Secolul coanei Lizica. Convorbiri din anii 1985-1986 cu Elisabeta Odobescu-Goga

„Ce ar fi istoria, dacă n-ar fi memoriile?"

Această întrebare retorică pare a o fi călăuzit pe Elisabeta Goga¹ încă din adolescență. A făcut parte din buche­­tul de fete care și-au trăit tinerețea în ultimii ani din la belle époque, premergători Primului Război Mondial, după reguli care pre­supuneau portul corsetului, ieșirea în lume înso­țite de guvernante, flirturi strict supravegheate. Nepoată, după tată, a scriitorului Alexandru Odobescu și descendentă – din partea mamei – a vechiului neam boieresc al Floreștilor, ea s-a înrudit practic cu mai toată protipendada româ­­nească. Femei și bărbați din familiile Ghica, Balș, Manu, Carp, Berindei, Rosetti îi sunt mătuși ori unchi; are veri și verișoare pretutindeni în această lume, împreună cu care învață limbi străine, se plimbă, bea ceai, face gimnastică și muzică, patinează ori bârfește – de cele mai multe ori inocent – vreo strămătușă excentrică ori un unchi plin de ciudățenii. E un trai ce îi pare firesc: „toată lumea are guvernantă", călătoriile în străinătate sunt ieftine; la coadă, la piață, stau servitorii…

Imaginea idilică a vieții de la București, „oraș al grădinilor", întreruptă doar de retragerea la moșie ori, vara, la Sinaia, în preajma suveranilor, ar fi putut continua la nesfârșit. Adolescenta sprințară ar fi fost logodită curând de părinți, cu alesul lor, ar fi ajuns mamă, mai apoi matroană onorabilă cu zile de primire, opere caritabile și grija de a-și păstra rangul. Ar fi împărtășit, așa, soarta mai tuturor fetelor ieșite din familii boie­rești a căror viață era ritmată de canoane și reguli stricte, de o etichetă adesea sufocantă ce impunea în primul rând ascunderea sentimen­telor.

Noi, cei de azi, n-am fi aflat, poate, niciodată ce gânduri o animau, ce forță uimitoare sălășluia în adolescenta exuberantă, plină de inițiativă și curaj, dacă asupra țării nu se abătea urgia Primului Război Mondial.

De la o zi la alta, nepăsarea și viața ușoară a atâtor „fete în floare", cum ar fi spus Proust, s-au schimbat dramatic. Confruntate cu spectrul bombardamentelor, al mizeriei materiale, al aflu­­xului de răniți ce trebuiau îngrijiți – toate aceste făpturi delicate, preocupate până atunci să descifreze o partitură de Schumann ori să viseze pe un volum de Paul Bourget, s-au inte­grat efortului uimitor al României de a rezista ocupației germane, de a supraviețui cu orice preț până la victoria finală, în care au crezut nestrămutat, clipă de clipă, în pofida mizeriei cotidiene de neînchipuit a veștilor catastrofale de pe front.

Toată acea educație, ce putea părea unui observator superficial bună doar spre a susține o conversație frivolă de salon, și-a dat măsura pe deplin: devotament, seriozitate, putere de îndurare, îmbărbătarea celorlalți, curaj – adesea nebunesc – toate animate de o ură neostoită împo­triva invadatorului.

Elisabeta Odobescu a făcut ceva în plus: a ținut un jurnal.

Gestul în sine nu e o noutate pentru răstimpul dintre revoluția pașoptistă și Primul Război Mondial. Cele câteva zeci de asemenea piese, păstrate în arhivele noastre, o dovedesc cu pri­sosință – argument o dată în plus al educației de tip victorian ce impunea să-ți ordonezi gân­du­rile și să le exprimi cursiv, frumos și echilibrat în scris. Dar, ca și contemporanele ei, Zoe Ben­gescu (căsătorită Cămărășescu) ori Ella Filitti (căsătorită Costinescu), Elisabeta Odobescu nu se mărginește la o simplă consemnare de bon ton de plimbări, ceaiuri, serate muzicale, primiri, vizite ș.a. Mai mult, și aici intervine, desigur, personalitatea ei extraordinară, cea care va deveni, imediat după război, soția lui Eugen Goga, fratele poetului și omului politic Octavian Goga, are un talent incontestabil de narator. Caracterizarea personajelor, forța cu care sunt înfățișate momente dramatice, clipe de suspans, dialogurile alerte conferă paginilor ei de jurnal o valoare epică de excepție.

