Istoria filosofiei

Prefață

Această prezentare generală a istoriei filosofiei este destinată atât publicului larg, interesat de subiect, cât și celor care studiază filosofia. Pentru aceia care doresc să facă cercetări aprofundate, există studii academice elaborate ale unor perioade specifice din istoria filosofiei și sper că unii cititori vor fi motivați de paginile ce urmează să se aplece asupra lor și, mai presus de toate, să revină la literatura filosofică primară. Nu toți clasicii filosofiei sunt ascunși de un văl impenetrabil de tehnicitate și limbaj specific, așa cum se întâmplă în cazul celor mai multe scrieri filosofice contemporane, rezultat al profesionalizării relativ recente a domeniului. Cândva se considera de la sine înțeles faptul că oamenii educați ar fi interesați de ideile filosofice; prin urmare, unii filosofi, precum Descartes, David Hume și John Stuart Mill, au scris pentru toată lumea, nu doar pentru admiratorii instruiți ai unei profesii.

A spune istoria filosofiei înseamnă a oferi o invitație și o poartă de intrare, așa cum a făcut Bertrand Russell în Istoria filosofiei occidentale, lucrare care a dobândit aproape un statut de carte-cult, grație clarității sclipitoare a scriiturii și înțelepciunii sale — în ciuda unor carențe privind acuratețea, adecvarea și imparțialitatea expunerii. Cu toate acestea, a fost o carte pe care am savurat-o pe vremea când eram elev, împreună cu predecesoarea sa din secolul al XIX-lea, A Biographical History of Philosophy [„O istorie biografică a filosofiei"] de G.H. Lewes. Ambele dovedesc că, în ciuda timpului scurs de la momentul scrierii lor, încă ne putem bucura de ele, chiar dacă știm că explozia în domeniul cercetării recente a contribuit mult la înțelegerea pe care am dobândit-o asupra istoriei filosofiei și că însăși istoria filosofiei a devenit mai matură și mai bogată de atunci încoace. În cele ce urmează, ambiția este de a reitera realizarea lor în zilele noastre și de a suplimenta demersul, privind nu doar (deși mai ales) spre tradiția occidentală, ci și dincolo de ea, către celelalte mari tradiții de gândire — indiană, chineză și arabo-persană —, chiar dacă numai în linii mari, pentru a face unele comparații.

O expunere istorică, în mod evident, nu pretinde să ofere o abordare exhaustivă a temelor și gânditorilor pe care îi aduce în discuție; pentru aceasta, cei interesați trebuie să meargă la sursele primare și la cercetările academice asupra lor. Dar nu toți cititorii intenționează să aprofundeze studiul filosofiei, iar pentru ei este important să aibă acces la o descriere cât mai clară a gânditorilor și a dezbaterilor ce constituie marea poveste a filosofiei. Acesta este principalul nostru obiectiv.

Prin urmare, metoda mea este aceea a de a contura o expunere cât se poate de limpede și de concisă a principalelor figuri și idei ale filosofiei. Notele explicative sunt foarte puține și aproape toate sunt digresiuni sau amplificări, nu referințe textuale; există bibliografii care citează principalele texte la care se face referire și lucrări care îi vor duce pe cititori mai departe.

Atunci când scrii despre ideile filosofice, există o tentație aproape irezistibilă să discuți și să dezbați, să critici și să aperi, fiindcă aceasta este însăși esența filosofiei. Însă, într-o carte precum cea de față, această tentație trebuie limitată într-o mare măsură și nu doar pentru că a-i ceda ar face cartea de patru ori mai voluminoasă, ci pentru simplul fapt că nu acesta este scopul vizat. Uneori, totuși, este necesar să arăt de ce ideile unui anumit filosof au avut influență sau au provocat un dezacord, așa încât elementul evaluativ nu este întru totul absent.

Mulțumiri

Le mulțumesc colegilor mei de la New College of the Humanities, în special dr. Naomi Goulder și dr. David Mitchell, precum și prietenilor și colegilor care au făcut ca experiența aceasta să fie atât de plină de satisfacții: Simon Blackburn, Daniel Dennett, Peter Singer, Christopher Peacocke, Ken Gemes, Steven Pinker, Rebeca Goldstein și regretatul Ronald Dworkin. Le mulțumesc de asemenea lui Daniel Crewe, de la Viking Penguin, lui Bill Swainson, care a autorizat primul această carte, lui Catherine Clarke, lui Mollie Charge și numeroșilor studenți care, de-a lungul anilor, m-au învățat multe despre gânditorii și ideile analizate în paginile următoare, dovedind adevărul profund al zicalei docendo disco.

Introducere

Istoria filosofiei, așa cum o înțeleg studenții și profesorii de filosofie din ziua de azi, este o construcție retrospectivă. Ea este aleasă din fluxul mai larg al istoriei ideilor, pentru a acorda preocupările filosofice de astăzi cu cele anterioare lor. Acest fapt trebuie remarcat fie și numai pentru a evita confuzia cu privire la înseși cuvintele „ filosofie și „filosofi. Aproape în întreaga sa istorie, termenul „ filosofie a avut sensul general de „cercetare rațională, deși de la începutul Epocii Moderne, din Renaștere și până în secolul al XIX-lea, a însemnat cu precădere ceea ce noi numim astăzi „ știință, cu toate că „un filosof era încă perceput ca o persoană care investighează totul și nimic. În acest sens, regele Lear îi spune lui Edgar: „Mai întâi, pe acest filosof îl voi întreba: Care este cauza trăsnetului?" ¹ Pe piatra funerară a lui William Hazlitt, gravată în 1830, faimosul eseist este descris ca „primul metafizician al epocii sale rămas fără un răspuns, pentru că pe atunci ceea ce numim acum „ filosofie era numit „ metafizică pentru a se distinge de ceea ce înțelegem astăzi prin „ știință. Această distincție a fost adesea marcată prin etichetele „ filosofie morală, pentru a desemna ceea ce numim astăzi „ filosofie, și „ filosofie naturală, pentru a desemna ceea ce numim astăzi „ știință.

Sintagma „om de știință a fost formulată abia în 1833, conferind cuvântului înrudit „știință sensul pe care îl are în mod obișnuit acum. După acea dată, cuvintele „filosofie și „știință au căpătat sensurile lor actuale, pe măsură ce științele s-au depărtat din ce în ce mai mult de viziunea generală, prin specializarea și tehnicitatea lor tot mai mare.

În filosofia contemporană, principalele domenii de cercetare sunt epistemologia, metafizica, logica, etica, estetica, filosofia minții, filosofia limbajului, filosofia politică, istoria dezbaterilor în aceste domenii ale cercetării și examinarea filosofică a asumpțiilor, metodelor și revendicărilor altor domenii de cercetare din știință și științele sociale. Cele mai multe dintre acestea, și cu precădere primele trei, constituie obiectul principal de studiu al filosofiei în universitățile din lumea anglofonă și din Europa zilelor noastre.

În corelație cu cele afirmate anterior, acestea sunt domeniile de cercetare ce determină care dintre direcțiile istoriei generale a ideilor sunt selectate astăzi drept „istorie a filosofiei", lăsând astfel la o parte istoria tehnologiei, a astronomiei, a biologiei și a medicinei din Antichitate încoace, istoria fizicii și a chimiei, începând cu secolul al XVII-lea, și apariția științelor sociale ca discipline definite, începând din secolul al XVIII-lea.

Pentru a înțelege factorii ce determină care direcții din istoria ideilor se califică drept „istoria filosofiei", trebuie așadar să privim înapoi prin lentilele diverselor ramuri ale filosofiei contemporane, așa cum le-am înșiruit mai sus, iar acest lucru necesită o înțelegere preliminară a ceea ce sunt aceste ramuri.

Epistemologia sau „teoria cunoașterii" reprezintă cercetarea naturii cunoașterii și a modului în care aceasta este dobândită. Ea investighează distincțiile dintre cunoaștere, credință și opinie, caută să lămurească acele condiții specifice în care o pretenție de cunoaștere a ceva este justificată, examinează și oferă răspunsuri la provocările sceptice la adresa cunoașterii.

