Arta conversatiei parintilor cu copiii: Ce si cum le spunem copiilor – si cand e cazul sai ascultam

EDITORI:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

director editorial:

Magdalena Mărculescu

REDACTARE:

Elena Málnai

DESIGN copertă: Faber Studio

Ilustrație copertă: ©blackCAT / Getty Images

DIRECTOR PRODUCŢIE:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Ofelia Coșman

CORECTURĂ:

Oana Apostolescu

Dușa Udrea-Boborel

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Copyright © 2018 by Wendy Mogel

All rights reserved.

Titlul original: Voice Lessons for Parents

Autor: Wendy Mogel

Copyright © Editura Trei, 2022 pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1383-5

ISBN (epub): 9786064016256

Lui Ann și Leonard Mogel

„Era ca și cum ar fi pășit la bordul unei ambarcațiuni și ar fi fost luată pe sus de un curent puternic.

Nu știa ce însemnau toate acele cuvinte și nu putea pronunța multe dintre ele, dar nimeni nu o întrerupea ca s-o corecteze, iar ea continua să citească neobosită, încurajată de ritmul puternic marcat, vrăjită de reverberația sonoră a fiecărui vers."

Dorothy Canfield, din Ce a înțeles Betsy

Nota autoarei

În anii ’70, pe când eram studentă la Psihologie, se vehiculau niște idei aberante care ni se prezentau drept informații fundamentate științific: schizofrenia ar fi fost declanșată de „mame­le schizofrenogene (care aveau o atitudine hiperprotectoare, dar în același timp și de respingere față de copii); autismul, de „ma­mele-frigider; homosexualitatea masculină, de tații slabi, incapabili să se impună în fața soțiilor autoritare. În acea perioadă, mișcarea feministă urmărea eliminarea concepției conform căreia biologia determină destinul. Băieții și fetele se nasc egali. Contează doar felul în care sunt crescuți. Dați-le fetițelor cuburi de construit și băieților păpuși și diferențele dintre ei se vor evapora. Deși bine intenționată, această abordare menită să protejeze drepturile copiilor, să le înlesnească dezvoltarea și să le ofere oportunități nelimitate era prea limitată și nu rezista în fața unei analize științifice atente.

Și totuși, anii ’70 ne-au furnizat și câteva realități științifice extraordinare, valabile și astăzi. Una dintre ele a fost teoria androginiei psihice, dezvoltată de specialista în psihologie socială Sandra Bern. Cercetările sale extinse au relevat faptul că fetițele care prezentau trăsături considerate în mod tradițional a fi mai degrabă „masculine și băieții care prezentau trăsături mai „femi­nine erau mai echilibrați din punct de vedere emoțional decât copiii ale căror atitudini și comportamente se situau la extremele normelor de gen. Bern a descoperit că definiția existentă la acea dată pentru rolurile de gen era una limitată, restrictivă și cu efect negativ asupra indivizilor și a societății în ansamblul ei.

Sandra Bern a pus bazele unei mișcări care a făcut trecerea de la o definiție binară, fixă, a rolurilor de gen la actuala înțelegere, mai nuanțată, a spectrului bogat și în continuă evoluție al exprimării identității de gen a fiecărui individ. La sfârșitul anilor ’80, am trăit o experiență care m-a ajutat să înțeleg mai bine acest subiect. Părinții lui Ash, un băiețel de patru ani și jumătate, au venit să mă consulte în legătură cu comportamentul derutant al fiului lor: „Cel puțin o dată pe zi, spunea mama lui, „Ash își ridică brusc capul și privește în sus cu o expresie îngrijorată. Apoi își ridică brațele, își îndoaie coatele, își strânge pumnii și începe să meargă grăbit prin cameră, pe vârfurile degetelor. Când l-am întrebat de ce face așa, mi-a explicat, pe un ton natural: «Mami, când Cenușăreasa vede că orologiul stă să bată miezul nopții, trebuie să-și strângă poalele rochiei de bal ca să poată fugi repede, repede, spre dovleacul-caleașcă». Doamnă doctor, ne este teamă să nu sufere cumva de vreo tulburare de identitate de gen.

