Vanatori, culegatori, parinti: Ce ne pot învăța culturile străvechi despre arta uitată de a crește copii fericiți și cooperanți

 EDITORI: Silviu Dragomir, Magdalena Mărculescu

 DIRECTOR: Crina Drăghici

 REDACTARE: Ana-Maria Tamaș

 DESIGN: Alexe Popescu

 DIRECTOR PRODUCȚIE: Cristian Claudiu Coban

 DTP: Dan Crăciun

 CORECTURĂ: Oana Apostolescu, Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Lifestyle Publishing House SRL.

Copyright © 2021 by Michaeleen Doucleff

All rights reserved.

Titlul original: Hunt, Gather, Parent

Autor: Michaeleen Doucleff

Copyright © Lifestyle Publishing, 2022 pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.lifestylepublishing.ro

ISBN (print): 978-606-789-316-8

ISBN (epub): 9786067893670

În amintirea lui Mango, cel mai bun păstor de cărți pe care-l poate avea un scriitor.

Pentru Rosy

Prolog

Îmi amintesc momentul în care m-am simțit o mamă total incapabilă.

Era ora cinci a unei dimineți friguroase dintr-un decembrie. Zăceam în pat, îmbrăcată în același pulover pe care-l purtasem și în ziua precedentă. Nu mă mai spălasem pe cap de câteva zile.

Afară, cerul era încă negru-albăstrui, iar felinarele de pe stradă aruncau o lumină gălbuie. Înăuntru domnea o liniște neobișnuită. Îl auzeam doar pe Mango, câinele nostru ciobănesc-german, respirând sub pat. Toți dormeau, cu excepția mea. Eram cât se poate de trează.

Mă pregăteam de luptă. Repetam în minte cum să abordez următoarea întâlnire cu dușmanul. Ce să fac când avea să mă atace din nou? Să dea cu piciorul în mine? Sau să mă muște?

Mi se pare oribil să-mi numesc fiica „dușman". Doamne, o iubesc de nu mai pot. Și, în multe privințe, este un copil extraordinar. E isteață foc, are un curaj nebun și e foarte puternică, fizic și mental. Când cade la locul de joacă, se ridică imediat. Nu se vaită, nu face scandal.

Iar cât privește parfumul ei… Îmi place la nebunie cum miroase, mai ales în creștetul capului. Când sunt plecată în interes de serviciu, cel mai mult mi-e dor de mirosul ei — un amestec de miere, crini și pământ umed.

Parfumul acela dulce e fermecător și înșelător în același timp. În sufletul lui Rosy arde un foc aprig. Focul acela o face să-și croiască drumul prin lume cu hotărâre, mânată de un scop. După cum spune o prietenă de-a mea, este o „distrugătoare de lumi".

Când era bebeluș, Rosy plângea foarte mult. Plângea ore întregi în fiecare seară. „Când nu mănâncă sau doarme, plânge, i-a spus soțul meu pediatrei, pe un ton panicat. Doctorița a dat din umeri. „E bebeluș, ce să-i faci, i-a răspuns.

Când Rosy avea trei ani, plânsetele ajunseseră să fie crize de furie și ploaie de lovituri. Când făcea o criză și o luam în brațe, își luase obiceiul să mă lovească peste față. În unele dimineți, plecam de acasă cu o urmă roșie pe obraz. Doamne, ce rău mă simțeam!

În dimineața aceea liniștită de decembrie, stând în pat, mi-am permis să recunosc un adevăr dureros. Între mine și Rosy se ridicase un zid. Începuse să-mi fie groază de momentele petrecute împreună, de ceea ce s-ar fi putut întâmpla: mi-era teamă să nu-mi pierd (iar) cumpătul, să nu plângă (iar) Rosy, să nu facă (iar) ceva care să înrăutățească situația. Și ca urmare, mă temeam că eu și Rosy eram pe cale să ne dușmănim.

