Secolul printului Philip 1921-2021

1

Putere și stăruință

Nimic nu influențează mai mult moralul decât să ți se aducă aminte că anii trec — din ce în ce mai iute — și că din vechea imagine încep să se desprindă bucăți. Însă e plăcut să vezi că nu ești uitat.

Răspunsul lui Philip cu ocazia decernării în 2011

a premiului „Oldie of the Year"¹

Pe parcursul vieții sale îndelungate și pline de evenimente, prințul Philip a fost un maniac al preciziei și detaliilor militare. Și a jurat că nu se va întâmpla altfel nici în privința aranjamentelor legate de moartea sa și de funeralii. Nu suporta agitația și debandada. Le detesta la fel de mult cum detesta să primească elogii personale. La urma urmei, deviza lui în viață fusese „Pur și simplu mergi mai departe".

Philip privea moartea cu același pragmatism de care dăduse dovadă în viață. Prima sa cerință a fost să nu moară la spital, ci acasă, la Castelul Windsor. Alte instrucțiuni detaliate legate de înmormântarea sa, cunoscute sub numele de cod „Operațiunea Forth Bridge", trebuiau îndeplinite ad litteram și erau incontestabile. A decis să nu se desfășoare funeralii de stat la Westminster Abbey, deși avea dreptul, ca soț al reginei, și nici nu dorea ca sicriul să-i fie depus pe catafalc în biserică. În schimb, a preferat o ceremonie militară de înmormântare la Capela St. George de la Windsor, o Royal Peculiar² în stilul gotic al Evului Mediu clasic, care este totodată și capela Ordinului Jartierei, amplasată în curtea inferioară a castelului construită în 1475. În plus, ducele a cerut ca niciun oficial de la palat să nu confirme sau să infirme știrea morții sale până când lacheul desemnat pentru aceasta, îmbrăcat în livrea, nu va pune anunțul înrămat pe poarta Palatului Buckingham. Atunci și numai atunci echipa de comunicare a familiei regale de la biroul de presă al palatului va avea voie să rupă tăcerea. Toată lumea care juca un rol în această ultimă piesă de teatru solemnă știa exact ce are de făcut și când, pentru ca totul să se poată desfășura, așa cum planificase Philip, fără prea mare tevatură. Când a izbucnit pandemia de COVID-19 în martie 2020, iar el și regina au fost siliți să se mute și să se izoleze la Windsor, a fost de acord să simplifice și mai mult desfășurarea funeraliilor, în caz că avea să i se întâmple ceva în această perioadă. Nu-i plăcea să lase nimic la voia întâmplării.

Un personaj robust și controversat, prințul Philip a avut inevitabil detractori. Aceștia preferau să se concentreze asupra așa-ziselor lui „gafe, pe stângăciile aparente și replicile ursuze, și nu pe realizările sale impresionante. Philip își merită pe deplin locul în istorie. Reducerea lui la o caricatură este o denaturare grosolană a imaginii unuia dintre marile personaje, marii lideri și inovatori ai vremurilor noastre, ceea ce îi aduce un mare deserviciu. De multe ori făcea comentarii necuviincioase pur și simplu pentru a înveseli ceremoniile monotone, iar la multe evenimente oficiale plictisitoare făcea publicul să râdă spunând: „Și acum îl veți vedea în acțiune pe cel mai experimentat dezvelitor de plăci omagiale din lume. În 1969, pe când se afla în vizită în Canada, a stârnit hohotele de râs ale mulțimii când a zis: „Declar în mod oficial deschisă chestia asta, orice ar fi ea." Le spunea consilierilor săi că atunci când intra într-o încăpere, se uita în jur și își alegea o persoană pe care își propunea apoi să o facă să râdă.

În calitatea mea de corespondent regal și autor, am avut șansa să îl întâlnesc de mai multe ori pe ducele de Edinburgh, atât cu ocazia unor evenimente publice, cât și în particular. A fost președinte al clubului londonez din care fac și eu parte, Naval and Military Club (cunoscut și sub denumirea de In & Out), din St. James Square nr. 4. De altfel, toată viața a fost pasionat de istoria navală. În 1948 a fost numit administrator al Muzeului Maritim Național. A avut un rol esențial în salvarea cliperului Cutty Sark — acum navă-muzeu staționată în Greenwich — și înființarea organizației Maritime Trust.

Era amuzant, uneori îndrăzneț și mereu caustic. Nu ezita să-i jignească pe adepții corectitudinii politice și nu-și pierdea vremea să le răspundă atunci când îl criticau. Cu atât mai mult în cazul reprezentanților presei — pe care, deși în tinerețe avusese prieteni jurnaliști, a început să-i numească „Reptilele". În 1983, în Bangladesh, regina și ducele primeau oaspeții la un cocktail organizat în grădina unei clădiri guvernamentale. Ashley Walton, pe atunci corespondent regal pentru Daily Express, aștepta la rând împreună cu mai mulți reporteri itineranți. Fără să-și dea seama că poate fi auzit, Philip s-a întors spre regină și, cu o grimasă, a spus: „Uite și afurisitele de reptile!"