Inventivitatea românilor ca să se aprovizio­neze sub nasul nemților (purcei sau viței trans­portați în sicrie, urmate de familia îndurerată), evrei ce promit a trece la creștinism dacă scapă de bombele aruncate de Zepeline, reacția mito­canului în fața frustrărilor generate de război (acesta „se naște ofensat, constată ea pe bună dreptate), „infama umanitate întâlnită în tribu­nale, zvonurile nebunești despre fapte și oameni (ca acelea privindu-l pe Zizi Cantacu­zino: a cucerit Transilvania ca Mihai Viteazul, a fost rănit ușor, a fost rănit grav, e mort, umblă deghizat în ungur), considerații asupra nepregă­tirii noastre militare (de care se face vinovat Ionel Brătianu) ca și asupra ajutorului insuficient al aliaților, preluate, evident, din anturajul mai copt la minte, valurile de răniți, cu suferințele, cu problemele lor – toate acestea oferă un tablou unic al Bucureștilor sub război a cărui expresi­vitate amintește de un scenariu de film.

Parcurgând Jurnalul, cititorul de azi va conveni, nu ne îndoim, alături de contemporanii de odinioară ai domnișoarei Elisabeta Odobescu, că „scrie ca un bărbat". E de altminteri compli­mentul care, după propria mărturisire, i-a făcut cea mai mare plăcere, atunci, în vâltoarea războiului.

Ne grăbim să precizăm că acest omagiu nu privea Jurnalul ca atare – publicat acum pentru prima oară, în paginile de față – ci un manifest antigerman scris în plină ocupație, multiplicat manual și plasat cu precădere în casele „nemțo­fililor". Textul avea să provoace un scandal de pomină.

Cu o stăpânire de sine exemplară, fetișcana de până mai ieri începe să lucreze într-un spital, îngrijește răniți și ajută la evadarea spectacu­loasă a unor ofițeri români. Ba găsește răgaz să ducă totuși și un minim de chinuită viață socială. Momentele de roman polițist alter­nea­ză cu scene naturaliste, iar prezența de spirit, dăruirea, solidaritatea de clasă fac minuni. Ce o animă? De ce e neobosită? De ce nu renunță? Pentru că își vrea țara curățată de acești sales boches, acești nemți infecți, pentru că vrea să scape cât mai mulți semeni de năpasta rănilor (țărani de o noblețe sufletească inegalabilă, simpli gradați ori ofițeri cu o ținută demnă de urmașii împăraților germani – scrie ea entu­ziastă), să ajute cât mai mulți combatanți să ajungă în teritoriul liber al Moldovei spre a relua lupta până la victorie.

Mai are un motiv, pe care îl poate încredința doar Jurnalului: o face de dragul acelui poilu care-i stăpânește toate gândurile. Îi vine „să urle că îl știe departe, dar „oamenii bine crescuți nu-și arată disperarea, încât acest chin trebuie lăcătuit cu grijă în tainițele Jurnalului.

Va rămâne așa până la ediția de față.

La încrâncenarea cu care se implică adaugă ura, mărturisită în aceleași pagini, împotriva colaboraționiștilor. Și aici oaia neagră rămâne Marthe Bibescu, „hoașca oribilă, „trădătoarea. Nimic din ce a făcut aceasta pentru răniți nu e recunoscut. Rămâne complicea dușmanului și atât. Berthelot însuși amenință că va restitui decorațiile românești dacă prințesa va fi răsplă­tită cu Legiunea de Onoare, cum sperau unii ziariști francezi. În ochii Elisabetei Odobescu filogermanii n-au nici o scuză, chiar dacă majori­tatea rămân în faza colaboraționismului retoric. Excepție a făcut C. Stere, cu „foaia lui de varză", Lumina, cerând încetarea rezistenței împotriva germanilor.

Elisabeta Odobescu nu acceptă motivarea filogermanilor prin teama seculară de ruși. Tânăra patrioată se pătrunde în această pri­vință de o stare de spirit care, datorită victoriei aliaților, n-a făcut decât să se generalizeze după încheierea păcii, progermanii rămânând în memoria românilor ostracizați moral, respinși din viața publică a țării.

*

Jurnalul Elisabetei Odobescu rămânea, poate, doar o mărturie memorialistică de excep­ție, grație condeiului „de bărbat" al autoarei, dacă sociologul Zoltán Rostás n-ar fi avut ideea salutară să angajeze, peste 70 de ani, lungi discuții retrospective cu cea, ajunsă acum, la vârsta senectuții.