La acea vreme, tulburările legate de identitatea de gen erau considerate tulburări psihice, constituind subiectul multor dezbateri. Pentru a decide cu privire la diagnostic și la tratamentul care se impunea, m-am consultat cu doi dintre colegii mei psihiatri mai în vârstă, care se specializaseră în munca cu băieții tineri ce prezentau această „afecțiune. Abordarea unuia dintre ei consta în urmarea unor reguli stricte, asemănătoare cu cele folosite în terapia de conversie a homosexualilor: „Spune-le părinților să elimine imediat din camera copilului orice păpușă sau obiect de îmbrăcăminte feminin, să nu-l mai lase să se joace cu fetițele, iar tatăl să înceapă să practice zilnic un sport împreună cu el. Ar trebui de asemenea să-l înscrie cel puțin într-o echipă sportivă de juniori.

Celălalt coleg însă m-a sfătuit: „Spune-le părinților să lase copilul în pace. Să se bucure că are imaginație și chiar să se implice în joaca lui. Ba mama i-ar putea pune chiar întrebări de felul: «Scaunele din caleașcă au și perne? Sau seamănă mai mult cu niște băncuțe?»"

Când m-am întâlnit cu părinții lui Ash, le-am spus să nu-și facă griji în legătură cu comportamentul din prezent al băiețelului sau să-l considere un predictor pentru viitor. „Tot ce știm în momentul de față este că uneori… el este Cenușăreasa și este un copil iubit. Și că respectul vostru față de creativitatea lui și față de exprimarea de sine este vital pentru dezvoltarea lui."

Anii ’90 au adus cu ei o tehnologie avansată în domeniul neuroștiințelor, care au generat un flux de date privitoare la dife­rențele de gen în ce privește dezvoltarea cognitivă, emoțională și fizică; percepțiile senzoriale ca auzul și văzul; anatomia și arhitectura creierului; efectele hormonilor asupra emoțiilor și alte atribute subtile, dar semnificative în comunicarea cu copiii și cu adolescenții. Nu există încă suficiente studii pe acest subiect ca să știm dacă creierul persoanelor transgen seamănă mai mult cu cel al „genului experimentat decât cu cel al „genului atribuit — cel bifat în rubrica din certificatul de naștere —, dar munca a început.¹

Astăzi, majoritatea specialiștilor în sănătate mintală (dar și tinerii) înțeleg că genul se referă la un spectru mai larg și nu la o categorie strict binară, iar experiența fiecărui om legată de ceea ce este el, de felul în care vrea să se îmbrace, de cum preferă să i se spună, de tovărășia cui este atras în relații în general, în cele de dragoste și în cele sexuale nu se încadrează în niște categorii fixe sau prestabilite.

Ca și în cazul tehnologiei sau al rețelelor sociale, părinții trebuie să învețe încontinuu pentru a putea stabili și impune reguli rezonabile, care să le protejeze copiii. Același lucru este valabil și pentru înțelegerea expresiei de gen. Dacă vrei ca al tău copil să te perceapă ca pe un tovarăș de încredere, trebuie să-ți faci temele. Nu cred să existe un loc mai bun pentru a începe decât pagina de internet genderspectrum.org. Este o sursă de informații amănunțite, redate într-un limbaj simplu, nonpolemic, moderat, pentru educatori, părinți și adolescenți.

Când parcurgi capitolele din această carte referitoare la băieți și la fete și observațiile privitoare la atitudinea și la modul de comportare al mamelor și al taților, marchează te rog (în minte), cu ghilimelele de rigoare, referirile la diferențele de gen. Același lucru este valabil în cazul în care ești părinte singur, faci parte dintr-un cuplu de părinți de același sex sau aparții oricărei noi configurații de familie care coexistă în ziua de azi alături de tradiționala familie nucleară.

