Despre bărbații iluștri

DESPRE BĂRBAŢII ILUŞTRI

NOTĂ ASUPRA EDIȚIEI

Traducerile au fost făcute, cu unele necesare îndreptări ale textului latin, după Patrologia Latina

a lui Migne, tomus XXIII, 1883,

în următoarea ordine:

De viris illustribus, col. 631-760.

De vitis Apostolorum, col. 761-764.

Epistula de duodecim doctoribus ad Desiderium,

col. 765-768.

INTRODUCERE

Despre bărbatul ilustrului Imperiu

O anumită experienţă (dacă nu acumulată – aquisita, cum o numeşte Thoma d’Aqui­no, măcar învăţată şi conştientizată – docta, ca să-l cităm pe Cusanus) ar trebui să ucidă puţin (dacă se poate „muri puţin, în mod cert se poate şi ucide „puţin) din vanitatea celui care simte nevoia studiilor introductive stufoase precum stejarul (sterp) în mijlocul câmpului roditor (per­­tinentă imaginare dată de Lucan şi cu drag preluată de Abélard); şi aceasta pentru că atunci când îţi ajunge în mâini o carte precum cea scrisă de Ieronim (347-420) eşti dornic să citeşti în primul rând gândul lui şi, mai puţin ce a gândit altul despre ce a gândit autorul; iată de ce nu ne-am propus, în cele ce urmează, prezentarea unui festival al erudiţiei patrologice (altminteri uşor de regizat cu „biblioteca scrisă despre Ieronim în ultimii 1500 de ani), lăsând în seama tetracapilarotomiştilor (adică a „celor de fir despicători în patru) plăcerea emiterii adevărurilor (presupus) ultime şi cert cumplite (adică moarte). Subliniem accentuat că nu ne-am referit la acele introduceri care, prin rigoare analitică şi informaţională, îmbogățesc viaţa unei opere, cu totul pilduitoare rămânând pentru noi, în timp, ediția românească a Nopţilor atice.

Apoi, având obsesia de a rămâne contemporani cu Ieronim (un mare cunoscător, Gaston Bois­sier, şi-a împlinit, pare-se, mărturisirea de a fi „contemporanul vremurilor a căror istorie o povestesc") am constatat că aceasta presupune cinstirea Imperiului Roman.

Ieronim, oricât de creştin ar fi, este prin gân­dire un produs al Imperiului, după cum creşti­nismul este de neimaginat în dezvoltarea sa tentaculară, în afara lumii create de romani; citind însemnările lui Ieronim despre cei 135 de bărbaţi iluştri, nu putem să nu observăm că toate drumurile duc la Roma şi se duc de la Roma; peregrinările bărbaţilor iluştri din Britania în Palestina, din Panonia în Italia, din Galia în Siria, din Hispania în Africa, din Grecia în India şi aşa mai departe, au fost posibile tocmai în contextul structurii Imperiului Roman; bărbaţii iluştri prezentaţi de Ieronim (în rândul cărora firesc se include şi pe sine) au fost nişte neguţători în sensul clasicului nec-otium, şi pentru că întinderea neîngrădită a Imperiului Roman le permitea acest lucru. Citindu-l pe Iero­nim, constatăm că ecumenia Imperiului a fost cea care a ajutat la răspândirea creştinismului; ceea ce azi e o utopie întreţinută politic (Europa unită) spre a nu deveni realitate, era atunci o realitate întreţinută concret (pe pământ şi pe ape) spre a nu muri devenind utopie a trecutului. Nu este deloc întâmplător faptul că suprema autoritate patristică de limbă latină, Augustin, consideră structurile Imperiului Roman ca ideale pentru a asigura ordinea şi bunăstarea în pro­cesul istoric al trecerii de la Civitas terrena la Civitas Dei; aceasta din urmă va purta structura Imperiului Roman ceea ce dovedeşte încă o dată provi­denţia­litatea celei mai ilustre forme statale create de om.

Într-un asemenea cadru generos, un cărturar precum Ieronim nu putea fi, la rândul său, decât generos. Fărâmiţarea Imperiului a dus în timp, în primul rând la fărâmiţarea spiritului ecumenic, în favoarea unei intransigenţe învecinate cu braţul secular. Ieronim este însă roman în spirit şi formaţie (deşi mărturiseşte că era din familie creştină), adică generos şi ecumenic, exprimându-şi preferinţele fără nici o reţinere. Posteritatea s-a arătat mirată („ca de lupul din pădure cum ar spune chiar Ieronim) de faptul că autorul cuprinde în lucrarea sa o seamă de ereziarhi, de păgâni, de evrei necreştinaţi; dar cum altfel să fi procedat un cărturar adevărat pentru care cultura nu depinde de neam sau religie, într-o lume în care existau doar „cives Romani, egali în drepturi şi îndatoriri, iar credinţa şi-o hotăra fiecare?

Şi astfel, spiritul ilustrului Imperiu trăieşte prin bărbaţi asemeni; Ieronim este unul dintre ei pentru că, dincolo de preferinţe (mai mult sau mai puţin „eretice), dincolo de un nivel al sfinţeniei (având mult mai multe prietene decât prie­teni căci „dacă femeile te întreabă trebuie să le răspunzi spune Ieronim) pe care tot muritorii îl stabilesc, în sfârşit, dincolo de tot ce i se poate reproşa unui titan de către pigmeii timpurilor, rămâne opera, rămâne un nume viu pentru că, spunea Labriolle, Ieronim este „strâns legat de umanitatea reală".

