Paideuma

Dedicație

Dedic această scriere profesorilor,

ca fiind cei chemaţi să păzească

şi să îngrijească germenii

oricărei vieţi culturale şi sufleteşti.

LEO FROBENIUS

A treia ieșire în lume

¹

a acestei cărţi este însoţită de cele mai bune urări ale autorului, care trebuie să mulţumească din nou pentru viul interes cu care, atît profesorii, cît şi elevii, i-au urmat imboldurile.

Frankfurt pe Main, 25 ianuarie 1928

FROBENIUS

¹¹ Ediţia din 1928 este cea de a treia a lucrării.

PREFAȚĂ: „Paideuma", esenţă şi manifestare, la Frobenius

Cu gîndirea lui Leo Frobenius (1873-1938), cititorul romîn de eseistică, filosofie şi istoria culturii a mai avut ocazii să se întîlnească. Numele lui a fost pus la noi în circulaţie, încă din al treilea deceniu al veacului nostru, de către Lucian Blaga, ale cărui studii de filosofia culturii pornesc în bună parte de la sugestii extrase din frecventarea textelor acestui etnograf şi culturolog, cu teze atît de seducător-înnoitoare în interpretarea fenomenelor culturale din trecutul omenirii, creatorul unor concepte cu mare circulaţie în anii interbelici. În vîrstă de abia 23 de ani, la o etapă de evoluţie cînd tine­reţea altora îşi dibuie de-abia drumurile şi vocaţia, încă nerevelate lor înşişi, studiosul Leo Frobenius, zguduit profund de întîlnirea cu schiţa unei teorii asupra caracterului organic al culturilor ce i s-a configurat după cercetarea Arhivei Africii, publicaţie pe care o frecventa din anii studenţiei, dă la iveală, în 1896, Stilge­rechte Phantasie („Fantezie justificată stilistic"), în care exprimă pentru prima oară o idee ce va avea un vast ecou în opinia publică şi anume ideea dependenţei de spaţiu a culturii, corolar al ideii organicităţii ei. Urmată la distanţă mică de Ursprung der afrikanischen Kulturen („Sursa culturilor africane") şi de Natur wis­senschaft­liche Kulturlehre („Teoria organică a culturii"), în care pune bazele unei culturologii fundamen­tate pe o viziune a evoluţiei istoric-naturale a omului, ideea culturii determinate spaţial răspîndește tot mai larg şi mai adînc imaginea unei uma­nităţi, producătoare de cul­tură nu atît prin voinţa ei (Kulturwille), pe care se tablase atîta înainte, cît ca urmare a unor înlănţuiri iminente de cauze naturale, care ţintesc să producă prin oameni şi într-un fel pe deasupra voinţelor lor individuale nişte vaste organisme colective inde­pendente, care-s oarecum autonome, de-sine-stătătoare, un soi de materializări în pro­duse spirituale recunos­cute unanim a le fi proprii şi necesare, care ţes o tramă de fapte culturale inexorabil însuşite de cei ce se trezesc învăluiţi în plasa lor, şi a căror sesizare este, în cursul trăirii unei culturi dinlăuntrul mătcii ei, nemijlocită, intuitivă, înglobînd individul component al etniei fără recursul la conştiinţa lui, prin imagini – e drept, inteligibile pentru intelect, dar neadresate neapărat intelectului, ci afectelor, sufletului adică şi impulsurilor adînci volitive, ale fiinţei încă nu pe deplin conştientizate. „Nu voinţa oamenilor dă naştere culturii, ci cultura îl re-învie pe om... îl pătrunde pe om cu viaţa ei". O­dată cu stabilirea acestui „al treilea regn", după cel al anorganicului şi cel al organicului, s-a desprins necesitatea teoretică a diferenţierii lui faţă de „modul de observare practicat pe atunci în ştiinţele naturii", chiar dacă prima configurare a teoriei culturii la Frobenius se dorea o Naturwissenschaftliche Kulturlehre (1897-1899). Altfel, „nota proprie a existenţei fiecărei culturi luate în parte" – cum se va ex­prima autorul acestei teorii la distanţă de un sfert de veac, atunci cînd a conceput cartea tradusă aici – putea risca să rămînă cu nepu­tinţă de înţeles.