Conștientizarea diferențelor biologice contribuie la o mai bună înțelegere a modului în care putem ajuta fetele să devină oamenii de știință încrezători și creativi, inginerii și matematicienii de care vom avea nevoie în secolul XXI, scutindu-le totodată de stresul de a fi perfecte în fiecare aspect al vieții lor. Ne permite să găsim cele mai bune modalități de a încuraja sentimentul de mândrie și de curaj al băieților într-o economie în schimbare și în sălile de clasă unde energia lor debordantă și bucuria „descoperirii distracției" sunt văzute mult prea des ca simptome ale unei probleme. Băieții au nevoie de mentori adulți care să-i ajute să devină bărbați capabili să-și exprime emoțiile, să dezvolte legături profunde cu ceilalți oameni și să fie apți să-și controleze im­pulsurile puternice.

Mi-am propus ca prin această carte să-i învăț pe cititori limbajul adecvat în comunicarea cu fiicele și fiii lor în fiecare moment și în fiecare etapă a vieții acestora. Unele lecții se bazează pe nou-dobânditele cunoștințe din domeniul neuroștiințelor și al biologiei, iar altele pe zecile de ani de experiență clinică cu diverse tipuri de familii sau pe observații recente de ordin cultural, încă în curs de desfășurare. Niciuna nu este menită să stereotipizeze sau să generalizeze. Mă bazez întotdeauna pe părinți pentru a adapta aceste strategii în funcție de evoluția, de personalitatea și de nevoile specifice copilului lor, în unicitatea lui.

Pentru a proteja intimitatea persoanelor și instituțiilor care apar în această carte, am schimbat numele, elementele care ar putea duce la identificarea lor și locațiile evenimentelor.

¹ Russo, Francine, „Is There Something Unique About the Transgender Brain?" Scientific American, 1 ianuarie 2016. https://www.scientificamerican.com/article/is-there-something-unique-about-the-transgender-brain/.

Introducere

Aceasta este o carte destinată părinților care vor să se facă auziți de copii.

Poate că ești mămică sau tătic de dată recentă, aflat abia la începutul unei conversații care va dura pe tot parcursul vieții și cu ajutorul căreia te vei reinventa și vei modela mica făptură pe care ai adus-o pe lume.

Sau poate că ești deja părinte de ceva ani, mai mulți sau mai puțini. Poate că ai răgușit tot repetând aceleași lucruri, fie reamintind copilului ceva, fie implorându-l ori țipând la el, fără ca el să te audă: uită să tragă apa la toaletă, îi spune surorii mai mici că e proastă, pretinde că îi e imposibil să adoarmă sau se mocăie în fiecare dimineață. Sau, în pofida rugăminților ori a amenințărilor din fiecare seară, fiica ta continuă să-și facă lecțiile în timp ce se întreține pe rețelele sociale și-ți răspunde pe un ton atât de dur și de obraznic încât, dacă l-ai fi folosit tu însăți în copilărie, ai fi fost aspru pedepsită. Cuvintele tale sunt tratate cu nepăsare, dar tu tot nu cedezi: însă îți pierzi încrederea în tine însăți și orice speranță legată de copil.

Unii dintre voi ați amuțit. V-ați dat bătuți. V-ați pierdut inspi­rația, încrederea și energia de a tot încerca să stabiliți o conexiune cu copiii voștri. Ați devenit experți în a găsi unghiul perfect pentru un selfie alături de fiicele voastre adolescente, dar parcă nu mai aveți nimic în comun. Așa că renunțați să le mai cicăliți în legătură cu lecțiile sau vă retrageți în compania relaxantă a ecranelor ori în spatele cerințelor legate de muncă.

Răgușiți sau muți, părinți de dată recentă sau cu vechime, vă întrebați dacă nu există cumva o formulă magică prin care să faceți să fie totul mai ușor, mai bine. Din păcate, nu există o astfel de formulă. Tot ce aveți este vocea voastră. Dar dacă știți cum să o folosiți, nici nu vă trebuie mai mult.

