Meditati cu noi: 21 de experti în meditatie va sfatuiesc si va îndruma

PREFAȚĂ

C

lișeu despre meditație

: un călugăr tibetan, în poziția lotus, nemișcat, zile de-a rândul, într-un templu rătăcit pe undeva prin Himalaya.

Realitatea despre meditație: un copil care face un castel de nisip se oprește din jocul său și, vreme de câteva secunde, privește intens marea; un medic care își ascultă pacientul fără să îl judece, cu atenție și afecțiune, fără să se gândească la nimic altceva; o femeie care stă neclintită în picioare și respiră ușor în fața unui mormânt, la cimitir; sau un călător care, zgâlțâit și înghesuit într-un metrou aglomerat, stă cu ochii deschiși și surâde, respiră, ascultă, receptează și observă tot: fețele, corpurile, sunetele și vorbele rostite, chiar și mirosurile neplăcute, chiar și publicitatea agresivă și marea de oameni care urcă și coboară.

De Christophe André

Da, așa este, toate acestea țin de meditație, sunt meditație. Este vorba de prezență, prezența la tot, și mai ales față de ceea ce se petrece într-un moment anume, și în viața care își urmează cursul.

Scopul meditației nu este să ne rupă de realitate, ci să ne lege de ea cu mai multă putere și luciditate, cu echilibru, bunăvoință, compasiune. Ea ne hrănește ființa interioară ca să ne ajute să facem față mai bine violențelor din lume, să admirăm și să savurăm mai bine frumusețile lumii, să-i alinăm mai ușor suferințele.

În această carte veți face cunoștință cu parcursurile, convingerile, eforturile și sfaturile unor persoane cu experiență în meditație, indiferent că sunt terapeuți sau simpli practicanți ai contemplației, oameni religioși sau filozofi.

Veți descoperi bogăția și profunzimea practicilor meditative. Și, sperăm noi, veți prinde gustul meditației…

Christophe André este medic psihiatru la secția clinică a spitalului Sainte-Anne din Paris, în cadrul unei unități specializate în tratarea și prevenirea tulburărilor emoționale (anxietate și depresie), unde practică mai ales terapiile cognitive și comportamentale, meditația de conștientizare deplină și psihologia pozitivă. Este autorul a numeroase articole și lucrări științifice, precum și a numeroase cărți pentru publicul larg, printre care: Cum să te iubești pe tine pentru a te înțelege mai bine cu ceilalți (Editura Trei, 2000, în colaborare cu François Lelord), Imperfecți, liberi și fericiți (Editura Trei, 2010) și 3 Minute de meditație (Editura Trei, 2018).

De ce

SĂ MEDITĂM?

Uneori se petrec lucruri ciudate când medităm. Lucruri ciudate în corpul nostru sau în capul nostru, bineînțeles. Dar și în jurul nostru...

De exemplu, acum câteva zile, o prietenă mi-a scris următoarele: „Trebuie să-ți povestesc ceva. După cum bine știi, meditez; și uneori meditez cu telefonul alături, pus pe aplicația prin care ți se aude vocea… Mă instalez într-o postură cât mai dreaptă, așezată în poziția lotus, cu o păturică peste picioare ca să mă simt cât mai confortabil. Îmi aleg o temă de meditație și pun telefonul pe difuzor. Ei bine, imaginează-ți că motanul meu, de îndată ce îți aude glasul, vine, se face colac pe picioarele mele încrucișate și începe să toarcă… Prima dată când a făcut-o, am rămas uimită, știind că e tare independent de felul lui și nu prea vine să mi se așeze în brațe… M-a contrariat, deci; nu știam dacă să mă bucur că se ghemuiește în poala mea sau să mă nemulțumească faptul că mintea mea nu mai era îndreptată spre ceea ce trebuia să fac, adică să mă concentrez asupra respirației mele. De atunci, i-am acceptat prezența… cu torsul lui cu tot… și meditez. Totuși, ciudată poveste, un motan căruia îi place meditația! Ai putea să-ți lărgești publicul țintă: oameni... și animale! Glumesc, desigur, ai deja atâtea pe cap :-)".