Pe deplin compatibilă cu metodele ştiin­ţe­lor naturale, morfologia culturii, aşa cum o înţele­gea la început preconizatorul ei, Frobe­nius, cuprindea o „anatomie şi o „fiziologie a cul­turii, care permiteau stabilirea de diferen­ţieri, dato­rate zonelor de cultură, căci, legată de anumite regiuni geografice, ea îşi dezvolta for­me de cultură, moduri variate, bazate pe trăirea unei mari bogăţii de impulsuri sufleteşti vii, înfăţișîndu-se ca o realitate organică supra­individuală, ce-i înglobează, îi îmbibă şi îi mode­lează lăuntric pe oamenii prin care ea se întruchipează în artă, literatură, mitologie, cutume, instituţii, idei încă neconceptualizate, concrete, vii. A trăi viaţa culturii, a avea expe­rienţa „celui de-al treilea regn" devine posibil prin caracterul acesta nemijlocit al resimţirii ei ca fapt-idee în funcţie de viaţă, de concret; ea este accesibilă doar intuiţiei în sens de totalitate a experienţelor senzoriale impuse de vieţuire – şi nu este sesizabilă mecanicist, adică nu se livrează intelectului analitic şi dis­cur­siv, dornic să stabilească legi dezghiocînd noţiunile de fenomenele pe care sînt chemate să le definească. Un limbaj al culturii, propriu doar ei, devine imediat sesizabil (prin imagini, care sînt compatibile şi cu funcţionarea vieţii intelec­tului, mediind, prin simbolica lor, pluri­semantică şi plină de ecouri, ceea ce nu se poate întotdeauna „împărtăşi direct conştiinţei", făcînd ca sensurile, conţinuturile organic predate în configuraţiile imagistice folosite, să transpară cu pregnanţa faptelor de viaţă pentru receptorul pentru care obiectul observaţiei şi subiectul ei se unifică.

Trebuie să concedem existenţa unui „suflet al popoarelor, care pare a se impune ca exis­tent, aşa cum există suflete ale indivizilor umani, în cadrul mişcării filosofice germane a veacului al XIX-lea – atrăgeam atenţia în studiul nostru intitulat „Leo Frobenius în filosofia culturii şi a istoriei publicat ca introducere la Cultura Africii („Kulturgeschichte Afrikas"), Bucureşti, Ed. Meridiane, 1982, – prelungirile în problema ontologică a unor teorii ştiinţifice provenind din biologie (Wilhelm Roux sau Hans Driesch) sau din botanică (Adolf Engler), au pus într-un nou făgaş gîndirea asupra evoluţiei umanităţii, îmbogăţind-o, cu substratul lesne de vădit, de ordin metaforic, al similitudinilor dintre speţa umană şi celelalte speţe, zoologice ori botanice. Generalizărilor degajate de asemenea din geo­logie (Eduard Süss), sau din geografia umană, etnografică şi politică... li s-a acordat de altfel mare atenţie din partea filosofilor preocupaţi de ştiinţele istorice, – spuneam cu acelaşi prilej citind dintre antropogeografii care l-au putut influenţa pe Frobenius numele lui Ratzel şi al lui Vierkand. Şi iată că, la începutul lucrării sale din 1925, cea de faţă, Frobenius însuşi critica aporia în care ajunsese istoria culturii, sfîrşiată între două tipuri de concepţii opuse. Cea a lui Adolf Bastiarn (1826-1905), fostul director al Muzeului etnografic din Berlin, explorator al continentelor unde „popoarele naturii" (Natur­völker) aşa-zise îi puteau oferi teme de studiu, se putea reduce, cu oarecare silnică simplifi­care, la teza că fenomenele culturale au la bază funcţii ale spiritului omenesc în genere, urmîndu-și apariţia conform unor legităţi, ine­xo­rabil manifestate independent de mediul geo­grafic; cea a lui Friedrich Ratzel (1844-1904), fondatorul geopoliticii şi antropogeografiei, făcea, dimpotrivă, ca fenomenele culturale să-şi afle temeliile în caracterele specifice ale mediu­lui geografic al etniei la care ele apar, lăsînd spiritului uman conştient o foarte îngustă zonă de manifestare. Şi într-un caz şi într-altul, adică şi în ipoteza că spiritul omenesc produce cultura prin caracterul legic al funcţionării sale (Bastian) şi în cea conform căreia temeiurile culturii se află în afara conştiinţei, în mediul geografic al omului, se păstra, cu toată situarea diametral opusă a autorilor acestor teze, dife­renţierea între omul, subiect, şi cultura, obiect al acţiunii sale, legic libere ori dimpotrivă fatal determinate. Noutatea teoriei lui Frobenius despre zonele de cultură, înţelese ca ale unui suflet supraindividual al popoarelor, suflet care se manifestă prin om, calificîndu-l spiritual fără voia lui chiar, constă în considerarea culturii ca subiect şi a omului ca obiect, ceea ce inversează poziţiile anterioare, dînd capacităţii speţei umane de a crea cultură, adică paideumei, cali­tate de ordin ontologic. Necesitatea înlocuirii termenului uzitat şi uzat la maximum, „cultură, prin termenul „paideuma s-a vădit pentru Frobenius de îndată ce a fost pus în situaţia de a da piept cu spiritul endemic al Creativităţii popoarelor africane.