Când a fost întrebat dacă presa este nedreaptă cu el și îi deformează imaginea, a răspuns: „Presupun că da, uneori, dar cred că presa are pro­pria sa agendă, așa încât asta e, trebuie să ne obișnuim cu ea." Nu-i cruța niciodată pe reporteri, după cum nici reporterii nu-i cruțau pe membrii familiei regale. De fiecare dată când intra în contact cu un ziarist, se juca cu prada — dar, la fel ca pisica și șoarecele, în realitate nu se juca.

În 1948, când a fost la Londra oaspete de onoare la aniversarea a 60 de ani a Foreign Press Association, i-a descris pe jurnaliști ca fiind „ambasadori ai oamenilor, dar a adăugat apoi, caustic: „De multe ori aș vrea ca oamenii să nu-și dorească să știe chiar atât de multe. În 1956, când Galeria Presei din Parlament l-a invitat ca oaspete de onoare și a fost întrebat ce părere are despre jurnaliști în general, a spus: „Este foarte tentant, dar cred că ar fi mai bine să vă răspund după ce voi mai fi îmbătrânit puțin."

De fapt, de ani buni făcea glume pe seama presei. În 1950, pe când admira macacii de pe Stânca Gibraltarului însoțit de un grup de reporteri, a glumit: „Care sunt maimuțele și care sunt reporterii?" Nu erau în siguranță nici măcar jurnaliștii experimentați pe care-i invita la el acasă. Îmi amintesc că la o recepție pentru presă organizată la Castelul Windsor în 2002 pentru a marca Jubileul de Aur al Reginei, la care am participat și eu, era în plină formă.

— Cine sunteți dumneavoastră? l-a abordat el pe Simon Kelner.

— Sunt redactorul-șef de la The Independent, Alteța Voastră.

— Și ce căutați aici? l-a întrebat ducele.

— Dumneavoastră m-ați invitat.

— Păi, nu erați obligat să veniți!

Următoarea victimă a fost Martin Townsend, redactorul-șef cu ochelari și amabil de la Sunday Express.

— Ah, Sunday Express, a spus Philip. Îmi plăcea foarte mult de Arthur Christiansen.

— Da, publicația noastră a avut numeroși redactori-șefi iluștri, a răspuns Townsend.

— N-am spus asta! a replicat fără menajamente Philip, după care i-a întors spatele.

La aceeași recepție, stăteam de vorbă cu doi distinși jurnaliști irlandezi, în timp ce membrii familiei regale discutau cu diverși invitați. Ca din senin a apărut ducele. S-a uitat la ecusoanele pe care le purtam la rever și, dându-și seama că cei doi erau irlandezi, s-a apucat să spună un banc cu irlandezi total nepotrivit. „O știți pe aia cu pilotul irlandez care a luat legătura cu turnul de control pentru a semnala că are o problemă? Era clar că știau gluma, dar i-au făcut jocul, din politețe. „Turnul de control i-a permis să aterizeze, a continuat Philip, „dar i-a cerut înălțimea și poziția".

„Păi, am un metru șaptezeci și mă aflu în carlingă, în partea din față a avionului", a spus ducele, încântat că e primul care râde la poanta propriului banc. Am râs și noi, din politețe. Apoi a citit ce scria pe ecusonul meu: Robert Jobson, corespondent regal, The Sun. A văzut că port cravata de la Naval and Military Club și, pufnind dezaprobator, a spus: „În ziua de azi nu-și mai selectează membrii", după care s-a îndepărtat în căutarea următoarei victime, cu entuziasmul unui școlar obraznic.

Însă ducele mai avea o latură, rareori vizibilă, chiar și atunci când interacționa cu presa. Era îndrăgit și de personalul său. De fiecare dată când organiza o petrecere pentru echipa sa, avea grijă să fie invitați toți cei care îl susținuseră în activitățile sale, de la personalul de curățenie până la secretarul personal. Cerea întotdeauna o loialitate extraordinară.

De multe ori era nesuferit și nerăbdător cu fotografii. Pe 19 iulie 2015, în cadrul unui eveniment organizat pentru aniversarea a 75 de ani de la Bătălia Angliei, l-a înjurat pe un fotograf nefericit în timpul unei ședințe foto, după el interminabilă. Și-a ieșit din fire în timp ce fotograful oficial se moșmondea: „Fă dracului poza aia!" Pe când se afla la o ediție a spectacolului de echitație Windsor Horse Trials, a acceptat ca o femeie din public să-i facă o poză cu fiica ei. Însă când aparatul de fotografiat a eșuat pentru a treia oară, nu a mai rezistat — a aruncat printre dinți înjurătura lui obișnuită și a plecat, spre uimirea fetiței.