Am crescut într-o familie plină de furie. Principalele mijloace de comunicare între mine, părinții mei și ceilalți trei copii erau țipetele, ușile trântite și chiar pantofii zburători. Așadar, când Rosy a început să aibă crize de furie, am reacționat așa cum mă trataseră părinții mei, cu un amestec de furie, severitate și, uneori, vorbe grele, menite să trezească frica. Însă această reacție nu făcea decât să toarne gaz pe foc: Rosy își arcuia spatele, scotea un țipăt sinistru și se prăbușea pe jos. În plus, voiam să procedez mai înțelept decât părinții mei. Voiam ca Rosy să crească într-un mediu tihnit și s-o învăț niște metode de comunicare mai constructive decât aruncatul cu obiecte în capetele celorlalți.

Prin urmare, m-am consultat cu domnul Google și am decis că „metoda optimă de a potoli crizele de nervi ale lui Rosy era să adopt „o atitudine autoritară. Din câte îmi dădeam seama, a fi autoritară însemna să fiu în același timp „fermă și bună". Prin urmare, am făcut tot ce mi-a stat în putință ca să mă port în acest fel. Dar nu mi-a mers, fiindcă atitudinea autoritară n-a avut niciodată rezultatele dorite. Rosy își dădea seama că eram încă supărată, așa că ne blocam în același cerc vicios. Furia mea o făcea să fie și mai agresivă, iar eu mă înfuriam și mai tare. În cele din urmă, crizele de nervi ale lui Rosy au ajuns să semene cu niște explozii atomice. Mușca, dădea din mâini în mod necontrolat și începea să alerge prin casă, răsturnând mobila.

Chiar și sarcinile cele mai simple — cum ar fi pregătirea pentru mersul la grădiniță, dimineața — se transformaseră într-o adevărată bătălie.

— Vrei, te rog, să-ți pui pantofii? o imploram pe Rosy pentru a cincea oară.

— Nu! urla ea, după care începea să-și scoată rochia și chiloțeii.

Într-o dimineață m-am simțit atât de rău, încât am îngenuncheat lângă chiuveta din bucătărie și am scos un țipăt surd în dulapul de dedesubt. De ce e atât de complicat? De ce nu mă ascultă? Unde greșesc?

Sincer vorbind, habar n-aveam cum să mă port cu Rosy. Nu știam cum să-i potolesc crizele de furie și cu atât mai puțin cum s-o învăț să devină un om cumsecade — binevoitoare, amabilă și preocupată de ceilalți.

Adevărul este că nu știam cum să fiu o mamă bună. Nu mi se mai întâmplase niciodată să dau chix atât de rău la ceva la care voiam să mă pricep. Între aptitudinile mele reale și nivelul la care îmi doream să fiu exista o prăpastie ce părea de netrecut.

Așa că zăceam în pat, în primele ore ale dimineții, așteptând cu groază momentul în care avea să se trezească fiica mea — copilul adorat după care tânjisem atâția ani. Încercam să găsesc o cale de a mă conecta cu ființa mititică, ce se comporta, adesea, ca o maniacă turbată, căutând o cale de a ieși din încurcătura în care intrasem.

Mă simțeam pierdută. Obosită. Deznădăjduită. Iar în viitor nu părea să mă aștepte nimic bun: Rosy și cu mine urma să ne războim tot timpul, cu diferența că ea avea să devină mai înaltă și mai puternică.

Dar nu s-a întâmplat așa, iar cartea de față povestește cum s-a produs această schimbare neașteptată, care ne-a transformat viața. A început cu o călătorie în Mexic, unde am avut o experiență revelatoare ce m-a determinat să pornesc în noi călătorii, în diverse colțuri ale lumii, având-o de fiecare dată pe Rosy drept parteneră de drum. În acest răstimp am cunoscut mame și tați extraordinari, care m-au învățat cu generozitate o serie de lucruri incredibile despre educația copiilor. Aceste femei și acești bărbați nu mi-au arătat doar cum să domolesc crizele de furie ale lui Rosy; m-au învățat un mod de a comunica care nu presupune țipete, cicăleli sau pedepse, care contribuie la creșterea încrederii în sine a copilului, în loc să ducă la tensiuni și conflicte cu părinții. Și, poate cel mai important, am aflat cum s-o învăț pe Rosy să fie bună și generoasă cu mine, cu familia și cu prietenii ei. Acest lucru a fost posibil, printre altele, fiindcă acei părinți mi-au arătat mie cum să fiu bună și afectuoasă cu fiica mea într-un mod cu totul nou.