„Paideuma" este, după Frobenius, „trans­cen­denţa mediului, devenită chip prin oameni".

Poziţia aceasta – fie odată mai mult spus, cu totul contrarie concepţiei activist-mecaniciste a istoriei culturale care vede în obiectele şi faptele culturii obiecte ale materializării unei Kulturwille, unei programatice „voinţe de cultură, autopropusă umanităţii omului ca un punct obligator în programul devenirii sale, a fost considerată drept un semn al gîndirii deterministe la Frobenius, drept o „limitare a omului apt să creeze liber şi din propria-i vo­inţă. Voinţa liberă a omului este, evident, în concepţia frobeniană, limitată de către Pai­deuma, realitate supraindividuală care, spaţial şi temporal, îl însufleţeşte pe omul individual. Este ca şi cum pîraieie, fluviile, cascadele, lacu­rile, izvoarele ar putea să se considere frus­trate de libertatea lor, zăgăzuite în dorinţa lor de a se configura specific prin cădere, curgere, ţîşnire, şerpuire, stagnare, de către legile hidro­energeticei şi hidromecanicii.

Între „paideuma" unui spaţiu şi timp şi viaţa oamenilor poporului respectiv există o legătură imanentă, o asemenea legătură imanentă încît pierderea sentimentului paideumatic al spaţiului are drept urmare şi dispariţia omu­lui însuşi. „Paideuma formează rasele", ea îl con­strînge pe om să urmeze calea pe care i-o trasează, îl domină, îl stăpîneşte atît de total încît nimeni nu i se poate sustrage, încît omul nu se poate dezvolta spiritualiceşte decît în sensul paideumei ce-i este înnăscută, – scrie Frobenius în 1920, în studiul „Spaţiu sufletesc şi spaţiu vital", ce apare drept al 12-lea capitol din cartea de faţă, slujind la delimitarea dintre specificul culturii Orientului şi specificul cul­turilor occidentale. Bazate pe dezagregarea rădăcinilor culturilor urmărite pînă la o adîn­cime extraordinară a străvechiului strat paideu­matic originar, delimitările între Orientul, adîncit în sine, aprofundîndu-și capacităţile de intensificare a spiritului, întemeiat pe viziunea lumii ca spaţiu-grotă, şi Occidentul ce-şi creează formele civilizaţiei materiale şi spirituale pe baza unei viziuni a neliniarităţii spaţiului mundan, conform unui impuls către extindere, spre cucerire a tot mai depărtate ţinuturi, spre supradimensionalitate şi universalitate, sînt baza unor analize culturologice care au făcut de atunci carieră. Speculaţiile în legătură cu „spaţiul închis şi „spaţiul deschis, pornind de la tipurile de locuinţe ale sedentarilor – pentru că adăpostirea în tabere de corturi a nomazilor nu este echivalentă cu retranşarea în incinta spaţială a unui interior, cortul nefiind decît un fel de „haină a familiei şi nu un „home, un „aca­să", el migrînd odată cu nomadul şi nestăvilindu-i contactul cu cerul şi cu zările pus­tiurilor terestre – au devenit de atunci celebre.