Metafizica este cercetarea naturii realității și existenței. Ce există și care este natura lucrurilor existente? Ce este existența? Care sunt tipurile fundamentale ale existenței? Putem vorbi despre tipuri diferite de existență? Există entități abstracte în afara spațiului și timpului, ca numerele și universaliile, în plus față de lucrurile concrete din spațiu și timp, precum copacii și pietrele? Există entități supranaturale, precum zeii, în plus față de lumea naturală? Este realitatea un lucru unic sau mai multe lucruri? Dacă ființele umane fac pe deplin parte din ordinea cauzală naturală a universului, poate exista ceva precum liberul arbitru?

Metafizica și epistemologia sunt elemente centrale ale filosofiei ca întreg; ele sunt, cu alte cuvinte, fizica și chimia filosofiei; înțelegerea problemelor și întrebărilor pe care le ridică aceste două domenii de cercetare este fundamentală pentru dezbaterile din domeniul tuturor celorlalte arii ale filosofiei.

Logica — știința raționamentului valid și solid — reprezintă instrumentul general al filosofiei, așa cum este matematica în știință. În Apendice, fac o schiță a ideilor de bază ale logicii și explic termenii ei cheie.

Etica, în calitatea sa de componentă a curriculumului filosofiei, constă în cercetarea conceptelor și teoriilor despre ce este bun, ce este corect sau greșit și a celor despre alegere și acțiune morală. Expresia „componentă a curriculumului filosofiei este folosită aici deoarece cuvântul „etică are multiple utilizări. Chiar și atunci când este folosit ca etichetă a unui domeniu filosofic, el servește pentru a denota două aspecte separabile: examinarea conceptelor și a raționamentului etic — aceasta este descrisă mai precis ca „metaetică — și examinarea „moralei normative care caută să ne spună cum să trăim și să acționăm. Morala normativă se deosebește de mai teoretica cercetare metaetică prin faptul că descrie moralitatea normativă drept un demers „de prim ordin, iar metaetica drept un demers de „ordin secund. Prin natura ei, filosofia este o cercetare de ordin secund, prin urmare „etica", în contextul studiului filosofic, înseamnă metaetică.

Dar cuvântul „etică, deși corelativ, denotă și perspectiva și atitudinile indivizilor sau organizațiilor cu privire la valorile lor, la modul în care acționează și în care se percep. Aceasta este o utilizare obișnuită și adecvată a termenului; și — lucru interesant — reflecția asupra acestei utilizări arată că cele două cuvinte, „etică și „morală, nu sunt sinonime perfecte. Acest lucru este mai ușor de înțeles atunci când analizăm etimologiile termenilor: „etică provine din grecescul ethos, care însemna „caracter, în timp ce „morală derivă dintr-o invenție a lui Cicero, pornind de la cuvântul latin mos, moris (plural mores), care înseamnă „obicei și chiar „etichetă. Moralitatea, prin urmare, are legătură cu acțiunile, datoriile și obligațiile noastre, pe când etica are legătură cu „ce fel de om este cineva" și, cu toate că cele două sunt, în mod vădit, conectate, ele sunt, tot evident, distincte.

Această distincție apare în mod firesc și în zona discuțiilor metaetice și normative. Identificând locul pe care îl ocupă valoarea, unele teorii metaetice se concentrează asupra caracterului agentului, altele asupra consecințelor acțiunilor, iar altele asupra conformării unei acțiuni la o datorie. Când ceea ce contează este caracterul unui agent, vorbim despre etică în sensul de ethos descris mai sus; când ceea ce contează este consecința acțiunilor sau conformarea la o datorie, primează accentul pus pe moralitate.

Estetica este cercetarea artei și a frumosului. Ce este arta? Este frumusețea o proprietate obiectivă a lucrurilor naturale sau create de om ori este ea subiectivă, existând doar în ochii privitorului? Poate fi ceva valoros din punct de vedere estetic, indiferent dacă este frumos sau nu și indiferent dacă este sau nu o operă de artă? Sunt valorile estetice ale lucrurilor naturale (un peisaj, un apus, un chip) diferite de cele pe care le atribuim artefactelor (o pictură, o poezie, o lucrare muzicală)?

Filosofia minții este cercetarea naturii fenomenelor mentale și a conștiinței. Ea a fost cândva parte integrantă a metafizicii, deoarece aceasta din urmă, prin cercetarea asupra naturii realității, trebuie să stabilească dacă realitatea este exclusiv materială, dacă ea conține și aspecte nemateriale, precum mintea, sau dacă este doar mentală, așa cum susțin filosofii „idealiști". Dar, pe măsură ce s-a creat un consens în jurul ideii că realitatea este în mod fundamental și exclusiv materială și că fenomenele mentale sunt produsele activității materiale a creierului, înțelegerea acelor fenomene și, în particular, a naturii conștiinței a devenit un subiect de mare interes.

Filosofia limbajului este cercetarea modului în care atașăm semnificație sunetelor și semnelor într-o manieră ce permite comunicarea și dă formă fizică gândirii, ba chiar poate face posibilă gândirea peste un anumit nivel rudimentar. Care este unitatea de semnificație semantică — un cuvânt, o propoziție, un discurs? Ce este „înțelesul însuși? Ce știm — sau știm cum să facem — atunci când „cunoaștem semnificația expresiilor dintr-o limbă? Există oare un lucru precum limba, de pildă engleza, sau există tot atât de multe idiolecte ale englezei câți vorbitori ai acelor idiolecte există, făcând astfel ca o limbă să fie de fapt doar o colecție de idiolecte incomplet suprapuse? Cum interpretăm și înțelegem limbajul utilizat de ceilalți? Care sunt implicațiile epistemologice și metafizice ale înțelegerii limbajului, ale semnificației și utilizării lui?

Din motive întemeiate, în mediile academice contemporane, filosofia minții și filosofia limbajului s-au contopit într-o singură arie de cercetare generală, lucru atestat pretutindeni de titlurile cărților și denumirile cursu­rilor universitare.

Filosofia politică este cercetarea principiilor organizării sociale și politice și a justificării lor. Întrebările pe care le ridică sunt următoarele: Care este cea mai bună cale de a organiza și conduce o societate? Ce legitimează formele de guvernământ? Pe ce baze se revendică pretențiile de autoritate într-un stat sau într-o societate? Care sunt avantajele și dezavantajele democrației, ale comunismului, ale monarhiei și ale altor forme de organizare politică?

Istoria filosofiei, privită retrospectiv prin lentilele domeniilor de cercetare enumerate mai sus, este o parte esențială a filosofiei însăși, fiindcă toate acestea au evoluat în timp sub forma — dacă putem să spunem astfel — unei mari conversații între gânditori care au trăit în secole diferite, în circumstanțe diferite, dar care, cu toate acestea, au fost absorbiți de aceleași întrebări fundamentale; prin urmare, cunoașterea „cazuisticii" acestor dezbateri este crucială pentru înțelegerea lor. Acest lucru ne permite să nu reinventăm în mod inutil roata, ne ajută să evităm greșelile și să recunoaștem capcanele, ne permite să profităm de demersurile și ideile predecesorilor noștri și ne oferă materialul pe care să-l folosim în încercarea de a înțelege subiectul în cauză și de a formula întrebările potrivite cu privire la el.²

Examinarea filosofică a asumpțiilor, metodelor și revendicărilor altor domenii de cercetare este ceea ce se înțelege prin etichete precum „filosofia științei, „filosofia istoriei, „filosofia psihologiei" și altele asemenea. Orice cercetare se bazează pe asumpții și folosește metodologii, iar conștientizarea acestora este necesară. Întrebările filosofice despre știință, de exemplu, sunt adresate chiar de oamenii de știință, nu doar de filosofi; la fel, întrebările filosofice despre studiul istoriei sunt puse de istoricii înșiși, atunci când discută despre metodele și scopurile lor. Le vom studia pe rând, mai aplicat, în cele ce urmează.

Ar trebui înțeleasă știința în termeni realiști sau în termeni instrumentaliști — cu alte cuvinte, entitățile desemnate în știință prin termeni tehnici sunt lucruri care există cu adevărat sau sunt constructe utile, care ne ajută să organizăm înțelegerea fenomenelor studiate? Este raționamentul științific deductiv sau inductiv? Există ceva precum cunoașterea științifică sau, înțelegând că întreaga știință poate fi infirmată prin dovezi suplimentare, ar trebui ea înțeleasă ca un sistem de teorii puternic demonstrate, care sunt totuși, prin natura lor, deschise spre revizuire?