În ciuda reputației sale, nu era întotdeauna chiar atât de nepoliticos cu fotografii și reporterii — uneori, în rare ocazii, putea fi generos și îngăduitor. S-a întâmplat odată ca fotograful de la The Sun, Mark Sweeney, care a devenit mai târziu editorul de imagine al secțiunii scoțiene, să fie trimis să supravegheze Castelul Balmoral împreună cu un coleg, unde nu au reușit să prindă niciun cadru. Prietenul său tocmai primise un BMW nou-nouț, așa încât s-au hotărât să lase baltă familia regală și să se ducă la Loch Muick, la cinci mile sud de Braemar, pentru a face niște fotografii cu mașina într-un cadru scoțian clasic. După câteva minute a apărut un Range Rover Vogue SE ce tracta o barcă de pescuit, cu Philip la volan. Era singur.

— Sunteți în afara serviciului? a întrebat Philip, crezând că cei doi fotografi sunt polițiști. Mă puteți ajuta să lansez barca asta pe lac?

Mark a acceptat, dar s-a grăbit să-l informeze pe duce că sunt fotografi de la The Sun, ceea ce nu l-a deranjat câtuși de puțin pe Philip. Și s-au apucat să-l ajute să pună pe apă micuța barcă de pescuit. Fără să mai aștepte ca fotografii să îi ceară permisiunea, Philip le-a spus:

— S-ar putea să prind ceva pește nu peste mult timp. O să vreți să faceți niște poze când îi scot din apă?

Cei doi, care îi vorbiseră cu multă modestie, au fost încântați — și au trimis niște fotografii excelente în exclusivitate la sediile din Glasgow și din Londra, spre marea încântare a redactorilor-șefi.

Dar lucrul cel mai important este că Philip a fost cel mai loial și mai de încredere susținător al reginei, care era absolut convinsă că acesta o va ajuta să ducă la bun sfârșit cea mai lungă domnie din istoria Marii Britanii. În aceste clipe de doliu și reflecție, se cuvine să ne amintim cu respect de devotamentul de care a dat dovadă față de regina Elisabeta, soția sa, față de țara lui și de instituția monarhiei. Susținător neobosit al organizațiilor de caritate, al industriei, al artelor și al educației, a fost fondator, asociat, patron, președinte și membru a mai bine de 800 de organizații. A fost și capul familiei sale: când a murit, a lăsat în urmă patru copii, opt nepoți și zece strănepoți.

Timp de zeci de ani, Philip a purtat împreună cu regina povara funcției sale fără a o eclipsa, oferindu-i întotdeauna în particular încurajări și sfaturi, dar fără a depăși vreodată limitele rolului său de susținător. Era o poziție foarte dificilă — o provocare pentru oricine —, dar pe care și-a asumat-o cu curaj. A rămas consilierul reginei toată viața ei, chiar și după retragerea lui din viața publică, fiind recunoscut oriunde în lume. În aceste condiții, a fost suficient de înțelept încât să recunoască limitele și constrângerile impuse de rolul său public. Întotdeauna părea să știe instinctiv când să facă un pas în spate și să o lase pe soția lui să preia iniția­tiva. La urma urmei, rolul lui era să permită ca steaua ei să strălucească.

În interviul acordat BBC cu ocazia împlinirii a 90 de ani, a spus că a trebuit să învețe din încercări și greșeli în ce anume consta rolul său. „Nu exista un precedent. Dacă întrebam pe cineva «Ce anume vreți să fac?», se uitau la mine interziși. Habar nu aveau, nimeni nu avea nicio idee", a recunoscut el în stilul său direct.

Jurnalistei Fiona Bruce de la BBC i-a fost foarte greu să-l convingă să vorbească despre sine și despre realizările sale. A refuzat să spună cu ce se mândrește cel mai mult. „Nu-mi pasă câtuși de puțin, a replicat el morocănos când a fost întrebat dacă e de părere că și-a îndeplinit rolul cu succes. „Cui îi pasă ce cred eu despre asta, la urma urmei e ridicol.³

Sunt sigur că Philip se gândea totuși la ce va lăsa în urmă; căci a avut „de fapt multe realizări, atât ca lider, cât și ca unul care a dat un exemplu celorlalți. I-a inspirat pe tineri să fie ambițioși, să-și dezvolte tăria de caracter prin fapte și experiență și le-a oferit mijloacele necesare pentru aceasta. Poate că inițiativa cu cel mai mare impact a fost premiul eponim „Ducele de Edinburgh, care a motivat milioane de tineri din întreaga lume. Pe baza experiențelor sale de la Gordonstoun și la sugestia lui Kurt Hahn, care era director pe vremea când el fusese elev acolo, a înființat premiul în 1956. L-a numit prim director al fundației pe generalul de brigadă Sir John Hunt, liderul expediției britanice care escaladase Everestul cu trei ani înainte. Programul de activități a izvorât din credința fermă a lui Philip că tinerilor ar trebui să li se acorde șansa de a învăța și de a avea noi experiențe, inclusiv provocări fizice, bazate pe aptitudini și desfășurate într-un cadru comun⁴. „Nu mă implic direct — am mai spus că e în totalitate treaba altora. Însă m-am pomenit că mi s-au atribuit responsabilitatea și meritele, a răspuns el la insistențele jurnalistei. „N-am niciun motiv de mândrie. Sunt mulțumit că am realizat un program care funcționează — atâta tot, i-a spus el în cele din urmă, cam fără tragere de inimă, Fionei Bruce. Aceasta a părut surprinsă de irascibilitatea ducelui, dar și-a venit repede în fire. Philip nu era omul care să-și ceară scuze și îi plăcea să-i prindă pe jurnaliști la strâmtoare și să vadă din ce aluat sunt făcuți.