Oswald Spengler şi Lucian Blaga au extras şi stors din aceste reprezentări toate argumentele posibile, pînă la ultimele lor consecinţe, în legă­tură cu atitudinile sufleteşti, antinomice de cucerire (katabasis) sau de retragere (ana­basis) din faţa orizonturilor spaţiale date. Ideea de spaţiu vital natural, care a apărut ast­fel la Frobenius din necesităţi teoretice des­criptive şi delimitative, n-are de-a face nicidecum cu agresiva afirmare a conceptului de Lebensraum, spaţiul vital postulat de pseu­dofilosofia nazismului drept necesitate dar­winistă solicitată de un popor de la mediul său, fie şi în detrimentul altor popoare, sau tocmai cu scopul de a înlătura alte etnii de la viaţă, n-are nimic de-a face cu concurenţa vitală, cu lupta pentru viaţă. Spaţiul vital natural în sistemul frobenian de gîndire culturologică este un concept menit să explice urmările de tipul tendinţelor occidentale spre cucerirea continuă de noi spaţii pe suprafaţa pămîntului, care au dus la descoperirile geografice din preziua lumii moderne, la revoluţia pieţii mondiale după Columb şi la colonialism, ca şi la raţionalizarea, mecanicizarea şi tragerea către pozitivare mate­rialistă a mentalităţilor scientiste, de rigoare în structura sufletească a oamenilor Occidentului, puse (toate acestea) în cumpănă cu dragostea de aprofundare şi intensificare a vieţii spirituale, retranşate într-un spaţiu limitat, a lumii orien­tale.

Culturile întemeiate pe idolatrizarea vasti­tăţii se modifică prin transpunerea în alte spaţii (colonialii, în formaţii opuse ca sens celor din metropolă), sau prin îngrădirea voluntară a spaţiului vital iniţial, în cadrul unor oraşe ten­ta­culare, între labirinticele ziduri ale cărora sentimentul nelimitării, vastului, infinitului, se pierde, astfel încît consecinţele paideumatice ale acestor mutaţii pot duce la sciziuni sufleteşti grave. O asemenea sciziune este constatabilă, după autorul nostru, în jurul anului 1914 în cultura occidentală, căci izolarea Germaniei agresoare în Primul Război Mondial (ca şi în al doilea şi ca şi în repetiţia lor generală din 1870-1871), blocarea ei economică, militară şi culturală, încercuirea ei prin forţe sufleteşti şi materiale ostile pe drept, au constrîns poporul german, spune Frobenius, să treacă de la idola­tria faţă de dimensionarea universală a spiri­tualităţii sale, la o atitudine de închidere în sine, de aprofundare a specificului propriu, de voită autoizolare, de insularizare în cadrul oceanului uman terestru. Nu omul „face cul­tura: mai curînd realitatea transcendentă a forţelor pai­deumatice îl formează pe om, îl configurează specific, îl structurează în chip creator, îi deter­mină geniul. „Geniul este o parte, o expresie, o întruchipare de vîrf a paideumei. Geniul este chintesenţa rasei, intenţionalitatea ei culturală.