Majoritatea anilor scurși de la Primul Război Mondial n-au fost ușori pentru tânăra devenită, în 1919, Elisabeta Goga. Dar, din nou educația, mediul în care a trăit și-au spus cuvântul.

Un optimism robust, o curiozitate neador­mită, ca și capacitatea de adaptare la condițiile mizerabile de viață oferite de regimul comunist clasei sale sociale fac din Elisabeta Goga un interlocutor prețios pentru sociolog. Din reme­mo­rarea consemnărilor reținute de Jurnal, defor­mate de timp, cea mai grăitoare ni se pare ima­ginea neamțului. Acum acesta îi pare „foarte cumsecade, „s-a purtat frumos – chiar dacă „a furat tot!"

Explicația o găsești abia când sunt aduși în discuție rușii și comportamentul lor în al Doilea Război Mondial. Prin comparație, teutonii Kai­zerului pot fi catalogați, e adevărat, ca fiind „de treabă".

Profesoară „clandestină" timp de 30 de ani, Elisabeta Goga vine în contact cu o lume post­belică pestriță, neobișnuită, având un numitor comun: dorința de a învăța limbi străine. E mereu bine informată, și judecățile ei de valoare trădează bunul simț și echilibrul celei bine edu­cate și bine pregătite pentru viață.

Cât privește evocarea trecutului, dincolo de ineditul unor relatări, răzbate bârfa delicioasă, satisfacția caracterizărilor vitriolate: Caragiale „plăcintar care ținea tava pe frunte, Olga Mavrogheni (doamna de onoare a reginei Elisabeta) „când surâdea aveai impresia că te mușcă, Maniu „n-avea cap de politician, Elena Văcărescu avea în ascendență „un filon țigă­nesc, Pantelimon Halippa scria „versuri de plăcintă, Sabine Cantacuzino fusese „otrăvită și „haină" în descrierea contemporanilor încât își atrăsese două răsunătoare procese…

*

Îngemănarea fericită a Jurnalului de adoles­centă cu interviul nonagenarei înseamnă mai mult decât jalonarea unei vieți și se transformă în veritabil document. Imagini retro și viața coti­diană sub dictatură judecate detașat, cu înțe­lep­ciunea conferită de povara anilor, iată ce a reușit neobositul sociolog Zoltán Rostás să ofere publicului.

Să-i fim recunoscători pentru acest demers și să purcedem la lectura volumului.

Georgeta Filitti

¹ Elisabeta Odobescu (căsătorită Goga) s-a născut în 1892. Fiică a colonelului Constantin Odobescu (aghiotantul regelui), nepoata scriitorului Alexandru Odobescu, a cunoscut din interior viața aristocrației bucureștene. În timpul ocupației germane din 1916-1918 a capitalei, în calitate de voluntară a Crucii Roșii îngrijește răniți, ajută la evadarea unor ofițeri români și se remarcă prin activitate anticolaboraționistă. În 1920 se căsătorește cu scriitorul și ziaristul Eugen Goga, fratele poetului Octavian Goga. Mamă a două fete, Ruxandra (1921) și Ana (1923), Elisabeta Goga rămâne văduvă în 1935. Continuă activitatea la Crucea Roșie și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, până la preluarea organizației de către noile autorități. În timpul regimului comunist își câș­tigă existența dând ore de limbi străine. A decedat în anul 1990.

Convorbire și jurnal, tur-retur

Cu toate că au trecut aproape 20 de ani de la înregistrarea convorbirilor cuprinse în acest volum, acestea îmi provoacă și azi aceleași sentimente ca în momentul înregistrării lor. Într-un București ata­cat de buldozere, cu frigul persistent din case și birouri, cu magazine goale, cu o lume care totuși „se descurca, m-a stăpânit o curiozitate nestă­vilită de a scruta trecutul orașului nu prin (re)construirea portretului-robot al bucureștea­nului de altădată, ci prin convorbiri cu bucureș­teni despre viața lor. Cunoșteam deja orașul din cărți și albume de arhitectură, dar dorința mea a fost să pătrund dincolo de fațadele care oricum se dovediseră mai vulnerabile decât oamenii. Știu că timpul își pune amprenta asu­pra intențiilor din trecut, dar reascultarea unor conversații înregistrate în trecut te ține în captivi­tatea „prezentului de atunci. A acelui „prezent" care m-a determinat, m-a forțat aproape, să încerc posibilitățile unei metode – istoria orală –, cu dorința implicită de a fructifica avantajele ei teoretice. Dar, înainte de orice, am încercat să pătrund în microculturi, prin convorbiri despre viață, așa cum a fost trăită de subiecții aleși de mine.