Îmi vine în minte acum o altă poveste, spusă de un alt prieten de-al meu, din perioada în care învăța tehnicile conștientizării depline: „Eram în salon, așezat pe o pernă, și nici nu mi-am început bine exercițiul, că am auzit ușa deschizându-se și am recunoscut pașii fetiței mele, care se apropia încet, întrebându-se ce fac. M-am prefăcut că nu o aud și am rămas cu ochii închiși: mi-am dat seama că, după ce s-a uitat la mine, s-a așezat cu grijă alături, imitându-mă. Îi auzeam respirația. Am rezistat dorinței de a deschide ochii discret, pentru a mă uita la ea, și nu am spus nimic: mi s-a părut foarte drăguț și emoționant, și am fost tare mulțumit de faptul că a venit din proprie inițiativă să experimenteze conștientizarea deplină, așa, pur și simplu, fără nicio constrângere, fără să-i fi impus nimeni… "

Mi se ivește acum în minte o amintire și mai veche, o întâmplare dintr-o zi în care am ieșit de la Sainte-Anne împreună cu un grup de pacienți, pentru o ședință în aer liber. Era primăvară, cu o vreme foarte frumoasă, și am mers până în parcul Montsouris, aflat lângă spital. Ne-am instalat toți într-un colț al parcului, cu picioarele goale și cu ochii închiși, ca să ne concentrăm asupra tuturor senzațiilor noastre. Din când în când, eu deschideam ochii ca să văd dacă totul e în regulă cu pacienții mei. Și, la un moment dat, am remarcat că ni se alăturaseră  două fete necunoscute: la fel ca noi, erau și ele desculțe și cu ochii închiși și respirau calm alături de noi, îmbătate și ele de prezența în mijlocul simțămintelor iscate de vraja acelei frumoase după-amiezi de primăvară. Când am terminat exercițiul și mi-am redeschis ochii, fetele plecaseră; nu am vorbit niciodată cu ele și nu am reușit să aflu ce le-a determinat să se oprească și să mediteze cu noi.

Inexplicabilă această putere de atracție pe care o exercită cei ce meditează. Deseori m-am întrebat care o fi mecanismul. O fi starea de bine pe care ne-o induce apropierea de un om sau de un grup calm, liniștit și împăcat? Un grup care nu face nimic special sau complicat, care nu urmărește niciun scop? Să fie vorba de o contagiune, de o exteriorizare a celor două atitudini care stau la baza conștientizării depline: receptivitatea la tot ceea ce provine și decurge din experiența noastră de fiecare clipă și bunăvoința față de noi înșine? Oare aceste două manifestări ale stării de spirit meditative pot fi percepute din exterior? Căci, mai devreme sau mai târziu, tot ceea ce construim în interiorul nostru devine perceptibil în exterior. Acesta este unul dintre numeroșii factori care explică moda actuală a meditației…

Scurtă trecere în revistă (simplificată) a meditației

Bineînțeles că meditația, chiar dacă astăzi face obiectul unei mode, nu a avut nevoie de entuziasmul nostru ca să existe. Cu cel puțin 2 500 de ani în urmă, oamenii meditau atât în Orient, cât și în Occident. Dar, vreme îndelungată, meditația a rămas apanajul sferei religioase sau al celei spirituale.

O primă schimbare s-a petrecut în anii 1960 și, odată cu ea, o primă deschidere spre publicul larg și spre practica profană: a fost moda meditației transcendentale, printre ai cărei fani s-au numărat, de exemplu, membrii formației Beatles. Demersul purta însă amprenta spiritualității New Age, meditația fiind însoțită de bătăi din gong și fum de tămâie (sau de alte substanțe…).