Cultura, înţeleasă ca o realitate care-i mode­lează lăuntric pe oamenii aceluiaşi spaţiu paideumatic, are un humus al său, un domeniu închis, care este însă permeabil fecundărilor prin impactul cu alte culturi. Există culturi plate (Flachkulturen) şi culturi înalte (Hochkulturen), după cum există culturi cu caracter masculin, fertilizator, mobil, agresiv, impunîndu-se celor opuse, feminine, zămislitoare, statice, pasive, receptacule dornice de fecundare, virgine, şi roditoare dacă se produce mariajul lor cu aştep­tatele culturi masculine. Există, după Frobenius, întocmai ca în regnul organicului, unde polenul staminelor, elementul masculin, caută pistilele feminine ale receptaculelor ce le aşteaptă scu­turarea dorită pentru a zămisli rod, un spirit patern şi unul matern al culturilor, opoziţia masculin–feminin fiind sterilă în caz că nu are loc alternativa situare a fiecăreia dintre categoriile acestea pe poziţia de donator sau de primitor. „Orientul şi Occidentul sînt de neînţeles numai prin unul din cele două fenomene originare, fiecare din acestea este de nedespărţit de spa­ţiul terestru care l-a născut, dar şi steril, cîtă vreme celălalt nu a azvîrlit în el paideuma... ajunsă la stadiul de sămînţă coaptă". Astfel, creştinismul îi apare gînditorului acestuia drept „ultimul şi cel mai copt fruct ce cade din pomul culturii orientale, ca ultima formulă magică a celei mai pronunţate conştiinţe a grotei. Pe însuşi terenul său natal, unde pămîntul este străpuns în acelaşi timp de sămînţă persană, creştinismul rămîne neputincios, dar acţionează fecundînd pe terenul paideumei materne a Occidentului, care, purtată de cel mai viguros sentiment al vas­tităţii, crește nemăsurat sub forma culturii germanice creştine din epoca goticului".

Spiritului feminin occidental, paideumei materne întemeiate pe sentimentul orizontal al vastităţii, îi este riguros necesară agresiunea spiritului masculin oriental, paideuma paternă întemeiată pe sentimentul intensităţii, verti­ca­lităţii, aprofundării, în gîndirea iniţiată de Frobenius; prin el, meditaţia culturologică regăseşte formulările originare parcă ale filosofiei vechi chineze, după care orizonta­li­tatea principiului yin (feminin, minus) aşteaptă conjugarea cu principiul verticalităţii, mascu­linului (yang), plusul absolut, din dialectica împletirii celor două principii rezultînd ordinea cosmică.