Nu am căutat reconstituirea trecutului cu orice preț, dar nici reflexii, păreri despre prezent. Fiind fascinat de studiul mentalităților, al vieții cotidiene, al microistoriei, căutam pur și simplu persoane în vârstă cu care – prin convorbiri – să construiesc o istorie deliberat subiectivă a Bucu­reștilor. O istorie fără date neapărat precise, fără numărul exact al locuitorilor, fără lungimea totală a străzilor, fără venitul pe cap de locuitor. O istorie autentică, o istorie credibilă pentru mine. O istorie a secolului, deci, compusă din mozaicuri de convorbiri, dar care conțin infor­mații și interpretări implicite despre capacitatea de supraviețuire a acestei capitale.

Am crezut atunci – și cred și acum – că, de pildă, diversitatea culturală a Bucureștilor con­ține un ceva comun, permanent, care indiferent de sistemul de stăpânire sau de ocupație, estom­pează conflictele, contradicțiile între clase, grupuri, etnii și mahalale.

Fără îndoială, în toată „expediția" mea în spațiul istoriei orale multiculturale a capitalei anilor ’80, întâlnirea cu doamna Elisabeta Goga, născută Odobescu, a fost pentru mine cea mai importantă. Am inclus un fragment din aceste convorbiri în volumul meu Chipurile orașului. Istorii de viață din București. Secolul XX (Editura Polirom, 2002), cuprinzând mărturii din care se conturează amintita dimensiune multiculturală a capitalei.

Convorbirile cu doamna Goga au avut loc în anii 1985-1986 într-o mansardă din Calea Floreasca, colț cu strada Bunătatea Samari­tea­nă (!), unde această „reprezentantă a regimului burghezo-moșieresc" a ajuns în urma evacuă­rilor, mutărilor repetate din anii ’50. În interiorul mansardei la care se ajungea pe o scară de serviciu îngustă și întortocheată domina însă buna dispoziție și o voluptate a conversației în tradiția vechilor saloane. Nici urmă de autocom­pătimire.

Conversațiile cu doamna Goga – la care a participat cu tact și sensibilitate, dar și cu adău­giri importante fiica ei, Ruxandra Goga – mi-au oferit șansa pătrunderii în cultura aristocrației bucureștene, călăuzit cu luciditate și umor de o reprezentantă a acestei lumi.

Desigur, imaginea culturii unui grup social poate fi construită și din jurnale, corespondențe, memorii, ziare și reviste de epocă, dar convor­birea purtată cu un membru al ei constituie o experiență inegalabilă. Bunăoară, din surse scrise se pot afla, de exemplu, cheltuielile alimentare ale unei case mari sau meniurile servite. Dar nu e deloc sigur că în aceste surse vom găsi răspuns la întrebarea, de ce se pregătea mai multă mâncare la fiecare masă obișnuită: pentru a putea reține la masă oaspeții neanunțați (!), și pentru că servitorilor li se cuvenea ceea ce rămâ­nea de la masa stăpânilor. Nu era deci vorba de risipă, așa cum apare într-o anumită literatură istorică, ci de obiceiuri foarte raționale. Mai mult decât atât, dejunul avea mai mult o funcție socială, de reconfirmare a legăturilor, a solidari­tății dintre rude și membrii „societății".

M-au pus pe gânduri și cele povestite despre educația primită. În primul rând mi-am dat seama că educația domnișoarei Lizica, la fel ca a prietenelor ei, era păstrată în familie, făcută de părinți, guvernante, profesori particulari. Într-o perioadă în care instituția școlii avea menirea omogenizării naționale a elevilor într-un spațiu separat de familie, „coana Lizica – numită astfel de la vârsta de 5 ani, după cum mi-a relatat strănepoata ei, muzeografa Ruxandra Beldiman – beneficia de o educație euro­peană-aristocratică, în care valorile conti­nentale ale clasei sale și cele naționale românești coexistau armonios. Făcând calculul aproxima­tiv al orelor de literatură, desen, științe, muzică, lucru de mână, plimbări cu guvernanta germa­nă sau engleză, domnișoara Odobescu și priete­nele ei au fost mult mai intens și aprofundat educate decât contemporanele lor din școlile publice. Acest mod familial de a asigura educa­ție implica și o altă consecință: domnișoara Odobescu întâlnea cu preponderență copii din lumea ei. Astfel, nu este de mirare că sentimentul identității de grup, conștiința de „noi, s-a con­turat devreme și pregnant. Conștiința aparte­nen­ței la grup era atât de puternică, încât chiar și după decenii, în perioada conversației noastre mai puteam observa o ușoară neîncredere, ba chiar superioritate față de clasa de mijloc (indi­ferent de etnie). Povestea cu aceeași indignare și după șapte decenii că între ocupanții germani care se pretaseră la jafuri se găseau și ofițeri de viță nobilă, dar nu părea deloc mirată că unii ofițeri români rezerviști (evident, din clasa de mijloc) nu fuseseră la înălțime în timpul retra­gerii din Dobrogea.