Cât privește istoria, dacă nu există niciun fel de dovezi pentru o afirmație despre ceva ce s-a întâmplat în trecut, atunci afirmația este în mod neechivoc adevărată, falsă ori niciuna dintre cele două variante? Istoria este scrisă în prezent pe baza dovezilor — jurnale, scrisori, descoperiri arheologice — care au supraviețuit până la noi (cel puțin așa credem): ea este parțială și fragmentară, iar multe dintre urmele trecutului s-au pierdut; putem vorbi așadar de o reală cunoaștere a trecutului sau există doar o reconstrucție interpretativă, în cazul cel mai fericit — și, probabil, mult prea adesea, doar o bănuială?

Reflecția asupra tipurilor de cercetări și a tipurilor de întrebări pe care le ridică aceste cercetări arată că filosofia este încercarea de a da sens lucrurilor, de a dobândi înțelegere și perspectivă în raport cu numeroasele domenii ale vieții și ale gândirii, în care domină îndoiala, dificultatea, obscuritatea și ignoranța — altfel spus, limitele tuturor strădaniilor noastre. Le descriu studenților mei rolul filosofiei în felul următor: noi, oamenii, ocupăm un petic de lumină în marele întuneric al ignoranței. Fiecare dintre aceste discipline specializate își are locul său pe un arc al circumferinței acelui petic de lumină, străduindu-se să privească în întunecimea din afară pentru a descrie forme și, în felul aceasta, să împingă orizontul luminii puțin mai departe în exterior. Filosofia patrulează pe întreaga circumferință, făcând eforturi speciale pe acele arcuri unde nu există încă o disciplină specializată, încercând să formuleze întrebările potrivite, ce urmează a fi puse în ideea că ar putea exista vreo șansă de a formula răspunsuri.

Această sarcină — de a adresa întrebările potrivite — este într-adevăr crucială. Până în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, filosofii nu au pus suficient de des și corect întrebările adecvate despre natură; însă, atunci când au făcut-o, din demersul lor s-au născut științele naturale, transformându-se în domenii de cercetare magnifice și puternice, care au creat lumea modernă. Astfel, în acele secole, filosofia a dat naștere științei; în secolul al XVIII-lea, a dat naștere psihologiei; în secolul al XIX-lea, sociologiei și lingvisticii empirice, în secolul XX a jucat un rol important în dezvoltarea inteligenței artificiale și a științei cognitive. Contribuțiile ei cu privire la anumite aspecte ale neuroștiinței și neuropsihologiei sunt în plină desfășurare.

Însă întrebările fundamentale din epistemologie, metafizică, etică, filosofie politică, „filosofia" propriu-zisă a interogării și-au păstrat actualitatea; ele sunt întrebări perene și permanent urgente, fiindcă efortul de a le găsi răspunsuri face parte din marea aventură a travaliului omenirii de a se înțelege pe sine și de a-și înțelege locul în univers. Unele dintre aceste întrebări par fără răspuns — deși a gândi în felul acesta înseamnă a renunța mult prea devreme la efortul de a înțelege. În plus, după cum spunea Paul Valery, une difficulté est une lumière, mais une difficulté insurmontable est un soleil [„o dificultate este o lumină, dar o dificultate insurmontabilă este un soare"]. Minunată formulare! Asta pentru că ne dezvăluie că efortul de a rezolva chiar și ceea ce pare de nerezolvat ne învață enorm — așa cum o atestă istoria filosofiei.

Ceea ce urmează așadar este istoria filosofiei în sensul actual al cuvântului „filosofie", arătând felul în care a apărut și a evoluat obiectul cercetărilor filosofice de astăzi. Ceea ce descriu în paginile care urmează este cu precădere istoria filosofiei occidentale, dar trec în revistă și filosofia indiană, chineză, arabă și persană (la care adaug o scurtă analiză a filosofiei în Africa), pentru a nota câteva similitudini și diferențe între marile tradiții de gândire: vezi paginile introductive ale Părții a V-a. În fiecare caz în parte, m-am concentrat, de nevoie, asupra principalelor figuri și idei, iar în cazul tradițiilor neoccidentale, scriu precum un spectator care observă lucrurile de pe cealaltă parte a unei bariere lingvistice, având extrem de puțin acces la sanscrită, pali și chineza antică, și deloc la arabă.

O diferență între lucrarea de față și alte istorii ale filosofiei este aceea că ea nu parcurge traseul urmat de majoritatea celorlalte, care oferă descrieri ale lucrărilor teologice ale lui Augustin, ale unora dintre Părinții Bisericii de la începutul creștinismului și ale „scolasticilor perioadei medievale ulterioare, precum d’Aquino și Duns Scotus. Aceasta este o istorie a filosofiei, nu a teologiei și a religiei. O ciudățenie a istoriilor filosofiei care includ teologi printre filosofi ține de faptul că nu există niciun motiv întemeiat de a include teologi creștini, excluzându-i pe cei evrei sau islamici; și nici de a include într-o istorie a filosofiei teologia, lăsând la o parte o istorie a științei (în fapt, există mai multă îndreptățire de a o include pe aceasta din urmă). O diferență fundamentală între filosofie și teologie constă în faptul că filosofia este demersul prin care încercăm să înțelegem lumea noastră și pe noi înșine prin intermediul întrebărilor despre ce ar trebui să gândim și de ce. În schimb, teologia este demersul care explorează și expune idei despre un anumit tip de lucru sau lucruri considerate ca existând în mod real sau posibil, de genul: unul sau mai mulți zei — una sau mai multe ființe presupuse a fi diferite de noi în mod semnificativ și relevant. După cum scriu despre acest subiect în legătură cu filosofia arabo-persană în Partea a V-a, „dacă punctul de plecare pentru reflecție este acceptarea unei doctrine religioase, atunci reflecția care urmează este teologie, teodicee, exegeză, cazuistică, apologetică sau hermeneutică, dar nu este filosofie; și acesta este principiul de demarcație pe care îl aplic în întreaga lucrare.

O modalitate de a stârni și mai multe polemici este să afirmi că filosofia reprezintă pentru teologie ceea ce agricultura reprezintă pentru grădinărit: este o întreprindere mult mai cuprinzătoare, mai amplă și mai variată decât cea particulară, localizată și focalizată pe „dezbaterea sau teoretizarea pe marginea existenței unui zeu" (ceea ce înseamnă de fapt theo-logos). Desigur, în filosofie apare din când în când întrebarea dacă entitățile sau agenții supranaturali există și care ar fi consecințele pentru imaginea noastră despre lume și despre noi înșine, dacă ar exista una sau mai multe astfel de entități; și există filosofi care, bazându-se pe o concepție despre divinitate preluată din „teologia naturală" (adică, unele considerații generale cu privire la o minte sau un agent supranaturale), o folosesc pentru a garanta posibilitatea cunoașterii (așa cum a făcut Descartes) sau ca o bază pentru existență (cum au făcut Berkeley și mulți alții). Aceste perspective sunt discutate pe rând în paginile următoare. Dar demersurile anevoioase de a înțelege o entitate precum divinitatea în maniera în care își doresc religiile tradiționale să fie înțeleasă — o ființă (sau ființe) omnipotentă, eternă, omniscientă și așa mai departe — nu sunt decât tangențial parte relevantă a istoriei filosofiei și, drept urmare, sunt lăsate în seama propriilor lor istorici.

1 William Shakespeare, „Regele Lear", traducere de Mihnea Gheorghiu, actul 3, scena 4, în Shakespeare, Teatru, Editura pentru Literatură Universală, București: 1964, p. 1142. (N.t.)

2 În filosofie și în istoria filosofiei totul este deschis dezbaterii. Afirmația că întreaga tradiție filosofică este o lungă conversație ar putea fi contestată de către cei care cred că nu putem înțelege gândirea unui filosof din trecut fără a-l încadra ferm în contextul epocii lui. Este adevărat, dar asta nu ne împiedică să observăm continuitatea ideilor și preocupărilor lui prin ale noastre. Propriile noastre idei au adesea la bază fie aceste preocupări în sine, fie lucrurile care le-au generat. (N.a.)