Nici nefericitul Alan Titchmarsh nu s-a descurcat mai bine. Acesta a început plin de elan interviul cu Philip pentru emisiunea Philip at 90 a canalului ITV.

— Ați fost aruncat în luptă de la o vârstă foarte fragedă, a remarcat acesta, la care ducele a răspuns răstindu-se:

— La fel ca mulți alții.

— V-ați îndeplinit conștient rolul de tată?

— Nu, am fost tată pur și simplu, a venit răspunsul direct al lui Philip.

— Era o poziție⁵ unică, i-a ridicat sfios Titchmarsh mingea la fileu, dar Philip i-a respins-o brutal:

— Au mai fost și alții — prințul Albert, prințul George.

— Încercați să aduceți o schimbare?⁶

— Am fost silit de împrejurări, a replicat Philip cu un oftat.

— Ați fost votat Oldie of the Year⁷, a adăugat Titchmarsh, cu o voce tot mai pierită, dar sperând ca măcar de data aceasta să obțină un răspuns mai vesel.

— Și ce-i cu asta? a reacționat Philip iritat. Toată lumea îmbătrânește.

De fapt, Philip fusese emoționat când i s-a acordat distincția respectivă din partea publicației The Oldie. Într-o scrisoare plină de modestie trimisă organizatorilor unei ceremonii de premiere a realizărilor persoanelor în vârstă, ducele a recunoscut că timpul trece „din ce în ce mai iute pe măsură ce se pregătește să intre în al zecelea deceniu, cu efectele inevitabile asupra „moralului. Acceptând premiul, Philip a demonstrat că nu a permis ca debilitatea fizică să-i afecteze simțul umorului. Și-a cerut scuze că nu poate veni personal la Simpson’s in the Strand să-și ridice premiul, după care a adăugat: „Apreciez foarte mult invitația dumneavoastră pentru a-mi înmâna Oldie of the Year Award. Nimic nu influențează mai mult moralul decât să ți se aducă aminte că anii trec — din ce în ce mai iute — și că din vechea imagine încep să se desprindă bucăți. Însă e plăcut să vezi că nu ești uitat."

Însă prințul Philip era mai mult decât un povestitor spiritual care mergea la doi pași în spatele soției sale în cadrul ceremoniilor oficiale. Era „vasalul" soției, dedicat Coroanei, un om care își îndeplinea cu hotărâre și devotament rolul oficial. A fost stânca de care regina s-a sprijinit de-a lungul întregii sale domnii, iar moartea lui a fost pentru ea devastatoare.

Fiind o persoană care niciodată nu și-a dezvăluit sentimentele, este imposibil de ghicit adevăratul impact pe care l-a avut pierderea soțului asupra ei. Desigur, va găsi mângâiere în credința ei. Dar nu încape îndoială că l-a iubit sincer pe Philip. Pe 20 noiembrie 1997, cu ocazia aniversării nunții lor de aur la Banqueting House, Whitehall, s-a văzut limpede că dragostea și devotamentul ei încă mai dăinuiau după 50 de ani de căsnicie. Pentru o clipă, a renunțat să-și mai ascundă adevăratele sentimente, aducându-i soțului ei un omagiu remarcabil de personal și de sincer. „Mă tem că mult prea des prințul Philip a fost nevoit să-mi asculte discursurile. Le discutăm adesea în prealabil și, după cum vă puteți imagina, își exprimă părerea cu multă franchețe, a spus regina Elisabeta adresându-se celor de față, printre care se afla și prim-ministrul de la vre­mea respectivă, Tony Blair. „Este o persoană căreia nu îi plac complimentele, dar care în toți acești ani mi-a fost pur și simplu putere și sprijin, un om căruia eu și întreaga lui familie, această țară și multe alte țări îi datorăm mult mai mult decât ar pretinde el vreodată sau decât vom ști că i se cuvine.

Căsătoria Elisabetei cu Philip nu a fost un aranjament dinastic menit să consolideze un tratat sau o alianță cu o putere străină, ca în vremurile de odinioară. A fost o căsătorie din dragoste, bazată pe iubire și loialitate. Philip, care la a cincea lor aniversare i-a dăruit reginei o brățară cu diamante și rubine gravată cu mesajul „E și P, a fost un soț mereu atent, care i-a oferit soției sale, de-a lungul anilor, nenumărate daruri și bijuterii ca dovezi de dragoste. Uneori, ca orice soț, o scotea din sărite, însă amândoi aveau simțul umorului, iar cei apropiați povestesc că reușea întotdeauna să o facă să râdă. Viața Majestății Sale cu Philip nu a fost niciodată plictisitoare. După cum a spus îndrăgita lor noră Sophie, contesă de Wessex, soția celui de-al patrulea lor copil, prințul Edward, și una dintre confidentele reginei, când a oferit una dintre puținele descrieri ale dinamicii relației: „A avut noroc să găsească pe cineva ca el, nu cred că ar fi putut face o alegere mai bună. Și-și stârnesc râsul unul altuia — ceea ce înseamnă că bătălia e pe jumătate câștigată, nu-i așa?

