Cum mureau filosofii

Explicație

Ca în cazul bolii şi bolnavilor există mai curând, morţi decât moarte fiecare dintre noi, orice rol „jucând în viaţă, ca fenomen irepetabil, murind în felul său. Totuşi anatomo-patologic, sunt câteva „cercuri în care, până acum, vor fi intrat mai toţi cei ce au trăit şi au murit: acela al bolii, acela al extincţiei „naturale", de bătrâneţe şi acela al accidentelor, incluzând în acesta tot ceea ce nu intră în primele două.

Nu încape îndoială că aşa cum nu pot fi două vieţi de tot asemenea (chiar în excepţia gemelară), nu se întâmplă să fie nici două morţi întocmai, chiar provocate de acelaşi factor.

Medicina însă le organizează tipologic, lucru îndreptăţit fie şi pentru că, într-un fel se moare de ciumă şi altfel de sifilis, deşi pentru mort, deosebirea, evident, nu mai contează. Dincolo de modul individual, există în mod specific. Inte­resată de omul acesta sau acela, totuşi, medicina îşi construieşte paradigme de descriere şi intervenţie. „Medicul, zicea încă Aristotel, nu tratează omul în general sau doar în calitatea lui de om, ci pe Kallias sau pe Socrate sau pe un altul asemenea căruia îi revine această însuşire, de a fi om adică. Aşa încât, acela ce deţine teoria fără experienţă, cunoscând universalul dar nu şi individualul subsumat, va fi expus să greşească adesea în tratamentul aplicat..." Totuşi el are avan­tajul de a şti cauza şi deci de a fi în pose­sia ştiinţei tuturor cazurilor asemănătoare. (Metafizica, A, 1,981 a 20).

Din acest punct de vedere, nimic de zis, pentru că, de fapt, medicul pe cât ştie mai mult (în sens aristotelic) pe atât poate mai mult în ordinea lucrării sale cu omul acesta, cu omul acela, de acum şi de aici, care suferă în felul său, ire­petabil. Şi tot aşa, vindecând-se ori murind. Deci, aşa zicând, cu Hamlet, „natura a învins în artă visul, fiind de o capacitate de invenţie (indi­vidualizare) incomparabilă, în absolut. Îşi ia însă şi „arta revanşa, creând frenetic în orizontul care-i este propriu, acela al imaginarului, o altă lume, nu neapărat mai bogată sau mai bună, în sens leibnizian, dar, oricum, a fiinţei noastre cu noi ca început, ca temei, ca scop şi prin toate acestea ca măsură atât a ceea ce suntem cât şi a ceea ce nu suntem.

Ca natură, deci, moare fiecare în felul său şi după modul de a fi al cauzei şi ocaziei. În ştiinţa hippocratică, natura corpului având în sine sânge şi flegmă, bilă galbenă şi bilă neagră (cele patru umori), „cineva este sănătos atunci când amestecul reciproc al elementelor, al cantităţii şi al însuşirilor are loc cu măsură; dimpotrivă este bolnav atunci când una dintre umori este mai puţină ori mai multă, când se izolează în corp fără să se amestece cu toate celelalte". Aşa­dar, de oriunde şi de oricând, „atâta timp cât trăieşte, omul posedă în sine toate aceste ele­mente «umori»." (Despre natura omului, 4, 5). În funcţie de elemente, ca şi de „aer, ape şi locuri", de individualitatea fiecăruia, de vârstă, de somn, de vise, chiar de obiceiuri, sănătatea şi boala sunt însă, de principiu stare de echilibru şi entropie. O boală, de aceea, poate fi descrisă genetic. Nu însă ignorând particularităţile.

În „cazuistica" din Epidemii, bunăoară, pri­mul bolnav, Philiscos, începe să aibă febră acută şi transpiră. În ziua a treia devine apiretic, dar către seară este din nou ars de febră. În ziua a cincia, îi curge sânge din nas, noaptea are „vise uşoare, logoree, divagaţii, către dimineaţă apa­re o transpiraţie rece şi „către amiaza celei de a şasea zile de boală moare.

Cel de al doilea, Silenos, tot aşa este cuprins de febră, cu fenomene mai ales gastrice. În noaptea celei de a doua zile, delirează, în ziua a opta „a avut transpiraţii reci generalizate", o erupţie roşiatică, somnul este superficial şi comatos. I se răcesc extremităţile şi în ziua a unsprezecea, bolnavul de numai 25 de ani, moare.

Heraphon, al treilea bolnav, cuprins şi el de fe­bră acută, ca Silenos, are dificultăţi gastrice, dar ca lui Philiscos, i se tumefiază splina. Delirează şi el, transpiră; splina se micşorează în ziua a şaptea, ca apoi să se tumefieze din nou. Iarăşi se micşorează. „În ziua a şaptesprezecea s-a des­făşurat criza finală."

