Prinţesa şi Grăjdarul

Prinţesa şi grăjdarul

Călin Kasper

Published by Calin Kasper at Smashwords

Copyright 2022 Calin Kasper

Smashwords Edition, License Notes

This ebook is licensed for your personal enjoyment only. This ebook may not be resold or given away to other people. If you would like to share this book with another person, please purchase an additional copy for each recipient. If you’re reading this book and did not purchase it, or it was not purchased for your use only, then please return to your favorite ebook retailer and purchase your own copy. Thank you for respecting the hard work of this author.

This book is not available in print

Design cover: Cristina Genkinger

Photographie cover: Alina Victoria Dragomir

Mulţumesc celor două colaboratoare, pentru strădania lor de a îmbrăca textul într-un veşmânt atrăgător.

Partea I

Cin' m-a deocheat pe mine

1.

Odată cu primul cântat al cocoşului, am auzit-o pe mama trebăluind prin bucătărie. Era vremea să mă scol, fiindcă ne înţelesesem cu tata să plecăm cu noaptea-n cap la prima coasă din acel an, pe tăpşanul din deal.

M-am ridicat uşurel din pat şi m-am îmbrăcat hoţeşte, însoţit de respiraţiile liniştite ale celor şase fraţi, doi băieţi şi patru fete, cu care împărţeam aceeaşi încăpere de când ne ştiam. Ne despărţeau de fete doar o perdea pusă de mama între noi.

În bucătărie ne aşteptau deja în străchini ouăle prăjite şi o bucată de mămăligă rămasă de cu sară. Am luat traista cu merinde şi am ieşit cu tata în curte, făcându-ne cruce. Căruţa era deja pregătită de cu sară cu coasele, icul, gresia şi cu ulciorul cu apă de sub capra căruţei.

Am înhămat caii şi încă pe întuneric, am luat-o spre Dealul Blajinului, ca răsăritul soarelui să ne prinză cu coasa-n brazdă. Cositul de dimineaţă este cu spor, pentru că roua uşurează lunecarea coasei prin iarbă şi nu ai de înfruntat nici zăpuşeala nesuferită a zilei, cu hoardele ei de muşte.

Ziua era senină, dar pe Blajinul fuioare de ceaţă stăteau agăţate de vârfurile arborilor. Dimineaţa rece mă făcu să mă înfior. Pentru asta abia aşteptam să începem să culcăm brazdele prin iarba înaltă, ce ne trecea mai sus de genunchi.

Eram nerăbdător să văd dacă şi de data asta, tata va ajunge la capul locului înaintea mea, aşa cum s-a întâmplat în fiecare an de când coseam împreună, de la 14 ani. De atunci au trecut patru ani şi mă gândeam că era timpul să se schimbe ordinea lucrurilor.

Dar închipuirea mea avea să se topească atunci când, simţind că tata a rămas în urmă, m-am oprit să văz ce face. L-am zărit prăbuşit într-un genunchi, încercând să se ridice, sprijinindu-se de coasă. În câteva clipe am fost lângă el, dar degeaba am încercat să-l ajut, fiindcă picioarele nu-l mai ascultau.

— Mihail, nu-mi mai simt corpul de la brâu în jos. Când m-am răsucit după coasă, a troznit ceva în mine şi-am căzut lat la pământ. Ajută-mă să ajung la căruţă şi du-mă acasă.

Abia l-am târât până la căruţă şi l-am aşezat pe blănile de pe fundul ei. Când am vrut să scutur hăţurile să pornim, l-am auzit mormăind:

— N-am crezut niciodată în şarlatanii care-ţi ghicesc viitorul, dar se pare că ţigana ta îşi ştia bine meşteşugul.

2.

Familia noastră avea două hectare de pământ, care ne hrăneau pe toţi. Tata avea şi vreo 60 de stupi de albine iar în oraşul apropiat, aflat la 15 kilometri de satul nost, aveam o baracă în piaţă, unde vindeam produse apicole.

Dimineaţa la ora şase şi jumate plecam cu căruţa spre oraş, ca să-i duc pe cei şase fraţi la şcoală. Apoi plecam spre piaţă ca la ora opt să deschid obloanele barăcii.