Arta conversației se referă la modul în care părinții se adresează copiilor și adolescenților și în care pot fi ajutați să se exprime mai bine, mai adecvat. Se referă la felul în care, folosindu-vă de cuvinte, de ton, cadență și sincronizarea vocii, de cadrul și de postura adecvată, vă puteți îmbunătăți relația cu copilul. Nu este vorba de o formulă anume, ci doar de practică.

Oamenii se nasc cu nevoia de comunicare. Bebelușul se uită în ochii tăi, neuronii tăi oglindă se activează, el murmură și gângurește. Imiți instinctiv sunetele pe care le scoate, gesturile pe care le face, expresiile feței lui. În scurt timp, schimbați între voi cuvinte, apoi propoziții. Cu toate că este cea mai firească abilitate, vorbitul cu un copil presupune dăruire, anticipare și răbdare. Implică schimbul de sunete articulate, stăpânirea de sine necesară unei ascultări atente și o atitudine receptivă față de acele conversații vesele, amuzante, indecente, profunde, sfâșietoare, sincere, stânjenitoare-dar-prețioase și edificatoare. Aceste con­versații îmbogățesc viața de familie creând legături de iubire și de încredere, sporind înțelegerea de către copii a propriilor lor pasiuni și preferințe și ajutându-i să-și vadă părinții și pe ceilalți adulți ca pe niște persoane complete.

Lucrez cu părinții și cu copiii de mai bine de treizeci de ani. M-am concentrat asupra educației părinților în ceea ce privește dezvoltarea copiilor, dinamica familială și așteptările nerealiste ale mediului cultural. Cu timpul, aceste cunoștințe i-au ajutat să stabilească relații personale cu copiii lor într-o manieră mai sensibilă și mai autoritară. Însă cu câțiva ani în urmă, am început să-mi schimb abordarea.

I-am încurajat dintotdeauna pe părinți să reproducă în prezența mea certurile cu copiii sau situațiile dificile întâmpinate în relația cu ei. Pe măsură ce am analizat mai profund aceste reconstituiri în cadrul întâlnirilor noastre, am început să observ nu numai ceea ce spuneau ei, ci și felul în care o spuneau. În mod obișnuit, acele femei și acei bărbați posedau excelente aptitudini de comunicare. Altor adulți li se adresau pe un ton încrezător, clar, direct. Dar când redau certurile avute cu copiii lor, am remarcat adesea o transformare spectaculoasă. Parcă se micșorau și se blocau. Păreau neputincioși, jigniți, indignați, exasperați. Unii dintre ei vorbeau cu voci de copil. Alții vorbeau în șoaptă. Toți ajungeau să folosească voci pițigăiate și gâtuite de emoție. Cu umerii aduși în față, începeau să împungă acuzator cu degetul.

În acel moment îi întrebam: „Și apoi ai început să țipi? Cape­tele se plecau, încuviințau. Îi întrebam „Cât de tare? Arată-mi! Încercau, eu zâmbeam. „Uau, chiar a câștigat runda asta, nu?" Râdeam împreună. Împărtășirea frustrării și rușinării lor avea dublu scop: le ușura povara și îi ajuta să-și dea seama că, deși cuvintele lor erau bine țintite din punct de vedere psihologic, copiii nu le auzeau din pricina felului în care era transmis mesajul.

Am hotărât să modific procedura obișnuită cu câțiva clienți și am început munca noastră împreună consiliindu-i pe tema tehnicilor de conversație cu copiii. Am introdus ideea de conversație pe un ton mai jos și mai cald, încetinind ritmul și etalând un limbaj corporal care exprima relaxare, dar și încredere de sine. Apoi am început să exersăm și să-i încurajez să pună în practică tehnicile nou-învățate încă din seara respectivă.

Transformarea copiilor a fost surprinzător de rapidă. Părinții mi-au relatat că până și schimbările minore în tonul și în comportamentul lor au modificat întregul metabolism al relației lor. Când părinții și-au impus să asculte cu atenție și să poarte discuții adaptate în funcție de vârsta fiilor și fiicelor lor, copiii au cooperat, devenind mai îndatoritori și mai expansivi. La fel s-a întâmplat și când părinții au învățat să se deschidă în conversații respectuoase, neplanificate cu adolescenții.

