Inca 101 tehnici ale terapiei prin joc

Prefață

O extraordinară resursă pentru tehnicile de terapie prin joc este chiar copilul cu care lucrăm. Multe dintre tehnicile ilustrate în această carte au fost create având un anumit copil în minte. Ne face plăcere să ajutăm copii cu dificultăți psihologice, iar acest lucru este de natură să amplifice creativitatea multora dintre terapeuții care au contribuit la această carte. Ei constituie un grup divers: terapeuți formați în terapia prin joc centrată pe copil, terapia prin joc cognitiv-comportamentală, terapia prin joc Gestalt, terapia prin joc jungiană, terapia prin joc psihodinamică și terapia prin joc prescriptivă.

Cel mai important aspect al tratamentului nostru pentru copii este raportul pe care îl stabilim cu fiecare copil. Fiecare tehnică este la fel de bună ca terapeutul care o folosește. Modificarea unei tehnici în așa fel încât să se adapteze relației terapeut-copil reprezintă cea mai bună utilizare a acestei cărți. Sperăm să le oferim terapeuților diferite tehnici spre folosire și revizuire, pentru a-i ajuta în munca lor cu copiii.

Criteriul folosit la selectarea tehnicilor pentru această carte este același pe care l-am avut și la volumele anterioare. Am cerut ca tehnicile să fie specifice, practice, relativ ieftine și originale sau să conțină o modificare originală a unei tehnici deja existente. Terapeuți din toată lumea au contribuit prin cunoștințele și experiența lor la atingerea acestui obiectiv.

Am grupat aceste tehnici în șapte secțiuni: tehnici ale artelor expresive, tehnici de joc cu marionete, tehnici de spus povești, tehnici de joc în grup, tehnici de joc cu obiecte și jucării, tehnici de jucat jocuri și alte tehnici. Fiecare colaborator a inclus o prezentare a tehnicii, o idee care stă la baza folosirii ei, la fel ca și o descriere detaliată și o aplicare, în scopul ilustrării modului în care tehnica respectivă este utilizată cu copiii.

Tehnicile de lucru cu artele expresive includ diferite mijloace de lucru folosite în exprimarea prin artă, cum ar fi pictura, sculptura, lutul, cariocile, desenul și așa mai departe. Aceste mijloace au ajutat cu succes copiii la exprimarea circumstanțelor de viață traumatice și a altor probleme psihologice, atunci când comunicarea a fost dificilă. Tehnicile de joc în grup ilustrează diferite metode de joacă folosite în format de grup pentru dezvoltarea abilităților sociale ale copiilor, pentru controlul furiei și alte forme de suport. Tehnicile de lucru cu jocuri folosesc jocuri cumpărate din magazine sau produse personal pentru a-i ajuta pe copii să-și exprime problemele psihologice. În tehnicile de lucru cu jucării, copilul se simte în siguranță să-și exprime gândurile și sentimentele, ca și când ar fi implicat într-o situație reală. Această distanțare le permite copiilor de diferite vârste să fie ajutați prin intermediul terapiei prin joc. Cu jucării și alte tehnici de lucru cu obiecte, terapeutul folosește o jucărie sau un obiect specific pentru a facilita exprimarea în jocul terapeutic. Tehnicile de narare (storytelling) ilustrează folosirea poveștilor pentru a ajuta copiii să-și exprime durerea, supărarea, abandonul și dificultățile de atașament prin intermediul metaforei din poveste. Tehnicile de lucru cu marionete sunt și ele folosite în terapia prin joc, pentru a ajuta copiii să exprime conflicte și dificultăți legate de familie și prieteni prin joc de rol, într-un mediu sigur. În cele din urmă, secțiunea referitoare la alte tehnici ilustrează folosirea diverselor tehnici utile pentru diferite subiecte.

Această carte va prezenta interes pentru oricine este preocupat de tratamentul copiilor în diferite alte domenii. Permite persoanelor să constate cum sunt folosite diverse tehnici pentru facilitarea exprimării și elaborării problemelor psihologice, într-o manieră amuzantă și securizantă. Sperăm ca această carte să ajute terapeutul să-și dezvolte creativitatea și să extindă folosirea jocului pentru a ajuta copiii de pretutindeni.

Heidi Gerard Kaduson

Charles E. Schaefer

Colaboratori

Adeyinka M.A. Akinsulure-Smith, Ph.D., supervizor pentru terapeuți de copii

Jean Stirling Albaum, Ph.D.

Virginia B. Allen, Ed.D., Idaho State University

Judith Anastasia, psiholog acreditat, supervizor pentru tera­peuții de copii, Family Therapy Centre Ltd.