O schimbare radicală, aducând un aer proaspăt, a avut loc în anii 1980, când Jon Kabat-Zinn, biolog și adept yoga, a înțeles că imensele beneficii ale practicilor meditative nu vor putea fi propuse publicului larg decât dacă vor fi laicizate și simplificate. Atunci, inspirându-se din practicile Vipassana – o formă de meditație budistă –, el a elaborat un protocol de meditație pe care a numit-o mindfulness, termen tradus în franceză prin „pleine conscience" (conștientizare deplină). Kabat-Zinn a codificat și procedura de inițiere în acest tip de meditație, sub forma unui protocol scurt (opt ședințe desfășurate pe parcursul a opt săptămâni) pentru însușirea progresivă a practicilor de meditație, într-o manieră adaptată la obiceiurile occidentale. Această triplă intervenție (laicizare, simplificare, codificare) dă posibilitatea ca meditația conștientizării depline să pătrundă în mediul spitalicesc și să facă obiectul unor studii de validare științifică, care odată soldate cu rezultate favorabile, permit introducerea pe scară largă în sistemul de îngrijire a sănătății. Garanția medicală astfel dobândită facilitează apoi extinderea și în domenii ca educația și mediul organizațional.

Meditațiile

O mică precizare: universul meditației este foarte vast, iar metodele ei sunt nenumărate. De aceea, nu ar trebui să vorbim despre „meditație, ci despre „(feluri de) meditații. Cu toate acestea, când vorbim azi despre „meditație" fără vreo altă precizare, ne referim aproape întotdeauna la conștientizarea deplină (deși există și multe alte tradiții: Zen, Vipassana etc.).

Conștientizarea deplină este deci o formă relativ simplă de antrenament, care dezvoltă stabilitatea atenției și capacitățile de reglare emoțională și discernământ cognitiv (ajutându-ne să nu cădem atât de ușor în „capcana" propriilor noastre gânduri și să identificăm mai bine momentele în care neglijăm faptele reale, lansându-ne în tot felul de supoziții virtuale).

Se prea poate ca toate formele de meditație să aducă – în mare – aceleași beneficii, chiar dacă fiecare formă are propriile avantaje specifice: se pare că meditația zen ne poate ajuta să facem față mai ușor durerii, că multe dintre meditațiile tibetane ne sporesc capacitățile de compasiune și de bunăvoință etc. Oricum, merită să evidențiem că meditația conștientizării depline este, fără îndoială, prima formă de „terapie globală" (world therapy): cu rădăcini orientale și codificare (apoi validare științifică) occidentală, finalitatea logică fiind răspândirea pe întreaga planetă. Dar succesul său se datorează și altor factori, nu doar accesibilității, validării științifice și rădăcinilor sale multiculturale…

Lipsuri și compensații: când meditația repară violențele și carențele epocii

Meditația nu vindecă doar rănile produse de evenimente din viața noastră personală actuală (stres) sau trecută (fragilități). Ea aduce reparație și pentru ceea ce suportăm din cauza timpurilor pe care le trăim. Tocmai de aceea ar fi o mare greșeală să vedem în meditație doar un capriciu la modă (chiar dacă moda aceasta există). Ea este concomitent simptomul și soluția unor nevoi mai profunde, pentru că vine să compenseze carențele legate de modul nostru actual de viață. O compensație oarecum similară cu cea adusă de exercițiile fizice...

În vremurile trecute nu avea niciun rost să faci sport, căci zilele străbunilor noștri erau pline de activități fizice intense și regulate: dacă le era foame, trebuiau să spargă lemne, să facă focul, să culeagă legume, să mulgă vaca, să strângă ouăle din cuibar; dacă le era sete, trebuiau să scoată apă din fântână sau să o aducă de la izvor; dacă voiau să se întâlnească cu prietenii, trebuiau să meargă până în satul vecin… Astăzi, modul nostru de viață sedentar ne oferă posibilitatea să mâncăm, să bem și să ne întâlnim cu prietenii fără să fie nevoie să consumăm niciun pic de energie fizică.