DAN NEGRESCU

CARTEA SFÂNTULUI IERONIM, preot din Stridonia, DESPRE BĂRBAŢII ILUŞTRI¹, către Dexter² prefectul pretoriului

PROLOG

,

Mă îndemni, Dexter, ca, urmându-l pe Tranquillus³ să-i rânduiesc într-o cuvenită ordine pe scriitorii bisericeşti şi, precum a făcut acela înşirându-i pe bărbaţii iluştri ai literelor păgâne, să fac şi eu cu ai noştri, adică să ţi-i prezint pe scurt pe toţi cei care i-au transmis ceva neuitării⁴ în legătură cu Sfintele Scripturi, începând de la pătimirea lui Cristos şi până la anul al paisprezecelea al împărăţirii lui Teodosie⁵.

Au făcut acelaşi lucru la greci Hermippos Peripateticul⁶ Antigonos din Carystos⁷ învăţatul bărbat Satyros⁸ şi muzaicul Aristoxenos⁹ de departe cel mai învăţat dintre toţi.

Dintre latini Varro,¹⁰ Santra,¹¹ Nepos,¹² Hyginus¹³ şi Tranquillus, cel spre a cărui pildă mă stârneşti.

Dar temeiul meu nu este asemănător cu al acelora: căci ei, parcurgând istorii şi vechi anale, au putut să-şi împletească precum dintr-o imensă pajişte – preţioasa cunună a propriei opere. Ce să vreau să sporesc însă eu care, neurmând nici un înaintaş, mă am – cum se zice – pe mine ca învăţător de cea mai proastă calitate?

Altminteri, mi-a fost de cel mai mare ajutor Eusebius Pamphilus cu cele zece cărţi ale Istoriei Bisericești, iar volumele fiecăruia, dintre cei de­spre care am de gând să scriu, adesea aduc mărturie despre vieţuirile autorilor lor.

Şi astfel, îl implor pe Domnul Isus Cristos, ca tocmai ceea ce al tău Cicero¹⁴ – care a rămas în citadela elocinţei romane – nu a socotit înjositor să facă în Brutus, alcătuind miruirea oratorilor limbii latine, aceasta să o împlinesc și eu, cum se cuvine, la îndemnul tău, enumerându-i pe scrii­torii Bisericii Lui.

Dacă însă unii care au scris despre aceia, până în ziua de azi, au fost trecuți cu vederea de mine în acest volum, vor trebui să pună aceasta mai curând în seama lor, decât în a mea; căci, ținându-şi ascunse propriile scrieri, eu nu am putut cunoaște nimic despre ceea ce nu am citit, iar ceea ce altora s-ar putea să le fie cunoscut din întâmplare, mie mi-a rămas oricum necunoscut în acest retras colț de pământ al Betleemului¹⁵.

Desigur, dacă unii au devenit celebrii prin scrierile lor, neîmplinirile tăcerii mele nu prea vor suspina de dorul lor. Aşadar, să înveţe Celsus¹⁶, Porfir¹⁷ şi Iulian¹⁸, câini turbaţi împotriva lui Cristos să înveţe şi adepţii lor – care consideră că biserica nu a avut nici un filosof sau orator şi nici un învăţător, câţi şi ce fel de bărbaţi au durat-o, au înălţat-o şi au împodobit-o; să înceteze de a mai învinui de simplitate rustică credinţa noastră¹⁹ şi iarăşi mărturisească mai curând propria neştiinţă. Rămâi cu bine întru Domnul Iisus; Cristos.

CAPITOLUL I

Simon Petru, fiul lui Ioan²¹, din provincia Galilea, din târgul Betsaidei, frate al Apostolului Andrei (Matei, IV, 18)22 şi întâiul dintre Apostoli²³, după ce a fost episcop al Bisericii Antiohiei²⁴ şi după ce a predicat în Capadocia, în Pont, în Galata, Asia şi Bitinia, vestind risipirea celor credincioşi tăierii împrejur (I Petru, I, 1)²⁵ în al doilea an al îâmpărăţirii lui Claudiu²⁶ s-a îndreptat către Roma – spre a-l învinge pe Simon Magul²⁷ – unde a ocupat jilţul slujirii sacre de-a lungul a douăzeci şi cinci de ani, până în ultimul an al lui Nero²⁸ adică al paisprezecelea.

A fost încununat cu martiriul fiind răstignit de acela, întors cu capul în jos şi cu picioarele ridicate în sus; şi aceasta, pretinzând că el nu este demn să fie răstignit la fel precum Domnul său. A scris două Epistole care sunt numite Catolice; a doua dintre ele nu este însă recunoscută de cei mai mulţi, ca fiind a lui, din cauza stilului deosebit de al primei. Totuşi şi în Evanghelia după Marcu – care i-a fost şi ascultător şi tălmăcitor²⁹ – este socotită ca aparţinându-i.

Cărţile însă – dintre care îi este atribuită una a Faptelor, alta a Evangheliei; o a treia a Predicii, o a patra a Apocalipsei şi o a cincea a Judecăţii³⁰ – sunt respinse ca aparţinătoare scrierilor apocrife.

Înmormântat la Roma, pe colina Vatican, este preamărit prin veneraţia întregii lumi.

CAPITOLUL II

Iacov, care este numit fratele Domnului (Galat. I, 19)³¹, purtând şi adăugitul nume de Cel Drept, fiul lui Iosif de la o altă soţie – după cum cred mulţi – dar mai curând – după cum mi se pare mie – fiu al Mariei, sora Maicii Domnului (Ioan XIX, 25)³², rânduit pe dată, după pătimirea Domnului, episcop de către Apostolii din Ierusalim, a scris doar o Epistolă ce face parte dintre cele şapte Catolice,³³ iar legat de aceasta se spune că în fapt a fost dată la lumină, sub numele său, de un altul oarecare; cu toate acestea, încetul cu încetul, o dată cu trecerea timpului, ea a dobândit autoritate.

Hegesippus,³⁴ învecinat timpurilor apostolice, povestind