Una dintre misiunile sociale ale doamnelor și domnișoarelor din aristocrația bucureșteană era participarea în organizații de binefacere, de sprijinire a artei, culturii etc. Din povestirile doam­nei Goga se poate observa cât de mult aprecia în tinerețe aceste îndeletniciri. Pare de la sine înțeles că ani în șir a activat ca infirmieră voluntară, în Crucea Roșie a doamnelor. Era o datorie oarecum moștenită. Zestrea educației o determină să rămână în capitala invadată de germani în 1916 și să îngrijească răniți. Consideră tot ca o datorie de onoare să ajute ofițerii răniți vindecați să fugă în Moldova pentru a se rea­lătura armatei române. Toate actele sale de rezis­tență – organizarea amintitelor evadări, redactarea de manifeste – le-a considerat firești, iar după război, și în ciuda puternicei sale aversiuni față de „nemțofili", nu a fost adepta măsurilor extreme contra acestora.

Întâlnirea cu doamna Goga mi-a oferit și bucuria lecturii jurnalului ei din timpul ocupației germane din 1916-1918 a capitalei. Jurnalul a fost ținut în limba franceză (traducerea în română ca și transcrierea convorbirilor au fost făcute de către soția mea, Irina Marmor Rostás), și a fost completat cu desene și tăieturi din ziarele vremii. Este de altfel revelator pentru personalitatea doamnei Goga faptul că în cursul numeroaselor mutări a salvat nu decorațiile cu care a fost distinsă (pe care nu punea mare preț), ci acest jurnal din tinerețe.

Includerea jurnalului în volum oferă rara ocazie de a putea confrunta o mărturie orală cu un document elaborat cu decenii în urmă chiar de persoana intervievată. Admițând că doamna Goga a răsfoit de-a lungul anilor propriul jurnal, comparația între interviu și jurnal este mai mult decât interesantă.

În experiența metodei istoriei orale s-a con­sem­nat, cu multă vreme în urmă, că dimensiu­nile, accentele întâmplărilor povestite variază cu trecerea timpului. Astfel dacă în Jurnal ocupanții germani sunt vehement contestați, în interviul realizat după 70 de ani amintirea lor a fost ate­nuată de cea, mai recentă, a ocupației sovietice. La fel, Martha Bibescu amintită o singură dată în Jurnal, în convorbiri revine de repetate ori ca un personaj puternic contestat. (De altfel, este curios de ce evită exegezii vieții și operei Marthei Bibescu, ca și istoricii Bucureștilor de sub ocu­pație, clarificarea scandalului relatat de doam­na Goga.)

Este clar că în general atât jurnalele și me­moriile, cât și convorbirile au motivații emoțio­nale. Cu atât mai mult în cazul Elisabetei Goga. Consemnează, iar după șapte decenii relatează nu pentru a servi istoriografiei, și cu atât mai puțin pentru a se justifica public. Scrie, poves­tește, când pentru a-și vărsa amarul, când pentru a se amuza. Din acest motiv anumite teme se repetă de-a lungul convorbirilor. Are tendința de a scoate în relief hazul unor situații chiar și atunci când este vorba de contexte dra­matice.

Comparând prețiosul document al percepției unei tinere dintr-o familie bună, Jurnalul dom­nișoarei Odobescu, cu povestirile de peste ani ale doamnei Goga, mi-am putut da seama de forța unei mentalități rămase neschimbate în ciuda sistemelor politice potrivnice și a condițiilor de viață vitrege. Valorile ei au rămas aceleași, chiar dacă accentele diferă de la jurnal la interviuri. Întâlnirile, convorbirile cu „personajul principal" al acestui volum, pe care puternica sa perso­nalitate și-a pus amprenta, mi-au adus o bucu­rie pe care sper s-o pot împărți cu cititorul.