Acest sedentarism a adus după sine o lipsă de mișcare, carență ce se vădește a fi răspunzătoare pentru multiple patologii. Sportul, recomandat astăzi de întregul personal medical ca mijloc de întreținere a sănătății și de revenire la o stare bună de sănătate generală, nu este altceva decât o compensație pentru această carență derivată din evoluția modului nostru de trai. Același lucru este valabil și pentru meditație. Care sunt lipsurile de care ne vindecă meditația? Simplu: absența calmului (suntem tot timpul expuși la zgomote și agitație, la stimuli sonori și vizuali continui și agresivi), absența unei necesare lentori (primim din toate părțile injoncțiuni: să mergem mai repede, să nu pierdem timpul, să răspundem rapid la solicitările primite), lipsa de continuitate (capacitatea noastră de a ne stabiliza atenția pe ceva este pusă la grea încercare de numeroase întreruperi, vehiculate mai ales de canalele din lumea digitală: apeluri telefonice, SMS-uri, e-mailuri, mesaje pe Twitter etc.).

Prin meditație ne creăm un spațiu de compensație, de reparație, în care ne regăsim gustul pentru calm, lentoare și continuitate. Moda retragerilor la mănăstire aduce același gen de beneficii. Dar meditația ne permite să deschidem asemenea spații interioare de mai multe ori pe zi, chiar dacă suntem departe de lăcașurile de reculegere, și ne mai permite să producem singuri, în propriul nostru creier, nutrienții psihici care sunt fundamentali pentru pacea noastră interioară.

Care sunt beneficiile pentru creierul nostru?

Meditația reprezintă un adevărat antrenament al minții și, ca orice antrenament, este bine să fie practicată zilnic. Durata exactă e greu de stabilit, pentru că există exerciții „lungi" (între aproximativ 10 și 30 de minute în fiecare dimineață), dar și exerciții scurte (pauze de meditație de câteva minute, de mai multe ori pe zi), ceea ce determină variații mari ale timpului total de meditație…

Orice s-ar spune, practicarea cu regularitate a meditației aduce beneficii aproape imediate creierului nostru, pe trei mari direcții: stabilizarea atenției (meditația ne ajută să ne întărim capacitatea de a rămâne concentrați pe ceva și atenți la acel ceva), echilibrul emoțional (meditația facilitează emoțiile pozitive și ne ajută la reglarea celor negative) și controlul impulsurilor (meditația ne ajută să cedăm mai puțin tentațiilor, fie că e vorba de impulsul de a consuma alcool, mâncare, conținuturi de pe ecrane etc.). Aceste beneficii explică de ce se folosește conștientizarea deplină pentru gestionarea stresului în general, căci el este principalul vinovat pentru dereglările celor trei dimensiuni în discuție¹: stresul este cel care generează tulburările de atenție (atenția e dispersată, instabilă, tinde să se restrângă și să se concentreze spre probleme potențiale), tulburările emoționale (predomină emoțiile negative) și tulburările de control al impulsurilor (tendința de a mânca prea mult, de a fuma prea mult, de a bea prea mult, de a ne enerva prea mult etc.).

Alte cercetări au demonstrat că practicarea cu regularitate a meditației contribuie la o mai bună menținere sub control a durerii; ameliorează memoria de lucru, altfel spus, cantitatea de informații pe care o putem păstra în minte pe termen scurt (memorarea unor serii de cifre, de cuvinte etc.); sporește flexibilitatea cognitivă (capacitatea de adaptare la situații noi, imprevizibile) etc. Ca să nu mai vorbim, aici, și de beneficiile asupra sănătății corpului (întărirea imunității, reducerea inflamațiilor).