PARTEA I. Filosofia antică

Filosofia înainte de Platon

Între noi și lumea Antichității stă un zid: perioada declinului și prăbușirii Imperiului Roman și creșterea dominației creștinismului. Edward Gibbon a conectat cele două fenomene, blamându-l pe cel din urmă pentru cel dintâi. În mare măsură are dreptate. Aduceți-vă aminte că în 313 e.n., prin Edictul de la Milano, împăratul Constantin i-a conferit creștinismului statut legal și protecție și, nu mult după aceea, în 380 e.n., prin Edictul de la Salonic, împăratul Theodosios I l-a decretat religia oficială a imperiului, scoțându-le în afara legii pe toate celelalte. Schimbarea a adus rezultate rapide. Începând din secolul al IV-lea al erei noastre, un volum imens din literatura și cultura materială a Antichității s-a pierdut, o mare parte fiind distrusă în mod intenționat. Dezlănțuiți în orgia eliminării culturii de până atunci, care se întinsese pe durata câtorva secole, zeloții creștini au distrus statui și temple, au desfigurat picturi și au ars cărți „păgâne. S-a estimat că aproximativ 90% din literatura Antichității a pierit în acest atac. Creștinii au luat pietrele căzute ale templelor pentru a-și construi bisericile și au acoperit manuscrisele filosofilor și ale poeților cu textele scripturilor lor. Este greu de imaginat, și cu atât mai puțin de iertat, imensa pierdere de literatură, filosofie, istorie și cultură generală pe care a reprezentat-o acest lucru. Mai mult decât atât, pe atunci existau o serie de versiuni reciproc ostile și concurente ale creștinismului, iar efortul — în cele din urmă încununat de succes — de a se ajunge la un anumit grad de consens asupra versiunii „corecte a impus etichetarea celorlalte ca erezii și aberații care trebuiau suprimate, inclusiv în mod violent.

În asaltul său asupra trecutului, creștinismul a fost ajutat și de alții, la fel de puțin interesați de marea civilizație clasică: huni, goți, vizigoți etc. — „barbarii" —, ale căror migrații și invazii în tot mai slăbitul Imperiu Roman de Apus i-au grăbit colapsul.³ Îngrădirea libertății de gândire și a manifestărilor culturale a reprezentat atât o cauză, cât și un efect al scăderii nivelului de educație; au fost scrise și publicate mai puține cărți, au fost impuse cenzuri asupra a ceea ce putea fi citit și discutat, iar consecințele previzibile ale unor asemenea circumstanțe au avut ca rezultat creșterea ignoranței și îngustarea spiritului. Creștinismul se felicită pentru faptul că păstrarea fragmentelor de literatură clasică care au reușit cu greu să scape din această perioadă de distrugere severă se datorează călugărilor care, în secolele ulterioare, au copiat unele dintre manuscrisele ce au supraviețuit; și, cu toate că acesta a fost doar un răspuns parțial, întârziat și inadecvat la fanatismul nesăbuit al credinței mai timpurii, trebuie să fim recunoscători chiar și pentru atât.

După cum este de așteptat, au reușit să supraviețuiască doar acele texte considerate drept cele mai semnificative și remarcabile de către indivizi considerați ei înșiși a fi semnificativi și remarcabili, dar chiar și așa, o mare parte din munca unora dintre cele mai importante figuri culturale a dispărut. Să ne gândim doar la asta: Aristofan a fost unul dintre numeroșii autori de piese de teatru din Atena secolelor al IV-lea și al V-lea î.e.n. Din citate și aluzii cunoaștem numele altor 170 de autori de comedii și 1 483 de titluri ale pieselor lor. Toate s-au pierdut; dintre cele peste 40 de lucrări ale lui Aristofan au supraviețuit doar 11. Avem doar șapte din cele 70 de piese ale dramaturgului Eschil, ale căror titluri le cunoaștem. Să ne imaginăm cum ar fi dacă, dintre cele 36 de piese tipărite în primul volum al operelor lui Shakespeare (știm că s-a pierdut cel puțin una, Cardenio, despre care se spune că ar fi fost scrisă împreună cu John Fletcher), n-ar mai exista decât patru. Dacă am cunoaște doar titlurile celorlalte 32, închipuiți-vă la ce speculații s-ar ajunge. Imaginați-vă că descendenții noștri îndepărtați nu ar avea decât patru dintre piesele lui Shakespeare, nimic de la Cervantes sau Goethe, numai numele și reputația lor, un fragment sau două de Schiller, deloc Jane Austen sau George Eliot, ci doar o menționare admirativă a lor, câteva citate în alte lucrări din Marx, un picior al lui David de Michelangelo, o copie a copiei unei picturi de Poussin, o singură poezie de Baudelaire, doar câteva rânduri din Keats și așa mai departe — fărâme și rămășițe, și nu întotdeauna din cele mai bune, ale epocii lor; așa stau de fapt lucrurile cu privire la Antichitatea clasică și elenistică. (Și luați aminte: dacă n-ar fi fost accidentele și ravagiile istoriei, viitorul ar fi putut avea ceva mai mult de oferit umanității.) Este probabil o ironie faptul că un popor asociat cu o altă religie orientală — islamul —, de asemenea un intrus în lumea clasică (sau, mai degrabă, în ceea ce era pe atunci cadavrul lumii clasice), a fost cel care, două secole mai târziu, a salvat de la uitare ceva din moștenirea acelei lumi prăduite.⁴

După cum ne putem da seama, ceea ce știm despre predecesorii lui Platon în filosofie — cunoscuți în mod convențional sub numele de „filosofi presocratici", chiar dacă unii dintre ei au fost contemporani cu Socrate, a ajuns la noi în frânturi și pe bucățele. Există două genuri de surse pentru cunoașterea lor: fragmentele, care sunt citate din lucrările acestora în scrierile unor comentatori ulteriori, și mărturiile, care sunt rapoarte, parafraze sau rezumate făcute de scriitori aparținând generațiilor următoare. Sarcina academică de a identifica și colaționa aceste dovezi este cunoscută sub numele de doxografie. Termenul „doxograf" se aplică și acelor indivizi din Antichitate care au păstrat frânturi din scrierile sau părerile presocraticilor, citându-le și menționându-le.

Atât Platon, cât și Aristotel au sintetizat și citat gânditori presocratici — uneori în mod eronat, ceea ce ilustrează bine cât de minuțios trebuie să fie efortul doxografiei, având în vedere că până și acești giganți au putut să greșească. Aristotel este într-adevăr o sursă majoră a cunoștințelor noastre despre presocratici, întrucât el i-a pus în discuție adesea și i-a îndemnat pe trei dintre elevii săi, Eudemus, Menon și Teofrast, să scrie tratate despre diversele preocupări ale unora dintre aceștia. Menon s-a concentrat asupra scrierilor medicale, în timp ce Eudemus s-a ocupat de cele din domeniile matematicii și astronomiei. Din cărțile rezultate supraviețuiesc doar câteva urme, sub forma unor citate și rezumate, în operele unor scriitori și mai târzii. Teofrast a pus în discuție teoriile presocraticilor despre percepție în lucrarea sa Despre senzație și pe acelea despre știință în Teze ale filosofiei naturale. Din prima carte mai avem câteva secțiuni; din cea de-a doua nu a mai rămas decât titlul.

Aristotel și elevii săi au scris despre gânditori care au trăit cu două sute de ani înainte de epoca lor. Următoarea sursă importantă este Cicero, care a scris la două sute de ani după epoca lui Aristotel, în primul secol înaintea erei noastre. Astfel, firul — firul memoriei și transmiterea surselor (manuscrise copiate ce veneau după manuscrise copiate anterior, în care apăreau greșeli) — deja se lungea și se subția. Cicero a fost un cercetător atent al filosofiei, care a căutat să-i informeze pe contemporanii săi romani despre gândirea greacă. Numai că, la vremea lui, prima epocă a geniului filosofic trecuse, iar în secolele următoare au intrat în peisaj alte motive de inexactitate, nu în ultimul rând polemica: de pildă, în secolul al II-lea e.n., în scrierile lui Clement din Alexandria, ale cărui comparații între gândirea creștină și filosofia greacă nu au fost menite să o favorizeze pe aceasta din urmă. Totuși el citează câțiva dintre presocratici, contribuind la sporirea materialului doxografic.

Secolul al II-lea e.n. oferă de fapt o recoltă destul de bogată pentru doxografie. Filosoful sceptic Sextus Empiricus a citat foarte mult din textele despre cunoaștere și percepție ale presocraticilor, iar Moralia lui Plutarh îi citează într-o gamă și mai largă de subiecte. O lucrare anonimă din aceeași perioadă, numită Placita („Păreri), face același lucru. Această carte a fost socotită inițial ca fiind scrisă de Plutarh, așa că, pentru ușurință, autorul ei necunoscut este numit „pseudo-Plutarh. Mai târziu, în același secol, Alexandru din Afrodisia a citat un număr de presocratici în comentariul său despre Aristotel.