În jurul prânzului, se terminau orele la şcoală. După ce-i adunam pe toţi fraţii, porneam înapoi spre casă. Lia, sora cu doi ani mai mică, se îngrijea de cei mai mici, acoperindu-i cu pocladele din căruţă. În timp ce ei dormeau, trecea lângă mine pe capră:

— Frăţioare, sunt neîmpăcată că ai fost nevoit să te laşi de şcoală din pricina noastră. Tu trebuia să continui liceul fiindcă eşti de departe, cel mai isteţ dintre noi. Dar a trebuit să renunţi, fiindcă pe-ai noştri i-au copleşit greutăţile şi nu mai ştiau săracii, pe unde să scoată cămaşa. Şi asta doar pentru că te-ai născut primul dintre noi.

— Lia, am fost şi eu năcăjit o vreme, până când am priceput că aveaţi nevoie de mine. Şi nu ai dreptate, pentru că voi toţi sunteţi fruntea şcolii. Ştii cum au botezat orăşenii căruţa noastră, când o văd venind? Căruţa cu premianţi! Iar pe tine n-am să te las de izbelişte. Tu vei urma liceul şi apoi facultatea, ca măcar tu să-ţi împlineşti visul de a deveni medic.

Lia mă privea cu îndoială, dar şi cu un firicel de nădejde. Până atunci reuşisem să-mi ţin toate promisiunile făcute. Ajunşi acasă, primeam fiecare o strachină cu supă, apoi frăţiorii treceau la lecţii. Lia era cea care-i supraveghea şi-i ajuta, când se poticneau. Dar asta se întâmpla rar, pentru că toţi erau sprinteni la minte şi învăţau încă din clasă lecţiile. Eu în acest timp eram cu tata la stupină, la coasă ori la sapă.

În vacanţe, toţi fraţii şi surorile ajutau în gospodărie. De multe ori, când veneam năduşiţi de la câmp, în curtea noastră era forfotă ca într-un stup de albine. Toţi frăţiorii se străduiau, după puteri, să o mulţumească pe mama care, ca un căpitan de corabie, veghea ca ordinele să-i fie împlinite întocmai de către mateloţi.

3.

Anul trecut în joia dinaintea Paştelui, am plecat cu tata la oraş, fiindcă ne aşteptam ca să avem vânzare bună. Aşa a şi fost. La sfârşitul zilei, aproape că nu mai aveam ce vinde. Cătră sară, tata mi-a spus:

— Mihail, înainte de a închide, dau o raită prin târg, ca să cumpăr ce mi-a dat maică-ta pe listă. Tu ce zici, să nu iau şi nişte cadouri pentru prunci? Am făcut azi bani frumoşi, încât aş vrea să le fac la toţi o bucurie!

— Tată, bine-ai chibzuit, dar mai întâi, ia-le fetelor nişte ciorapi, că râd colegii de ele că merg la şcoală cu ciorapii cârpiţi. Şi mamei ia-i te rog un batic nou, că cel vechi s-a zdrenţuit şi nu mai are cu ce merge la biserică!

După ce tata a plecat, am mai vândut câte ceva, apoi vânzarea a căzut de tot. Deja mulţi negustori începuseră să-şi strângă catrafusele, când la tejgheaua noastră s-a oprit o ţigănuşă frumoasă foc, care mi-a spus:

— Prinţişorule chipeş, nu-mi dai şi mie un borcan cu miere ca să-ţi ghicesc viitorul?

Era nespus de frumoasă, cu ochi albaştri strălucitori, încât m-am topit ca o lumânare. I-am dat bucuros un borcan cu miere de salcâm. Era cea mai preţioasă miere pe care o aveam.

— Şucarule (frumosule), dă-mi mâna, închide ochii şi spune-mi ce vezi.

Am făcut ce mi-a spus ţigana şi am văzut în curtea noastră o stivă de stupi goi, sprijiniţi de peretele grajdului, apoi un cal mort înconjurat de un stol de corbi şi două cârje sprijinite de treptele casei.

— Necazurile te vor sili să pleci pe alte meleaguri, dar vei avea noroc şi te vei însura cu o prinţesă frumoasă şi bogată şi vei avea zece copii ...

4.

Deodată, ţigănuşa fu smulsă cu furie de la tejgheaua barăcii de tata. Fata scăpă borcanul cu miere, care se făcu ţăndări. Se stârni apoi o gâlceavă aprinsă, tata învinuind-o pe ţigană că a încercat să mă deoache. După ce a alungat-o, s-a oţărât la mine:

— Nărodule, era cât pe ce să te încalece pocitura de Mama Piranda! Pe asta o cunoaşte tot târgul că are darul deocheatului şi al vrăjitoriei. Mulţi dintre cei care i-au intrat pe mână au damblagit!