Astăzi, este evident că practicarea cu regularitate a conștientizării depline este un fel de gimnastică a minții, capabilă să întărească numeroase funcții psihice², iar aceste modificări sunt amplu confirmate de imagistica cerebrală, care atestă transformări funcționale și uneori anatomice în multe zone ale creierului (cortexul prefrontal, insula, corpul calos), zone implicate în atenție și în reglarea emoțiilor³. Ceea ce nu înseamnă, totuși, că meditația ar fi un panaceu: ea nu ne poate rezolva toate problemele, nu li se potrivește tuturor (unora le este foarte greu să stea nemișcați mai mult de câteva minute) și există încă multe alte mijloace de a ne păstra mintea activă. Cu toate acestea, simplitatea și eficacitatea ei fac din meditație un instrument remarcabil.

Clișee, riscuri și neînțelegeri

De când este la modă, meditația face obiectul unor critici și suscită reticențe. Și e foarte bine așa! De exemplu, în lumea noastră medicală, am considerat întotdeauna că prudența și exigențele confraților mei față de meditație sunt normale și stimulative: nu există niciun motiv să acceptăm o terapie nevalidată sau îndoielnică. Cu atât mai puțin, în întreprinderi sau în domeniul educației.

Un tip de critică îi reproșează meditației că este un fel de analgezic care i-ar determina pe cei ce o practică să se dezangajeze din orice formă de implicare comportamentală, politică sau socială – cu alte cuvinte, am avea de ales între meditație și militantism, între meditație și acțiune! Este o afirmație care derivă din necunoașterea practicilor meditației. Unii cred (și alții speră) că meditația ne oferă un fel de „bule izolatoare" ale împăcării interioare și recuperării emoționale, care ne ajută să fugim de violența din lume. Chiar dacă nimeni nu ne oprește să căutăm toate acestea în meditație, totuși, nu acesta este spiritul ei (căci dacă ar fi așa, meditația ar rămâne doar o formă de relaxare). Meditația nu își propune să ne rupă de lume, ci să ne lege de ea în alt fel: de o manieră mai lucidă și mai calmă. Ea nu ne învață să rămânem indiferenți la evenimentele din viață, ci să le răspundem cu înțelepciune și justețe.

Alte critici provin din temerea că, sub masca liniștitoare a unui capriciu la modă, învățarea meditației ar putea induce o îndoctrinare religioasă sau sectară. În realitate, abordările „moderne ale meditației rămân înrădăcinate în laicitate; la grupurile noastre de la spitalul Sainte-Anne nu veți găsi niciun bețigaș parfumat, nicio mantră, nicio pernă de meditație; toată lumea stă pe scaune obișnuite, iar discuția se poartă în cuvinte obișnuite, pe un ton reținut. Desigur, unele secte recurg la meditație pentru a seduce, așa cum au făcut-o și o fac și cu alte metode psihoterapeutice. Dar cazurile de acest fel pot fi identificate ușor: pretind bani, incită la ruperea progresivă a legăturilor cu familia și cu prietenii „neinițiați, au pretenția că sunt singurele deținătoare ale adevărului etc. Pentru a nu cădea în capcana lor, e suficient să ne ascultăm bunul-simț și să ne alegem îndrumătorii de meditație pe bază de recomandări sau din anuarul profesional în care sunt înscriși.

Un alt val de critici vine din interiorul mișcării și provine de la unii gânditori care se arată îngrijorați de o posibilă instrumentalizare și denaturare a meditației: nu cumva există riscul ca meditația să-și piardă esența și sufletul, ca urmare a faptului că se răspândește în afara spațiului religios și spiritual care-i este propriu și în care este întotdeauna asociată cu însușirea unor valori și cu discernământul (așa cum se întâmplă în cazul budismului)? Bineînțeles că există acest risc: de exemplu, unele corporații văd în meditație un simplu instrument de gestionare a stresului, care – după părerea lor – este, cel puțin pe termen scurt, mai ieftin și mai ușor de folosit decât alte măsuri care presupun reformarea eticii, a stilului de management și a condițiilor de muncă. Și atunci, ce e de făcut? Să renunțăm la practicarea meditației în afara cinului mănăstiresc sau a cercurilor religioase? Ca întotdeauna, calea de urmat este undeva la mijloc: între exigența fidelității față de tradiție și preocuparea de a o deschide accesului celor mulți.

