istorie comună, dar pe care se întâmplă să-i vezi doar o dată pe an. Straturile continuă, cu 500, 1 500, 5 000 de membri și așa mai departe. Dar trebuie să fi observat că, pe măsură ce se îndepărtează de tine (de ego), care te afli în centru, straturile își sporesc mărimea scalar, cu un factor aproximativ de trei, fiecare strat incluzându-le pe cele din interiorul lui. De deasupra, arată ca niște cercuri concentrice, cu tine în mijloc; o placă de darts pe care tu ești punctul central. Iată o figură, ca să vizualizezi mai bine imaginea.

    Dincolo de stratul cu 150 de membri, toți ceilalți sunt cel mult cunoștințe. Pe membrii stratului cu 500 de membri nu îi știm, în mare parte, personal și după nume, iar pe cei din stratul 1 500 poate îi cunoaștem pe nume, dar printre ei sunt și oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată, de exemplu celebrități sau politicieni. Așadar, chiar dacă nu i-ai cunoscut în persoană, regina Regatului Unit al Marii Britanii sau președintele Statelor Unite ale Americii se află în rețeaua ta. În stratul 5 000 recunoaștem fețe, dar nu și nume. Structura acestei rețele și limita superioară activă de 150 de membri este atât de constantă, de la om la om, pentru că o determină doi factori esențiali: timpul pe care îl avem la dispoziție pentru a ne devota relațiilor și resursele cognitive pe care le investim în ele. Cu toții ne împingem până la limită capacitatea de a dedica timp relațiilor sociale, astfel încât cifra de 150 este rezultatul cantității maxime de timp și resurse de gândire pe care le putem aloca lumii noastre sociale. Timpul ne este finit, bugetul social trebuie să concureze cu toate celelalte aspecte esențiale ale vieții: munca, hrana, odihna. Dar nu toate relațiile sunt egale. Ne dedicăm 40% din timpul social unui număr de cinci oameni care stau alături de noi în centrul rețelei personale, iar următorul strat de zece oameni beneficiază de încă 20%. Viața socială consumă resurse cerebrale considerabile ca să putem urmări cine ce a făcut, ca să ne amintim cine este fiecare și, lucru esențial, ce istoric avem cu ei, ca să respectăm regulile interacțiunilor sociale, inclusiv să vorbim pe rând și să ne inhibăm reacțiile și comportamentele mai puțin constructive, precum și ca să-i identificăm pe prefăcuți (vom mai vorbi despre asta). De fapt, o porțiune mare din creierul nostru conștient, cortexul prefrontal, este dedicat sarcinilor sociale, ceea ce înseamnă că alte zone, precum cele dedicate olfacției (mirosului), s-au micșorat drastic în comparație cu ale altor mamifere. Pentru că avem resurse cerebrale limitate pe care să le dedicăm acestui scop și, în plus, ca să putem funcționa în restul vieții, limita rețelei active este stabilă, în jurul cifrei de 150 de membri.

    S-a ajuns în mod atât de constant la numărul 150 în datele despre comportamentul social uman, încât a primit și un nume: numărul lui Dunbar, după șeful meu de la Oxford, care l-a descoperit, profesorul Robin Dunbar. Robin, care e un fel de guru în rândul antreprenorilor din domeniul canalelor de socializare din Silicon Valley, a colectat date despre interacțiunile sociale din grupuri de oameni diverse — utilizatorii de telefoane mobile din Europa, triburile de vânători-culegători din Africa, angajații din fabrici și marile saga vikinge. Dacă plaja dimensiunii rețelei tinde să varieze între 100 și 250, media ponderată este întotdeauna 150. Să luăm, de exemplu, tipurile de unități dintr-o armată modernă. Stratul 1 al rețelei sociale este o unitate a forțelor speciale (~5 indivizi), stratul 2 este o grupă (~14), stratul trei este un pluton (~45), stratul 4 — o companie (~150), iar stratul 5 — un batalion (~300-800). Probabil s-a ajuns la dimensiunile acestea prin încercare și eroare, determinând ce funcționează pe câmpul de luptă de-a lungul multor ani, dar există tocmai pentru că modelul acesta de organizare socială este cel care dă cele mai mari șanse de supraviețuire, pe baza tăriei legăturilor și a vitezei de comunicare necesare într-un context dat. Aranjamentul rețelei sociale este o adaptare la care s-a ajuns prin selecție naturală, ca orice altă trăsătură evoluată. Consecința este o stabilitate a cifrelor care persistă din vremea vikingilor (probabil chiar mai devreme) și până la

    Enjoying the preview?
    Page 1 of 1