Ori de câte ori era posibil, când se aflau amândoi la reședință, Elisabeta și Philip își făceau timp să bea împreună ceaiul de după-amiază și să discute despre evenimentele de peste zi. După ce s-a retras din viața publică, Philip s-a mutat aproape cu totul la Wood Farm, pe domeniul Sandringham din Norfolk; și cum Majestatea Sa a continuat să-și îndeplinească îndatoririle publice, nu au mai putut petrece atât de mult timp împreună. Dar când Philip și-a anunțat soția, cu cinci ani mai tânără decât el, că dorește să renunțe efectiv la îndatoririle sale regale, aceasta a considerat că este îndreptățit să se retragă după aproape 70 de ani în slujba Coroanei, ca membru activ al familiei regale.

Restricțiile din anul 2020 impuse de pandemie au schimbat această stare de fapt. Siliți să se izoleze împreună la Castelul Windsor, separați de restul familiei regale, Philip și regina au petrecut mult timp împreună, mai mult decât oricând în cei 72 de ani de căsnicie. Faptul că îl avea din nou alături pe Philip și putea petrece timpul liber cu el părea să o însuflețească, au spus apropiații reginei. Cei doi erau serviți de o echipă mică și loială, numită „bula Majestății Sale". Se puteau relaxa, puteau duce în sfârșit o viață relativ normală, cum e și firesc, de fapt, pentru niște oameni la peste 90 de ani. Pe timpul verii s-au mutat la Balmoral, în Aberdeenshire, domeniul personal al reginei din Scoția, dar și-au întrerupt vacanța după șase săptămâni, deoarece era destul de neplăcut, cu toate acele reguli de distanțare socială și restricții impuse de coronavirus. Au mai petrecut două săptămâni pe moșia ei din Norfolk, Sandringham, după care ea s-a întors la Windsor, iar Philip a rămas la Wood Farm, reședința lui obișnuită după retragerea din viața publică. La începutul lui noiembrie 2020, pentru al doilea lockdown național, regina și ducele de Edinburgh s-au reunit la Castelul Windsor, unde au petrecut Crăciunul în liniște, fără familie, tot din cauza coronavirusului. A fost pentru prima dată în ultimii 32 de ani când cei doi nu au petrecut Crăciunul la Sandringham, unde întotdeauna, în dimineața de Crăciun, însoțiți de un alai format din mai mulți membri ai familiei regale, mergeau la biserica St. Mary Magdalen din apropierea conacului, sub privirile curioase ale spectatorilor. De asemenea, regina a anunțat că nu va participa la slujba de Crăciun la Capela St. George de la Castelul Windsor, pentru a nu da prilej publicului să se adune în număr mare. Purtătorii de cuvânt ai palatului au transmis că cei doi speră ca în 2021 „lucrurile să revină la normal". Din păcate, nu a fost să fie. Cum ar putea fi, fără Philip în capul mesei?

Philip a fost internat la Spitalul King Edward VII din Londra pe 17 februarie 2021, ca „măsură de precauție, la sfatul unui medic al pala­tului. După ce a fost transportat cu mașina la spitalul privat, a intrat pe poartă fără ajutor. Nu a fost o internare de urgență sau legată de COVID-19, însă era un avertisment. Din păcate, s-a întâmplat în ziua când a murit fostul său paj Christopher Harry Marlow, care în 2003, cu ocazia ieșirii lui la pensie, a fost onorat de regină cu încă o baretă pe medalia Royal Victorian (argint). Ducele „s-a simțit rău o scurtă perioadă și a fost chemat doctorul, iar expresia folosită de medici a fost „exces de prudență". Boris Johnson i-a urat însănătoșire grabnică în numele națiunii și i-a transmis urările sale de bine câtă vreme avea să fie internat în spital. Trei zile mai târziu, prințul de Wales a făcut o călătorie de 100 de mile pentru a-l vizita pe ducele de Edinburgh la spital, unde a petrecut o jumătate de oră la căpătâiul tatălui său, plecând cu puțin înainte de ora 16. Cei care l-au văzut i-au remarcat expresia sumbră în timp ce urca în mașină.

În perioada petrecută împreună la castel în izolare, Elisabeta și Philip au avut prilejul să redescopere o parte din fericirea primilor ani de căsnicie, ceea ce îi va oferi cu siguranță Majestății Sale amintiri prețioase care să o îmbărbăteze și să îi aline durerea în această perioadă de restriște și jale.

2

Prințul nomad

Știam un singur lucru: pur și simplu trebuia să merg mai departe.