Mie mi-a venit să râd de îngrijorarea tatei. Am închis baraca şi am pornit spre casă. Pe drum, am vrut să-i arăt tatei că se afla într-o profundă obscuritate:

— Tată, fetişcana care mi-a ghicit nu era Piranda, fiindcă era tânără şi tare frumoasă. Avea cosiţe galbene, o faţă drăgălaşă şi nişte ochi albaştri, cum încă n-am mai văzut. Ai zburătăcit-o tocmai când îmi ghicea viitorul ...

— Pentru asta merita să-i dau şi un şut în cur, nu un borcan cu miere de salcâm, cum ai făcut tu, prostovane!

I-am povestit mai departe, ca un copil neajuns la pricepere toată întâmplarea, fără să înţeleg ce ar fi însemnat cu adevărat pentru familia noastră grozăviile prorocite. Şi asta doar pentru că mă încântaseră vorbele ţiganei, că voi avea o soţie frumoasă şi bogată. Dacă prorocirea s-ar fi adeverit, Lia şi ceilalţi fraţi ai mei ar fi putut învăţa unde şi-ar fi dorit, toţi ar fi purtat haine şi încălţări noi, iar mama ar fi primit bundiţa de blană pe care i-o tot promitea tata de când a luat-o de nevastă şi pe care încă n-a văzut-o ...

Nădăjduiam că tatălui îi va trece necazul, dar el deveni şi mai îngrijorat. Şi avea de ce, pentru că peste puţin, m-a luat o durere de cap din senin. Au început să mă usture ochii, să mă doară părul din cap, dinţii din gură şi a pornit să-mi curgă sânge din nas.

M-am simţit tot mai rău şi m-a cuprins o moleşală lângedă, ce m-a silit să mă lungesc pe fundul căruţei. Hurducăiala mi-a întors maţele pe dos şi am vărsat o umoare neagră. Apoi, am căzut într-un fel de letargie, dar care mi-a lăsat mintea trează. Auzeam tot ce se spune şi ţineam minte tot ce se întâmpla în jurul meu, doar că nu mă puteam mişca şi nici vorbi. Nici măcar ochii nu-i puteam ţine deschişi.

Mama, care cunoştea bine semnele deochiului, a înţeles pe dată primejdia şi ne-a trimis cu toată degraba la Doftoroaia satului, care trăia într-o cocioabă aflată peste Dealul Blajinului, la marginea pădurii.

5.

Despre Tudoriţa Doftoroaia, se şopteau în sat lucruri sinistre. Avusese bărbat şi o fetiţă, dar într-o noapte pe când vremuia, un trăznet le-a aprins casa în timp ce dormeau. Fetiţa şi bărbatul ei au ars de vii, iar ea s-a ales cu arsuri cumplite. Toată partea stângă a corpului, gâtul şi obrazuI, i-au fost mutilate iar din urechea stângă nu i-a mai rămas decât un ciot. Se spunea că era înspăimântătoare la vedere iar vârsta nu i-o ştia nimeni. Unele femei însă, credeau că e încă tânără. Sătenii o căutau pentru că se pricepea la tămăduit, ştia să pună oasele la loc, cunoştea plantele medicinale cu toate rosturile lor şi era tare pricepută la moşit.

Tata m-a dus la Doftoroaie şi amândoi, m-au târât până în casă. Femeia a luat apă neîncepută într-un ulcior, a scos din focul din vatră nouă cărbuni aprinşi şi i-a aruncat în apă. Cărbunii s-au stins sfârâind îndelung şi cu mare zarvă, apoi au căzut la fundul vasului.

Tata ştia şi el semnele, fiindcă mama făcea încercarea cu cărbunii când surorile mele, dar şi băieţii mai mici, în ciuda cruciuliţei de la gât legată cu aţică roşie, dădeau semne de toropeală şi-i apuca din senin durerile de cap. Dar niciodată cărbunii nu au căzut atât de grabnic la fundul apei, semn că pe mine mă lovise deochiul domnesc, cel mai spurcat şi mai greu de vindecat dintre toate.

Doftoroaia a dat semn de îndoială. Lupta cu deochiul ţiganei va fi grea şi va dura trei zile, dacă nu cumva Piranda s-ar dovedi mai ageră şi vrăjile ei mai meşteşugite decât priceperea mea.