După cum mi-a spus mama inuită Elizabeth Tegumiar în ultima zi petrecută pe meleagurile arctice:

— Cred că acum știi mai bine cum să te porți cu ea.

Da, așa este.

Educația copiilor este un lucru extrem de personal. Detaliile variază nu doar de la o cultură la alta, ci și de la o comunitate la alta sau chiar de la o familie la alta. Cu toate acestea, dacă veți călători astăzi prin lume, veți observa un laitmotiv prezent în marea majoritate a culturilor. Din tundra arctică și pădurile tropicale din Yucatán până în savanele din Tanzania și zonele muntoase din Filipine, veți întâlni același mod de a interacționa cu copiii. Acest lucru este valabil mai ales în cazul comunităților care cresc copii deosebit de binevoitori și cooperanți — copii care se trezesc dimineața și se apucă imediat să spele vasele, copii care vor să-și împartă bomboanele cu frații și surorile lor.

Acest stil universal de parenting se bazează pe patru aspecte fundamentale, care astăzi se întâlnesc în unele zone din Europa și, nu cu mult timp în urmă, erau larg răspândite în Statele Unite. Rolul cărții de față este să vă ajute să înțelegeți cum funcționează aceste aspecte și cum să le puneți în aplicare în propria dumneavoastră familie, pentru a vă face viața mai ușoară.

Dat fiind gradul său de răspândire pe glob și în comunitățile de vânători-culegători, acest stil de parenting are, probabil, o vechime de câteva zeci de mii sau poate chiar o sută de mii de ani. Biologii pot demonstra cu argumente convingătoare că relația părinte-copil a evoluat pentru a funcționa astfel. Iar când vedeți acest stil în acțiune — indiferent dacă preparați tortilla într-un sat din America Centrală sau pescuiți în Oceanul Arctic — aveți sentimentul copleșitor că „într-adevăr, așa trebuie procedat". Copilul și părintele formează un tot unitar, precum îmbinările Nejire kumi tsuji din tâmplăria tradițională japoneză. Este de-a dreptul extraordinar.

Nu voi uita niciodată când am asistat prima oară la așa ceva. Efectiv am simțit că mi se schimbă întreaga perspectivă.

Pe vremea aceea, lucram de șase ani ca reporter la NPR. Înainte, fusesem timp de șapte ani chimistă, absolventă a Universității Berkeley. Prin urmare, în munca mea de reporter, mă ocupam în principal de domeniul medical — boli infecțioase, vaccinuri și sănătatea copiilor. În cea mai mare parte din timp, scriam articole de la biroul meu din San Francisco. Dar uneori NPR mă trimitea în câte un colț îndepărtat al lumii ca să transmit un reportaj despre vreo boală exotică. Am fost în Liberia în perioada de vârf a epidemiei de Ebola, am scotocit prin permafrostul arctic după virusuri gripale în curs de dezghețare și am stat într-o peșteră cu lilieci din Borneo în timp ce un vânător de virusuri mă avertiza în legătură cu o viitoare pandemie cauzată de un coronavirus (asta se întâmpla în toamna anului 2017).

După ce în viața noastră a apărut Rosy, aceste călătorii au căpătat o nouă semnificație. Am început să observ cu atenție mamele și tații de pe glob — nu ca reporter sau om de știință, ci ca un părinte istovit, care caută cu disperare un strop de înțelepciune cât privește educația copiilor. M-am gândit că trebuie să existe o metodă mai bună decât cea folosită de mine. Fără doar și poate, există o altă cale.

Trebuie să existe o metodă mai bună decât cea folosită de mine. Fără doar și poate, există o altă cale.

Apoi, în timpul unei călătorii în Yucatán, am descoperit-o. Am asistat personal, îndeaproape, la metoda universală de parenting. A fost o experiență care m-a impresionat profund. După ce m-am întors acasă, cariera mea a căpătat o direcție complet nouă. În loc să studiez virusuri și biochimie, voiam să învăț cât mai mult posibil despre interacțiunea cu omuleții — să-mi însușesc această metodă incredibil de blândă și afectuoasă de a crește copii buni și independenți.