Zoltán Rostás

Convorbiri din anii 1985-1986 cu Elisabeta Odobescu-Goga

Porto sau marasquin pentru domni

– Dacă mă pui să țin un discurs, să știi că nu sunt capabilă!

– Nu, Doamne ferește, asta nu! Ceea ce ați spus despre câți locuitori erau la București...

– 500 de mii de locuitori erau atuncea în București, înainte de primul război. Viața era foarte ușoară pentru toată lumea. Numai cei care într-adevăr... sau bețivi, sau leneși, sau așa, trăiau așa, mai în mizerie. Dar restul lumii, oricine putea să-și facă o... cum să vă spui...

– O existență.

– O existență destul de bună. De exemplu casele mai bune, așa, unde servitorimea era așa, de exemplu la noi, fiecare cap de servitor avea o jumătate de kilogram de carne pe zi, o pâine de un kilogram pe zi, condimente și tot ce rămâ­nea de la masă de la stăpâni. Fiindcă totdeauna rămânea, și era totdeauna așa, că dacă-ți veneau 2-3 persoane la ora mesei, puteai să le ții la masă foarte ușor, că era mâncare.

– Și oamenii se vizitau probabil?

– A, da, nu numai că se vizitau, dar erau case care aveau o zi de primire. De exemplu, gene­ralul Manu avea zi de primire marți. Doamna Petre Carp avea zi de primire vineri. Diferite persoane aveau zi de primire. Spunea sora mea că era la generalul Manu, și se serveau cești de ceai. Și s-au servit 80 de cești de ceai în ziua aceea.

– Nu trebuia să se anunțe nimeni atunci, în ziua aceea?

– Nu, nu, nu. Se știa, era totul preparat, erau diferite, așa, pesmeți, prăjituri, sandvișuri, ceai, bineînțeles, și cred, câteodată era porto sau marasquin pentru domni, dacă voiau. Pe urmă era enorm de multă servitorime. Era totdeauna un fecior, și câteodată încă doi sau trei pe lângă. Era o cameristă, erau fete în casă, era bucătar sau bucătăreasă. În general, foarte des bucătari țigani, care erau foarte buni bucătari. Rândași. Rândașul era omul care mergea cu bucătăreasa la piață, și care îi ducea greutățile. Fiindcă – /către fiica ei/ nu ai carnetul ăla așa, de la bu­nică-mea în care erau socotelile zilnice? Vezi dacă-i aici la vedere! Ca să vedeți zilnic ce costa masa. Carnea era 60 de bani kg, mușchiul era 1 leu 20, zahărul 1 leu 20 kg, untul mi se pare că la fel, kg. Pentru 1 leu aveai 20 de ouă, pentru 1 leu /râde/ la grădinărie aveai 100 de ardei grași. Un pepene era 25 de bani, dar asta era leu-aur. Leul românesc trecea prima. Pentru 100 de lei românești aveai 105 franci elvețieni. În general erau mulți servitori care de fapt nu aveau prea mult de lucru, fiindcă erau mulți.

– De unde proveneau acești servitori?

– În general din Ardeal, erau transilvăneni care... A, uite, stai să vezi, uite socotelile, și e și data. Trebuie să vă spui câți erau. Erau 10 stă­pâni și 10 servitori. La bunica mea, doamna Cornescu. Bunica mea a fost măritată întâi cu bunicul meu, Alexandru Florescu, care-l vedeți acolo, e pictat de el, să știi, că avea mare talent, care era frate cu generalul Florescu, ăla cu răz­boiul din ’77. Ei, și astea sunt cheltuielile zilnice. Te rog să vezi tot ce se cumpăra.

– Carne, pui, mielu’, salată, vin, zarzavaturi, unt – 1 leu 50, cartofi, zahăr... e vorba de bani.

– E vorba de bani, toată socoteala e de 22 lei și 15 bani.

– Fantastic! Ce putere avea leul! Mi-a poves­tit cineva, un bucureștean cu vreo zece ani mai tânăr ca dumneavoastră, că în copilăria lui dacă avea un leu se simțea atât de bogat...

– Era leu de aur. Era ceva extraordinar. Aveam o rudă îndepărtată care stătea în Mol­dova, o doamnă Balș, născută Florescu, și venea din când în când la București și stătea la hotel.

– Era soția inginerului Balș?

– O, nu, mult mai în vârstă, cred că acum ar fi avut 150 de ani sau așa ceva /râde/, era bă­trână atunci când eu eram copil. Și mama mea mi-a spus: „Du-te la tante Constance Balș, și o să-ți dea un pol de aur." Cred că aveam 10 ani sau 11. Pentru mine 1 leu era o avere, dar un pol de aur era ceva extraordinar. Și ne-am dus la Hotel Splendid parcă îi spunea, care era vizavi de Athénée Palace, colțul ăla care mai târziu s-a dărâmat, dar nu mai era hotel atunci.