Eu mă număr printre cei care sunt de părere că avantajele răspândirii meditației în rândurile publicului larg sunt mult mai mari decât dezavantajele. Cred că meditația, prin natura și esența ei, poate să reziste foarte bine oricărei forme de degradare. Experiența noastră la Sainte-Anne pe această temă este foarte grăitoare: la început, le propunem pacienților meditația ca „simplu" instrument de protecție în fața suferinței și a tristeții sau pentru a limita riscul de recidivă al acestora; este vorba, deci, de un instrument terapeutic. Apoi, îi susținem pe pacienții care doresc să revină la noi cu regularitate pentru a medita în continuare. Și constatăm că, încet-încet, mulți dintre ei practică meditația nu doar ca pe un simplu instrument terapeutic sau pentru a obține o stare de bine: observăm, an de an, la cei care practică meditația cu regularitate, că viziunea lor asupra lumii și modul în care se raportează la existență sunt marcate de un plus de detașare, de un plus de discernământ; de un plus de ceea ce se numește înțelepciune. Pentru că orientarea naturală a meditației este spre înțelepciune, chiar dacă la început căutăm să obținem cu ajutorul ei doar pacea sufletească…

Mirări

„E uimitor, totuși…, ne spun adesea cei care practică meditația. „Cum se poate ca un lucru atât de simplu și elementar – să te așezi și să fii prezent (în tine însuți, în propria-ți respirație, în propriul corp, în emoțiile și gândurile proprii; față de lumea din jur: sunete, imagini, mirosuri, senzații) – să aibă un efect atât de puternic asupra simptomelor mele și asupra modului meu de viață? Da, este uimitor. Cum se poate ca un lucru atât de simplu să aibă repercusiuni atât de mari asupra sănătății noastre? Să modifice expresia genică a stresului și a inflamației⁴, și să limiteze îmbătrânirea celulară, stimulând secreția de telomerază⁵, enzima care repară capetele cromozomilor noștri?

Nu am un răspuns. Poate doar pe acesta: meditația ne apropie de ră­d­ă­cinile noastre contemplative. Ajun­se­serăm să le uităm, să le renegăm. Dar ele, rădăcinile noastre animalice și vegetale există în adâncul nostru cel mai profund. Sunt cele pe care le reanimăm atunci când ne așezăm nemișcați, fără vreo așteptare anume, cu ochii pe jumătate închiși, atenți doar la mișcarea noastră respiratorie și preocupați să urmărim în liniște fluxul gândurilor noastre, preocupați pur și simplu să aparținem acestei lumi, în loc să vrem s-o folosim sau s-o supunem.

Poate că în fiecare dintre noi există o nevoie de contemplație la fel de mare ca aceea de acțiune, o nevoie care ne face să fim nu numai „trestii gânditoare, ci și „primate contemplative. Poate că în fiecare dintre noi există o nevoie de a simți – nemișcați și contopiți cu lumea – o senzație puternică și liniștitoare de dependență și de apartenență la mediul nostru natural. Poate că poetul Christian Bobin are dreptate, când scrie în a sa Une bibliothèque de nuages (O bibliotecă de nori): „Viața contemplativă este singura viață adevărată, fiecare simte asta, chiar și cei care sunt adânc înrădăcinați în fibra vieții materiale". Poate că, de fapt, meditația nu este nimic altceva decât o ecologie a minții, în cadrul căreia, cu regularitate, ne acceptăm propriile emoții, ne observăm gândurile, acționăm cu blândețe, privilegiem mecanismele de autoreparație și de autoechilibrare ale minții și inimii noastre. Poate că, prin faptul că (re)devenim contemplativi – măcar parțial – ne oferim un mijloc de a ne conserva sufletul, umanitatea, specia și planeta. Poate …

Edel Maex conduce Clinica Stresului, la spitalul ZNA din Anvers. În activitatea sa de psihiatru, predă zenul și inițiază în practica mindfulness. Este autorul mai multor cărți despre budism și despre meditația conștientizării depline, printre care Apprivoiser le stress par la pleine conscience (Domolirea stresului prin conștientizarea deplină).