*

Dacă țineți în mână această carte, vreau în primul rând să vă mulțumesc. Vă mulțumesc pentru atenția și timpul dumneavoastră. Știu cât de valoroase sunt acestea pentru părinți. Cu sprijinul unei echipe fantastice, am muncit din greu pentru a vă oferi informații prețioase, atât dumneavoastră, cât și familiei.

În al doilea rând, e posibil să vă simțiți cum ne simțeam eu și soțul meu: doream cu disperare niște sfaturi și niște instrumente mai bune. Poate că ați citit deja câteva cărți și, asemenea unui cercetător, ați încercat mai multe metode cu copiii voștri. Poate că la început v-ați entuziasmat fiindcă experimentul părea promițător, dar peste câteva zile v-ați simțit complet stors deoarece, din păcate, experimentul a dat greș. Eu am trecut de nenumărate ori prin acest ciclu frustrant în primii doi ani și jumătate de viață a lui Rosy. Experimentele eșuau unul după altul.

Unul dintre obiectivele acestei cărți este să vă ajut să puneți capăt succesiunii frustrante de eșecuri repetate. Învățând metoda universală de parenting, vă veți face o idee despre cum au fost educați copiii timp de zeci de mii de ani, cum sunt făcuți să fie educați. Veți înțelege cum iau naștere comportamentele inadecvate și veți deveni capabili să le smulgeți din rădăcină. Veți învăța un mod de a interacționa cu copiii care a fost testat timp de milenii de mame și tați de pe cele șase continente — o metodă care în prezent nu se găsește în alte cărți de parenting.

Metodele de parenting din ziua de azi au o mare problemă. Marea majoritate a acestora provin din perspectiva euro-americană. Desigur, cartea Battle Hymn of the Tiger Mother de Amy Chua ne-a oferit o prezentare extrem de interesantă a unei metode chineze de a crește copii reușiți, dar în general ideile contemporane despre parenting se bazează aproape exclusiv pe paradigma occidentală. Prin urmare, părinții americani stau și contemplă peisajul educațional printr-un vizor minuscul. Pe lângă faptul că le blochează accesul la o mare parte din peisajul extrem de captivant (și util), această perspectivă îngustă a avut și consecințe mai profunde: ea constituie unul dintre motivele pentru care este atât de stresant să crești copii în ziua de azi — și pentru care, în ultimele câteva decenii, copiii și adolescenții din Statele Unite au devenit mai introvertiți, mai anxioși și mai deprimați.

Conform cercetătorilor de la Harvard, circa o treime dintre adolescenți au sau au avut simptome asociate cu o tulburare anxioasă¹. Peste șaizeci la sută dintre studenți afirmă că simt o anxietate „copleșitoare², iar așa-zisa generație Z, adică adulții născuți între jumătatea anilor 1990 și începutul anilor 2000, este generația cea mai singuratică din ultimele decenii.³ Cu toate acestea, stilul de educație predominant din SUA se îndreaptă într-o direcție care exacerbează problemele amintite în loc să le reducă. „Părinții au devenit preocupați de control, spunea psihoterapeuta B. Janet Hibbs în 2019.⁴ „Înainte încurajau autonomia… Dar în prezent ei exercită din ce în ce mai mult control, ceea ce-i face pe copiii lor să fie mai anxioși și, în același timp, mai puțin pregătiți pentru situații imprevizibile."

Dacă starea „normală a adolescenților din cultura noastră o constituie anxietatea și singurătatea, poate că e momentul ca părinții să reexamineze ce înseamnă educația „normală. Dacă vrem cu adevărat să ne înțelegem îngerașii — să ne conectăm în mod autentic cu copiii noștri — poate că e necesar să ieșim din zona de confort cultural și să stăm de vorbă cu părinți cu care nu vorbim de obicei.

Poate că e momentul să ne lărgim perspectiva îngustă și să vedem cât de frumoasă — și de eficientă — poate fi educația copiilor.