Bolnavul al patrulea, femeia lui Philinos din Thasos, după ce a născut, a fost cuprinsă de febră, cu dureri în regiunea inimii şi în hipocondrul drept. Are insomnie, extremităţile se răcesc, în ziua a şaptea halucinează, îşi pierde cunoştinţa, care în ziua a zecea revine uşor. Moare peste vreo săptămână. Cam la fel şi femeia lui Epicrates, doar că în apropierea naşterii. Peste trei zile naşte, şi febra se accentuează. Are şi ea halucinaţii, transpiră. Îi este sete mare, e lovită, în plus, de surditate. Boala durează, starea când ameliorându-se, când înrăutăţindu-se. Dar către a douăzeci şi a şaptea zi de boală, febra dispare, pentru a reveni în cea de a treizeci şi una. Abia în a optzecea, boala se termină cu apirexie. Nici Cleonactides, nici Meton nu sunt răpuşi; dar Erasinos moare în numai cinci zile. La el „febra s-a manifestat până la sfârşit cu transpiraţie. Bolnavul al nouălea, Criton din insula Thasos, simte, la început, o durere intensă la unul dintre degetele mari, de la picioare. Survine febra, delirează, a doua zi moare. Şi un om din Klazo­menai este cuprins de febră; îl dor şalele, capul, gâtul, surzeşte, nu doarme, i se tumefiază hipocondrul, limba i se usucă, delirează, îşi pierde cunoştinţa. În ziua a şaisprezecea tusea îi revine, în ziua a douăzecea febra scade. După patruzeci de zile, se ridică din pat. Fata lui Dromaedes însă, după ce naşte o fetiţă, în ziua a şasea de la debutul bolii, moare, având halucinaţii, fri­soa­ne, transpiraţii generalizate, răcindu-i-se extremităţile. Bolnavul al doisprezecelea moare în cea de-a unsprezecea zi; după ce va fi avut „frisoane, febră acută, sudori calde, este hipotermic.

Ca Silenos, o femeie gravidă în luna a treia, are dureri de şale şi e cuprinsă de febră. După o evoluţie violentă (convulsii, dureri care tind să se generalizeze, uşoară paralizie la o mână, tumoare în hipocondru, pierderea conştiinţei), în ziua a paisprezecea, după „vărsături bilioase, gălbui, abundente" îşi revine. Ca şi Melidia, de lângă templul Herei, aceasta s-a însănătoşit în cea de-a unsprezecea zi, după o boală ceva mai uşoară (Epidemii, II, 12).

În Aforisme, încă în mai mare măsură, se atra­ge luarea aminte asupra a ceea ce este comun: „Când în febrele neintermitente părţile de dinafară sunt reci, pe când cele dinăuntru ard şi pe deasupra survine setea, atunci, e de aşteptat moartea (IV, 48). „Într-un caz de febră neintermitentă, dacă o buză sau o sprânceană, un ochi sau nasul se strâmbă, (bolnavul) nu mai vede sau nu mai aude şi nici putere nu mai are, oricare din aceste semne ar fi, moartea e aproape! (IV, 49). La fel când la un bolnav cu febră „fără remisiuni, survin dispneea şi delirul (IV, 50). Dacă „pe dedesubtul pleoapelor lăsate se zăreşte (în somn) ceva din albul ochilor şi dacă bolnavul nu a avut diaree şi nici nu a luat purgative, atunci este semn de pericol de moarte (VI, 52). Dacă unui bolnav febril, fără remisiuni „i se strâmbă gura, nasul sau ochii şi nu vede şi nu aude, fiind pe deasupra şi slăbit, moartea îi este apropiată... (VII, 74). La fel, deşi nu în toate întocmai, medical, dacă era vorba de aceeaşi boală, murea oricine, fie el erou sau om de rând şi prost, „nobil sau sclav, bogat sau sărac, înţelept sau idiot. Drept este că participă şi factorii exteriori, dar cauza acelor „febre (poate septicemii) care au ucis pe cei 14 din „cazuistică nu era alta la unul de mai bună condiţie şi la altul de mai rea, la bărbat sau la femeie. Platon putea să moară de aceeaşi boală şi cam asemenea, ca un sclav ori ca un netrebnic. De altminteri, într-o variantă imaginară s-ar fi sfârşit lovit de aceeaşi boală, a păduchilor, ca un „desfrânat cum avea să-l so­cotească Plutarch, pe Sylla? Dar, dacă aşa stau lucrurile, din punct de vedere medical, fie real şi imaginar, din altul cultural adăugând ceva şi „cultura, câteodată chiar mai mult, se moare, în linişte, cu seninătate, în cutremurare şi spai­mă, blestemând sau în rugăciune. Indiferent de cum se întâmpla însă, cu moartea se încheia sau cu ea se delimita un interval. Urma altul, care şi cum şi în ce spaţiu şi în ce regim avea să fie hotărât de varii factori. Presupunând acest „dincolo, el aparţine altei realităţi, urmând altă logică. „Dincolo de nu ne mai aparţine, ca oameni, cel puţin nouă ca oameni în conceptul grec cel mai tare, fiind şi cel mai persistent, cât vine din „conglo­meratul tradiţional, homeric încă, şi ca „bulgărele de zăpadă sporeşte înaintând, cu orificii, cu pythagoricii, cu Empedokles, cu Socrate, cu Platon şi neoplatonicii, cu stoicii. Anume în reprezentarea atât de persistentă a fiin­ţei noastre ca un întreg (compus) din suflet şi corp. Alăturare a acestora, naşterea, pieirea era şi dezlegarea lor, trupul, urmând să revină naturii lui, iar sufletul lumii sale. Nu în condiţie egală; ba sufletul este mai de preţ şi mai presus, deşi omul este un întreg (compus) sau un întreg compus şi corpul (corporalul) participa numai necesar, la ceea ce era fiecare. Sufletul în rostul şi în natura sufletului să determine, el se exercita asupra trupului şi prin el astfel încât se potrivea cu acesta şi acesta cu el: „Nici un bou cu fizicul lui, de-ar avea mintea omului, nici animalele ce au labe, dar sunt fără de minte, n-ar putea face ceea ce face omul", ar fi zis Socrate (Xenofon, Amintiri despre Socrate, I, 4).