Deborah Armstrong Hickey, Ph.D., terapeut de familie și de cuplu, supervizor pentru terapeuții de copii

Jeffrey S. Ashby, Ph.D., Georgia State University

Jennifer Baggerly, Ph.D., consilier în sănătate men­tală, Uni­versity of South Florida

Betty Bedard-Bidwell, terapeut specializat în art-terapie și terapie prin joc

Judith D. Bertoia, Ph.D., supervizor pentru tera­peuții de copii

Brenda L. Bierdeman, Psy.D.

Shane Blasco, M.S., Georgia State University

Maryanne Bongiovani, Ph.D.

Nancy Riedel Bowers, Ph.D., Master în Asistență socială, Wilfrid Laurier University

Linda Pak Bruner, M.S.

Melissa V. Bush, Ph.D., Richland Family Counseling

Chari Campbell, Ph.D.

Kyla Chambers, Master în terapia de familie și de cuplu

Saralea E. Chazan, Ph.D., Theraplay Institute

Teresa M. Christensen, Ph.D., supervizor pentru consilieri acreditați, supervizor pentru terapeuți de copii

Nancy F. Cincotta, Asistent social pentru copii

Mary Determan, Master în Asistență socială, asistent social clinic independent, supervizor pentru terapeuți de copii

Judith A. Detrude, Ph.D., consilier acreditat, terapeut de familie și de cuplu

Denise K. Filley, MA, terapeut pentru copii, Kansas City Play Therapy Training Institute

Dora C. Finamore, Ed.D, terapeut pentru copii, Florida As­so­ciation for Play Therapy

Sylvia Fisher, MA

Mary T. Foret, Ph.D., Psychotherapeutic Arts Institute

Jennifer Fortier, asistent social clinic independent acreditat, terapeut pentru copii

Robert W. Freeman, Ph.D.

Sandra B. Frick-Helms, Ph.D., asistentă medicală acreditată, supervizor pentru terapeuți de copii

Vivian Gentz, asistent social clinic acreditat, supervizor pentru terapeuții de copii

Suzanne Getz Gregg, Ph.D., consilier acreditat

Teresa A. Glatlhorn, Ph.D., supervizor pentru terapeuți de copii, The Art of Communicating

Dennis C. Gold, Ph.D., Susquehanna Counseling Group

Paris Goodyear-Brown, asistent social clinic acreditat, terapeut pentru copii

Corinne H. Greenberg, Ed.D., consilier în sănătate mintală, consilier acreditat la nivel național

Joop Hellendoorn, Ph.D., University of Leiden, Olanda

Linda Herschenfeld, asistentă socială clinică acre­ditată, supervizor pentru terapeuți de copii, Fanington Elementary School

Michelle Hodsdon, MS

Karen L. Hutchison, MA, terapeut pentru copii

Shelley A. Jackson, Ph.D., consilier acreditat, supervizor pentru terapeuți de copii, Texas A & M University

Susan H. James, Ed.D., Western Kentucky University

Jacqueline Johnson, Psy.D., Third Reformed Church

Janice Jung, M.Ed., supervizor pentru terapeuți de copii

Heidi G. Kaduson, Ph.D., supervizor pentru terapeuții de copii

Melissa F. Kalodner, Psy.D., terapeut pentru copii,

H. Mike Kanitz, Ph.D., consilier acreditat, consilier acreditat la nivel national, consilier acreditat în lucrul cu alcoolicii, Central Michigan University

Sueann Kenny-Noziska, asistent social clinic acreditat, terapeut pentru copii, Children’s Interagency Program

Terry Kottman, Ph.D., supervizor pentru terapeuți de copii, consilier acreditat la nivel național, The Encouragement Zone

Nancy Kuntz, asistentă medicală acreditată, Master în Asistență medicală, asistentă medicală pediatrică practicantă

Brenda Lawrence, asistentă socială pentru copii

Norma Y. Leben, asistentă socială acreditată pentru copii, practicant clinic avansat, Supervizor pentru terapeuți de copii, Morning Glory Treatment Center for Children

Tracy C. Leinbaugh, Ph.D., Ohio University

Sanda L. Lindaman, Master în Asistență socială, The Theraplay Institute

Celia Linden, asistentă socială pentru copii, supervizor pentru terapeuți de copii

Diana Malca, asistentă socială pentru copii acreditată, supervizor pentru terapeuți de copii

Jim Martin, MS

Claire Milgrom, Master în Asistență social, asistentă socială acreditată

Bob H. Milich, Ph.D.