Acesta este un alt obiectiv al cărții de față: să ne ajute să umplem lacunele privitoare la educația copiilor. Vom prezenta mai multe culturi care dețin cantități imense de informații utile: triburi de vânători-culegători și alte culturi indigene cu valori similare. Membrii acestora și-au cizelat abilitățile educaționale pe parcursul a mii de ani. Bunicile și bunicii au transmis informații de la o generație la alta, oferindu-le proaspeților părinți un tezaur de instrumente diverse și eficiente. Prin urmare, părinții știu cum să-și determine copiii să se ocupe de treburile casnice fără să le ceară acest lucru în mod expres, cum să-i convingă sa coopereze cu frații sau surorile lor în loc să se certe și cum să-i disciplineze fără țipete, certuri sau pedepse. Sunt maeștri ai motivației și experți în dezvoltarea funcției executive a copiilor, inclusiv a unor aptitudini precum reziliența, răbdarea și controlul furiei.

Lucrul cel mai frapant este că în multe culturi de vânători-culegători, părinții creează o relație cu copiii total diferită de cea pe care o încurajăm noi în Statele Unite: o relație bazată pe cooperare și nu pe conflict, pe încredere în loc de frică, pe nevoi personalizate în locul unor repere de dezvoltare standard.

Așadar, în timp ce eu o cresc pe Rosy folosind, în esență, un singur instrument — mai exact, un ciocan zgomotos — mulți părinți de pe glob au la dispoziție un set întreg de instrumente specializate, precum șurubelnițe, scripeți și nivele, la care fac apel conform necesităților. În cele ce urmează, vom învăța cât mai multe detalii despre aceste superinstrumente, inclusiv cum să le folosim la noi acasă.

În acest scop, vom merge direct la sursa informațiilor, adică mamele și tații pe care i-am menționat. Vom vizita trei culturi — maya, hadza și inuită — care excelează în aspecte ale educației copiilor ce se dovedesc problematice pentru cultura occidentală. Mamele din cultura maya sunt maestre în creșterea de copii cooperanți. Ele au creat o formă sofisticată de colaborare ce le permite copiiilor dintr-o familie nu doar să se înțeleagă între ei, ci și să muncească împreună.⁵ Părinții din grupul etnic hadza sunt experți mondiali în creșterea de copii încrezători și care știu cum să se automotiveze; anxietatea și depresia întâlnite la copiii din Statele Unite sunt necunoscute în comunitățile hadza.⁶ Iar inuiții au creat o metodă foarte eficientă de a-i învăța pe copii inteligența emoțională, mai ales aspecte precum controlul furiei și respectul față de ceilalți.⁷

Am dedicat fiecărei culturi câte o secțiune a cărții. În aceste capitole, vom cunoaște mai multe familii și vom afla câte ceva despre programul lor zilnic. Vom vedea cum îi pregătesc părinții pe copii să meargă la școală dimineața, cum îi culcă seara și cum îi motivează să dăruiască, să fie buni cu frații și surorile lor, precum și să-și asume noi responsabilități în propriul ritm.

În plus, le vom da acestor supermame și supertați o provocare, o problemă pe care s-o rezolve chiar sub ochii noștri. Problema este… Rosy.

Da, ați văzut bine.

Pentru a scrie această carte, am pornit într-o călătorie eroică — și nebunească, după cum ar spune unii. Însoțită de puștoaica mea, am călătorit în trei comunități respectate de pe glob, am locuit cu mai multe familii din aceste comunități și am învățat o mulțime despre modul în care își educau copiii. Rosy și cu mine am dormit într-un hamac sub luna plină pe meleagurile mayașe, am ajutat un bunic inuit să pescuiască narval în Oceanul Arctic și am învățat să scoatem tuberculi din pământ cu mamele din tribul hadza din Tanzania.

Pe parcursul cărții, vorbesc cu antropologi și specialiști în biologia evoluției care-mi arată că strategiile de parenting prezentate nu sunt specifice doar acestor familii și culturi, fiind larg răspândite în lumea întreagă — atât în prezent, cât și de-a lungul istoriei umane. Discut cu psihologi și neurocercetători pentru a afla ce impact au instrumentele și sugestiile respective asupra dezvoltării și sănătății mintale a copiilor.