Arta conversației cu copiii se bazează nu doar pe conținut, ci și pe deprinderea de a vorbi într-un dialect în continuă schimbare, care evoluează pe măsură ce copilul crește. Aproape orice idee poate fi comunicată dacă stilul și forma în care vorbește adultul este adaptată dezvoltării cognitive, intereselor și temperamentului copilului. Acești factori, concomitent cu diferențele caracteristice genului privind modul de învățare, influențează ceea ce un băiat sau o fată aude și înțelege. Băiețelul tău de 7 ani este pierdut dacă te aștepți să te asculte și să-ți răspundă la fel cum o făcea suri­oara lui mai mare la vârsta lui. Dar dacă te adaptezi lungimii lui de undă, îți va fi ușor să o scoți la capăt.

Sfaturile din această carte sunt menite să inducă o atmosferă mai plăcută în căminul tău, să te ajute să te apropii de copiii tăi și să contrabalanseze acest obicei al nostru de a fi veșnic nervoși și cu gândul în altă parte. Însă pentru a profita din plin de aceste strategii, trebuie să mai reglezi și o altă voce. Este vorba de vocea ta interioară care-ți șoptește, Dar sunt atâtea lucruri care lipsesc. Nu există suficiente resurse, locuri în școlile bune, atenție din partea profesorilor, oportunități, prieteni care să asigure tipul potrivit de influență. Nu există suficiente ore într-o zi, bani în cont, timp să salvezi planeta, șanse să o iei de la capăt. Teama de toate lucrurile care lipsesc este vie și încolțește în mintea celor mai mulți dintre părinți. Asta face ca vocea lor să atingă acel nivel ascuțit, panicat. Teama ne împinge să ne grăbim, să șovăim, să ținem predici sau să implorăm, toate aceste atitudini care compromit conversațiile cu copiii noștri.

De atâta vreme de când practic terapia de familie, am văzut mereu că părinții sunt îngrijorați de ceea ce le lipsește. În prezent, când tehnologia ne conduce spre un viitor incitant, dar insondabil, părinții sunt și mai îngrijorați. Copiii trebuie să-și cultive abilitățile specifice secolului XXI. Dar care ar fi acestea? Să învețe programare sau sudură? Să construiască roboți sau să învețe să-și procure singuri hrana? Să vorbească fluent limba chineză sau să dobândească îndemânarea socială și emoțională de a fi și lider, și jucător de echipă? Sau toate cele de mai sus? Părinții bine intenționați oscilează între frenezia planificării excesive și paralizia deznădejdii. Între timp, copiii lor suferă de anxietate, de depresie, de coșmaruri, de tulburări de alimentație și de un nivel tot mai scăzut de motivație.

Ritmul vieții în societatea noastră devine tot mai accelerat. Dar cu toate că perspectiva pare înspăimântătoare, ca și cum nu ai fi capabil să faci tocmai lucrul pentru care ești programat din naștere — să-ți protejezi copilul — este totodată și eliberatoare. Poți să te îngrijorezi și să planifici cât vrei, tot nu poți prezice ce abilități vor fi recompensate, ce calificări vor duce la cele mai împlinite cariere, ce joburi vor fi mai profitabile sau ce orașe vor fi mai sigure pentru copilul tău peste douăzeci de ani. Pentru a-ți proteja copilul nu este nevoie să ghicești viitorul. Este nevoie doar să te concentrezi pe ceea ce rămâne valabil peste timp și pe ceea ce constituie elementele de bază de care copiii vor avea întotdeauna nevoie: stabilitate, coerență, tandrețe și acceptare.