Wendy M. Miller, Psy.D., supervizor pentru terapeuți de copii

Neresa B. Minatrea, Ph.D., Western Kentucky University

Jo Anne Mitchell, M.Ed., consilier acreditat, supervizor pentru terapeuți de copii, consilier acreditat la nivel național

Bertha Mook, Ph.D., University of Ottawa

Peter Mortola, Ph.D., Lewis and Clark College

Jodi Ann Mullen, State University of New York

Evangeline Munns, Ph.D., supervizor pentru terapeuți de copii, Blue Hills Child and Family Services

Ruth Ouzts Cash, M.Ed., consilier acreditat la nivel national, consilier acreditat, Desoto Family Counseling Center

Dale-Elizabeth Pehrsson, supervizor pentru tera­peuți de copii, Oregon State University

Sharon Picard, Ph.D.

Alvin Ramsey, Ph.D., supervizor pentru terapeuți de copii, Center for Humanistic Studies Graduate School

Carla J. Reyes, Ph.D., University of Utah

Cynthia Reynolds, Ph.D., University of Akron

Margery Lewy Rieff, Ph.D.

Lawrence C. Rubin, Ph.D., terapeut pentru copii

Inés Schroeder, Psy.D.

Karen M. Scribney, B.Sc., M.Ed., Eckert, Scribney & Associates

Jerri Simms Shepard, Ed.D., Gonzaga University

Mary Lou Sherry, consilier acreditat, asistentă socială pentru copii

Cindy A. Stear, Psy.D., Common Boundary Wellness Center

Susan M. Swearer, Ph.D., University of Nebraska

Daniel S. Sweeney, Ph.D., George Fox University

Erika L. Surkin, M.Ed., terapeut pentru copii

Kathleen Truax, MS., terapeut de familie și de cuplu

Perry Woehrlen, asistent social acreditat pentru copii, supervizor pentru terapeuți de copii

Secțiunea Unu

Artele expresive

1

Colajul familiei

Jerri Simms Shepard

Introducere

Terapeuții care lucrează în circumstanțe diverse și multiculturale sunt adesea provocați să găsească modalități prin care să-și ajute clienții să-și exprime sentimentele și să-și spună povestea vieții. Acest lucru poate fi în mod special dificil atunci când lucrăm cu persoane care provin din familii disfuncționale sau problematice, însă le furnizează modalități de a vorbi despre dinamicile familiale. Jung (2008) a sugerat că artele expresive reprezintă o conexiune esențială cu lumea interioară a sentimentelor și a imaginilor.

M-am întâlnit inițial cu această tehnică la sfârșitul anilor 1980, la o conferință pentru consilierea copiilor și adolescenților care au fost abuzați sexual. Într-un atelier, participanților li s-au dat descrieri de caz, inclusiv informații despre familii și li s-a cerut să reflecteze la cum ar fi să fie acel copil, în acea familie. Apoi li s-a cerut să creeze colaje din hârtie colorată, care să înfățișeze copilul respectiv și familia lui. A devenit evident că tehnica experimentală a colajului avea mult mai mult sens și îi implica mai mult pe participanți și pe observatori, decât simpla lecturare și discutare a scenariilor de caz.

În activitatea mea de psiholog școlar și de consilier marital, de familie și de copii, am început să aplic clienților mei tehnica utilizării colajelor pentru de­crierea familiilor lor și am fost uluit de informațiile pe care aceasta le-a furnizat. Am constatat că ei au creat diferite colaje în timpul consilierii, ilustrând modificarea modului în care își percepeau familiile, pe măsură ce începeau să se individueze și să iasă din disfuncțiile familiilor.

Argument

Conceptul de inteligențe multiple (Gardner, 2018) explică faptul că oamenii se exprimă în multe feluri. Consilierea și psihoterapia se bazează de obicei pe un model verbal, care necesită abilități lingvistice verbale, tipice pentru practicile educaționale occidentale, caucaziene. Mulți clienți sunt limitați în exprimarea lor verbală, mai ales atunci când engleza este a doua lor limbă sau mediul sau orientarea lor culturală nu aparțin culturii dominante. Clienții pot fi limitați în exprimarea verbală și atunci când au fost traumatizați. În unele cazuri de abuz infantil, copiii sunt amenințați cu escaladarea violenței față de ei sau de cei dragi în cazul în care ar divulga abuzul și l-ar identifica pe abuzator. În aceste situații, este important să găsim alte căi prin care clienții „să spună" ce s-a întâmplat. Pentru a ne respecta clienții, este esențial să le furnizăm moduri alternative pentru a-și spune povestea, iar tehnicile nonverbale, așa ca art-terapia, se pot dovedi chiar folositoare. Arta se poate folosi ca proces de transformare de sine prin intermediul formării active a unui obiect (colajul familiei). Franklin (1992) a declarat că, pentru clienți, lucrul cu materiale artistice echivalează cu transformarea potențialului lor fizic și simbolic.