În fiecare secțiune, veți găsi metode practice de a pune în aplicare sfaturile prezentate în cazul copiilor voștri. Vă voi sugera cum să folosiți o anumită metodă pentru a vedea dacă rezonează cu copiii voștri și vă voi oferi informații mai detaliate pentru a începe să integrați aceste strategii în viața cotidiană.

Secțiunile practice se bazează atât pe propria mea experiență, cât și pe cea a prietenilor mei din San Francisco care au copii mici.

Călătorind în afara Statelor Unite, vom începe să privim cu alți ochi stilul de parenting occidental. Vom vedea că, în cultura noastră, deseori facem lucrurile pe dos: ne implicăm prea mult. Nu avem suficientă încredere în copiii noștri. Nu credem în capacitatea lor înnăscută de a ști de ce au nevoie pentru a se dezvolta. Iar în multe cazuri, nu vorbim pe limba lor.

În particular, cultura noastră se focalizează aproape exclusiv asupra unui aspect anume al relației părinte-copil.⁸ Acest aspect este controlul: în ce măsură părintele își controlează copilul și în ce măsură copilul încearcă să-și controleze părintele. Cele mai folosite „stiluri de educație sunt axate pe control. Părinții „elicopter își controlează copiii cu strictețe. Pe de altă parte, adepții educației libere exercită un grad minim de control. Credem că fie părintele își controlează copilul, fie copilul își controlează părintele.

Însă această perspectivă asupra educației are o problemă majoră: încurajează lupta de putere, marcată de certuri, țipete și lacrimi. Nimănui nu-i place să fie controlat. Atât copiii, cât și părinții se revoltă împotriva controlului. Prin urmare, atunci când interacțiunea cu copiii noștri se bazează pe control — indiferent dacă părintele își controlează copilul sau invers — creăm o relație de adversitate. Se acumulează tensiuni. Izbucnesc certuri. Luptele pentru putere sunt inevitabile.

Pentru un copilaș de doi-trei ani, care nu-și poate gestiona emoțiile, aceste tensiuni se pot manifesta la nivel fizic, prin erupții pe piele.

Cartea de față vă prezintă o altă dimensiune a parentingului, care în Statele Unite a fost dată uitării în ultima jumătate de secol. Este un mod de a interacționa cu copiii care n-are nimic de-a face cu controlul; nu presupune nici să preluăm controlul, nici să ne lăsăm controlați.

Poate nici nu v-ați dat seama că multe dintre problemele cu care v-ați confruntat în educația copiilor dumneavoastră erau, în esență, legate de control. Dar când eliminăm controlul din ecuație (sau, cel puțin, îl reducem), conflictele și rezistența se evaporă uimitor de repede, precum apa dintr-o cratiță lăsată pe foc. Rămâneți pe recepție! Încercați metodele prezentate în aceste pagini și veți descoperi că momentele incredibil de frustrante — pantofii zburători, crizele de furie de la supermarket sau certurile de dinainte de culcare — devin mult mai rare, iar în cele din urmă dispar cu totul.

În final, vreau să vă spun câte ceva despre intențiile mele în privința acestei cărți.

Ultimul lucru pe care mi-l doresc este să vă fac să vă simțiți prost. Toți părinții au îndoieli și nedumeriri; nu vreau să le sporesc povara. Dacă se întâmplă așa ceva, vă rog să-mi scrieți un e-mail. Scopul meu este exact opusul: să vă sporesc încrederea în dumneavoastră ca părinte și să vă ofer un set întreg de instrumente și sfaturi care nu se regăsesc în discuțiile despre parenting din ziua de azi. Am vrut ca această carte să devină cea pe care mi-aș fi dorit s-o primesc în dimineața aceea friguroasă de decembrie, când m-am simțit o mamă total incapabilă.

Cealaltă dorință este să fiu corectă față de toți părinții prezentați în această carte care ne-au primit, pe mine și pe Rosy, în casa și în viața lor. Aceste familii provin din culturi diferite de cea căreia eu aparțin—și, cel mai probabil, de cultura dumneavoastră. Există multe moduri de a trece peste diferențe. În Statele Unite, ne concentrăm adesea asupra conflictelor și problemelor din aceste medii. Chiar îi criticăm cu asprime pe părinții din alte spații culturale atunci când nu respectă regulile culturii noastre.