– Practic în fața Cinei a fost, am niște vederi vechi...

– Da, acolo a fost, Hotel Splendid, a fost dărâ­mat imediat după război, a fost unul din locurile pe care le-au dărâmat nemții. Când au plecat. Locuiau acolo. Odăile de la hotelurile astea vechi erau foarte mari. Și tante Constance Balș era așa. Cât soba. Avea o fustă de moire negru și un matiné de mătase roz, plin cu dan­tele. Foarte elegantă, inele la fiecare deget și coafura era așa /arată/. Era aicia un conci, dar nu un conci ascuțit, așa, ca o plăcintă, dar mare, așa, și aici avea colțuri. În fiecare colț era o bijuterie cu o piatră de altă culoare. Eu eram cu guvernanta mea, englezoaică, am crezut că mor ca să mă împiedic să râd. Și, în fine, mi-a oferit bomboane de la Capșa, și după aia ne-a dat polul. Și după ce am stat cât trebuia să stau ca să fiu politicoasă, am plecat. Pușcă m-am dus la Alcalay. Alcalay era colț cu Bulevardul. Calea Victoriei. Unde-i Hotel Bulevard, jos era librăria Alcalay. Unde e Poliția și unde era Legația rusească. Era o casă foarte frumoasă. Eu știu că acolo… primul meu bal a fost acolo, la Legația rusească. La Alcalay, afară de cărți, de toate, și germane și franceze, în toate limbile, avea jucării, jucării de la Paris. Bineînțeles mi-am cumpărat un leagăn. Era așa o scândură foarte groasă, cât palma mea, cu niște frânghii mari și costa suma enormă de 16 lei. Am cumpărat o carte, m-am dus alături la cofetărie, am cumpă­rat de 1 leu 5 prăjituri, și m-am întors fără pol, dar fericită acasă /râde/.

– Dar erau banii dumneavoastră!

– Sigur.

– De unde provine denumirea de pol?

– Napoleon, probabil. Se spunea, un napo­leon de aur, o monedă de aur care avea chipul lui Napoleon. De acolo vine, un pol, 20 de lei.

– Și astăzi se spune, dar eu înțeleg imediat că trebuie să dau 25, nu 20!

– Dar ce cumpărai pentru un pol! Un costum tailleur de exemplu, de lână, nu din cele mai bune, nici din cele mai mari case, dar un costum tailleur.

– Înseamnă că o familie putea să mănânce la restaurant din 20 de lei.

– O, splendid. Îmi aduc aminte, când am fost în Elveția, eram eu și cu mama și sora mea, și am mâncat foarte bine cu 2 franci.

– Probabil că și veniturile erau astfel încât nu trebuia să ai mii de lei.

– Nu, nu, să vă spui eu, o familie, nu bogată, putea să trăiască foarte bine, să aibă între 3 și 5 servitori, să aibă în fiecare zi o mâncare bună, servitorii la fel, vilegiatura nu era o problemă, îmbrăcămintea nu era o problemă. Nu te duceai la case mari, dar te îmbrăcai decent. Învățătura copiilor nu era o problemă, puteau să aibă pro­fesori particulari foarte ușor. Toate lucrurile astea, cum să vă spui, uzuale, nu prezentau probleme.

– Cineva mi-a povestit că bucureștenii nu erau așa cum i-am cunoscut eu în ultimii 15 ani, totdeauna nervoși, agitați, că Bucureștiul a fost un oraș foarte liniștit.

– Da, și să vă spui ce era. Aproape toate casele aveau grădini. Când au ocupat nemții Bucureștii în ’16, au spus die Gartenstadt, orașul grădinilor. Și era o viață patriarhală. De exem­plu, la bunica mea în fiecare seară toată familia se întrunea și stăteam până târziu. De la o anu­mită vârstă, bineînțeles, nu ca copii. Dar mama mea, mătușile mele, unchii mei, prietenii familiei, toată lumea. La 10 se servea dulceață și la 11 ceai cu cozonac, totdeauna, în fiecare seară.

– Înseamnă că după masa de seară.

– După masa de seară. Pe urmă erau foarte multe primiri, baluri, serate, serate muzicale. Pe urmă, doamnele din societate în general se ocu­pau de binefaceri. Aveau societăți pentru ajuto­rul a fel de fel de copii, de familii...

