Ispășirea: Povestiri cu final neașteptat

ISPĂŞIREA

EDITURA NARVAL - 2022

Orice reproducere, totală sau parțială,  a acestei lucrări fără acordul scris al editorului, este strict interzisă şi se pedepsește conform Legii dreptului de autor

Ciprian Mitoceanu ar fi putut fi veterinar, ofiţer de poliţie, gardian la penitenciar, jurnalist sau şofer de camion (şi alte câteva mărunţişuri, după cum declară). A ales să devină profesor deoarece „a deschide o minte este mai important decât orice altceva".

În paralel cu activitatea didactică, lui Ciprian Mitoceanu îi place să scrie horror, SF, fantasy şi thriller, fiind considerat de mulți critici internaționali drept „un autor înzestrat cu mult talent, descris deseori ca versiunea de Stephen King a României."

S-a născut la 19 martie, 1976 la Suceava, un oraş încărcat de istorie şi semnificaţii din nordul Moldovei, România, unde a urmat şi cursurile Universităţii Ştefan cel Mare, specializarea Istorie – Geografie.

A debutat în anul 2007 cu romanul „Colţii" (Ed. Tritonic), un thriller tulburător inspirat din fapte reale petrecute în România. De asemenea, a publicat numeroase proze scurte în majoritatea revistelor de SF şi este prezent în numeroase antologii de gen alături de scriitori ca George R. R. Martin, Norman Spinrad, sau Amdi Silvestri

– Veşnic! Voi trăi veşnic!

Ţipătul puternic – suficient cât să cutremure pereţii – nu avea însă nimic victorios în el. În schimb, ura era aproape palpabilă. Cezar Sofian se înfioră, aşa cum i se întâmpla de fiecare dată când îl auzea. Ar fi trebuit să se obişnuiască; un veac întreg lasă cumplit de mult loc pentru obişnuinţă, dar nu reuşise încă să deprindă acel mecanism care toceşte sensibilitatea până la indiferenţă. Nu, erau deprinderi care, pe o lume sau pe cealaltă, nu puteau fi învăţate. Și nici în spațiul îngust dintre lumi lucrurile nu stăteau mai bine. „Ori te naşti cu ele, ori n-o să le ai niciodată", obişnuia să spună răposata sa mamă. De fapt, vorbele ei fuseseră aruncate cu privire la talentul poetic; nu poţi fi Eminescu, decât dacă te-ai născut să fii Eminescu – nici o universitate din lume nu-ţi poate da talent, chiar dacă te poate îmbrăca în diplome. Dar afirmaţia bătrânei doamne  Adela Sofian putea fi adaptată şi aici.

– Veşnic! Voi trăi veşnic!

„Acum are să iasă", gândi Cezar Sofian, chircindu-se în aşteptarea exploziei de durere. Totdeauna ieşea după al doilea urlet, nimic surprinzător, acelaşi tipic timp de o sută de ani.

Izbucni dintre coloanele care sprijineau bolta, o explozie albă, de-a dreptul dureros de privit. Şi, la fel cum o făcuse zi de zi în ultimul secol, Sofian închise ochii, chiar dacă era lucid. Lucid şi conştient că asta nu ajuta la nimic, absolut la nimic, nici măcar cât frecţia cu spirt unui picior de lemn.

– Veşnic! Voi trăi veşnic!

Era înaltă, mult mai înaltă decât fusese în viaţa ei de dinainte. Aproape că atingea luminatorul din partea superioară a bolţii. Deşirată şi albă, o nălucire de ceaţă, atât mai rămăsese din ceea ce, cu vreun veac în urmă, oraşul cunoscuse drept domniţa Smaranda Ghiorghiescu, moştenitoarea fabricantului local de săpun şi de parfumuri. Cezar Sofian oftă încet. După atâta vreme încă nu ştia dacă suspinul îi era auzit şi de Smaranda, căreia el îi spunea Curva, ori dacă doar el singur îşi auzea aerul ieşind din piept. Nu îndrăznea să creadă că, în alcătuirea sa de acum, mai avea plămâni. Pur şi simplu, ofta fără să aibă cum şi din ce.

Arătarea deşirată se undui sub boltă, efectuă un tur complet în jurul sălii, după care se opri deasupra lui Cezar. Ochii lipsiţi de viaţă, şi totuşi atât de vii şi de pătrunzători, îl priviră doar o clipă.

– Pungaşule, scrâșni stafia. Veşnic! Voi trăi veşnic! Aşa mi-ai promis! Unde este viaţa mea veşnică? Unde?

Cu mult timp în urmă, Sofian făcuse greşeala să-i răspundă.

– Viaţă veşnică ai vrut? Păi nu-i asta viaţă veşnică? Vei trăi până la sfârșitul veacurilor!

O încasase cu mult mai rău decât de obicei, aşa că nu mai repetase tâmpenia. Domniţa Smaranda Ghiorghiescu dorise viaţa veşnică şi, într-o oarecare măsură, o primise. Era cam singura care nu se putea plânge că dorinţa nu i se îndeplinise, măcar în parte. Dar, dintre toţi,