Tata a plecat spre casă cu inima îndoită şi plin de remuşcări, fiindcă se simţea cu musca pe căciulă. La spartul târgului, după ce-a făcut cumpărăturile, a întârziat la o bere. Atât şi-a îngăduit, o singură bere, după ce s-a spetit o zi întreagă. Bere la care dacă renunţa, ar fi putut să împiedice nenorocirea. Dar de unde putea el să ştie, că are un fecior atât de nătâng?

6.

Leşinul meu a ţinut aproape toată noaptea, timp în care nu m-am putut mişca, vorbi şi nici deschide ochii. Dar mintea a înregistrat tot ce s-a petrecut cu mine. Doftoroaia a adus un vas nou de lut, cu apă neîncepută din fântână. A descântat apa, cântând o incantaţie. După vocea ei dogită, am bănuit că stătea aplecată deasupra vasului, cu nasul aproape să atingă apa:

Apă limpede şi vie,

Fă-l din nou ca să învie,

Ochiul rău l-a deocheat,

Şi tare l-a vătămat.

*

De-o fi de lipitură şi boşorogeală,

De încuietură şi de cufureală,

De săgetătură şi de buduhală,

De tâmpinătură şi poceală,

*

Ori de trecătură şi de căimăceală,

De apucătură şi de ciumurleală.

De făcătură şi de jupuială,

De aruncătură şi de răguşeală.

*

Sau de ruptură sau de năduşeală,

De sperietură şi de zăpăreală,

De întâlnitură şi pârleală,

De surpătură şi spuzeală,

De vătămătură şi de obrinteală.

*

Sau de orice alt deochi ivit,

Ia-l şi du-l de unde a venit.

Iară voi, Foc Viu şi Apă Vie,

Faceţi-l din nou ca să învie!

Apoi a luat vasul şi l-a pus pe plita sobei, ca Apa Vie şi cu Focul Viu să-şi împletească puterile vindecătoare şi împreună, să mă poată pune pe picioare.

7.

Focul Viu este un foc sacru, fără sămânţă, adică fără să fie aprins cu chibritul sau cu amnarul. El este aprins primăvara de ciobanii porniţi cu oile pe munte, foc care nu era lăsat să se stingă până toamna târziu. Acest foc pur, mult mai fierbinte decât cele obişnuite, avea însuşirea de a ţine bolile şi fiarele sălbatice departe de oile ciobanului.

Focul se isca frecând două bucăţi de lemn de brad între ele. Când lemnele începeau să fumege, jarul era trecut la o bucăţică de iască, care era adusă în vatră. Acolo, suflând încontinuu în gămălia incandescentă, focul trecea la câteva fire uscate de iarbă. Acesta era Focul Viu, care ferea vitele şi oamenii de fiarele sălbatice, de boli şi de alte nenorociri.

Doftoroaia avea însă Foc Viu din trăznetul care le-a incendiat casa şi pe care îl ţinea în viaţă de zece ani. Se povestea că acest foc îi dădea ei puterile vindecătoare, pentru că nu era iscat de mână omenească, ci venea dintr-o putere cerească.

Doftoroaia mi-a legat în jurul capului un ştergar, a trecut coada unei linguri de lemn pe sub legătură şi învârtind zdravăn, a început să strângă, până când am crezut că-mi vor ieşi ochii din cap ca la melc. Dar curând durerea care mă chinuia dădu sămn de slăbire, spre marea mea uşurare.

În casă era cald, iar eu eram cu obrajii roşii şi aveam fierbinţeală. Dar nu puteam nici măcar să alung musca ce mi se aşezase pe nas. Doftoroaia m-a dezbrăcat, până am rămas aşa cum mama m-a făcut. A adus vasul cu apă caldă de pe sobă şi cu o cârpă udă s-a pus să mă şteargă de năduşeală, începând dintre ochi şi coborând tot mai jos, până la buric. În tot acest răstimp m-a descântat, ca să aducă otrava deochiului numită umoare neagră, dinspre cap înspre mijloc:

Ieşi deochi dintre ochi,

Din carne şi din piele,

Din dinţi şi din măsele,

Din măduva nasului,

Din zgârciul obrazului.

*

Hai la rost la rost, la rost,

Să meargă snaga unde-a fost,

Chiar mai vârtos decât a fost.

*

Mă dusei pe-o potecuţă mititică,

Şi văzui o dalbă păsărică.

Păsărica s-a speriat şi a zburat,

Şi deochiul pe aripi l-a luat,

Lăsându-l pe deocheat curat şi luminat,

Ca argintul argintat,

Ca poala Maicii Precista de curat.