Prințul Philip, întrebat despre educația sa

Căsătoria reginei cu prințul Philip este considerată fundamentul monarhiei noastre moderne. El a fost stânca de care regina s-a sprijinit vreme de 75 de ani, persoana pe care se putea baza necondiționat. Așa încât astăzi pare greu de crezut că au existat numeroase personalități, inclusiv tatăl ei, regele, care s-au împotrivit căsătoriei. Prin urmare, drumul până la altarul de la Westminster Abbey, unde și-au rostit jurămintele maritale, nu a fost nici pe departe unul lin. Elisabeta, încăpățânată și hotărâtă în ciuda tinereții ei relative, a trebuit să lupte pentru ceea ce își dorea, iar ceea ce își dorea era, fără îndoială, Philip.

Pe când era tânăr, o parte din oficialitățile britanice vedeau în Philip un venetic și o amenințare. Născut ca prinț Philippos al Greciei și al Danemarcei, omul sortit să facă cea mai bună partidă din lume și să devină Alteța Sa Regală prințul Philip, duce de Edinburgh, s-a născut pe o masă de bucătărie din vila Mon Repos a familiei sale, la sud de orașul Corfu de pe insula grecească Corfu, pe 10 iunie 1921⁸.

Poate că prin descendența sa, relațiile sale și faptul că era un tânăr chipeș Philip ar fi putut încheia o căsătorie avantajoasă, însă întâmplarea a făcut să nu aibă averea necesară. Mama lui, o strănepoată a ultimului monarh din Casa de Hanovra, regina Victoria, a fost prințesa Alice de Battenberg. Diagnosticată cu surditate congenitală, era prințesă de Hesse prin naștere, deoarece familia Battenberg era o ramură morganatică a Casei de Hesse-Darmstadt.

Primul membru al Casei de Battenberg a fost Julia Hauke, al cărei cumnat, marele duce Ludovic al III-lea de Hesse, a făcut-o în 1851 contesă de Battenberg, cu titlul de Alteță Ilustră, în urma căsătoriei sale morganatice cu fratele marelui duce Ludovic, prințul Alexandru de Hesse și Rin. În 1858, Julia a fost ridicată la titlul de prințesă de Battenberg cu titulatura de Alteță Serenisimă.

Doi dintre fiii lui Alexandru și ai Juliei, prințul Henric de Battenberg și prințul Louis de Battenberg, au devenit membri ai familiei regale britanice. Prințul Henric s-a căsătorit cu prințesa Beatrice, cea mai tânără fiică a reginei Victoria. Prințul Louis s-a căsătorit cu nepoata reginei Victoria, prințesa Victoria de Hesse și Rin, și a devenit prim lord al Amiralității în Marina Regală Britanică.

În virtutea sentimentelor antigermane de înțeles care existau în Marea Britanie în timpul Marelui Război din 1914–1918, nici măcar regele, George al V-lea, membrii familiei regale și cunoștințele apropiate nu erau feriți de critici. Scriitorul H.G. Wells a confirmat cele mai rele temeri ale regelui George în articolul său din Times, în care se referea la „curtea străină și plictisitoare. A rămas faimoasă replica lui George al V-lea, care îl considera pe Wells „impertinent: „Oi fi eu plictisitor, dar al naibii să fiu dacă sunt străin".

Lordul Stamfordham, secretarul particular al lui George al V-lea, în cârdășie cu prim-ministrul David Lloyd George, considera că regele trebuie să se distanțeze de originea sa germană, prea bătătoare la ochi în atmosfera antigermană care cuprinsese țara la momentul respectiv. Pe 17 iulie 1917, Consiliul de Coroană a proclamat: „De acum înainte, familia regală va lua numele Casa de Windsor și va renunța la numele anterior, precum și la toate gradele, titlurile, titulaturile, demnitățile, onorurile și apelativele germane". După ce s-au analizat mai multe alternative, inclusiv Plantagenet, York, England, Lancaster, d’Este și Fitzroy, a fost adoptată sugestia lordului Stamfordham: Windsor, un titlu minor care aparținuse cândva lui Eduard al III-lea.

Vărul său kaiserul, el însuși nepot al reginei Victoria, s-a amuzat teribil și a remarcat că așteaptă cu nerăbdare să participe la spectacolul cu Nevestele vesele din Saxa-Coburg-Gotha. Însă contele bavarez Albrecht von Montgelas și-a exprimat pompos și grav dezaprobarea: „Adevărata tradiție regală a pierit în acea zi din 1917 când, din pricina unui simplu război, regele George al V-lea și-a schimbat numele".

Nu a fost afectată doar familia restrânsă, ci și toate ramurile acesteia. Familia Teck a devenit Cambridge, cu titlul de conte de Athlone, Battenberg, familia mamei lui Philip, a devenit peste noapte Mountbatten, cu marchizatul de Milford Haven. Prințul Louis, copiii și nepoții lui (fiii în viață ai prințului Henric) au fost siliți efectiv să renunțe la titlurile lor germane și să preia numele cu rezonanțe mai englezești Mountbatten. (Au refuzat o altă variantă de traducere, Battenhill.) Vărul lor, George al V-lea, le-a oferit prinților drept compensație titluri nobiliare britanice. Louis a devenit primul marchiz de Milford Haven, iar prințul Alexandru, fiul cel mare al prințului Henric, a devenit primul marchiz de Carisbrooke. Regele i-a oferit și un ducat, dar a refuzat, deoarece nu își putea permite stilul de viață somptuos așteptat din partea unui duce.