Bazează-te doar pe

PROPRIA EXPERIENȚĂ

Cum m-am întâlnit cu meditația

Îmi aduc aminte când m-am așezat prima dată să meditez. Eram încă student la medicină, la Louvain. O prietenă începuse să practice meditația într-un grup zen. Ne-a invitat să medităm împreună, la ea acasă. Singurul sentiment cu care m-am ales la vremea aceea a fost: „Ce pierdere de vreme!" Desigur, citisem multe despre budism și despre meditația zen. Pe plan intelectual, eram foarte interesat, dar ce plictiseală, să stai nemișcat o jumătate de oră fără să faci nimic!

Am început să meditez doar cu mulți ani mai târziu. S-a întâmplat într-o perioadă foarte agitată din viața mea. Petreceam nopți albe, pline de angoase și de remușcări. Încercam să mă distrez și să înlocuiesc toate emoțiile neplăcute, ieșind, bând, profitând de toate plăcerile pe care mi le oferea orașul. Dar simțeam că, încercând să scap de nefericirea mea, o spoream și mai tare. De exemplu, ca să îmi vindec inima frântă, mă aruncam în relații noi, care eșuau și ele, la rândul lor. Mă consideram anormal, nevrozat, marcat de tulburări. Era vina mea că mă dovedeam incapabil să fiu fericit.

La un moment dat, cineva mi-a spus: „În loc să fugi de nefericire, ar trebui să te uiți la ea mai bine. Atunci, m-am gândit: „A, nu, e imposibil, nu voi supraviețui. Dar nu mai aveam de ales, eram strâns cu ușa. Și atunci, m-am uitat. Și am constatat cu surprindere că acest lucru nu m-a ucis; dimpotrivă, era singura cale rațională de a-mi gestiona întreaga suferință.

Este cea mai mare descoperire pe care am făcut-o în toată viața mea. Și atunci am început să meditez, adică să îmi creez momente de prezență, momente de deschidere. A fost o experiență eliberatoare. Sigur că nu am scăpat de angoasă și de tristețe. Dar se schimbase relația mea cu mine însumi. Mi-am dat seama că nu eram nevrozat, ci trist, că nu aveam vreo boală mintală, ci sufeream.

La puțină vreme după aceea, l-am întâlnit pe primul meu maestru zen, Ton Lathouwers, care era profesor de literatură rusă la Louvain și care de fapt vorbea mai mult despre Dostoievski, decât despre literatura zen. Am înțeles, alături de el, că suferința face parte din viața omului și că nu-i putem răspunde respingând-o, ci acceptând-o în viața noastră. Am descoperit că viața se poate trăi.

De atunci, meditația a rămas în centrul vieții mele.

Cum meditez eu

Când am început să meditez, credeam că toată lumea meditează la fel ca mine. Doar mai târziu am descoperit că există mai multe moduri de a medita. Când medităm, cultivăm ceva, dar acel ceva constă în ceea ce noi ne-am ales de la bun început ca obiect de contemplare, stând așezați pe pernă. Vă voi împărtăși, deci, ce înseamnă pentru mine să meditez; știu foarte bine că lucrurile se petrec altfel în cazul altor practicanți ai meditației .

Pentru început, să subliniem ce nu este meditația, deoarece există multe neînțelegeri pe această temă.