Renunță la teamă și ți se va deschide ușa spre o lume magică. Una din marile satisfacții ale statutului de părinte este aceea că mai poți crește încă o dată, într-o altă epocă, ghidat de o făptură mititică cu o sensibilitate cu totul diferită de a ta. Perspectiva inedită a copiilor, spiritul ludic și inocența lor, dorința lor arzătoare de cunoaștere îți colorează viața. Rolul de părinte îți poate diminua nivelul de stres în loc să-l crească dacă îl privești ca pe o șansă de a explora locuri nemaipomenite, misterioase alături de fiul sau de fiica ta. Indiferent de primejdiile care planează asupra planetei noastre, ea e încă verde, cu mări și oceane, înțesată de frumusețe și de minuni, iar copiii sunt fascinați de ea. Te vor conduce într-o călătorie incredibilă dacă au încredere în tine, dacă îți faci timp pentru ei și dacă ești dispus să-i urmezi.

1. Publicul ascultă

De la sugari la prima copilărie

Primele cuvinte ale mamei către nou-născutul ei sunt blânde și melodioase, dulci și de o tonalitate înaltă. Sociologii numesc acest limbaj instinctiv „limbaj părintesc adaptat pentru sugar" (parentese). Era cunoscut sub numele de „limbajul mamei" (motherese), până când cercetătorii au observat că și bărbații, atunci când le vorbesc bebelușilor, accentuează cuvintele-cheie, simplifică sintaxa și își încetinesc ritmul vocal pentru a-l adapta la capacitatea de concentrare a atenției și la nivelul de comprehensiune al copilului. Copiii sunt capabili încă de la vârsta de trei ani să folosească în mod spontan un astfel de limbaj când se adresează ei înșiși bebelușilor și copilașilor mai mici decât ei.

Care sunt caracteristicile acestui limbaj? Un ritm vioi cu suficiente variații pentru a atrage atenția bebelușului. O tonalitate înaltă care este mai curând blândă decât stridentă. Vocale prelungite și consoane rostite clar, apăsat. Un vocabular simplu, dar atractiv, cu aliterații și repetiții: „Ce balon mare! E vremea să facem băiță la bebe. Băiță și nani pentru un bebe dulce și somnoros". Deși sugarii nu înțeleg sensul individual al cuvintelor, sunt atenți la diversele aspecte ale prestației tale — la volumul vocii și la ritmul discursului, la accentuarea cuvintelor și la repetarea lor, la contactul vizual, la expresiile feței și la gesturi.

Poate cel mai important lucru este feedbackul permanent dintre părinte și copil. Bebelușul arată cu mânuța, zâmbește sau plânge, iar părintele explică ceea ce vede copilașul: „Este un CUȚU MARE! Un cuțu mare pe strada noastră!" Pe măsură ce copilul învață să formeze cuvinte, părintele îl încurajează cu blândețe, folosind pronunția corectă și dezvoltând subiectele:

— ’Amion!

— Da, e un camion galben.

Încă din 1977, Catherine E. Snow, psihologă și lingvistă la Universitatea Harvard, scria că „achiziția limbajului este rezultatul unui proces de interacțiune între mamă și copil ce începe încă din stadiul de bebeluș, interacțiune la care acesta contribuie în egală măsură cu mama și care este esențială pentru dezvoltarea cognitivă și emoțională a copilului, de asemenea pentru dezvoltarea limbajului acestuia". Ideile sale erau avansate pentru timpul său: vreme de douăzeci de ani nu au existat cercetări experimentale care să aducă argumente în favoarea afirmației sale. Dar în prezent, progresele științifice sugerează că dezvoltarea creierului este într-adevăr legată de interacțiunea socială.² Limbajul special al părinților (parentese), puntea către comunicarea verbală a bebelușului, este mai mult decât un mod de a învăța copilul să vorbească. El contribuie la modelarea și la încurajarea capacității de gândire a copilului.