La începutul secolului al III-lea e.n., episcopul Hipolit al Romei a scris o Respingere a tuturor ereziilor cu scopul de a argumenta că ereziile creștine au apărut din filosofia greacă, pe parcursul demersului său citând extensiv din tradiția filosofică greacă pentru a-și susține ideea și conservând astfel, paradoxal, tocmai opiniile pe care căuta să le demoleze.

Una dintre cele mai utile surse pentru istoria filosofiei grecești este Viețile filosofilor, de Diogenes Laertius, scrisă în secolul al III-lea. Este o lucrare antrenantă și plină de informații, deși, din nou, nu întotdeauna exacte. În plus, uneori, poate chiar prea des, se bazează pe legende și zvonuri, ceea ce-i atenuează valoarea; dar, cu toate acestea, valoarea ei rămâne uriașă. Pe lângă rezumate ale biografiilor și opiniilor filosofilor, oferă o bibliografie a lucrărilor filosofice, care demonstrează încă o dată cât de mult s-a pierdut.

A existat un text mai timpuriu, desigur pierdut, pe care s-a bazat Placita, care, mai târziu, în secolul al V-lea, a servit ca sursă lucrării lui Ioan Stobaeus, Selecții de filosofie naturală. Acel text timpuriu este atribuit lui Aetius, care a trăit în jurul anului 100 e.n. și despre care se crede că a folosit el însuși cartea lui Teofrast. O altă sursă importantă din secolul al V-lea este Proclus, unul dintre ultimii cârmuitori ai academiei pe care Platon o fondase cu nouă secole în urmă. Academia lui Platon (Școala din Atena) a fost închisă de împăratul Iustinian în 529 e.n., odată cu interzicerea totală a predării filosofiei, fiindcă aceasta intra în conflict cu învățătura creștină.

O foarte importantă sursă doxografică pentru tot ceea ce datează de la o mie de ani după începutul filosofiei presocratice o reprezintă scrierile lui Simplicius, în secolul al VI-lea e.n. În comentariul său asupra Cărții I a Fizicii lui Aristotel, el citează câțiva dintre cei mai importanți presocratici, în unele cazuri servind drept singura sursă de informații pe care o avem despre ideile lor. În mod semnificativ, el mărturisește că motivul pentru care a citat atât de mult din opera unuia dintre ei, și anume Parme­nide, oferind mai mult text decât ar fi fost necesar pentru argumentul său, este acela că existau foarte puține copii ale lucrărilor acestui filosof, ele fiind greu accesibile, asfel încât a simțit nevoia să păstreze câte ceva din opera lui.

Acestea sunt surse importante, dar nu singurele. Risipite ici și colo în alte scrieri, apar mențiuni, anecdote și fragmente pe care plasa fină a doxologiei a reușit să le prindă. Ele provin, pentru a da câteva exemple, din ceea ce a rămas din scrierile lui Agathemerus — geograful din secolul al III-lea î.e.n., din Cronicile lui Apolodor din Atena — scrise în secolul al II-lea î.e.n., din cartea Despre zilele de naștere a gramaticianului roman Censorinus, apărută în secolul al III-lea e.n. și altele.

După cum remarcam mai devreme, nici fragmentele, nici — poate cu atât mai mult — mărturiile nu pot fi privite ca fiind întru totul credibile. Pe lângă faptul că erau reduse și incomplete, ele au fost citate sau menționate de scriitori care aveau în minte propriile interese, uneori ostile ideilor filosofului care era citat sau parafrazat. Chestiuni de limbaj, interpretare, context și relație cu alte fragmente ridică dificultăți pentru înțelegerea a ceea ce voia să spună cu adevărat fragmentul sau la ce anume se face referire. Această observație trebuie avută în vedere.

Ca urmare a marilor realizări științifice ale secolului al XIX-lea, când studiul surselor doxografice a beneficiat de progresele în domeniul filologiei, a apărut o istorie a filosofiei timpurii, care a căpătat rapid statutul de ortodoxie. Cercetări mai recente, inclusiv descoperirea unor texte precum Papirusul Strasbourg, cu fragmente anterior necunoscute aparținând lui Empedocle, și Papirusul Derveni, conținând citate filosofice printre imnuri orfice, complică imaginea clară pe care o dă această ortodoxie și pune în discuție o anumită parte a ei.⁵ Cu toate acestea, în liniile sale generale, povestea ortodoxă este un bun punct de pornire; clarificările detaliate și critica aduse de studiile recente sunt mai bine înțelese dacă știm ce trebuie ajustat.

Acea poveste se desfășoară în cele ce urmează.

3 Vorbim, evident, despre Imperiul de Apus; Bizanțul a păstrat suficient de mult pentru a le permite musulmanilor invadatori din secolele următoare să beneficieze de rămășițele gândirii clasice: vezi pp. 206–207. (N.a.)

4 Amintiți-vă că la data respectivă Imperiul Roman de Răsărit fusese deja transformat în Bizanțul pe deplin creștin, care era la fel de puțin interesat de o conservare atentă și completă a culturii precreștine, ca orice alt teritoriu intrat în zona de influență a creștinătății. (N.a.)

5 Papirusurile Strasbourg și Derveni sunt cazuri celebre. Papirusul Derveni este cel mai timpuriu text original grecesc descoperit vreodată, datând din jurul anului 330 î.e.n. A fost găsit într-un mormânt la nord de Salonic în 1962 și a fost nevoie de mulți ani de muncă științifică pentru a-l citi și interpreta — o sarcină încă neterminată. Papirusul s-a păstrat pentru că a fost doar parțial carbonizat într-un rug funerar. El conține citate din Anaxagora, Parmenide și Heraclit, intercalate într-un material extras dintr-un imn orfic al creației, însoțit de un comentariu care spune că imnul este alegoric. Papirusul Strasbourg conține un poem de Empedocle și a jucat un rol important în dezbaterile privind interpretarea gândirii lui. (N.a.)

Filosofii presocratici

Presocraticilor li s-a dat acest nume de către savanții secolului al XIX-lea menționați anterior, nu pentru că toți l-au precedat pe Socrate — unii dintre ei au fost contemporanii săi —, ci pentru că savanții au recunoscut o diferență semnificativă de interes între ei și Socrate. Aceasta a constat în faptul că presocraticii s-au preocupat de întrebări despre natura și originile lumii, pe când Socrate și-a concentrat atenția asupra eticii. Prin urmare, folosind numele dat acestora de Aristotel, savanții i-au descris pe presocratici ca phusikoi — fizicieni.

Înainte de a trece la o descriere individuală a fiecărei figuri reprezentative, este util să vedem unde se încadrează ele în filosofia primului mileniu.

Primul dintre phusikoi a venit nu din Atena, ci din Ionia, un grup de orașe înfloritoare, fondate inițial de atenieni pe țărmurile estice ale Mării Egee. Unul dintre aceste orașe, Milet, a fost casa lui Thales, considerat de grecii înșiși, dar și de toți istoricii filosofiei de atunci încoace, drept „Părintele filosofiei". Desigur, el nu a fost așa ceva; nu se poate ca, în miile de ani ale istoriei omenirii de dinaintea secolului al VI-lea î.e.n., nimeni să nu fi făcut speculații cu privire la natura și originile universului. Ba mai mult, timp de câteva milenii înainte de perioada în care a trăit Thales, în Mesopotamia și de-a lungul Nilului au înflorit mari civilizații care aveau cunoștințe temeinice de astronomie, arhitectură, administrație și scriere, dezvoltându-se în cadrul unor orașe mari și economii organizate; cu siguranță au existat multe mii de cetățeni aparținând acestor culturi complexe, care s-au aplecat asupra unor întrebări filosofice. Thales este însă prima persoană despre care știm cu certitudine că și-a pus întrebări legate de natura și originea universului și nu numai că s-a întrebat, dar a și avansat idei referitoare la ele, care au mai degrabă un caracter vădit filosofic, decât unul religios sau mitologic. Mai multe despre asta în cele ce urmează, pentru că este realmente o chestiune importantă.