• A medita nu înseamnă să te pierzi în vreo formă de relaxare. Desigur, se prea poate ca meditația să mă liniștească, dar se poate la fel de bine ca tocmai în timpul meditației să mă întâlnesc cu grijile care mă apasă.

• A medita nu înseamnă să îți oprești gândurile. Creierul nostru produce gânduri în permanență, el nu se oprește, nu trebuie să se oprească. Gândurile ne însoțesc, fac parte din meditație și nu trebuie să fie excluse din ea.

• A medita nu înseamnă să trăiești în aici-și-acum – aceasta e o idee care generează multe neînțelegeri. Cuvântul care contează în formularea „a trăi în aici-și-acum este „a trăi. Aici-și-acum reprezintă singurul loc din care nu putem evada. Ceea ce contează este modul în care suntem aici-și-acum, modul în care trăim acest moment prezent.

• A medita nu înseamnă să cazi într-un fel de introspecție. În timpul meditației ne deschidem mintea, nu excludem nici interiorul, nici exteriorul. Totul participă. Iată de ce, printre altele, prefer să meditez cu ochii deschiși.

• A medita nu înseamnă să nu mai judeci. A nu judeca înseamnă să acorzi o atenție egală aspectelor pozitive și celor negative, cu conștiința faptului că între ele există o diferență.

Pe scurt, meditația nu este o formă de evadare. Din contra, a medita înseamnă să fii prezent în tot ceea ce se petrece în momentul respectiv. Când mă așez pe perna mea de meditație, cultiv această prezență. Ceea ce nu înseamnă că nu pot fi prezent și în alte situații, dar cultivarea acestei prezențe printr-o practică formalizată mă ajută să fiu și mai prezent, când mă ridic de pe perna de meditație.

Când mă așez să meditez, încep prin a mă instala confortabil. Și, ca să fiu bine instalat, trebuie să rămân în contact cu propriul meu corp. Dacă aș alege o poziție incomodă, aș sfârși prin a avea dureri, făcându-mi singur rău. E vorba de respect față de propriul corp. Dacă nu încep prin a-mi respecta propriul corp, cum aș mai putea respecta lumea?

Apoi, îmi îndrept atenția asupra respirației. Descopăr, foarte repede, că atenția îmi fuge. Nicio problemă: e în natura minții noastre să divagheze. A rămâne prezent nu înseamnă că mintea nu mai divaghează, ci că ne îndreptăm atenția spre respirație, de fiecare dată când atenția noastră se duce în altă direcție. Nu putem controla momentul în care rătăcim drumul, dar reluăm controlul imediat ce ne dăm seama că ne-am rătăcit. De zece ori, de o sută de ori, de o mie de ori, îmi readuc atenția în punctul inițial.

Respirația este un instrument foarte sensibil. Nu respir la fel, când sunt nervos și când sunt calm. A-ți urmări respirația este o invitație la a fi prezent. Rămânând alături de propria mea respirație, rămân prezent.

Pot să rămân în starea aceasta de continuă revenire la propria-mi respirație de-a lungul întregii durate a ședinței de meditație, dar pot la fel de bine să îi consacru doar începutul ședinței, vreme de numai câteva minute, doar cât să „aterizez. Apoi, mă deschid tot mai mult. Îmi deschid mintea, îmi deschid inima. Cu bunăvoință, cu compasiune, rămân prezent în tot ceea ce apare – bucurie, tristețe, furie, iubire, tot ceea ce poate simți ființa umană. Totul e aici. Nu am nici un scop anume. Nu contează ce îmi iese în cale, ci modul în care mă raportez eu la acest tot. Aici nu e vorba doar să fiu cu mine însumi, căci – eu însumi (sau ideea de „eu însumi) nu este decât unul dintre multele lucruri care îmi apar. Astfel, se creează un spațiu vast și larg deschis, în care orice este binevenit. Acesta este spațiul în care mă instalez, în care mă pierd, în care