Când un client își descrie familia și pe sine, este adesea util să avem un cadru de la care să începem. Tehnica colajului este securizantă: clienților nu li se cere să deseneze sau să creeze imagini exacte. Li se cere să decupeze bucăți de hârtie colorată de diferite forme și să le lipească pe hârtie. Procesul este simplu și rapid.

DESCRIERE

Clientului i se cere să-și zugrăvească familia, folosind hârtie colorată, sub formă de colaj. Familia înfățișată poate fi familia de origine sau situația familială actuală. Clientului i se oferă hârtie de diferite culori, lipici și o suprafață plană pe care să lucreze. I se spune să aleagă mai întâi o culoare care să reprezinte fundalul (climatul) familial. Apoi este rugat să rupă o formă de hârtie care să reprezinte fiecare membru al familiei, inclusiv pe el însuși și să plaseze toate formele (adesea de culori diferite), pe foaia aleasă drept fundal. După ce termină, este întrebat dacă i-a reprezentat pe toți membrii familiei. Clientul este apoi rugat să descrie colajul. Terapeutul folosește un răspuns verbal minimal pentru a încuraja clientul să descrie colajul, însă nu-i interpretează creația. Eu le spun mereu clienților că voi consemna propria lor descriere a colajului și o voi alătura colajului, în dosarul clientului.

Terapeutul observă fundalul, prezența sau absența anumitor membri ai familiei, modul în care sunt reprezentați și proximitatea membrilor. Une­ori, clienții omit intenționat anumiți membri sau îi lipesc pe spatele colajului sau pe o altă foaie. Proce­sul construirii colajului prezintă și el mult interes: unii clienți îl termină în câteva minute, alții muncesc din greu la fiecare pas sau pur și simplu nu pot finaliza proiectul. Observarea atentă a procesului este esențială.

APLICAȚII

Această tehnică este utilă cu clienții provenind din diferite medii culturale. Comparativ cu alte tehnici de art-terapie, care pot inhiba persoanele care consideră că nu au talent, colajul nu necesită abilități artistice și este securizant pentru clienți. Chiar și ruperea hârtiei induce relaxare, deoarece nu necesită decuparea unor forme perfecte cu foarfeca. Copiii și adolescenții sunt foarte receptivi la această tehnică, care îi implică adesea mai mult decât unele dintre terapiile verbale. Anumite colaje pot fi create de-a lungul unei perioade, pe parcursul terapiei, pentru a ilustra modificările percepțiilor clienților asupra membrilor familiei. Colajul familiei este foarte antrenant și furnizează multe informații terapeuților.

Eu am lucrat în psihoterapie cu clienți care au fost abuzați și/sau neglijați. Am folosit colajul familiei cu numeroși copii, adolescenți și adulți la începutul ședinței, ca parte a evaluării inițiale. Copiii au nevoie de puțină încurajare cu această tehnică, în schimb adulții sceptici vizavi de orice formă de tehnică artistică sau prea autocritici ar putea fi întrucâtva rezistenți. Am contracarat rezistența inițială explicând că exprimarea vizuală este doar o altă formă de limbaj și nu există moduri greșite de realizare a colajului familiei. Majorității clienților îi place să facă ceva diferit de terapia vorbită. De asemenea, cei mai mulți sunt curioși de propriile creații.

În multe cazuri de abuz sau neglijare, clientul nu se include pe el sau pe un membru important al familiei. Uneori, un membru al familiei este omis deliberat sau este lipit pe dosul paginii. La finalizarea colajului, îl întreb întotdeauna pe client dacă întreaga familie este reprezentată. După ce copilul descrie colajul, terapeutul continuă cu întrebări nondirective. Eu păstrez originalul datat sau o fotografie a originalului în dosarul clientului.

Ca îndrumător pentru masteranzii în consiliere și educație, le cer studenților mei să prezinte multe studii de caz, care întotdeauna includ colajul familial ca parte a evaluării. Masteranzii creează colajul din perspectiva copilului, pe baza cunoștințelor dobândite ca profesor sau consilier al copilului. Mă minunez de insightul și de emoția pe care le trăiesc studenții mei atunci când creează colajul familiei din perspectiva copilului. Aceasta este o tehnică plină de forță, transculturală, care aduce multe informații și care oferă noi căi pentru a înțelege clienții și percepția lor asupra propriilor familii.

Referințe

Franklin, M. (1992). Art therapy and self-esteem. Journal of the American Art Therapy Association, 9(2), 78.

Gardner, H. (2018). Inteligențe multiple. Noi perspective. București, Sigma.

Jung, C.G. (2008). Amintiri, vise, reflecții. București, Humanitas.