După dezlegarea de trup, sufletul putea să ispăşească sau să binemerite în noi întrupări (mai potrivite naturii sale ori nu, după cum va fi „trăit") sau în lăcaşul lui Hades sau în Insulele Fericiţilor, depinde de reprezentare. Indiferent unde şi cum şi ce urma să fie, era însă în altă ordine, cu toate acestea, ştiind supraomenească sau (măcar) extraomenească.

„Mort într-o bătălie, Er, fiul lui Armenios din Pamphilia, este adus acasă şi pregătit pentru incinerare. Aşezat pe rug, în a unsprezecea zi, el revine la viaţă „şi povesteşte ceea ce văzuse în lumea de dincolo. După ce a părăsit trupul, sufletul său, a zis el, întovărăşit de altele, a plecat şi toate au ajuns într-un loc minunat, unde se aflau câte două deschizături, una lângă alta, în pământ şi în sus, în cer. Între aceste deschizături stăteau judecătorii care, după ce pronunţau hotărârea, porun­ceau sufletelor drepte să ia drumul din dreap­ta, spre cer, pe când celor nedrepţi, pe acela din stânga, coborâtor, către pă­mânt... (Platon, Republica, 614, b-d).

Mai la început, în domnia lui Cronos, „judecă­torii erau oameni în viaţă care-şi judecau semenii în ziua când urmau să moară dar, astfel judecăţile erau făcute rău, toţi cei aduşi apărând în faţa judecătorilor nu numai cu sufletul ci şi cu trupul. Mulţi dintre cei cu „sufletele nevrednice erau împo­dobiţi „cu trupuri frumoase şi, de bună seamă, şi invers. Sufle­tul, deci, era „învăluit de ochi, de urechi şi de întregul trup. Dar Zeus, odată urmându-i lui Cronos, hotărăşte ca „oamenii să fie judecaţi goi, deci după ce au murit... Căci „moartea nu poate fi altceva decât separarea a două lucruri, trupul şi sufletul, unul de celălalt. După ce s-au despărţit, fiecare din ele îşi păstrează cam în aceeaşi măsură starea pe care o avea pe când trăia omul; trupul lasă să se vadă natura sa, precum şi toate îngrijirile şi pătimirile prin care a trecut.

De pildă, dacă cineva, „a avut în timpul vieţii un trup mare din natură, sau din pricina hranei, sau din amândouă, şi după moarte cadavrul acestuia este mare, iar dacă a fost gras rămâne gras şi după moarte, cât rămâne. „Acelaşi lucru se petrece şi cu sufletul. Toate din suflet sunt vi­zibile, după ce el a fost despuiat de trup, şi natura şi încercările prin care a trecut sufletul omului... „din cauza neînfrânării, destrăbălării, lip­sei de măsură şi stăpânire în acţiuni cele ce se fac vinovate, deci, sunt trimise „sub pază acolo unde va urma să îndure chinurile care li se cuvin. Cele dimpotrivă însă, sunt contemplate cu admiraţie şi trimise în Insulele Fericiţilor. (Platon, Gorgias, 523a – 526d). Toate acestea pe alt tărâm, înseamnă că în altă ordine de existenţă, urmând să ispăşească ori să binemerite, trebuind să se supună „mecanicii lumii, ca toate cele ale lumii şi ca lumea în întregul său şi mereu reluându-şi ciclic existenţa. Omeneşti, adică foste şi viitoare ale oamenilor, dar nu oameni, aceştia realităţi cu dublă natură, aşa fiind şi sufletele, „istoria lor încetează cu „viaţa (sau cu „moartea) lor. Pentru că, moartea, ca despărţire a sufletului şi trupului, era, de fapt, reîntoarcerea la starea elementară, dinspre care alt întreg putea să urmeze. Ceea ce era şi este altceva.