Alteori, ne avântăm prea mult în direcția opusă și idealizăm alte civilizații, crezând că folosesc „ritualuri magice din vechime sau că trăiesc într-un „paradis pierdut. Însă ambele tendințe sunt categoric greșite.

Fără îndoială, viața în aceste culturi poate fi dificilă, la fel ca în oricare alta. Comunitățile și familiile s-au confruntat și se confruntă cu tragedii, boli și necazuri (uneori pricinuite chiar de cultura occidentală). La fel ca dumneavoastră și ca mine, acești părinți depun eforturi incredibile, deseori pe mai multe planuri. Fac greșeli în ceea ce-i privește pe copiii lor și ajung să-și regrete deciziile. La fel ca dumneavoastră și ca mine, nu sunt perfecți.

De asemenea, niciuna dintre aceste culturi nu este o relicvă antică, încremenită în timp. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Familiile prezentate în cartea de față sunt la fel de „contemporane" (n-am găsit un cuvânt mai bun) ca mine și ca dumneavoastră. Au smartphone-uri, se uită (des) pe Facebook, le plac filmele cu desene animate Frozen și Coco. Copiii mănâncă cereale la micul dejun și se uită la filme după cină. Adulții se grăbesc dimineața să-și pregătească odraslele pentru școală și beau bere cu prietenii sâmbătă seara.

Dar aceste culturi au ceva care actualmente lipsește din lumea occidentală: tradiții educaționale cu rădăcini adânci și tezaurul de cunoștințe asociat cu acestea. Și, fără îndoială, părinții prezenți în carte se pricep de minune să comunice, să coopereze și să-și motiveze copiii. Dacă petreceți doar o oră sau două cu familiile respective, acest lucru devine foarte clar.

Așadar, scopul meu explicit este să vă prezint abilitățile excepționale ale acestor părinți. În călătoriile mele, voiam să cunosc alți oameni, să mă conectez cu ei într-un mod cât mai autentic și să învăț din vasta lor experiență (după care s-o pun la dispoziție cititorilor cărții mele). Am făcut tot posibilul să-i onorez pe cei ale căror povești vi le împărtășesc în cele ce urmează (și comunitățile lor). Și vreau să-i răsplătesc. Prin urmare, 35% din avansul pe care-l voi primi pentru această carte este destinat familiilor și comunităților cu care veți face cunoștință în continuare. Pentru a respecta în egală măsură părerile fiecăruia, în toate cazurile voi folosi prenumele persoanelor, începând cu a doua referire la ele.

Înainte de a ne urca în avion și a ne cufunda în trei dintre cele mai vechi culturi ale lumii, mai avem ceva de făcut. Trebuie să ne analizăm pe noi înșine și să înțelegem de ce ne educăm copiii într-un anumit fel. Vom vedea că multe dintre tehnicile și instrumentele pe care le considerăm ceva normal — și de care suntem tare mândri — au origini surprinzătoare și destul de șubrede.

Partea I. În Vestul sălbatic

CAPITOLUL 1. Cei mai ciudați părinți din lume

În primăvara anului 2018, mă aflam pe aeroportul din Cancun, aproape în stare șoc. Priveam avioanele în timp ce gândurile îmi zburau fără să le pot opri la ceea ce văzusem cu puțin timp în urmă. Să fie oare adevărat?

Să fie chiar atât de simplu să-ți educi copiii?

Cu doar câteva zile înainte, vizitasem un sătuc mayaș din mijlocul peninsulei Yucatán. M-am dus acolo cu scopul de a realiza un reportaj despre capacitatea de concentrare a copiilor. Citisem un studiu potrivit căruia copiii mayași sunt mai atenți decât copiii americani în anumite situații și voiam să aflu de ce.

Dar, după ce am petrecut o zi în sat, am observat că sub acoperișurile de paie se petrecea ceva mai important. Chiar mult mai important.