*

Descântecul acesta este al meu,

Dar leacu-i de la Dumnezeu.

8.

În timp ce mă descânta cu Apa Vie ce primise puteri de la Focul Viu, am simţit cum snaga vine unde-a fost, chiar mai vârtos decât a fost şi, spre ruşinea mea, a început să mi se trezească pasărea trupului. Era firesc, fiindcă Doftoroaia alungase umoarea neagră dinspre cap, desumflându-l, spre mijloc, umflându-l.

Pe când mă ruşinam ca un copil prost, am simţit că m-a încălecat şi după ce s-a moşmonit o vreme, s-a unit cu mine ca să formăm un singur trup. Apoi mişcându-se mlădios ca o barcă pe valuri, a început să murmure alt descântec:

Cin` te-a deocheat pe tine,

Să mă pupe-n cur pe mine,

Tu pe ea şi ea pe tine,

Şi-amândoi pe mine.

Fiindcă snaga nu dădea semne că ar vrea să iasă, Doftoroaia a trebuit să mai repete de vreo două ori descântecul. Apoi, când în sfârşit a ţâşnit cu furie, am trăit cea mai mare fericire din viaţa mea. Iar Doftoroaia deveni fără să vreau, stăpâna viselor mele.

9.

Avea dreptate tata, când bănuia că a crescut pe lângă casă un nătărău. De ce trebuia să mă ruşinez de un lucru firesc? Când eşti tânăr şi o femeie te mângâie drăgăstos, umblând cu mâinile în voie pe trupul tău, n-ar fi ruşinea şi mai mare, dacă nu s-ar întâmpla nimic? Şi oare Doftoroaia nu ştia cum îmi va reacţiona trupul?

La urma urmei acest procedeu făcea parte din ritualul de vindecare, care s-a repetat în prima noapte de încă două ori, după ce snaga a ajuns iar unde-a fost, chiar mai vârtos decât a fost. Iar la repetarea procedurii, nu mi-a mai fost deloc ruşine. Pot zice chiar că am fost mândru de mine şi dacă mi-ar fi stat în putinţă, aş fi ciupit-o pe Doftoroaie vârtos de cur. (E uimitor ce repede se obrăznicesc bărbaţii, fără motiv.)

A doua noapte, după ce-am fost descântat încă de două ori la fel, mi-am dat seama că mi-am recăpătat starea de dinainte. Doftoroaia reuşise să mă readucă la viaţă. Şi încă ce viaţă! Ostenit de parcă cosisem singur tot tăpşanul de pe Dealul Blajinului, am adormit fericit, ca un pruncuşor după baie.

10.

Când am deschis ochii, zorii înroşiseră o parte din cer. Doftoroaia trebăluia pe lângă sobă, iar eu am fost obligat să ţâşnesc grabnic din pat şi să fug în treaba trupului. Am tras pe mine pantalonii şi în picioarele goale, am luat-o la fugă spre fundul grădinii. Auzind pârâiaşul care trecea prin spatele gardului clipocind, m-am gândit să-mi curăţ pielea, pe care o simţeam lipicioasă şi urât mirositoare.

Bănuiam că o parte din umoarea neagră ieşise şi prin piele. M-am frecat cu nisip şi am intrat în apă gol puşcă, ca să mă limpezesc. Apoi am fugit cu pantalonii în mână spre casă. Pe culme, am găsit un lepedeu pus la uscat cu care m-am şters şi am intrat în casa care avea doar o singură odaie.

Era o construcţie dărăpănată, în care s-a mutat biata femeie după incendiu. Când a avut timp şi a putut, a mai făcut câte o îmbunătăţire, ca locuinţa ei să nu mai arate ca un grajd abandonat.

Când m-a văzut intrând, s-a ghemuit şi s-a tras mai tare spre sobă. Nu dorea s-o văd cum arăta. Dar eu m-am dus la ea şi am întors-o cu faţa spre mine. Voiam să mă conving cu ochii mei dacă era chiar atât de pocită la vedere, încât să-ţi vină s-o iei la sănătoasa.

Nu era chiar deloc. Şi arăta cu mult mai tânără decât mi-aş fi închipuit. Partea dreaptă a feţei era chiar frumoasă, umbrită de partea stângă, care era roşie şi scorojită. Am simţit atunci cum mi s-a strâns inima de mila ei. Era şi ea un suflet de om năcăjit şi singură pe lume, care nu mai avea pe nimeni apropiat şi drag. M-am aplecat spre ea şi am sărutat-o pe buze.