Prin urmare, anonim sau cu celebritatea lui Socrate, Thersites ori Odysseus, omorâtor sau omorât, stupid sau înţe­lept, ca aceste întreguri pasagere, îşi încheiau „viaţa" pentru că şi-o înce­puseră. Socratic-platonic, doar, ceea ce se naşte pentru că se naşte prin compunere urmează să piară, prin descompunere.

Pe „pământ, în cetatea omului rămânea fap­ta, când şi de pe urma cui rămânea. De mai mare sau de mai mică importanţă, ea putea să supravieţuiască şi să sporească mai mult sau mai puţin într-un timp imediat următor sau după un răstimp de „aşteptare. Ca lui Hermias din imnul închinat de Aristotel, oricăruia demn de laudă prin faptele sale, „muzele, fiice ale Amintirii îi „cântă nemurirea. Opera, odată dezlegată de au­tor, prin pieirea acestuia, îşi porneşte propria istorie, de îndată ce este ea însăşi o realitate în sine. De aici, uneori, când istoria unei ope­re trece, parcă, în miracol, autorul este ocultat până la aneantizare: a existat Homer? Dar Shakespeare?

Împletindu-se cu aceasta, coparticipând la ea şi beneficiind de ea, se mai desfăşoară însă şi alte istorii, probabil două. O istorie, o altă istorie, a vieţii şi tot asemenea a morţii, cu trecerea timpului, tot mai încurcate, câteodată miraculoase, despre „bunul simţ" evident imposibile, dar pe cât mai imposibile, astfel, pe atât mai ade­menitoare şi de ce nu, paradoxal, mai posibile ca adevăr. Dacă a existat, Homer se prea poate să fi fost un aed ca mai toţi ai vremii, doar cu ceva mai mult talent, ca plăsmuitor al Iliadei şi Odysseii, însă, el trebuia să fi fost aedul orb; ca să creeze lumea pe care a creat-o, el nu avea cum s-o mai perceapă pe aceasta. Orbia lui, dacă se poate spune aşa, nu era defectul său. Dacă nu vezi ce este prea mic, nu eşti orb, după cum nici surd, neauzind sunetele slabe.

Realul trece tot mai mult în imaginar; pare că este singura, dacă nu, marea sa şansă de su­pravieţuire şi, la scară cosmică, aşa-zicând după Theilard de Chardin, şi de adevăr. Ceea ce rămâne la starea de realitate primară este ca sămânţa căzută pe piatră.

În sine „vieţile filosofilor, cu puţine excepţii nu vor da trecut în filosofie sau nu dau seamă de o filosofie. Adesea poţi ignora perfect o „viaţă fără să ai sentimentul că ai pierdut ceva. Recons­tituindu-le cu câtă acribie este posibilă, nu ai şi mulţumirea că efortul este plătit. Acelaşi este cazul „morţilor", al acestora în simpla determi­naţie naturală. Ba, al lor, în şi mai mare măsură.

Pe un istoric, se prea poate să-l intereseze şi interesul acestuia să fie chiar un oarecare pro­fit. Pentru că, mai aparte, moartea celor mai de seamă, era consemnată mai în detalii. Astfel încât, un medic poate să afle cum se murea de cutare sau cutare boală, un jurist cum se făceau execuţiile în con­damnările la moarte, pe un antropolog, cum se desfăşurau funeraliile etc., dar toate acestea pentru altceva decât, să zicem, pentru Pherecydes ori pentru Epicus, pentru Zenon eleatul ori pentru Socrate, ca filosofi. Dacă ştii exact, cât mai exact cum a murit Aris­totel nu adaugi nimic la înţelegerea aristotelismului, nici dacă afli cum se făceau „execuţiile", în cazuri mai aparte, nu înaintezi în cunoaşterea socratis­mului.

Ca „vieţile şi „morţile filosofilor, cel puţin, să poată fi făcute co-participante la cunoaşterea, îndeosebi, a „posterităţii critice", a destinului lor, trebuie să te raportezi la ele ca opere, într-un sens non restrictiv.