În ceea ce-l privește pe George, care fusese întotdeauna tipic britanic și considera germana „o limbă îngrozitoare", era de părere că este o mutare oportună și necesară, dată fiind ostilitatea cu care erau privite casele regale din Europa și care a dus la decăderea lor, iar presa a primit-o cu entuziasm. S-a dovedit o mișcare înțeleaptă, deoarece unul dintre cele mai importante roluri ale monarhilor Casei de Windsor a fost să stea în fruntea națiunii în timpul celor două războaie mondiale devastatoare purtate, în 1914–1918 și 1939–1945, în principal împotriva Germaniei.

Deși unchiul prințului Philip din partea tatălui era regele Constantin I al Greciei, în vene nu-i curgea nicio picătură de sânge grecesc, deoarece era descendent din familii regale daneze, germane și britanice. Tatăl lui Philip era fiul regelui George I al Greciei, un fost prinț danez instalat ca monarh al Greciei în 1863 și asasinat în 1913. Andreas era general-maior în armata greacă și plecase deja la post în ziua dinaintea nașterii fiului său, pe care nu l-a văzut luni la rând.

Mama lui Philip i-a scris soțului ei și l-a informat de nașterea „pruncului splendid și sănătos", al șaselea pe linia de succesiune la tronul Greciei. Însă era o casă regală cu viitor incert, una care putea fi răsturnată în orice moment de poporul nestatornic. Philip s-a născut în vremuri primejdioase. Grecia era din nou implicată într-un război sângeros cu vechiul dușman și vecin, Turcia (Asia Mică la vremea respectivă), iar când campania militară condusă de regele grec s-a dovedit un dezastru pe toate planurile, poporul și politicienii au considerat că familia regală poartă întreaga vină. După confirmarea înfrângerii umilitoare, în rândul ofițerilor cu grade medii și al populației s-a răspândit nemulțumirea, care s-a transformat într-o revoltă armată pe scară largă condusă de ofițeri superiori antiregaliști. Distrugerea forțelor armate grecești în Anatolia a făcut ca mai multe voci să ceară pedepsirea celor responsabili de dezastru. Guvernul lui Petros Protopapadakis a demisionat pe 28 august, fiind înlocuit de un nou guvern, condus de Nikolaos Triantafyllakos. În câteva zile, pe 11 septembrie, a izbucnit revoluția, formându-se un Comitet Revoluționar condus de colonelul Nikolaos Plastiras ca reprezentant al armatei în Chios, colonelul Stylianos Gonatas ca reprezentant al armatei în Lesbos și căpitanul-comandor Dimitrios Fokas ca reprezentant al marinei.

A doua zi, trupele s-au îmbarcat cu direcția Atena. Înainte ca navele să ajungă acolo, un avion militar a transmis un manifest în care se cerea abdicarea regelui Constantin I, dizolvarea Parlamentului și formarea unui nou guvern independent din punct de vedere politic. Pe 13 septembrie, regele Constantin a abdicat și a plecat în exil în Italia. Fiul său, George al II-lea, a fost proclamat rege. Pe 15 septembrie, trupele revoluționare au intrat în Atena și au blocat eforturile lui Theodoros Pangalos, care încerca să profite de situație și să preia controlul guvernului. În scurt timp s-a format un nou guvern, condus de Sotirios Krokidas.

Cum regele fusese forțat să părăsească țara, mulțimea furioasă a cerut un țap ispășitor, iar nefericitul tată al lui Philip, Andreas, s-a potrivit perfect pentru acest rol. A fost arestat, acuzat de incompetență și de nerespectarea unui ordin direct. Unul dintre membrii noului guvern instalat l-a avertizat că fiul său și cele patru fiice ale sale vor rămâne în curând orfani. S-a stabilit data când avea să fie judecat la Atena, în fața curții marțiale. Sora mai mare a lui Philip, prințesa Sofia a Greciei și Danemarcei, a menționat în memoriile sale trauma suferită atunci de familia sa. „Procesul tatălui meu s-a încheiat cu condamnarea lui la moarte. Numeroase guverne au încercat să-i salveze viața, inclusiv regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei și papa. Dar în cele din urmă, vărul primar al tatălui meu, regele George al V-lea al Marii Britanii, a reușit să obțină anularea pedepsei cu moartea."