2

Exprimarea problemei prin desen

Peggy Woehrlen

INTRODUCERE

Copiii au dificultăți în a-și înțelege sentimentele din cauza naturii lor complexe și abstracte. Țelul comun al terapeuților pentru copii este asistarea copilului în identificarea, numirea și înțelegerea propriilor sentimente. A-i oferi copilului un mijloc prin care nu doar să-și identifice sentimentele, ci să le scoată la suprafață și să le dea glas, reprezintă o modalitate eficace de a ajuta copilul în dobândirea înțelegerii și controlului asupra propriilor sentimente.

ARGUMENT

În activitatea mea cu copiii și adolescenții caut mereu modalități prin care clienții mei să-și înțeleagă cu adevărat experiențele interioare. De regulă, ei pot deține o înțelegere intelectuală asupra propriilor emoții, însă doar atât. În consecință, mulți copii și adolescenți vor somatiza aspectele mai adânci ale unei trăiri, doar pentru că nu știu ce altceva să facă. În lucrul cu copiii traumatizați, desenul este un mijloc minunat de lucru pentru intrarea în procesul de perlaborare a tuturor aspectelor trăirii lor traumatice, în special a „celor mai rele momente", căci abilitățile lor cognitive sunt dezactivate în acele momente, din cauza sentimentelor de frică și de neputință. Aplicarea acestui concept și acestei tehnici unei game mai largi de trăiri emoționale a înregistrat un succes substanțial chiar și cu cei mai rezistenți copii sau adolescenți. Aceasta se datorează parțial retragerii atenției de la client și reorientării ei spre procesul desenării.

DESCRIERE

Așezați-vă la o masă împreună cu clientul; furnizați-i hârtie albă tip A4. În funcție de vârsta copilului, îi veți oferi creioane, markere, creioane colorate sau pasteluri. Un copil mai mic va considera creioanele mai potrivite, iar adolescenții vor prefera creioanele colorate sau vor fi atrași de potențialul artistic al pastelurilor.

Terapeutul: „Aș vrea să desenezi zonele din corpul tău unde ai aceste senzații". De obicei, clientul desenează o imagine a întregului său corp, cu o singură referire scurtă la senzația corporală a trăirii respective. Vezi imaginea 2.1.

Imaginea 2.1.

Copilul: „Păi, nu prea știu. Cred că e cam așa. Simt în cap o senzație de frică și de îngrijorare". Atunci când copilul nu se simte confortabil în ceea ce privește pro­pria abilitate de a desena, se va grăbi adesea să termine exercițiul sau va emite comentarii negative la adresa modului în care arată desenul lui.

Terapeutul: „Știi, chiar îmi doresc să înțeleg cum te simți când ești speriat și îngrijorat, așa că te rog să-mi faci aici un desen (și arată spre un spațiu alăturat primului, dar pe aceeași pagină) al capului tău și în special al zonei unde se află aceste senzații". Apoi aștept ca el să reînceapă să deseneze. Vezi imagi­nea 2.2.

Imaginea 2.2. Mi-e frică.

De obicei, copilul se va opri un moment, ca să se concentreze pe trăirea interioară, și apoi va începe să deseneze. Uneori, copilul nu va fi capabil să dea mai multe detalii, așa că va fi necesar să-l îndrumăm cu câteva întrebări, cum ar fi: „Am vorbit înainte de durerile tale de cap, ai putea desena cum le simți? „Ai menționat că gândurile tale încep să galopeze când ești îngrijorat; desenează cum se simte asta. În acest moment, scopul este să ne arătăm interesul și sprijinul astfel încât clientul să folosească procesul de desen pentru a-și exprima vizual trăirea interioară. Dacă desenul este încă destul de vag, îl rog pe copil să adauge cuvinte la imagine. Apoi întreb dacă a apărut ceva nou, pe care nu l-a observat înainte, și ce reacție are la afectul sau la senzația pe care i-o trezește desenul. Înainte de a trece la pasul următor, mă asigur că-l întreb dacă mai are ceva de adăugat în imagine.

Terapeutul: Mai departe, întreb „Mai ai acele sen­zații și în altă parte a corpului?". Dacă răspunde negativ, atunci am încheiat intervenția. Notă: Dacă este prima ocazie cu care folosești această tehnică cu clientul, atunci aceasta ar putea fi încheierea experienței de desenare. Am descoperit cu anumiți copii că au nevoie să parcurgă această intervenție de câteva ori înainte să se simtă suficient de liberi pentru a o folosi la capacitate maximă. Dacă e de acord clientul, atunci continuăm.

Imaginea 2.3. O zi oribilă; chiorăieli, bum.