– De văduve...

– Da, era societatea Obolul, pe care a înfiin­țat-o mama mea, dar se ocupa doamna Phere­kide, care are bustul ei, care era foarte bună și miloasă și generoasă. Pentru ajutorarea familii­lor sărace. Era Leagănul Sfânta Ecaterina, care există încă, pentru copiii părăsiți, erau Micile Maternități, înființate de doamna Greceanu, pentru ca femeile lăuze să aibă o naștere civili­zată, cu doctor, cu moașă, cu stat în spital. Era Scufița, care făcea îmbrăcăminte pentru copiii născuți în închisori.

– Eu am auzit de o societate Tibișoiu.

– Tibișoiu știți ce e? Primul copil care a fost găsit părăsit îl chema Tibișoi, așa că societatea, era doamna Brăiloiu care era președinta Socie­tății Tibișoiu, tot așa s-a ocupat de copiii săraci. Era Micile Lucrătoare a doamnei Manu, Sma­randa Manu, tot așa pentru ajutorarea fami­lii­lor. Era Furnica, fondată de bunica mea, doamna Cornescu, care dădea de lucru iarna țărăn­cilor. Era Albina, fondată de doamna Brătianu, Eliza Brătianu născută Știrbei, același lucru, dădea țărăncilor să lucreze iarna.

– Lucru de mână?

– Splendide, erau lucruri splendide.

– Li se dădea și modelul?

– Nu, era modelul după iile țărănești. Doam­na Filipescu, la ea la moșie, tot așa, dădea de lucru. Dacă venea cu lucrul murdar, le plătea lucrul, dar ardea lucrul față de celelalte.

– A doua oară nu mai venea așa.

– A doua oară, nu /râde/. De plătit, plătea, dar ardea lucrul, și asta, se înțelege, le umilea grozav, și nu mai veneau. Era, cum să vă spui, de calitatea unui minister, era Societatea Profilaxia Tuberculoșilor, a doamnei Balș, năs­cută Știrbei. Era ceva nemaipomenit. Avea sanatoriu la Techirghiol, avea aicea tot așa, preventoriu, la Filaret... Era extraordinar. Pe urmă era Crucea Roșie. Era Principele Mircea a Doamnei Brătianu, a lui Vintilă Brătianu, tot așa, de mare anvergură. Pe urmă era asta, a femeilor, făcută de Lili Fălcoianu, pentru a ajuta femeile din punct de vedere… de exemplu femeile care nu se pricepeau la diferitele legi, era o avocată care le îndruma, le ajuta etc. Nu mai țin minte cum îi spunea societății. Și avea sediul pe Chei. Și era societatea doamnei Hurmuzescu, care posta la Gara de Nord o persoană de încredere, și când veneau tinere care puteau să cadă în mâini proaste, le îndruma, și avea un cămin pentru ele, și le hospitaliza. Și după aceea sau le căuta de lucru, sau erau studente care veneau aicea… Fiindcă lucruri groaznice se puteau întâmpla. Erau și căminele, care în general erau particulare. Erau societăți de binefacere, care aveau și azile.

– După cum ați înșirat aceste nume de femei care se ocupau cu binefaceri s-ar părea că aici nu se oglindea politica de partid a bărbaților.

– Depinde, depinde. De exemplu era Partidul Conservator, care era la cuțite cu Partidul Liberal. În societate, femeile fiind din același rang social, se vedeau, dar poate că nu se vizitau. Se vedeau la alții, știți? Stăteau de vorbă etc., dar…

– Nu ați pomenit de doamna Cantacuzino.

– Care?

– Soția Nababului.

– A, la grande Catherine, ea era o femeie foarte serioasă. Să n-o confundați cu nora ei, Didina Cantacuzino. Era o femeie... era născută Băleanu, foarte corectă, bună. Ea și un grup de cucoane, printre care doamna Mandrea, care era nepoata lui Bălcescu, doamna Adina Olănescu, nepoata ei, doamna care a murit într-un accident de drum de fier, era născută Ghica, și au înființat niște cursuri pentru fete, după cursurile de la Paris. Unde aveau cei mai buni profesori, nu erai obligat să treci examene, însă erau cursuri ca de liceu, ținute de foarte buni profesori. Era Suchianu ăl bătrân la română, era Sava Ștefănescu la științele naturale, era Bachelin, francez, la literatura franceză și Escoufier la lim­ba franceză.

– Istorie cine preda?

– Profesorul