Nu cunoaștem data nașterii și cea a morții lui Thales, dar știm că s-a spus despre el că ar fi prezis o eclipsă care a avut loc în anul 585 î.e.n., așa că această dată este considerată, în principiu, ca marcând jumătatea vieții sale — floruit-ul („floarea vârstei). Maniera tradițională de a privi istoria filosofiei timpurii este aceea de a conecta membrii unei „școli geografice de gândire, ca și cum ei ar fi membri ai unei școli reale, pe modelul discipolului care își urmează maestrul. Această perspectivă ar putea fi corectă și cred că probabil chiar este, cu toate că uneori o figură identificată drept elevul cuiva ar putea fi mai corect descrisă ca un discipol sau un coleg mai tânăr. În orice caz, istoria îi atribuie lui Thales un discipol, pe Anaximandru, care a avut la rândul său un discipol, pe Anaximene, aceștia trei fiind considerați primii filosofi ionieni.

În vreme ce Thales și succesorii săi ionieni au trăit la granița răsăriteană a lumii grecești, următorii pași importanți în istoria filosofiei au fost făcuți la granița occidentală, în coloniile grecești din sudul Italiei. De fapt, Pitagora — cel cu teorema despre pătratul ipotenuzei — provenea și el tot din Ionia, dar s-a mutat la Crotona, în călcâiul Italiei. Orașul Elea, aflat nu departe de Crotona, a fost locul în care s-a născut o figură impozantă a filosofiei antice: Parmenide; adjectivul „eleatic" li se aplică prin urmare lui și școlii filosofice pe care a fondat-o, principalii săi discipoli fiind Zenon și Melissus. Contemporan cu Zenon a fost Empedocle din Acragas, în Sicilia.

Parmenide este unul dintre cei doi mari filosofi presocratici, al doilea fiind Heraclit, care s-a născut de cealaltă parte a lumii grecești, în Ionia. Dintre ei, Heraclit a fost puțin mai bătrân; Parmenide era încă în viață când s-a născut Socrate, în 470 î.e.n. —, iar Atena a devenit și a rămas timp de câteva secole după aceea sediul filosofiei. Atena a fost martoră, dincolo de figura lui Socrate însuși, la apariția lui Protagoras, a sofiștilor, a atomiștilor Leucip și Democrit, apoi i-a văzut pe Platon și Aristotel, iar după aceea a fost de față la înflorirea școlilor lui Epicur, ale cinicilor și ale stoicilor.

În ultimul secol al primului mileniu î.e.n., centrele de studiu al filosofiei au început să se înmulțească din nou, Roma și Alexandria fiind și ele printre cele mai importante locuri de dezbatere și cercetare. Ultima mare doctrină filosofică a Antichității, neoplatonismul, care a început cu Plotin în secolul al III-lea e.n. și a înflorit până în secolul al VII-lea e.n., a inclus gânditori asociați cu aceste două orașe, dar și cu Atena și altele.

O privire de ansamblu asupra filosofiei antice se întinde pe parcursul unui mileniu, de la Thales, în Ionia, trecând prin Platon, Aristotel, epicureism, stoicism (care a oferit perspective multor eleni și romani educați până la apariția erei creștine) și sfârșind cu neoplatonismul. Să studiem acum mai detaliat figurile reprezentative ale acestei istorii.

THALES

Thales a fost considerat în mod tradițional unul dintre Cei Șapte Înțelepți ai Greciei. Faptul că în anul 585 î.e.n. era în floarea vârstei (floruit) le-a sugerat comentatorilor de mai târziu că s-a născut în 625 î.e.n., plecând de la presupunerea că bărbații ajung la jumătatea vieților lor în jurul vârstei de 40 de ani. Locul nașterii sale, Milet, era un oraș bogat și înfloritor. Thales a fost astronom, matematician și — în ciuda reputației de filosof dezinteresat de cele lumești — un inginer de seamă.

Reproșul privind lipsa de atenție acordată lucrurilor din jur vine dintr-o anecdotă relatată de Platon în Theaitetos, în care se spune că Thales privea atât de concentrat stelele, încât nu a băgat de seamă pe unde mergea și a căzut într-un puț.⁶ Ea este întărită de o altă poveste, pe care o spune Aristotel în Politica, și anume că sărăcia lui Thales avea drept cauză desconsiderarea scopurilor materiale, lucru pe care i l-au imputat contemporanii săi.

Povestea cu fântâna s-ar putea să-și aibă rădăcinile în ideea că de pe fundul unei fântâni poți vedea stele chiar și în timpul zilei. Posibilitatea ca Thales să fi făcut exact asta este sugerată de alte dovezi ale simțului său practic. Când a fost criticat pentru sărăcia sa, el nu a zis nimic, dar a continuat să studieze cu atenție vremea, până când, într-un an, a fost capabil să prezică o recoltă bogată de măsline. Înainte ca acest lucru să devină evident pentru toată lumea, el a închiriat toate presele de măsline din Milet și le-a reînchiriat apoi la un preț mai mare proprietarilor care, îngrijorați, l-au implorat pentru ajutor. Aristotel scrie: „astfel le-a arătat că filosofilor le este ușor să facă avere când vor, însă nu la aceasta năzuiesc ei".⁷

Un argument hotărâtor în favoarea simțului practic al lui Thales este povestea care spune că acesta a fost tocmit de către conducătorul Lydiei învecinate, regele Cresus, să găsească o modalitate prin care armata sa să traverseze râul Halys, fără a mai fi nevoită să construiască un pod. Thales a instalat tabăra armatei pe mal, după care a săpat un șanț în jurul ei și a deviat o parte din cursul râului, făcându-l să curgă pe ambele laturi ale taberei și reducându-i atât de mult adâncimea, încât putea fi trecut cu ușurință în ambele direcții.

Aceste informații ne ajută să evaluăm ideile pe care le avea Thales și motivele pentru care le susținea. Evident, el a avut o minte înțeleaptă, un bun motiv pentru care urmașii săi în povestea filosofiei l-au considerat primul din tagma lor.

Amintiți-vă că una dintre principalele preocupări ale presocraticilor a fost problema originii naturii și a lumii (în sens de „univers": termenul pe care l-au folosit ei a fost acela de kosmos) — de aici, eticheta care li s-a pus, cea de phusikoi, „fizicieni". Semnul lor distinctiv este respingerea explicațiilor mitologice tradiționale despre cosmos. O asemenea descriere este oferită de Hesiod în Teogonia sa, scrisă în jurul anului 700 î.e.n., o lucrare însemnată și chiar cu un farmec poetic aparte, dar prea puțin satisfăcătoare pentru un cercetător inteligent și cu adevărat interesat de natura lumii. Hesiod ne spune că:

„La început de începuturi fu Chaosul… Din Chaos se întrupă Erebos și Noaptea, neagră-ntruchipare.

Ci Noaptea odrăsli la rându-i Eterul și Lumina zilei,

Pe care-l zămisli în urma unirii sale cu Erebos".⁸

În dorința de a avea o descriere mai riguroasă, Thales a căutat să identifice arche-ul cosmosului, cuvânt ce poate fi tradus prin „principiu" și care, în context, semnifică din ce este alcătuit cosmosul, din ce se naște el sau ambele. După cum spune Aristotel vorbind despre presocratici și în mod special despre Thales, arche este „acel din care provin toate lucrurile la început și în care, pierind, se istovesc la sfârșit… (pe acesta) ei (îl) socoteau ca element și principiu al celor existente".⁹ Candidatul lui Thales pentru acest principiu a fost apa.

De ce a nominalizat Thales apa? Am putea reconstrui raționamentul său după cum urmează. Apa este omniprezentă — o găsim în mare, cade din cer, curge prin venele noastre, dacă tai o plantă vezi că are lichid în interior, dacă freci un boț de pământ între palme e umed, noi, precum și toate animalele și plantele, murim fără ea, prin urmare, este esențială pentru viață. Ba mai mult, se poate spune că apa produce pământul însuși, pentru că nu trebuie decât să privești cantitățile uriașe de nămol generate în fiecare an de revărsarea Nilului (o referință la aluviunile care rămân în urma acestui proces). Și, în plus, ca un soi de argument decisiv, apa este singura substanță despre care Thales știa că poate să se afle în toate cele trei stări materiale: solidă (când îngheață), lichidă (în starea ei fundamentală) și gazoasă (când fierbe până se transformă în aburi). S-ar putea spune că, dacă trăiai în Ionia secolului al VI-lea î.e.n., apa — omni­prezentă, esențială, productivă, metamorfică — era o alegere excepțională pentru arche.