Terapeutul: Îi mai dau niște hârtie copilului și-i spun: „Aș vrea să desenezi în ce altă zonă a corpului mai ai acele senzații de îngrijorare și de frică (sau alt sentiment pe care se concentrează). Desigur, nu există răspuns corect sau greșit la aceste cerințe, deoarece ne propunem să stimulăm trăirea interioară a copilului. (Vezi imaginea 2.3.) În timp ce clientul își desena senzațiile din stomac (fluturi, „chiorăit, tresăriri, junghiuri, „bum" și creaturi morocănoase) eu am fost atentă, interesată și am încurajat-o să continue până când și-a terminat descrierea trăirii.

Copilul: S-a lăsat pe spătarul scaunului după ce a în­cheiat această activitate intensă, la care s-a con­centrat foarte tare. „Uau, n-am crezut că se în­tâmplă atât de multe când sunt speriată!"

Terapeutul: Pare cam aglomerat acolo. „Pare că e cam dificil să te poți concentra la un singur lucru."

Copilul: „Da. Mi se pare oribil. Și odată cu acest comentariu, clientul a intitulat desenul „O zi oribilă. Din nou s-a lăsat pe spătarul scaunului, ca și când ar fi încheiat procesul. Am avut impresia că aș fi putut continua cu ea în direcția exprimării a ceea ce a desenat.

Terapeutul: „Dacă stomacul tău ar putea vorbi (arătând spre desenul pe care tocmai îl făcuse), ce ar spune?" În timp ce îi puneam această întrebare, am tras ușor desenul puțin într-o parte și i-am pus în față o hârtie nouă.

Copilul: A început imediat să scrie. (Vezi imaginea 2.4.) După ce a terminat de scris, a spus: „Mă opresc, nu-mi place!" S-a lăsat din nou pe spate, ca și când ar fi terminat.

Terapeutul: „Aș vrea să citești asta cu voce tare. Clientul a citit, cu o voce foarte moale, blândă. Deoarece tonul vocii nu se potrivea cu tonul scrisului, am spus: „Aș vrea să repeți asta, ca și când ai crede cu adevărat.

Copilul: „Imediat". Clientul a trasat apoi mai apăsat cuvintele, pentru a sublinia intenția, adăugând desenul înspăimântător și comentariul în josul paginii. După modificarea desenului, a recitit pagina într-o manieră asertivă, potrivindu-și trăirea internă cu gândurile și cu modul de exprimare a lor. Din nou, s-a lăsat pe spătarul scaunului și a expirat zgomotos.

Terapeutul: În efortul de a consolida munca deja realizată, i-am mai dat o bucată de hârtie și i-am spus: „Aș vrea să desenezi cum te simți acum".

Imaginea 2.4. N-o mai face. Nu-mi place!

Copilul: Cu repeziciune și ușurință, copilul a finalizat imaginea 2.5. În timp ce se lăsa pe spătar o ultimă dată, a început să chicotească și a spus: „Măi să fie, chiar îmi place desenul ăsta".

Terapeutul: Am așezat toate cele 5 desene în fața ei și ne-am uitat la ele în tăcere. „Poți face asta de câte ori te simți supărată și nu găsești o altă metodă de a da drumul supărării."

APLICAȚII

Este o intervenție care se poate folosi cu copii apar­ținând unei palete largi de vârste, de la 5 ani până la adolescență, pentru o gamă largă de probleme emoționale. Calitatea artistică a desenului nu are importanță.

Imaginea 2.5. Uau

Valoarea clinică constă în procesul prin care copilul își desenează sentimentele și le concretizează într-o manieră vizuală. Am folosit această tehnică cu supraviețuitori ai traumelor, cu copii aflați în doliu, care au dificultăți de adaptare școlară, în gestionarea furiei, pentru dezvoltarea abilităților sociale și, în general, pentru a asista copiii în identificarea, numirea și procesarea propriilor sentimente. Atâta timp cât terapeutul recunoaște stadiul de dezvoltare în care se află copilul și potrivește mediul artistic cu limbajul adaptat vârstei, această tehnică are o valoare clinică semnificativă. Când aplicam intervenția respectivă acestei cliente, mama ei se afla în camera de joacă, observând procesul. Cu ajutorul unor indicații suplimentare din partea mea, acum mama folosește uneori această tehnică acasă, cu același succes.

3

Tehnici pentru rezolvarea problemelor: Mânuirea procesului de luare a deciziilor

Judith D. Bertoia

INTRODUCERE

În cultura noastră cu ritm rapid, fiecare dintre noi este bombardat cu o groază de stimuli. Pe lângă menținerea concentrării în principal pe circum­stanțele și interacțiunile care ne solicită atenția conștientă, mai este necesar și să ne ocupăm cu o susținută activitate de fundal — imaginile, sunetele, mirosurile și așa mai departe, ale existenței de zi cu zi. Pentru a ne menține sănătatea psihică în mijlocul acestui atac intens, învățăm să ecranăm, pentru a nu ajunge în conștiință, mare parte din ceea ce pare irelevant. Pentru a funcționa eficient într-un interval de timp dat, reușim să procesăm rapid diversele acțiuni posibile înainte de a lua decizii.