Este, fără doar şi poate, limpede, în sistema­tizarea tezelor de morfologia culturii pe care le avansează Leo Frobenius, influenţa gîndirii marelui Goethe, pentru care modul organicului este tiparul inexorabil al structurării oricărui fenomen cultural. Căutarea „fenomenului origi­nar", Urphanomen-ului, fecundează întreaga cercetare culturologică a lui Frobenius. Cel care, dinlăuntrul tristeţei sale de bun patriot ce contempla dezastrele suferite de ţara sa, iubită deşi o ştia culpabilă de crime împotriva restului umanităţii, pentru că o ştia şi aptă de cea mai înaltă şi mai monumentală cultură filosofică şi estetică din Europa, nu pregeta să gîndească asupra momentului iniţial al despărţirii Germaniei de drumul Occidentului de dincolo de Rin, întrebîndu-se patetic asupra caracterelor culturii germane şi căutînd „ce este cu adevărat german, urmărind definirea specificului paideumatic al naţiunii sale, ne dă un model etic în felul în care înţelege să-şi aplice cercetarea culturilor extracontinentale la cunoaşterea, absolut vitală pentru generaţia sa, a germanităţii. Trăirea, mai presus de ştiinţa livrescă, a faptului de cultură dinlăuntrul lui, printr-o genială intuiţie a faptului original, ce-a produs imensa diversificare a culturii lumii germanice, în cadrul căreia coexistă catedrala gotică, filosofia lui Kant şi Hegel, muzica lui Johann Sebastian Bach, Mozart, Beethoven, Schubert şi Brahms, matematica lui Gauss şi Einstein, poezia lui Goethe şi cercetările aplica­tiv ştiinţifice ale lui Koch în medicină, ale lui Hertz în fizica cîmpurilor magnetice ori ale lui Max Planck în materie de cuante, urcarea scării de evoluţie a arborelui paideumatic de la nive­lul rădăcinilor şi pînă la coroană, încorporarea unei atît de bogate experienţe culturale n-ar fi fost la acest culturolog posibile fără trăirea culturilor străine studiate în Africa şi în Orient. Factorul străin intuitiv a devenit în întregime cărămidă şi mortar pentru o nouă sinteză a celor de acasă. Subiectul observaţiei a devenit obiect. „Eul" din trecut a devenit un „el al „eu­lui din prezent – ni se mărturiseşte patetic eroul aces­tei epopei a cunoaşterii. Frobenius nu e un privat­gelehrter distanţat de obiectul stu­diului său, un doct cercetător al unei felii fetişizate din realitatea, disecată şi ucisă prin fragmentare analitică, aşa cum însuşi îşi arogă dreptul de a nu se putea mulţumi să fie. Eseis­tica sa plină de patos spre pledoaria unui cetăţean al patriei sale, distrusă de veleităţile imperialiste ale militarismului prusac, pentru recunoaşterea rolului real ce ar fi trebuit să-i revină în con­cer­tul culturii universale şi încercarea de a preîntîmpina un nou dezastru, care a şi venit de fapt, după moartea sa, prin a doua agresi­une, produsă de nazismul în ascensiune în ultimul deceniu de viaţă a lui Frobenius. Dorind o supunere a Europei şi a restului lumii, Germania se afla în „prada unei supratensiuni a dimensiunii sau a intensităţii", înceta adică să mai fie legată de vitalitatea sa paideumatică, cu care paideuma europeană globală este parţial, dar obligatoriu solidară, cum e structura configuraţiei globale solidară cu configuraţia părţilor sale, şi juca un rol caricatural, grotesc, denunţat de filosof la indivizi ca şi la popoare. Interesant este să observăm că sistematizarea cercetărilor de culturologie în concepţia lui Frobenius nu duce numai la explicarea formelor de cultură speficice unor anume popoare, prin relaţie cu un anume orizont spaţial sub­conştient, – precizarea planului în care paideu­ma acţionează spre a produce cultură specifică se datoreşte acuităţii analitice a lui Lucian Blaga, care întregeşte, cu un real simţ al sintezei filosofice, schemele iniţial sărace, propuse de Frobenius şi de Spengler paralel şi aflate în aerul anilor săi de studenţie la Viena şi ai anilor săi de călătorie la Berna şi Lisabona, între cele două războaie mondiale.

Frobenius nu încearcă numai să explice cum produce cultură un popor şi în ce plan se petrece elaborarea imaginilor ce compun for­mele sale culturale specifice. El nu e numai un anatomist şi un fiziolog al culturii. Este un morfolog dublat de un istoric al evoluţiei cultu­rilor. Pentru Frobenius, important nu e numai să se ştie ce tipuri de cultură sînt produse de acţiunea transformatoare a mediului, ajunsă să se încorporeze spiritului etniilor printr-un fel de memorie genetică a însuşirilor dobîndite prin convieţuirea îndelungă a omului cu un anume orizont spaţial. El a căutat să-și explice, printr-o concepţie care a fost calificată drept „difuzionistă, similitudinile şi deosebirile din­tre formele umane de cultură. Cercetînd, cum dorea, în profunzime liniile mari ale evoluţiei culturilor, el a ajuns să constate unitatea lor: „...paideuma culturilor înalte s-a răspîndit în lume... aşadar, a modificat de asemeni mediul. Fenomenul acesta s-a petrecut în perioada noastră culturală ca o deplasare de la est spre vest. Se pare că mai întîi cultura înaltă s-a dezvoltat în ţările din sudul Asiei, de pe ţărmul Oceanului Pacific şi al Oceanului Indian, apoi s-a extins spre Asia de Vest; de aici, a cîştigat spaţiu în regiunea estică a Mediteranei, de unde s-a deplasat în Italia, apoi spre Franţa, apoi în Anglia. Cu fiecare schimbare de spaţiu, cultura a prezentat un chip nou, o nouă dezvoltare... Schimbării mediului i-a corespuns mai curînd o modificare în tectonica existenţei.