Deși viața i-a fost cruțată datorită intervenției influentei sale familii extinse, Andreas considera că-și pierduse onoarea. A urmat o perioadă dificilă pentru mândrul prinț, perspectiva umilitoare de a fi nevoit să-și părăsească țara pentru totdeauna. Într-adevăr, datorită lui George al V-lea⁹, familia a fost îmbarcată în siguranță la bordul crucișătorului britanic HMS Calypso. Firește, a fost o perioadă confuză și primejdioasă pentru întreaga familie, așa încât n-au avut timp să-i asigure lui Philip un pătuț sau un cărucior în care să-l transporte. Trebuiau să găsească rapid o modalitate de a-l transporta pe copilaș — și le-a venit ideea de a-l urca la bord într-o ladă de portocale. Poate că pentru Philip nu a fost cel mai confortabil mijloc de transport, dar măcar el și familia sa au reușit să fugă în siguranță.

Cu bani puțini și fără acte, refugiații regali au navigat până în Marea Britanie, sperând să înceapă o viață liniștită. Dar dacă au crezut că vor fi bine primiți datorită intervenției lui George al V-lea, în curând aveau să fie dezamăgiți. Trecuseră doar cinci ani de la Revoluția Rusă, când un alt văr al lui George al V-lea, țarul Nicolae al II-lea, soția sa, împărăteasa Alexandra, și cei cinci copii ai lor, Olga, Tatiana, Maria, Anastasia și Aleksei, fuseseră împușcați și uciși cu baionetele de revoluționarii comuniști la Ekaterinburg. Regalitatea europeană începuse să fie pusă pe fugă odată cu ascensiunea socialismului, iar regele nu privea cu ochi buni ideea ca membri exilați ai unei familii regale să se afișeze în Anglia, amintindu-le supușilor săi că regalitatea și monarhia nu sunt permanente și pot fi răsturnate. Perspectiva de a trăi la Londra în mijlocul unor oameni ostili nu-i surâdea nici lui Andreas și familiei sale, așa încât a decis să se mute cu toții la Paris, unde li s-a pus la dispoziție un apartament într-un palat de lângă Bois de Boulogne.

Pentru Andreas și familia lui a existat în permanență sentimentul unui provizorat. Curând, prințul exilat și-a dat seama că nu dispune de banii necesari pentru a plăti cheltuielile inerente apartamentului primit, așa că s-au mutat pe malul celălalt al Senei, într-o căsuță amplasată în grădina impresionantei vile de pe rue du Mont-Valérian nr. 5, situată pe coama unui deal din suburbia St. Cloud, la câteva mile vest de centrul Parisului. Proprietatea, înconjurată de meri, era o moștenire a soției fratelui mai mare al lui Andreas, prințul George al Greciei și Danemarcei, cunoscut în familie sub numele de „Big George". Prințesa Marie Bonaparte, stră-strănepoată a împăratului Napoleon I al Franței, moștenise imensa sa avere de la bunicul din partea mamei, François Blanc, principalul dezvoltator imobiliar din Monte Carlo. Avea să devină eleva și binefăcătoarea lui Sigmund Freud, contribuind astfel la dezvoltarea psihanalizei și sexologiei în Franța.

Fuga aventuroasă și căderea de la putere i-au afectat foarte mult pe părinții lui Philip, marcându-i din punct de vedere psihic. În plus, rămăseseră și fără bani. Deși Marie era o gazdă amabilă și generoasă, care făcea tot posibilul pentru a-l ajuta pe fratele soțului ei, împreună cu familia sa și cei câțiva angajați ai lor, posibilitățile financiare ale lui Andreas erau la pământ. Reușise să ia niște bani cu el în timpul plecării precipitate din Grecia, avea o moștenire din partea fratelui său Constantin, precum și o anuitate din partea răposatului său tată, dar nu era suficient pentru a-și întreține familia. Moștenise vila Mon Repos, dar se temea că proprietatea din Grecia avea să-i fie confiscată de guvernul revoluționar. Spre surprinderea lui, nu s-a întâmplat așa, iar în 1926 a reușit să o închirieze fratelui mai înstărit al soției sale, lordul Louis „Dickie" Mountbatten, ceea ce i-a oferit încă o sursă modestă de bani, de care ducea mare lipsă. În cele din urmă, în 1937 a vândut vila Mon Repos nepotului său, regele George al II-lea al Greciei, în urma câștigării unui proces care i-a legitimat dreptul de proprietate.

Mama lui Philip, care moștenise o zecime din averea tatălui ei, prințul Louis de Battenberg, a suferit teribil din pricina statutului de refugiați impus familiei. Moștenirea ei se diminuase considerabil din cauza războiului și a Revoluției Ruse. Philip, îngrijorat de condiții și de soarta familiei sale, a considerat că era nevoie să facă economii și să prețuiască ceea ce aveau, într-atât de mult încât a ajuns să fie văzut ca un tip meschin.

Philip însă își amintea de copilărie ca de o perioadă fericită. Familia sa curajoasă învățase să se descurce în orice situație. În 1927, cu ajutorul unchiului său Christopher, Philip, pe atunci în vârstă de șase ani, a fost înscris la Elms, o școală americană. S-a integrat repede, insistând să i se spună „doar Philip" (renunțând la titlul de prinț) când era întrebat cum îl cheamă, deoarece era destul de înțelept încât să-și dea seama că nu e bine să atragă atenția celorlalți băieți asupra originii sale