ARGUMENT

Pe de altă parte, copiii nu au același nivel de dezvoltare a cortexului cerebral ca adulții. Deoarece funcționarea lor executivă este mai puțin matură, adesea ei reacționează pur și simplu la situații printr-un comportament dictat de emoții, în care gândirea este implicată prea puțin sau deloc. Deși pot încerca îndepărtarea de conștiință a stimulilor excesivi din mediu, mare parte din ceea ce filtrează se stochează la un nivel inconștient, visceral, care de fapt amplifică nivelul de excitare al copilului. Astfel, metoda lor de luare a deciziilor se bazează adesea pe obținerea imediată a ușurării emoționale și fiziologice. În esență, ei reacționează în lipsa unei procesări cognitive. Această impulsivitate nu lasă timp pentru evaluarea potențialelor consecințe ale comportamentului.

Următoarea tehnică de luare a deciziilor este eficace din două motive. Mai întâi, întrerupe tiparele încetățenite ale copilului de escaladare a excitării și nevoia, firească în acest context, de a răspunde impulsiv la o situație. Urmând această secvență de mânuire a problemelor, copilul întrerupe succesiunea rapidă a gândurilor, care crește de obicei excitația fiziologică în situații dificile, răspunsul de tipul luptă sau fugă.

În al doilea rând, această tehnică se bazează pe o imagine, pe propria mână a copilului. Primul limbaj al copilului, limbajul preverbal al procesului primar, se bazează pe imagine. Prin combinarea utilizării unei imagini — în special pentru că aceasta înfățișează un element al corpului — cu logica luării de decizii planificate, copilul poartă mereu cu sine un ajutor vizual prețios pentru rezolvarea problemelor.

Această tehnică poate fi învățată timpuriu în procesul terapiei prin joc, dacă stilul terapeutului încurajează activitatea direcționată. Pentru stiluri mai puțin directive de terapie, tehnica poate fi întârziată până când apare un moment oportun în terapia prin joc. Trebuie menționat că, indiferent dacă terapeutul se află în rolul său profesional sau în pielea personajului în timpul jocului, această tehnică are o componentă educativă.

DESCRIERE

Această tehnică pentru ajutarea copiilor „să prindă" procesul decizional presupune unele interacțiuni verbale simple și trasarea conturului propriei mâini. Activitatea se prezintă ușor când un copil vine la o ședință precizând că se confruntă cu o alegere dificilă. De exemplu, unui copil care trebuie să aleagă între a face o vizită obișnuită de weekend părinte­lui care nu deține custodia lui și a rămâne acasă pentru a participa la o zi de naștere, ar trebui să i se spună: „Aceasta pare o bună ocazie pentru a învăța să mânuiești alegerile".

Copilul primește o foaie de hârtie goală și sugestia următoare: „Pentru că această situație te implică pe tine și tu trebuie să mân-uiești luarea deciziilor, hai să folosim mâna ta ca model. Copilul este întrebat dacă ar vrea să-și traseze mâna stângă sau mâna dreaptă și dacă preferă s-o facă el sau terapeutul. Un comentariu cum ar fi: „Uau! Deja ai luat două decizii chiar acum, ajută copilul să-și dea seama că are capacitatea să gestioneze problemele și chiar o face în mod repetat de-a lungul zilei. Pentru copiii cu un eu slab, care trebuie consolidat, și care au nevoie de reasigurări, este adesea util să se comenteze direct pe marginea unor astfel de mici succese.

Odată ce mâna este trasată cu degetele larg des­chise, copilul este rugat să descrie problema sau situația. Terapeutul rezumă problema într-o propo­ziție și verifică acuratețea afirmației respective. Odată ce copilul precizează acuratețea rezumatului, acesta este notat în centrul palmei desenate, de către copil sau terapeut.

Odată ajunși aici, copilul și terapeutul sunt gata să caute variantele de răspuns posibile pentru situația respectivă. Copilului i se reamintește că, în această căutare, nicio variantă nu e prea prostească sau imposibilă. Se notează câte o variantă de-a lungul fiecărui deget. De exemplu, copilul care trebuie să aleagă între vizita la părinte și a rămâne acasă pentru a participa la aniversarea unui prieten, e posibil să fi găsit aceste variante: „să rămân acasă și să merg la petrecere, „să merg la tata și să ratez petrecerea, „să merg la tata dacă mă aduce înapoi pentru petrecere, „să mă întorc de la tata cu o zi mai devreme și „să-l rog pe prietenul meu să schimbe ziua petrecerii".