Dialectica transformării culturilor litorale în culturi ale uscatului, transpunerea unor padeume ale extensiunii pînă la dimensiuni cos­mice în paideume ale aprofundării lăun­trice pînă la infinitul vertical al spiritului înalt-adînc al omului faustic continental sînt mişcări ale evoluţiei paideumatice pe care Frobenius le presupune a fi stat la baza alternativelor fecun­dări reciproce ale etniilor din ciclul nostru cultural, pe de-a-ntregul redevabil mitului solar, oceanic.

Nu ştiu dacă intuiţia originară a unei unităţi primordiale a culturilor, derivate din difuzarea cultului solar presupus de Frobenius a fi venit dinspre Pacific, se mai susţine astăzi, chiar dacă istorici ai religiilor de talie mondială, ca Mircea Eliade, îşi fundamentează uneori explicaţia cosmicităţii viziunilor mitologice, ce stau la baza arhitecturii indiene de litoral, prin miturile similare, încă vii azi în folclorul dravidian, echi­valente cu cele ale australienilor şi altor etnii ale Oceaniei. Pe de altă parte, Frobenius îşi corectează pe parcursul cercetării schemele de interpretare a legilor dialecticii desfăşurării acestui proces de difuziune, şi nu doar în Pai­deuma găsim afirmată ideea că nu Orientul a trimis spre Apus cultură, ci că Europa vestică, Franţa şi Spania de azi, au generat pe teritoriile ei prima cultură, a paleoliticului, migrată apoi în Africa, unde ea se mai decelează şi azi ca formă paideumatică vie, producătoare a unei mitologii ce se regăseşte apoi, reîmprumutată vestului care a făcut-o să cuprindă Orientul, de către acelaşi Orient dornic prin milenii să-şi plătească datoria.

Între Zeitalter des Sonnengottes („Epoca zeului Soare") din 1904, şi Geographische Kul­tur­kunde („Culturologie geografică) din acelaşi an, concepţia difuzionistă se îmbogăţeşte şi se diversifică pînă la nemairecunoaşterea iden­tităţii ei. În această din urmă lucrare, ale cărei idei sînt expuse din nou în „Expresia mediu­lui, din 1923 (Capitolul 16 al Paideumei), difuziunea culturală este studiată în funcţie strictă de zonele geografice. Nu mai e vorba de un spaţiu transcendent, de un orizont spa­ţial supraordonat omului, metafiziceşte detec­tabil ca avînd realitate ontologică doar în funcţie de obiectivările culturale ale zonei şi etniei respective, ci de un adevărat dialog al paideumei cu decorul mediului natural real în care viaţa etniei producătoare de cultură se desfăşoară. Formarea raselor, modelate de paideumă după concepţia frobeniană, este pusă în legătură cu repartiţia zonelor de ploi pe glob. Regiunile sărace în ploi, adică, de la Est la Vest, desertul Gobi, desertul Takla-Makan, pustiul iranian, Arabia interioară, Sahara, acest cordon de nisi­puri sterpe şi de stepe sărace în vegeta­ţie desparte culturile „nordice" ale zonei tempe­rate de culturile zonei tropicale şi subtropicale.

Dislocarea culturii de la Pacific şi Oceanul Indian spre vest a continentalizat cultura lito­ralului, deplasînd şi din zona sudică în zona temperată, de climă continentală, elementele culturilor subtropicale şi tropicale maritime, litorale. Cum fiecare din regiunile sărace în ploi este „locuită de o proprie tulpină, comună unui grup de limbi" (şi anume, deşertul Gobi adăposteşte mongoli, stepele Takla-Makan dau găzduire Ural-Altaicilor turcomani, pustiul persan indo-germanicilor, pustiul arab semiţilor, Sahara