Timp de ore întregi, am intervievat mame și bunici despre cum își cresc copiii și le-am observat abilitățile în acțiune: am văzut cum abordau crizele de furie ale puștilor, cum își motivau odraslele să-și facă temele și cum îi ademeneau pe copii să intre în casă la ora cinei. În esență, era vorba despre rutina lor zilnică. De asemenea, m-am interesat în legătură cu aspectele mai dificile ale procesului de parenting, de pildă, ce fac înainte de a pleca de acasă dimineața sau cum se pregătesc de culcare.

Am asistat la niște lucruri de-a dreptul incredibile. Stilul lor de parenting era complet diferit de tot ceea ce mai văzusem până atunci. Se deosebea de metodele pe care le folosesc mamele din San Francisco, de cele folosite pe vremea când eram eu copil — și contrasta radical cu modul în care o creșteam eu pe Rosy.

Metoda mea era precum o coborâre pe ape repezi, cu drame, țipete și valuri de lacrimi (ca să nu mai menționez nenumăratele runde de negocieri și ciorovăieli). Pe de altă parte, alături de mamele mayașe, aveam impresia că navighez pe un râu lat și liniștit, șerpuind printr-o vale muntoasă, cu ape ce curg într-un ritm domol și uniform. Totul decurgea cu blândețe și ușurință. Și fără drame. N-am asistat la țipete, cicăleli sau comportamente autoritare (de o parte sau de alta). Cu toate acestea, metodele lor erau foarte eficiente. Copiii erau buni, respectuoși și cooperanți, nu doar cu părinții, ci și cu frații și surorile lor. În jumătate dintre cazuri, nici măcar nu era nevoie ca părinții să-i ceară copilului să-i dea fratelui mai mic din chipsurile lui. Copilul făcea asta de bunăvoie.

Dar ceea ce ieșea în evidență era disponibilitatea copilului de a fi de ajutor. Peste tot, am văzut copii de toate vârstele dornici să-și ajute părinții. O fetiță de nouă ani a coborât de pe bicicletă și a alergat să deschidă un furtun de apă pentru mama ei. O fetiță de patru ani s-a oferit să dea o fugă până la piața din colț ca să ia niște roșii (firește, promițându-i-se în schimb o bomboană).

În ultima dimineață a vizitei mele, am asistat la dovada supremă de bunăvoință, din partea cuiva de la care nu m-aș fi așteptat — o preadolescentă aflată în vacanța de primăvară.

Ședeam în bucătăria familiei și vorbeam cu mama fetei, Maria de los Angeles Tun Burgos, care gătea fasole neagră la un foc de cărbuni. Maria avea părul lung și negru, strâns în coadă, și purta o rochie bleumarin evazată, strânsă în talie.

— Cele două fete mai mari încă mai dorm, mi-a spus Maria în timp ce se așeza într-un hamac să se odihnească.

În seara dinainte, fetele stătuseră până târziu să se uite la un film de groază cu un rechin.

— La miezul nopții le-am găsit pe toate în același hamac, ghemuite la un loc, mi-a spus ea, zâmbind și râzând domol. Așa că le las să doarmă mai mult.

Maria muncește enorm. Se ocupă de toate treburile casnice, prepară toată mâncarea de peste zi— ceea ce înseamnă, printre altele, că face în fiecare zi tortilla proaspătă, din mălai — și ajută la afacerea familiei. Iar oricât de haotică ar fi fost atmosfera din jur în cursul vizitei noastre, Maria nu și-a pierdut niciodată cumpătul. Chiar și când a dojenit-o pe Alexa, mezina, să nu atingă cărbunii încinși, a vorbit pe un ton calm, iar chipul i-a rămas relaxat. Nici urmă de grabă, anxietate sau stres. Iar copiii se purtau extraordinar cu ea. Îi respectau doleanțele (în majoritate). Nu protestau și nu ripostau.

Am mai pălăvrăgit câteva minute, iar când m-am ridicat să plec, a ieșit din dormitor Angela, fiica de doisprezece ani a Mariei. Purta pantaloni trei sferturi negri, un tricou negru și cercei mari, aurii; arăta ca o preadolescentă din California. Dar a făcut un lucru pe care nu-l văzusem niciodată în California. A trecut pe