ce să-i spunem bebelușului

Încă din primele zile de viață, sugarul acumulează informații legate de tonul și ritmul vorbirii, dar și de alcătuirea propozițiilor. Bucură-te de această fază trecătoare a parentingului. Lasă-te în voia plăcerii unor monologuri necenzurate care i-ar plictisi, ofensa ori enerva pe cei cu un grad mai înalt de comprehensiune. În scurt timp, sugarul tău va fi capabil să repete cuvânt cu cuvânt ceea ce poate nu ți-ai dori să împărtășești celorlalți adulți. Va dobândi abilitățile verbale pentru a-ți ordona: „Nu mai vorbi! Gata cu cântatul! La ora culcării, micuțul dictator de patru ani va decreta: „Nu. Nu povestea aia! O vreau pe cea despre cum cad printr-o gaură fermecată și mă întâlnesc cu cele două prințese, Mariella și Marietta, și cum într-o noapte merg să înoate într-un șanț cu apă și întâlnesc un pește care poate să vorbească franțuzește. Spune-mi o poveste exact ca asta, dar de data asta nu cu un pește. Și să nu vorbească franțuzește. Ai înțeles? Asta te așteaptă, dar deocamdată bebelușul tău va suporta cu voioșie gândurile tale haotice exprimate cu voce tare.

Obișnuiește-te ca pe lângă flecăreala despre gândurile, sentimentele și planurile tale, să-i povestești bebelușului despre tot ce are legătură cu rutina sa zilnică. Dacă-i scoți copilașului brusc bluzița fără să-l avertizezi, poate fi luat prin surprindere; dacă îi ștergi fundulețul delicat, îl poate ustura; apa turnată pe cap fără o avertizare prealabilă îl poate speria. Previzualizarea acțiunii îl ajută să capete încredere și să se obișnuiască cu această lume, nouă pentru el. Închide radioul sau televizorul atunci când îi vorbești, ca să-ți audă cu mai mare ușurință cuvintele. Folosește descrieri vii, simple, dar detaliate:

— O să te spăl acum cu săpunul ăsta alunecos. Vezi bulele? Poți să le spargi!

— Vezi țepii ăștia ascuțiți de pe pieptănul tău? Se numesc dinți, ca dinții din gura ta, înșiruiți.

Nu te teme să introduci și cuvinte nefamiliare. În felul ăsta, bebelușul își lărgește vocabularul, iar noile sunete și combinații de silabe îi vor capta interesul la fel de mult ca povestirea ta însuflețită. Întrebuințează cuvinte care vin la pachet cu anumite plăceri senzoriale:

— Apa face pleosc atunci când o lovim cu palmele!

— Ce piersică coaptă! Sucul țâșnește când mușcăm din ea!

— Îl aud pe Mittens cum TOARCE. Îl auzi și tu?

Pregătește-ți bebelușul pentru senzațiile specifice pe care le va experimenta:

— Uite, ăsta-i noul nostru covor. Hai să vedem cum se simte la pipăit. E MOALE și PUFOS!

— Ăsta-i puloverul tău roșu. Hai să-l punem pe tine să-ți țină de CALD!

Învață-l să se orienteze în mediul imediat înconjurător:

— Ascultă! Auzi zumzăitul ăsta puternic? Ar putea fi un ELI­COPTER pe CER, deasupra casei. Hai să mergem să vedem dacă-l putem zări!

— Acum ieșim pe ușă și coborâm treptele. Una, două, trei! Iar aici, pe alee, e mașina noastră.

Vor fi, desigur, și destule ocazii când vocea ta iubitoare nu va putea mulțumi sau alina. Nu o lua personal dacă bebelușul tău obosit sau iritat te respinge sau îți ignoră tandrețea din voce. Uneori, o porție bună de plâns este exercițiul de care are cea mai mare nevoie.

cântecelele pentru copii

Indiferent de cultură, mamele cântă melodii de leagăn ca să-și liniștească bebelușii, dar și pe ele însele. Cântecele urmează un tipar constant. Structura ritmică a versurilor imită mișcarea de legănare pe care fetusul a cunoscut-o în pântecele mamei, iar melodiile sunt simple, compuse adesea din numai cinci note. Ritmul e constant, hipnotizant. Aceste caracteristici se potrivesc cu capacitatea limitată a nou-născutului de a procesa sunetul și mișcarea. Când mama cântă, bebelușul simte vibrația familiară a coardelor ei vocale, ritmicitatea respirației, iar mișcarea legănată a corpului ei îl liniște