Odată ce au fost găsite cinci variante, fiecare dintre ele este evaluată. Aceasta necesită imaginarea și discutarea posibilelor rezultate pentru fiecare alegere. Un semn negativ se notează pe o parte a degetului și unul pozitiv pe cealaltă. Lângă primul deget, care indică alegerea de a rămâne acasă pentru a participa la aniversarea prietenului, copilul poate nota deciziile pozitive, cum ar fi: „O să particip la petrecere și „Prietenul meu se va bucura că particip. Pe partea cealaltă, copilul ar putea spune: „Tata s-ar supăra dacă nu merg la el în vizită. Din cauza spațiului limitat, aceste argumente sunt notate în formă abreviată și ar putea fi formulate mai mult ca „merg la petrecere, „prieten=fericit și „tata=supărat. Când copilul întâmpină dificultăți în imaginarea rezultatelor, se pot adresa întrebări precum: „Ce ar simți tatăl tău în legătură cu această alegere?"

Atunci când toate alegerile au consecințele trecute în dreptul lor, copilul și terapeutul vorbesc despre cele mai potrivite alegeri pentru copil. Adesea o alegere va avea câteva rezultate pozitive posibile și unul singur negativ, însă acela este atât de înspăimântător pentru copil, încât alegerea este exclusă. Dacă o alegere nu este utilă, ea este respinsă. Sunt alese variantele utile, care se restrâng la una singură, care poate fi apoi implementată.

Ajunși în această etapă, copilul și terapeutul vor trebui să discute cum va fi pusă în practică varianta aleasă. Această etapă de planificare include adesea scenarii despre ceea ce s-ar putea spune și apoi joc de rol pentru ilustrarea situației. Când activitatea se încheie, copilul este încurajat să gândească și să afirme „Pot mânui asta!"

Figura 3.1.

Degetul mic: Mă duc la petrecere. Jan se va bucura că particip. Voi fi cu prietenii mei. Tata=supărat! Deci eu= trist. O să-mi fie dor de tata. Degetul inelar: Tata= bucuros. O să mă întâlnesc cu tata. Eu=trist că voi rata distracția. Degetul mijlociu: Eu=merg la petrecere. Jan= bucuros. Inconvenient pentru tata. Degetul arătător: Mă văd cu tata. Merg la petrecere. Degetul mare: Le fac pe amândouă. Părinții lui Jan s-ar putea să nu vrea. Jan s-ar putea înfuria. Interiorul mâinii, de la degetul mic spre cel mare: Stau acasă sau merg la petrecere. Merg la tata sau ratez petrecerea. Merg la tata și-l determin să mă aducă înapoi cu o zi mai repede, ca să pot participa la petrecere. Merg la tata și-l determin să mă ducă direct la petrecere. Îmi rog prietenul să schimbe data petrecerii. Palma: Merg în weekend la tata, ca de obicei... sau... Rămân acasă cu mama, ca să pot merge la petrecerea lui Jan.

Copilul învață să se oprească și să gândească înainte să acționeze și în acest fel să întrerupă faza de escaladare a ciclului de excitație. Copilul învață în acest mod și o tehnică de analiză a mai multor posibilități și de luare a deciziilor bazate pe cântărirea atât logică a variantelor, cât și emoțională. În cele din urmă, stăpânind o nouă cale de mânuire a situațiilor dificile, copilul trăiește un sentiment de responsabilizare.

APLICAȚII

Tehnica reprezintă o abilitate utilă de viață pentru toți copiii. Este potrivită atât pentru copii preșcolari, cât și pentru adolescenți și adulți. Copiii foarte mici stăpânesc de regulă mai bine această tehnică atunci când au de ales din numai două sau trei variante. Este în special utilă pentru copiii impulsivi; cu toate acestea, vor avea nevoie s-o exerseze ca s-o stăpânească. În cazul lor, poate fi de asemenea important să fie ajutați să recunoască și să-și monitorizeze simptomele fiziologice ale excitației nervoase și să fie învățați alte strategii de gestionare a acestor simptome, cum ar fi respirația profundă și schimbarea tiparelor cognitive. De exemplu, poate copilul a avut trăiri fizice cum ar fi accelerarea bătăilor inimii, îmbujorarea, senzația de căldură sau palmele transpirate. Pe lângă aceste simptome fizice, copilul poate să fi simțit furie, umilință, respingere sau frustrare. Dacă au reușit să apară gânduri, de obicei ele se înscriu în tipare de escaladare de tipul: „Eu nu primesc niciodată nimic din ce-mi doresc!" sau de răzbunare, de tipul : „Mi-ai stricat planurile, așa că o să-ți stric și eu