Dar nu contează prea mult ce a ales Thales să identifice ca arche, ci cum și de ce a ajuns să procedeze în felul acesta. El nu s-a axat pe legende, mituri, vechi scripturi, învățături sau tradiții; în schimb, s-a bazat pe observație și rațiune. Din acest motiv este considerat primul filosof. Contrastul cu descrieri ale cosmosului de genul celor oferite de Hesiod este pronunțat. Hesiod însuși și-a socotit, fără îndoială, descrierea ca fiind una figurativă sau simbolică, însă e o mare diferență între a te mulțumi cu descrieri figurative și a încerca să oferi o teorie care poate fi susținută prin observație și rațiune.

Aristotel ne spune de asemenea că l-a interpretat pe Thales ca fiind de părere că „sufletul" (anima) este cauza mișcării, deoarece ar fi afirmat că un magnet are suflet fiindcă mișcă o bucată de fier¹⁰ și, mai departe, că „sufletul este amestecat în tot universul și poate că de aceea și Thales era de părere că toate sunt pline de zei".¹¹ Trebuie să ne amintim aici că la începutul filosofiei, care coincide cu începutul științei, resursele conceptuale pentru explicarea mișcării și a schimbării erau puține. Singura metodă la îndemână pentru a oferi o explicație a felului în care lucrurile se pot mișca sau schimba era o analogie cu propria noastră experiență umană de agenți: eu iau o piatră și o arunc într-un lac, iar acțiunea mea vălurește apa; eu fac să se producă această succesiune de evenimente; așadar, prin analogie, trebuie să existe un principiu activ similar, care explică mișcarea și schimbarea în lume.¹² Într-adevăr, vorbim despre ceva care însuflețește altceva, revenind la ideea că lucrurile, altele decât animalele (acest cuvânt însemnând chiar „lucruri însuflețite) au capacitatea de a influența, pot mișca, schimba sau acționa asupra altor lucruri. Prin urmare, lucrul pe care îl căuta Thales era o descriere menită a permite o generalizare care, pornind de la astfel de fenomene, precum experiența mea ca agent și puterea magnetului de a mișca fierul, să ajungă la o explicație cuprinzătoare pentru schimbările de loc și de stare. Cum altfel, cu un vocabular încă insuficient pentru acest scop, să vorbești despre asta, dacă nu spunând că un magnet are un „suflet, prin aceasta înțelegând un principiu însuflețitor, o putere de cauzalitate sau de interacțiune cu alte lucruri?

Lui Thales îi este atribuit dictonul „Cunoaște-te pe tine însuți. Se spune că a murit la o vârstă înaintată, „din pricina căldurii și a setei, în timp ce privea o întrecere între atleți, într-o zi toridă¹³ — pe scurt, a murit de deshidratare. Pentru cineva care a susținut că apa este arche-ul cosmosului, acesta e un sfârșit ironic. Diogenes Laertios consemnează o relatare diferită a morții sale, citând o scrisoare despre care se zice că i-ar fi fost adresată de Anaximene (cu care ne vom întâlni imediat) lui Pitagora. Aici povestea spune că Thales „într-o noapte ieși din curtea casei, cu slujitoarea sa, cum îi era obiceiul, ca să privească stelele și, cufundat în contemplarea lui, uită unde se află, dădu de marginea unei fântâni, și căzu înăuntru. Anaximene adaugă apoi, ca dovadă a poziției lui Thales drept „izvor de înțelepciune: „Noi, care i-am fost elevi, să-i cinstim amintirea și să facem ca ea să fie cinstită și de copiii și discipolii noștri; să nu încetăm a-i repeta, între noi, cuvintele; și să începem fiecare convorbire a noastră menționându-l pe Thales".¹⁴

ANAXIMANDRU

Discipolul lui Thales, Anaximandru, avansează într-o manieră mai degrabă surprinzătoare conceptul de arche, spunând că acesta este apeiron-ul, „nelimitatul sau „indefinitul ori „infinitul". Este un salt remarcabil de la ideea că arche-ul trebuie să fie constituit dintr-o anumită formă de materie. Spre deosebire de maestrul său, el a scris o carte, „Despre Natură", Peri Phuseos, iar un citat din ea, consemnat într-un text al lui Simplicius, este considerat a fi primul text filosofic înregistrat.

Ca toți filosofii timpurii, Anaximandru a fost un om cu multe aptitudini. El este creditat drept prima persoană care a desenat o hartă a întregii lumi, așa cum era considerată a fi la vremea respectivă, și se spune că a prezis un cutremur. Abilitatea de a prevesti fenomene naturale uimitoare (Thales a avut eclipsa lui) pare să fi fost o marcă a genialității, atribuită postum de scriitori ulteriori, fiindcă, deși eclipsele ar fi putut — cu dificultate — să fie prezise la vremea aceea, abilitatea de a prezice cutremure este în continuare dincolo de puterea științei.

Eusebios spunea despre Anaximandru că „a construit un cadran solar pentru indicarea solstițiilor, a intervalelor de timp, a anotimpurilor (horai) și a echinocțiilor".¹⁵ Cercetarea modernă sugerează că ceea ce a creat el a fost un cadran solar pentru marcarea anotimpurilor, și nu a orelor zilei; aparent, nu există nicio consemnare despre existența vreunui cadran solar care să indice ora înainte de anul 350 î.e.n. și, în orice caz, horai însemna atât „ore, cât și „anotimpuri. Diogenes Laertios afirmă că Anaximandru a ridicat un gnomon în Sparta.¹⁶ Acest lucru atestă că el a călătorit foarte mult; se spune și că ar fi fost implicat, printre altele, în fondarea unei colonii milesiene pe țărmurile Mării Negre.

Anaximandru credea că oamenii își au originea în pești, ceea ce pare o anticipare a teoriei evoluționiste, dar asta ar însemna să „vezi" convingeri din prezent în acele idei antice, care sună mai degrabă superficial. În orice caz, el spunea că nu ar trebui să mâncăm pești, argumentând că ei sunt rudele noastre.¹⁷ Afirma că Soarele este foc pur și că nu e mai mic decât Pământul, așa cum majoritatea oamenilor par să fi crezut pe atunci. Mai spunea că luna strălucește reflectând lumina de la soare și că ploaia provine din vaporii care se ridică și se condensează sub formă de nori. A încercat să calculeze dimensiunile relative ale Soarelui, Lunii și Pământului și a zis că ultimul are formă cilindrică: e un cilindru scurt și gros, capătul plat de sus fiind locul unde trăim noi, înconjurați de un ocean. Însă Diogenes Laertios scrie că Anaximandru credea că Pământul este „de formă sferică".¹⁸ În ambele cazuri, Pământul este suspendat în mijlocul infinitului, neavând vreun motiv să cadă mai degrabă decât să se ridice sau să se miște în vreo direcție.

Cu toate acestea, teza sa distinctivă se concentrează asupra conceptului de arche. El afirmă că apeiron-ul, „infinitul sau „indefinitul, este acel lucru din care ia ființă totul și în care, în cele din urmă, totul se întoarce, printr-un proces asemenea reciprocității sau compensației. Acele faimoase prime cuvinte ale filosofiei, așa cum sunt ele citate de Simplicius, exprimă această idee: „De acolo de unde se produce nașterea lucrurilor, tot de acolo le vine și pieirea, potrivit cu necesitatea, căci ele trebuie să dea socoteală unele altora, pentru nedreptatea făcută, potrivit cu rânduiala timpului".¹⁹ Conceptul lui fundamental este că natura funcționează potrivit unor legi, iar atunci când acestea sunt perturbate, începe procesul de „reparație pentru a restabili funcționarea lor corectă. Când „dreptatea este interpretată ca „echilibru", ideea devine și mai clară. Perspectiva lui este prezentată mai pe larg de Plutarh, în felul următor: „apeiron-ul este cauza oricărei nașteri și pieiri, din care — spune el — s-au desprins cerurile și, în general, toate lumile infinite. El a demonstrat că pieirea și, cu mult înaintea acesteia, nașterea își trag obârșia din eternitatea infinită, învârtindu-se toate în cerc".²⁰

Raționamentul care stă la baza concepției lui Anaximandru este sugerat de Aristotel în Fizica, unde pune în discuție motivul pentru care se poate susține că infinitul este principiul lucrurilor. Mai întâi, el observă că infinitul poate să nu aibă alt scop decât acela de a fi un principiu și că el însuși poate să nu aibă niciun principiu — cu alte cuvinte, nu poate fi derivat din nimic primordial, pentru că, dacă ar face-o, nu ar mai fi principiu. Ideea de infinit este atrăgătoare, remarcă Aristotel, atunci când ne gândim la natura timpului și, totodată, la matematică. Mai mult, dacă se adoptă perspectiva că „regiunea dinafara lumii este infinită, se pare că și corpul, și lumile sunt infinite. Într-adevăr, ce ar putea fi mai mult vidul de aici decât de acolo? În acest fel, materia care împlinește, dacă corpul este într-un loc, trebuie să fie peste tot. Și, chiar dacă există vidul și loc infinit, e necesar să existe și un corp infinit, căci în lucrurile eterne nu există nicio deosebire între a fi posibil și a exista. Apoi Aristotel face o observație care s-ar putea corela mai strâns cu punctul de vedere al lui Anaximandru, și anume că „generarea și distrugerea nu se epuizează niciodată, prin faptul că este infinită sursa de unde se ia ceea ce este generat.²¹

Sfera preocupărilor lui Anaximandru este impresionantă, așa cum este și natura gândirii sale. Ideile lui sunt imaginative și frapante — de la desenarea unei hărți a lumii la măsurarea timpului, a anotimpurilor și a dimensiunilor relative ale Soarelui și Lunii, până la conceperea legilor naturii și a echilibrului lor, a unei pluralități de lumi și, în final, a cosmosului însuși ca apărând din infinit —, toate astea indicând o minte înzestrată și născocitoare. Dintre filosofii ionieni timpurii, el este cel mai imaginativ.²²

ANAXIMENE

După cum ar fi de așteptat de la un discipol sau coleg mai tânăr al lui Anaximandru, Anaximene a învățat de la ambii săi predecesori. A fost de acord cu Anaximandru că arche este apeiron, infinit, dar nu și cu faptul că ar fi nedeterminat. Mai curând a fost de acord cu Thales, gândind că este de natură materială, dar a identificat un candidat material diferit, având ceea ce el considera a fi capacități metamorfice mai mari decât apa și, prin urmare, mai potrivit pentru a fi sursa varietății de lucruri din lume. Candidatul său a fost aer-ul, tradus vag prin „aer", dar însemnând un soi de abur umed și dens sau vapori.

Perspectiva sa este rezumată de Simplicius, citându-l pe Teofrast: „Anaximenes… a afirmat și el că lucrurile au un substrat unic și infinit, ca și Anaximandros, dar nu indefinit, cum a afirmat acesta, ci definit, numindu-l aer; acesta diferă după gradul de rarefiere și comprimare de la o substanță la alta. Când se rarefiază devine foc, iar când se comprimă se transformă în aer, apoi în nor și mai departe în apă, după aceea în pământ, în pietre și în celelalte lucruri care sunt formate din acestea. Și acesta [Anaximenes] consideră mișcarea ca fiind veșnică și că datorită ei are loc devenirea".²³ Observați că ultimul punct oferă o bază pentru mișcare și schimbare, eliminând nevoia de a presupune că lucrurile au mici suflete.

Anaximene afirma că pământul este plat și „închide ca un capac aerul de sub el" (așa i-a descris Aristotel perspectiva).²⁴ Teoria sa i-a permis să afirme că norul este aer umed „îngroșat", că, atunci când este stors, din el cade ploaia, care devine grindină când apa îngheață ori zăpadă când vântul se combină cu umiditatea. Cutremurele apar când pământul este fie prea uscat, fie prea umed, fiindcă atunci când e prea uscat, pământul crapă, iar când e prea umed, se surpă.

Soarele, Luna și stelele sunt foc rafinat din aer; ele sunt, de asemenea, plate și „sunt purtate de aer. Stelele sunt prea depărtate de noi pentru a le simți căldura. Soarele nu coboară sub Pământ, pentru a reapărea în zori, în schimb, se mișcă mai degrabă în jurul Pământului plat, „așa cum s-ar învârti o tichie în jurul capului nostru.²⁵ El este ascuns privirii noastre din cauza distanței și a munților, în timp ce se întoarce în locul din care a plecat, acesta fiind motivul pentru care noaptea se face întuneric.

Un punct important de interes îl reprezintă avansarea conceptelor de condensare și rarefiere, ca mecanisme ce stau la baza transformărilor pe care le suferă aer-ul. Thales nu oferise o sugestie despre felul în care arche-ul lui se putea transforma din lichid în solid și în gaz, însă Anaximene o face. În plus, Anaximene consideră căldura și frigul drept proprietăți ale aerului, nu substanțe de sine stătătoare. Plutarh scrie în acest sens:

Așa cum credea Anaximenes cel de demult, să nu considerăm nici recele ca substanță, nici caldul, ci ca stări comune ale materiei, ce apar datorită schimbărilor. Căci Anaximenes spune că acel ceva din materie ce se contractă și se comprimă este recele, iar ceea ce se prezintă rarefiat și destins (așa numește el lucrurile cu propriile sale cuvinte) este caldul. De aceea, nu în chip nepotrivit afirmă el că omul suflă pe gură și cald și rece. Suflarea se răcește dacă este presată și comprimată cu buzele, iar dacă se lasă gura liber deschisă, ea exhală căldură datorită răririi produse.²⁶

Observația despre faptul că aerul este rece când e suflat printre buzele strânse, dar cald când e expirat cu gura deschisă este verificabilă: dacă facem acest simplu experiment, putem simți dovada pe dosul propriilor mâini. Asta arată că ideile lui Anaximene au fost încercări de a da sens observației și — acesta este punctul cel mai important — de a o face printr-o teorie sistematică, inclusivă, care aduce toate fenomenele laolaltă, într-un singur cadru explicativ, constrâns de acele fapte observabile. Faptul că resursele, atât conceptuale, cât și practice, pentru conceperea unui astfel de cadru erau primitive — acești gânditori începeau de la zero — te face să îi admiri și mai mult.

PITAGORA

Următorul în ordine cronologică este Pitagora, un personaj cât se poate de misterios. A existat în mod cert o școală sau un cult pitagoreic, probabil chiar un ordin religios, care pare să fi avut o legătură cu un individ charismatic pe nume Pitagora, iar contribuția acestui ordin la cunoașterea matematicii și a domeniilor înrudite cu ea este foarte mare. Învățăturile derivate de aici l-au influențat pe Platon, care totuși nu-l menționează nominal pe Pitagora decât o singură dată, pomenind faptul că adepții săi îi erau profund devotați. Remarca apare în Cartea a X a Republicii: „[Protagoras din Abdera, Prodicos din Cos]... iată-i atât de tare iubiți, încât numai că nu îi poartă pe umeri acoliții".²⁷ Aristotel îl menționează doar de două ori în lucrările care i s-au păstrat, dar a scris despre școala lui o carte ce s-a pierdut. Citate din ea descoperite în surse ulterioare sugerează că Aristotel a scris în principal despre aspectele religioase ale pitagoreismului. Într-adevăr, poveștile asociate cu Pitagora tind să apară cu precădere în tradiția doxografică târzie, care pe atunci se baza pe legende și tradiții mistice îndoielnice.

Cea mai timpurie referință la Pitagora se găsește în versurile lui Xenofan, care spun că Pitagora ar fi oprit un bărbat care bătea un câine, pentru că a recunoscut în urletul animalului vocea unui prieten mort. Această poveste este conformă cu doctrina pitagoreică a metempsihozei, adică transmutarea și reîncarnarea sufletelor. Se spune că Pitagora le-a interzis adepților săi să mănânce bob, deoarece ar conține sufletele celor morți.

O altă referință timpurie la Pitagora se găsește într-un fragment din opera lui Heraclit. Heraclit, care a trăit la doar o generație după Pitagora, laudă progresele pe care acesta le-a făcut în domeniul științei, dar spune că le-a folosit incorect, în scopuri necinstite. Asta confirmă ideea că grupul pitagoreicilor a fost mai mult decât o simplă școală filosofică, dedicându-se și unui mod de viață religios.

Pitagora a fost de origine ioniană. Floruit-ul său este considerat anul 532 î.e.n., sugerând că anul nașterii a fost cu aproximație 570 î.e.n. S-a născut în Samos, o